1. 

   „Lagărul de muncă de la Capul Midia”

În urma Deciziei DGSS – București, Nr.856/523568/28.06.1952, am fost trimis de la Centrul de Triere Mogoșoaia, în lagărul de muncă de exterminare de la Capul Midia, cu mulți alții, deși eram grav bolnav (Raport DGSS-Rodna, Nr. 81/3982/09.06.1952), locație în care am rămas 5 luni. Am descris deja „transferul” și câteva „Momente” din trecerile și „petrecerile” mele pe acolo, de la început. După câteva zile de tranzit, în două-trei locuri de muncă, neobișnuit de grea și de multă, am fost repartizat „stabil” la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma: 4 m cubi de piatră spartă pe zi și stivuită pentru măsurare! Evident, o normă de exterminare, imposibil de realizat, chiar dacă erai apt pentru muncă; în viața civilă, norma zilnică de muncă era de o,8 m cubi pentru drumuri și de 1 m cub pentru terasamente de cale ferată! Urmau sancțiunile, suprimarea mesei, încarcerări și câte altele. Înfometarea cumplită, căldura, munca, setea, afecțiunea grea ce o purtam cu mine, mă demolau zi de zi și mă ridicam, mă deplasam tot mai greu, șovăitor; cântăream 37 de kg, cu «uniformă» cu tot, la 22 de ani!

Atunci când îmi doream un moment de respiro, fără praf și zgomot de ciocan, să mă adun, să mă îndrept puțin, să las unealta din mână, acel ciocan nu voia să cadă, era „înlemnită” mâna pe coada lui și nu voia să-l lase, trebuind să o descătușez de el, deget, cu deget. Și numai să stivuiești pentru măsurare atâta piatră bătucită, era foarte greu. Normatorul trecea uneori cantități sporite de piatră spartă, așa cum se făceau normele în socialism, mărind cu aceasta beneficiile coloniei și ne mai împuțina și nouă pedepsele.

În aceste condiții, am solicitat un consult medical și l-am obținut, cu greu. Am fost consultat de dr. Radu și mi-a spus doar atât: ești bine, mergi la muncă! În Dosarul lecturat, mult mai târziu, după 1990, am găsit că, la acel consult din 15 septembrie 1952, fila 57, eram diagnosticat cu „pleurezie bilaterală, cu tratamentul: apt pentru muncă”! Un criminal! A falsificat un diagnostic (aveam TBC pulmonar) și, ca medic, trebuia să știe că și pleureziile sunt, în majoritate, bacilare (trebuia să facă analize, o radioscopie) și obligatoriu a fi tratate, cel puțin în infirmerie; a suprimat tratamentul medical necesar și m-a trimis la munca ucigașă, în condițiile unei înfometări cumplite, ceea ce grăbea evoluția afecțiunii, sfârșitul! Era asociatul în crime a comandantului ticălos, Borcea.

Trebuia să fiu cu mare grijă la două situații, pe care să le controlez, oricât de greu îmi venea:

– „Să țin aproape”, altfel, rămânând puțin în urmă, rămâneam apoi tot mai mult și securistul ce urma convoiul mă putea bănui de intenția de „dezertare”, un pretext prin care mă putea împușca de vreme ce beneficia și de o „permisie”(!). Mă târam cum puteam, ajutat și de unii mai „zdraveni „, care mă „săltau” și în vagonul „de clasă”, cu care ajungeam în lagăr. Dar unde puteai fugi, pentru că erai „între ape”, te „înghițea” Dunărea sau Marea, așa cum pe mulți i-a și „înghițit”. Altfel! În această colonie s-a apropiat unul de gardurile de sârmă și, „bănuit” că vrea să dezerteze, a fost de îndată ciuruit de gloanțe, din gheretă (!), poate în același timp cu somația: stai! Trăgătorul, „de elită!”, a fost răsplătit cu un „concediu”. Dar cum putea victima să escaladeze acele garduri duble de sârmă ghimpată? Poate voia să moară și a murit (păcat!), dar, altfel, îl puteau „prinde” agățat în acele „opritoare”, în sârma ghimpată și să sancționeze un „om viu”! Se poate interpreta acest gest în foarte multe feluri și nu ca sinucidere, ci în variante de măreție, solidaritate și demnitate umană! S-a stins o viață, dar uciderea, crima rămâne, distribuită pentru mai mulți și se executa cu dezinvoltură; doar un mic pretext, sau, și fără el. Pe acolo, suprimarea de vieți, uciderile, nu erau întâmplări, incidente, ci reprezentau o „profesie”: „profesia de a ucide”!

– Momentele de respiro trebuia să le aleg cu grijă, cu prevedere, să fie supravegheate, prezente într-un timp foarte scurt: doar „un moment!”. Comandantul Borcea se mai plimba printre deținuți, pe nevăzute, a surpriză și, dacă întâlnea pe vreunul stând „goga”, urma o „sancțiune”, care nu se știe dacă o puteai „duce”.

Dar, așa cum se spune, toate au un sfârșit și au luat sfârșit și „petrecerile” mele de la Capul Midia, într-un mod neașteptat de fericit; conjunctural. A fost salvarea mea, a fost prea de ajuns!

Un anunț surpriză făcut în barăci, într-o dimineață devreme, de către un milițian: toți cei ce-și vor auzi numele, să plece pe platou, cu tot ce au, rapid; o completare de prisos. Printre cei numiți mă aflam și eu; mă bucuram nespus de mult: oriunde, doar să plec de acolo, gândind că nicăieri nu poate fi mai rău, sau tot așa de greu. În acel lagăr al morții, mai mulți oameni treceau zilnic la cele veșnice și erau aruncați în gropi comune, goi, uniforma având „valoare de inventar”! Ne-au încărcat în câteva camioane și ne-au transportat prin vântul rece de noiembrie, prin nisipuri și spații triste, tot în zona Canalului, dar, din fericire, spre mai bine.

2.   „Colonia de Muncă, Castelu”

O perioadă unică, cred, într-o Colonie de Muncă, în detenția comunistă.

Ajunși la destinație, la „Colonia Castelu” (sau Km 31, cum i se mai spunea), am fost „descărcați” și predați administratorilor acestei locații. Pe un alt platou, un personaj firav și șchiop, înconjurat de un ofițer și mai mulți gradați, milițieni, securiști, gata să-și preia „marfa”, ne vorbește:

– Sunteți slabi și epuizați, afară este rece, frig și de aceea vă rog să treceți în barăci, așa cum veți fi repartizați și am să vă consult cu rândul, pe toți!

Am început să mă frec la ochi, să alung vedeniile, pentru că așa ceva n-am mai auzit din octombrie 1951, de peste un an: exprimări de înțelegere umană (!) și nu doar insulte, mereu auzite, precum: „marș, banditule”! Acel personaj era dl. dr. Rădulescu, medic militar, care a fost rănit la un picior pe front și a fost adus la Canal, după 10 ani de prizonierat în Rusia, acuma fiind medicul acestei colonii de muncă. Ofițerul de lângă el era comandantul aceleiași Colonii de Muncă, sublocotenent Arcuș, care, într-o postură potolitoare, de neintervenție, aproba faptic cele spuse, de parcă acela ar fi fost purtătorul său de cuvânt. Nu știu ce funcții a avut mai înainte, dar o astfel de atitudine a unui comandant față de „bandiți” eu nu am întâlnit până atunci în nicio altă locație de detenție și nici după aceea! Printre mulți spini și scăieți se mai găsește și câte un fir de iarbă, o plantă rodnică, o floare. La Închisoarea Târgșor, moș Dumitrache a fost o „floare” și elevii întemnițați i-au făcut un monument, mult mai târziu, după 1990, așa cum a relatat Dunca Nelu, în cartea sa „Aur și Noroi”, fiind și el „rezident” la Târgșor.

Cazul nu putea fi singular și e foarte bine că au fost și „printre ei” unii „altfel decât ei”, decât majoritatea lor, aproape exclusivă, iar puținele excepții au conservat oarecum demnitatea umană prin acele locuri încărcate de ilegalități, abuzuri și crime, pe unde aceasta lipsea cu totul; se poate spune că aceștia, atât de puțini, n-au aderat la acțiunea călăilor, a criminalilor.

Noi nu ne-am putut aduna mai apoi, din păcate, pentru a ridica un monument în amintirea celor doi oameni, medicul Rădulescu și comandantul Arcuș, care îl meritau din plin, chiar de înălțimea unui „Castel”; eram prea diferiți. În schimb, aceștia au ridicat mulțime de „monumente vii”, pentru ca toate cele cca 80 de persoane, transferate acolo pentru dispariție, au fost cu toții salvați, deși, oriunde, mai rar, aceste evenimente pot fi firești. Eu pot spune că acolo m-am născut a doua oară. Dacă nu treceam prin acel transfer, sau dacă cei de aici preluau „ștafeta” de la criminalul Borcea, cu trendul de acolo, eu nu număram astăzi 9 locații de detenție, ci numai 7 și „Castelu” ar fi fost ultima colonie…

Îndată după această „primire”, din luna noiembrie, 1952, am solicitat acea carte poștală (foto), pe care să o trimit acasă (cele scrise pe ea trebuind să nu depășească 10 rânduri), pentru a primi vești despre ai mei și pentru a le solicita acel pachet de 5 kg, cu alimente, la care aveam dreptul și, mai ales, medicamentele atât de necesare, în situația în care mă găseam. Dl. dr. Rădulescu m-a consultat și mi-a spus că sufăr de afecțiuni pulmonare, fără a le preciza, însă (în mod sigur, pentru a nu mă demoraliza); mi-a prescris și medicamentele necesare, antibiotice și altele. Acolo am primit prima veste de acasă, în data de 06.12.1952 (sigur sosit după o carte poștală de la Capul Midia) un pachet, cu o scrisoare și 5 kg de alimente și medicamente, după 14 luni de la arestare! M-a bucurat enorm vestea că toți de acasă erau bine, m-am bucurat de cele primite, de alimente și, mai ales, de medicamante, care au fost vitale, salvatoare pentru mine. Conform Legii, aveam dreptul la o carte poștală cu cel mult 10 rânduri scrise, o dată pe lună, la un pachet de 5 kg cu alimente și, periodic, la un colet cu articole de îmbrăcăminte. După 29 de luni de detenție (!), am găsit acasă doar 5 cărți poștale, majoritatea expediate de la „Castelu”. Am primit 4 pachete, unul fiind pentru îmbrăcăminte și un „vorbitor”, la care a venit fratele meu, acestea fiind primite la „Colonia Castelu” și unul la „Colonia de Muncă Onești”. Deci doar 5 „unități” de corespondență, de legături cu familia, în 29 de luni de închisoare și nu cum spunea Legea: câte una lunar. Deosebirea dintre „drepturi” și „lipsirea de drepturi” era enormă, așa cum este cea dintre „Lege și Fărădelege” și acestea se substituiau una alteia, producând atâta suferință și suprimări de vieți umane. Atunci și mai ales pe acolo, eram sub domnia Fărădelegilor, care se practicau până în cele mai mici detalii! Fiind tânăr și cu afecțiunea relativ recentă, plămânii nefiind încă perforați, cu acel tratament intensiv, cu sporul de alimente primite și, mai ales, cu protecția majoră a acelui spirit nobil, al medicului Rădulescu, ca și cu acceptul cdt. slt. Arcuș, afecțiunea a fost eradicată. Pe timpul celor 7-8 luni, cât am „staționat” acolo, am primit diagnosticul de „Inapt” la sosire și cu același diagnostic am și plecat de acolo; am fost scutit de muncă! (fila 41 și fila 53 din Dosar). Atunci, la „Castelu”, înfometarea, peste tot impusă, obligatorie, și lipsirea de libertate se simțeau ca cele mai grele sancțiuni. Munceau cei apți pentru muncă, controlat, cât puteau să muncească și nu se practica „munca forțată”, de exterminare. Erau multe restricții, evident, ca în detenție, era o închisoare cu multe dorințe neîmplinite, suspendate, cele mai grele fiind însă cele amintite, înfometarea și lipsa de libertate, o închisoare prevăzută oarecum în normativele ei, precizată și în scriptele Legii (excepție făcând înfometarea cumplită!), atunci aproape în totalitate nerespectate. Nu cred să se fi întâlnit, în toate coloniile de pe Canal, un astfel de comportament, ca și la colonia Castelu, în acea perioadă. O situație cu totul aparte, care ar putea fi unica în detenția comunistă.

Aș face o comparație între cele două cupluri: comandantul coloniei și medicul de la Capul Midia și de la Castelu (Km 31). Primul a impus acele nivele de muncă de neatins, chiar fiind apt pentru a munci, ceea ce-i oferea plăcerea deplină de a ordona încarcerări, mulțime de altfel de persecuții devastatoare, unde medicul ce-l acompania trata bolnavii cu „apt pentru muncă” și-i „vindeca de viață”, pe mulți. Pe de altă parte, rămâne acea imgine unică, încărcată de încurajare și optimism, de grijă și tratament pentru suferinzi, a acelui medic înger, aprobată tacit de comandantul Arcuș, care a pus pe portativ un cântec de speranță de viață și nu de moarte „borceană”! Acestora, omagiu și numai cinstire. Nu se pot compara demnitatea, bunătatea umană, respectarea deplină a jurământului de medic, prin profesia și deontologia profesională, exercitate cu dăruire totală și sacrificiu, ale medicului de la colonia „Castelu”, dl. dr. Rădulescu, cu acelea ale individului, numit medic, de la colonia Capul Midia, dr. Radu, un trădător de jurăminte, unul care a chinuit în loc să vindece, care a ucis oameni în loc să-i salveze, așa cum l-ar fi obligat profesia?! Distanța dintre cele două locații este ca aceea dintre viață și moarte!

E bine că atât ticăloșiile, atât de multe și mari, cât și comportamentele de înțelegere umană, manifestate atât de rar, în excepție, să fie puse la locul lor, cu toate acuzele grele, meritate, de primele, dar și cu tot respectul cuvenit, pentru celelalte.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

28.02.2019, Minneapolis

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).

Unii sunt morți mai devreme decât atunci când mor (!) și unii niciodată, funcție de raportul lor cu viața, față de viață, în «petrecerea ei», iar alții «la termen». Torționarii, criminalii, erau morți înainte de a se stinge, sentința ce o vor primi la dreapta Judecată; erau însă morți și în percepție umană, în viețuirea lor ticăloasă. Cei uciși pe la Canal sau în alte închisori și locuri de caznă, se află într-o «vietate nestinsă» într-un mare și extins mormânt, multe mii de oameni, într-o «groapă comună», uriașă, distribuită pe întrega suprafață a țării, pe lângă acele locații de chin și suferință, cu tratament, muncă și înfometare ucigătoare. În ținuturile dobrogene se află cele mai multe zăcăminte, la saturație de rămășițe umane, cea mai bogată zonă din țară în aceste «relicve», fără semne de prezența lor sub glie, de multe ori fiind evidențiate doar prin denivelări de teren, în ascundere și necunoaștere totală; «respectul» morților! Ei sunt martirii, eroii neamului nostru, care s-au stins pentru apărarea credinței, a sentimentului național și a demnității umane, dar rămân în veșnica pomenire, deci «nu sunt morți». Parcă s-ar fi produs în acele zone epidemii de holeră, de ciumă; poate pentru aceea apar azi și lozincile cu «ciuma roșie», prin compararea realităților de atunci și de mai apoi, cu diferențele și asemănările lor! Pe oricine l-ar prinde fiori trecând pe acolo, ziua sau noaptea, prin pustiul fostelor lagăre de pe Canal, fiind cunoscute și știute «măcelurile» ce s-au produs în cei 5 ani de teroare, de munci forțate, de schingiuiri, ca și în multe alte locuri. S-ar putea să se «audă», să se «simtă geamătul» celor uciși, distribuiți la grămadă prin malurile gropilor, pe fundul ecluzelor încă neterminate, sau pe sub betoane, ori prin cine știe ce alte locații în care s-au practicat schingiuirile, uciderile, să se audă strigătele de îmfometare și sete, vaierul și poate ultimul suflu de viață al condamnaților care condamnă. Semnificative pentru acestea sunt versurile poetului basarabean, Andrei Ciurunga, fost deținut politic, numit și poet al Canalului:

«Aici am ars și-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinții din țărână/ și-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână». .. «Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi în ger și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte,/ meleagul dintre Dunăre și Mare».

Se spune că au fost 72 de lagăre de muncă de exterminare pentru foștii deținuti politici, dintre care 14 pe traseul Canalului, între Cernavodă și Capul Midia (Cap Terminus), multe altele pe de lături, în rezervă și peste 500 de alte locații de detenție pe tot cuprinsul țării. Dacă tot suntem criticați azi pentru lipsa infrastructurii, în acest domeniu al terorii, «infrastructura» de atunci ne situa pe un loc fruntaș.

Dovadă că relatările memorialstice, prezentate de cei ce le-au trăit, reprezintă chiar viața de cruzime și teroare, de ucideri din acele detenții și că nu sunt doar descrieri ale unor imaginare persecuții politice, de blamare a «comunismului benefic», este dată chiar de exemplu cu comandantul de lagăr, slt. Arcuș, de la «Castelu», redată de mine într-un alt material, ca și cea despre «Moș Dumitrache» de la Târgșor, dată de Dunca Nelu, în cartea lui: «Aur și Noroi» și poate au mai fost și alte rarități. Răul groaznic, cumplit și imens produs atunci, ca și binele atât de rar intâlnit în acele spații de detenții, în atât de rare excepții, trebuie puse la locul lor, cu hidoșenia și măreția cuvenită fiecăruia.

Din ideologia comunistă. Se mai poate naște o întrebare: oare cum au apărut pe acest pământ românesc asemenea monștri, cum a putut fi îmbrăcată o fizionomie omenească, pământeană, pe asemenea specimene ucigașe?! Voi face o mică incursiune într-o publicație a lui A. Pleșu, din «Dilema», nr. 572-I 2015, cu privire la cugetările unor personaje care au fundamentat bazele doctrinei și ideologiei comuniste.

Lenin: «Teroarea înnoiește țara.»

Marx despre tortură: «Tortura a dat naștere celor mai ingenioase inovații, găsindu-se astfel pentru numeroși meseriași cinstiți locuri de muncă în producerea instrumentelor nesecare» (!) Cât cinism! De aici și confecționarea bâtelor pentru mineriadele criminale din anii tristelor amintiri, cu vinovății grave, fără vinovați!

Louis Aragon, mai apropiat în timp de noi: «Ochii albaștri (de ce nu roșii?) ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime!».

Jean-Paul Sartre, într-un articol publicat în «Actuel», din 1973, afirma: «Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării pot să iasă. Trebuie împușcați!» Scurt, practic și concis! Iar acesta era un om cult, despre care am citit pe internet că iubea comunismul, pe Stalin și că i s-ar fi acordat (sau a fost propus pentru?) Premiul Nobel, în nu știu ce domeniu, pe care însă l-ar fi refuzat. Probabil, dacă i se propunea acesta pentru contribuții la dezvoltarea ideoliogiei comuniste, ar fi acceptat!

Ideologia comunista are o singură țintă: «Iadul!». Aceasta o exprimă cu claritate Bakunin, prieten cu Marx și coleg cu el în Internaționala I: «În această revoluție va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice!»

Eu nu cunoșteam atunci monstrozitățile ideologiei comuniste, astfel «turnată» de fondatorii ei, dar le-am trăit pe viu în gulagul lor, ca atâția alții. Să ne mai întrebăm atunci de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?! Cu toate aceste ideologii și filozofii demente au fost instruiți, au fost înzestrați torționarii, li s-a injectat în sângele, în ființa și inma lor, i-au imunizat cu ele și ei le-au aplicat, iar noi am fost cobaii lor!

Au fost poate cel mai eficient aplicate de I. V. Stalin, care a produs în Imperiul Sovietic și în Statele date lui «în stăpânire și administrație», peste 100 de milioane de victime, mai mult ca în cele două războaie mondiale! (Florin Matrescu, în «Holocaustul Roșu»). Este cunoscut faimosul lui aforism: «Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este o cifră statistică»; i-a încadrat statistic pe cei atât de mulți uciși!

Din cele relatate despre spusele celor ce au fundamentat ideologia comunistă, se vede utopia acelui strigăt disperat, până la răgușire, din timpul evenimentelor petrecute în timpul Revoluției Române (sau ce a fost ea?): «Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul științific». Dar comunismul nu se poate curăța, nu i se poate da jos o haină murdară ce ar fi purtat-o, ar fi avut-o, apoi alta și alta, pentru că rămâne mereu murdar, ideologia lui având «măduva infestată», murdară, după cum s-a văzut și s-a trăit cu el. Oare suferințele atât de grele, ce le-a produs la atâta lume, mai înainte și le mai îndură și acuma, nu au fost de ajuns de lămuritoare? Nu te puteai debarasa de el, nici atunci, și nu poți nici acuma s-o faci, decât prin înlăturaea măduvei acestuia, a ideologiei lui și nu doar schimbându-i învelitorile ce-l maschează. Acestea însă trebuiau să se faca nu prin «iadul și patimile cele mai josnice», prin «cruzimi și teroare», prin «împușcare», ucideri, așa cum îndemnau corifeii acestuia să se facă cu opozanții comunismului și care, în fapt, s-a și executat, au și aplicat atât de masiv aceste metode diabolice, josnice, ci cu totul altfel! Era necesară aplicația punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, Legea Lustrației, cel puțin, așa cum oarecum s-a aplicat doar în Germania, care a deconspirat de îndată ororile, ticăloșiile și crimele regimului comunist, punând la dispoziție 189 de km de dosare ale organele represive! La noi doar cu țârâita, deși depășeam mult RDG ca suprafață, ca populație și ca teroare.

Din nou Canalul. Lucrările la Canal s-au reluat în 1975, după ce s-a curățat traseul de mizeriile părăsirii lui; de data aceasta probabil cu scop economic. S-au încheiat lucrările și s-a inaugurat «Magistrala Albastră» în 1984, considerată a treia ca mărime din lume, după Suez și Panama. N-ar fi oare mai bine să i se spună «Magistrala Roșie»?! S-au folosit în a doua etapă angajați civili și nu știu dacă și militari, din cei încorpoarați pentru muncă, cei cu origjne socială «nesănătoasă». În prima etapă a lucrărilor au fost și câteva unități de militari din aceștia și câteva formații civile, care munceau cu «norme civile». Dar se evaluează că cca 80% din lucrări a fost executată de deținuții politici, nu știu daca doar din primul volum al acestora, sau pe total. Oricum, cuantumul muncii deținuților politici a fost enorm, ei fiind obligați la norme triple de muncă, cu cheltuieli minime de întreținere, de exterminare.

Inaugurarea făcută acestei lucrări, executate în «doi timpi», cu totul diferit unul de celălalt, sub toate aspectele, s-a făcut cu mult fast de către dictatorul Ceaușescu și mai târziu, la o aniversare, a ținut o alocuțiune și președintele ce i-a «urmat». În amândouă s-a remarcat avântul patriotic, destoinicia, hărnicia și abnegația muncitorească, dar în nici unul dintre ele nu s-a amintit criminalitatea masivă ce a stat la baza construcției acestuia, că albia lui, pe toată întinderea ei, este peste trupuri umane, care vor rămâne mereu acolo, pe poziție și când ele nu vor mai fi!

Amortizarea. S-a facut o evaluare contabilă, de cost, financiară, pe baza căreia s-a stabilit ca amortizarea acestor lucrări, în ansamblul lor, se va face în 600 de ani (câteva date metrice, evaluări, denumiri le-am luat de pe Internet). Aș aminti că două erori mari s-au comis în această evaluare:

1. În mod sigur a fost inclusă în cheltuieli și valoarea muncii deținuților politici, enormă ca volum și cost, pentru care nu li s-a facut remunerația cuvenită acestora, conform unui articol din CP al vremii. Deci aceste cheltuieli masive nu trebuiau incluse pentru rambursare, Statul a fost «premiat» cu aceste sume de către deținuții polici; de fapt și le-a făcut singur cadou. Perioada de rambursare este astfel exgerată.
2. În timpul acetor lucrări, făcute cu munca silnică, cu munci de exterminare, în condiții de mare criminalitate, și-au pierdut viața, fiind uciși pe acolo mulțime de oameni, multe mii, poate sute de mii și aceste vieți nu se pot evalua în bani, nu se pot plăti, vinde sau cumpăra, nu se poate face o rambursare contabilă a lor. O viață stinsă nu se mai poate pune la loc, nu se poate în nici un fel rambursa și, la fel, dacă ea este întreruptă înainte de sorocul ei, acesteia nu i se mai poate da continuitate, e tot nerambursabilă.

În acest fel, rambursarea este nefirească, imposibil de realizat, cu totul formală, ca să fie. Și denumirea lui prin «Magistrala Albastră» este improrie. Pe întiderea lui nu are ce căuta, nu trebuie văzută culoarea albastră, care are cu totul o altă simbolistică, semnificație; această culoare este respinsă de însăși prezența lui, de modul criminal în care s-a construit. Oricât de mult vor curge apele pe traseul acestuia, el nu va putea fi niciodată curățat, spălat de atâtea nenorociri, suferință și crime, cât timp el va exista. Aceste vieți ucise aparțin Pământului, locurilor unde s-au produs ele și se vor sfârși doar odată cu el! Acel loc de suplicii, pentru care politrucii, criminalii vremii, au produs atâta suferință umană și atâtea ucideri, pentru ideologia lor, pentru conservarea ei, pentru josnicia lor, este foarte bine caracterizat și conturat prin versurile aceluiaș poet, Andrei Ciurunga: ”…Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ține minte și-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apa și pe-a patra sânge.”

Acest Canal va rămâne în veci «CANALUL MORȚII»!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă” din Sighet

Sursă foto: www.info sud-est.ro

În 1955, am fost dată afară de la liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde predam matematica și fizica, și transferată disciplinar la …Budești! Motivul declarat – frecventarea bisericii romano – catolice, atitudine considerată incompatibilă cu statutul de cadru didactic într-un stat comunist, care avea misiunea educării tineretului în spiritul ateismului marxist. Orice practică religioasă era rău văzută în anii comunismului dar cea catolică era combătută cu o înverșunare mai mare (Stalin declarase doar că Vaticanul era dușmanul nr. 1 al comunismului…).

Totul a pornit de la o reclamație făcută de doi elevi, fără îndoială „îndrumați” de cineva… Apoi o ședință U.T.C. fulminantă la care am fost obligată și eu să particip, în care eram acuzată și înfierată, cunoscutul lider comunist local Grigore Holdiș declarând că biserica romano-catolică era un „cuib de reacționari” și prin urmare, fapta mea era foarte gravă… Zarurile erau aruncate.

Motivul real era însă altul. Soția unui activist comunist proaspăt stabilit în Sighet îmi vânase postul și toată înscenarea fusese în folosul ei. Fiind fiică și nepoată de deținuți politici, eu eram victima ideală… era clar că nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea. „Doamna” respectivă s-a instalat imediat la „Dragoș Vodă” … și la propriu și la figurat – a stat efectiv pe scaunul meu din sala profesorală timp de 3 ani! După 3 ani soțul ei a primit alte însărcinări pe linie de partid și au dispărut defintiv din orașul nostru. Nu i-am reținut numele și nici nu cred că istoria merită să-l consemneze undeva.

Dar nici la Budești nu m-am dus! Începuse anul școlar în septembrie 1955 și eu refuzam să mă prezint la post. Inspectoarea șefă de raion mă presa agresiv: Te duci la Budești! I-am răspuns pe același ton: Nu mă duc la Budești! am bătut cu piciorul în pământ, convinsă că am dreptate. Eu am părinții bolnavi și frați mai mici în întreținere, nu mă puteți arunca acolo! Ceea ce faceți este ilegal, eu am venit la “Dragoș Vodă” prin numire de la Minister!

Nu i-a plăcut deloc răspunsul meu, pentru că îi punea pe toți autorii nedreptății într-o postură inconfortabilă. Dincolo de pretextele propagandistice, un transfer disciplinar al unui profesor titular presupunea o anchetă oficială – inspecții, rapoarte, proceduri – ori, în cazul meu, abuzul era total! Au mizat pe intimidarea mea, dar faptul că refuzam să merg la Budești, îi lăsa în… off – side.

Și atunci s-a găsit o cale “de mijloc”. Am fost numită la Școala nr. 2 din Sighet, unde am predat timp de 3 ani. Nu se făcea dreptate, dar cel puțin rămăsesem în oraș… M-am străduit să-mi fac datoria și acolo și cred că am reușit. În 1958 mi s-a permis să mă întorc la “Dragoș Vodă”, unde am continuat să predau până la pensionare în 1990. …………………………………………………………………….

După ce regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică în 1948 mulți români din Sighet (în special intelectuali) au început să frecventeze – regulat sau ocazional – biserica romano – catolică. Liturghia era în limba latină, ceea ce a fost ușor de asimilat, iar predica în limba maghiară, pe care mulți sigheteni o înțelegeau. Mai greu era pentru noi, cei tineri, care nu făcuserăm niciodată școala în limba maghiară, dar ne-am adaptat cum am putut. Esențial era să ne trăim credința catolică.

Asistența spirituală pe care românii greco-catolici o puteau primi era totuși limitată și se rezuma la ceremonii private (botezuri, sfințiri de casă, etc). Nu erau posibile slujbe publice de înmormântare, care ar fi dus la conflict cu autoritățile comuniste, care supravegheau agresiv clerul romano – catolic să nu aibă legatură cu etnicii români. Acesta a fost și cazul tatălui meu, învățătorul Chindriș Ioan, decedat în 1958 – i s-a făcut o ceremonie acasă, în cerc restrâns, apoi a fost dus la cimitir fără preot. Atmosfera s-a relaxat parțial în anii ‘80 când unele ceremonii publice în limba română au avut loc, cu mai puține emoții… așa ne-am putut bucura și noi de cununia fiului meu, Marius, la biserica romano-catolică, celebrată de viitorul episcop Pal Reizer.

prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: colecția Pal Robert Zolopcsuk

În cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, în parohia greco-catolică Sarasău a avut loc, duminică, 2 decembrie 2018, un eveniment deosebit prin care comunitatea a omagiat una din personalitățile spirituale ale comunei – părintele Gheorghe Moldovan, mărturisitor al credinței catolice în timpul prigoanei comuniste.

După sfânta liturghie celebrată de actualul paroh, părintele Cornel Ardelean, sutele de credincioși au participat într-o atmosferă emoționantă la dezvelirea și sfințirea plăcii comemorative închinate părintelui Gheorghe Moldovan, situate pe un perete lateral în dreapta altarului.

Originar din comuna Vadu Izei, preotul Gheorghe Moldovan a păstorit comunitatea greco-catolică din Sarasău în perioada 1935-1948. În urma declanșării prigoanei comuniste împotriva Bisericii Greco – Catolice și a refuzului său de a-și părăsi credința, părintele Gheorghe Moldovan a fost scos cu forța din parohie și supus persecuțiilor care au culminat cu întemnițarea timp de 5 ani în închisorile comuniste.
În urma decretului 358 /1948 de interzicere a cultului greco-catolic, regimul comunist a întemnițat în perioada 1948-1964 toți cei 12 episcopi greco-catolici și peste 500 de preoți, alături de călugări și călugărițe, intelectuali și țărani care au opus rezistență. Trei dintre episcopi au murit în închisoarea din Sighet.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Relatez câteva situații petrecute în realitatea lor, într-o interpretare și în câte altele în care s-ar mai putea face, fără a le mai simți acuma frumusețea, răutatea sau nelegiuirea lor, detașat de ele; acestea și-au pierdut obiectul lor concret, „viu”, de altădată, când s-a urmărit și realizat producerea acestora. Dar, anumite evenimente întâlnite și petrecute în viață, nu se uită niciodată, rămân în ADN-ul celui ce le-a îndurat, ori s-a aflat în prezența acestora, așa cum au fost, prin specificul lor, mai depărtate de cele normale și firești. De ce le reamintești totuși, chiar dacă acestea nu mai „trăiesc” și s-au stins în bestialitatea sau măreția lor? Istoria, în dezvoltarea ei cuprinde tot felul de evenimente, acțiuni și comportamente umane, desfășurarea vieții înseși pe diferitele ei trepte de realizări, de dezvoltare, de cultură și civilizație și este redată, mai ales, după ce personajele acesteia sunt trecute la cele veșnice, sunt consumate de aceasta. Dar rămâne ceea ce acestea au produs și realizat, în măreția sau condamnarea lor și este poate chiar o obligație de a le consemna, pentru a marca timpurile istoriei cu realitățile lor, așa cum au fost ele, cu bunătatea sau răutatea lor, cu culoarea lor specifică, “Pete de Culoare“ ale vremurilor, consemnate din ADN-ul ce le-a conservat. Apar comportamente crude, criminale și în epocile de început, în primitivism și apoi în cele ce i-au urmat acestei “stări” simpliste și s-ar putea să vedem în epoca modernă, de civilizație, acele cruzimi și ele “civilizate”, “fine”, încărcate de “rafinament”, în dezvoltare și ele, care, pe lângă cruzimea lor fizică, ce pătrunde până la os, ele afectau cumplit simțămintele, trăirile psihice, de inimă și suflet, având o mult mai largă afecțiune malefică. Acestea sunt argumentate prin peliculele trăirilor și acestea nu-i voie să moară, să se stingă, pentru că ele păstrează istoria adevărată, întocmai cum a fost ea, nefalsificată, suprimă minciuna, atât de mult prezentă în paginile ei.

1. Prima zi de munca în Lagăr. După călătoria de o noapte de iulie prin Bărăgan, trenul de marfă -fantoma, cu deplasare prioritară pe traseul București-Canal, a lăsat spre golire ultimele 2-3 vagoane, umplute la saturație cu deținuți, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc. Îmbrânciți și înjurați de pe malul stâncos și plin de betoane al acelei Mări Negre, mal pe care valurile ei îl băteau cu furie, suntem aruncați spre fundalul puțin distanțat al platoului, unde se afla sinistra colonie de muncă de exterminare “Capul Midia”, fortăreața” înconjurată de multiple garduri de sârmă, cu multiple formațiuni de “pază și ucideri”. Ne însoțeau îndemnurile “binevoitoare” ale securiștilor: “…zeii voștri de bandiți” și țipetele sinistre ale pescărușilor, care parcă voiau să plonjeze printre noi, prin acele zboruri sinuoase, în atmosfera încărcată de hulă a zorilor; totul se prezenta într-o imagine sinistră. Îndataă ajunși, am fost preluați și numărați, cu o iuțeală stimulatoare ce numai deținuții o puteau realiza, repartizați apoi în barăci, unde renumitele priciuri ne așteptau; ni se înmânează o gamelă, o lingură și, de îndată, după un dejun fugar, suntem rapertizați în brigăzi de muncă, încă “la cald”, eu fiind nominalizat pentru săpături într-o “ecluză” adâncă. Cred că erau orele 6 și acolo se lucra ziua plină, până la epuizare. Mă simțeam extrem de obosit, după o noapte întreagă de drum, în condiții extreme, drum în care unii nici nu și-au putut duce viața cu ei până la destinație și au pierdut-o pe drum. Sufeream de afecțiuni foarte grave, TBC pulmonar, amplificate prin lipsa de somn, de aer, de apă, prin înfometare, istoviți de zăpușeala căldurii, a mediului aproape sufocant. Ce comportament monstruos și criminal se aplica unor ființe umane, fără a li se lăsa o clipă de răgaz, de puțină odihnă, măcar o scurtă desmeticire după toate cele îndurate și ele în mod criminal organizate. Dar, prioritar, era exterminarea urmărită, chiar mai mult decât efectele muncii; în acest scop s-au și construit aceste locații de-a lungul Canalului, sau în alte zone dobrogene. Ecluza fiind în perimetrul acelui spațiu, ne-am deplasat în formație la locul de muncă, la locul de chin. Am coborât pe o șarpantă cu praguri săpate în pământ, cu o balustradă din lemn improvizată pe latearal, pentru a preveni prăbușirea în josurile acesteia. Iureșul muncii a început de îndată, “pe nerăsuflate”, în căldura care și începea să se simtă și în ploaia de înjurături ale brigadierilor, gardienilor și ale altor supraveghetori. Acestea nu erau pentru mine noutăți și nici chiar munca, în conceptul ei firesc, dar ceea ce vedeam aici depășea orice imaginație, te înfiora. Te aflai mereu sub amenințarea bâtei, a insultelor, cu îndemnurile “mai repede”, zeii…. Se săpa în pământ și se încărcau vagoane, se dislocau stânci și se spărgeau pietre, se schimba lopata cu târnăcopul, cu ranga și trebuia să te ascunzi mai departe, în scobituri ale pereților, la strigătul: “arde” , după care o serie de explozii aruncau în acea groapă un nor de praf, de pământ și pietre pe mari suprafețe. Noi trebuia să ne facem rapid apariția, mai înainte ca acestea să se așeze și să ne opintim cu ridicarea pietroaielor în vagoane, cu finalizarea de încărcat a garniturilor acestora, cu curățarea și adâncirea săpăturilor, toate într-un zgomot infernal, într-o atmosferă apocaliptică. Când ziua se apropia de sfârșit, am lăsat uneltele, și ele obosite, și ne-am îndreptat secătuiți de puteri spre aceeași șarpantă pe care am și coborât, spre ieșirea din scobitura pământului.

Eu abia mă târam în sus pe acel traseu, ajutându-mă și de mâinile puse pe balustradă, cu care mă trăgeam în urcarea treaptă cu treaptă a acesteia. Eram cu totul epuizat de greul zilei, mereu în picioare de la plecarea din București, atâtea ore (!), peste care s-a suprapus și greul muncii de acolo, având și acea afecțiune pulmonară foarte gravă. Dar, apropiindu-mă de “vârf” și privind în sus, observ că cei ajunși în capătul “scării” sprintează cu toată iuțela într-o parte și alta, sub plesneala unui bici care se abătea pe spatele lor, majoritatea având cămașa pe braț. Comandantul adjunct, Bogdan (așa cum am aflat că se numea), a venit cu caleașca să primească deținuții la ieșirea din “șut” și a căutat să-i învioreze puțin din oboseală, folosind biciul cu care-și îndemna la trap căluțul. Unii încasau mai multe lovituri, dacă nu erau rapizi la fugă și mai scăpa câte unul, atunci când monstrul lovea în cealaltă parte. O plăcere și un spectacol diabolice, așa cum se vedeau aproape zilnic astfel de spectacole, de un fel sau altul, în acele locuri de suferință umană, de exterminare, de ucideri. Erai îngrozit să vezi acele spainări brăzdate de dungi roșii, din unele picăturile de sânge căzute erau rapid absorbite de solul înfierbântat. Mă uitam fascinat înainte, gândindu-mă cum să procedez, deși soluția era unică: nu mă puteam opri, nu puteam bloca acel convoi în mișcare, pentru a ajunge la „bucuria” ce ne aștepta la capăt și, cum pentru mine fuga rapidă, într-o parte sau alta, era fără putință, rămânea drumul tot înainte, pe lângă agresor. Am trecut și așteptam mulțimea de lovituri, când, tot mergând, observam că nu mă ustura spatele și eram trecut de el, pe lângă el! Privesc în urmă și observ demonul cum împarte cu hărnicie lovituri alternative, cu neoboseală, parcă într-un delir nebun. Rezulta ca nu l-a prins mila de starea jalnică în care mă găseam și nici n-a interpretat ca act de curaj trecerea mea pe sub nasul lui, ci o altă judecată, tot criminală, a stat la bază: a observat că acea victimă s-ar fi prăbușit și l-ar fi încurcat în munca lui, ar fi scăpat mai mulți nepedepsiți; deci, era gândul unei eficiențe criminale, cât mai mulți maltratați ! M-am târât spre locul de adunare și-mi spuneam că acesta este salutul de: “bun venit la Capul Midia!”

Am fost repartizat apoi la alte munci, alte brigăzi, alte și altfel de “biciuiri”. Dar nu mult timp după acel spectacol abject, am auzit că acel personaj a vrut să simtă el însuși plăcerea acelor zvârcoliri cumplite, agățându-se în acel ceaplău cu noduri al biciului și, probabil, când a observat că nu e bine, era prea târziu. Precum Iuda!

2. Pâinea. Eram la Capul Midia și am fost repartizat la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma zilnică era de 4 mc, imposibil de realizat și urmau consecințele, în multe cazuri devastatoare. Chiar și numai stivuirea pentru măsurare a unei așa mari cantități de piatră, batucită și ea, reprezenta un mare efort. Normatorul trecea uneori o măsură mai sporită, mai aproape de realizare, așa cum se obișnuia să se realizeze normele în socialism; era spre beneficiul lagărului și ne mai ușura puțin și nouă sancțiunile. La un moment dat, aveam bocancii sparți și eram în pericol de a ma zgâria în cioburile de piatră și praf; o infecție putea fi fatală, dacă te lăsai în grija criminalilor, a comandantului Borcea și a medicului coloniei, dr. Radu, criminal și el. Am auzit că un tânăr din colonie mai făcea reparații, oarecum clandestin, mai pe ferite, din cauza unor unelte folosite. M-am dus la el și l-am rugat să-mi repare bocancii; i-am lăsat acolo și mi-a împrumutat pe câteva zile niște bocanci purtabili; evident că n-am facut nicio negociere de “preț”. Dar ce-i puteam eu oferi acolo? Eventual, la un termen “pe mai târziu”, care era însă foarte incert pentru amândoi! Trebuia totuși răsplătit cumva, pentru că făcea un efort în plus, în condiții grele, între două “șuturi”, peste greul muncii lui, foarte greu și el! Nu-i puteam duce ceva mâncare în gamelă; poate n-ar fi acceptat-o nici el și-mi era și mie foarte greu s-o separ, s-o restricționez! M-am gândit atunci la pâine, să fac puțină economie din bucățica mică ce o primeam la mese, așa cum am și procedat. O pâine mică se împărțea în 8 porții și mă gândeam că, de doua ori pe zi, să consum numai jumătate din rație; zis și făcut. În fiecare zi, la două mese (seara și dimineța, când serveam masa în colonie), rugam pe cel ce ne distribuia pâinea să taie bucata mea în două și consumam numai acea bucățică, mai mică. Schimbam zilnic porția întreagă economisită cu una proaspătă, apoi sfertul de pâine, jumătatea ei și, după 8 zile, aveam o pâine întreagă. M-am prezentat cu “valuta” la “meșter”care îmi înapoiază bocancii reparați, iar eu îi restitui pe ai lui, cu mulțumiri, și-i ofer apoi pâinea, scoasă de sub zeghe, cu întrebarea: oare ajunge? S-a întâmplat atunci ceva ce cred că nu am mai trăit altă dată și atât de greu de exprimat în cuvinte: el se uita la mine cum țineam mâna cu pâinea îmbiată spre el și acesta, în loc să o înșface, și să înceapă să o și devoreze chiar în fața mea, îmi spune: eu sunt mai “solid” decât tine și, acuma, cred, mai puțin flămând ca și tine; tu abia te ții pe picioare, ești străveziu. Du-te la baraca ta și consumă pâinea încet, cu răbdare, să pui la loc ce ai pierdut! Să vii și altă dată, dar fără pâine, pentru că altfel nu ți-i mai repar. Eu am mai insistat cu jumătea de pâine, dar refuzul a fost categoric: du-te, întinzându-mi mâna! Un nod mi s-a pus în gât și ceva fierbinte am simțit pe obraz, atunci când și mâna și vocea lui hotărâtă îi tremurau. Ne-am despărțit și nu ne-am mai văzut, pentru că în câteva zile am plecat spre alte zări, spre salvarea de la “Castelu”, din fericire. A trebuit să petrec acest moment magnific, în lagărul de exterminare al criminalului Borcea, a doctorului Radu și a altora ca ei. Oare nu era în obligația acelor monștri de a asigura o minimă protecție personală pentru enorma muncă făcută?! Dar, în ce loc mai potrivit se putea manifesta un astfel de gest uman, de așa măreție, decât acolo unde viața prețuia atât de puțin, sau prețuia atât de mult, unde te aflai între diavoli și îngeri. Acel tânăr probabil mă privește acuma din cer și, de atâtea ori mă gândesc la el, la gestul lui de sfințenie, cu multă venerație.

3. Milițianul cu bâta. Într-o noapte, la Capul Midia, ne trezesc din somn țipetele unui milițian, care striga: toți cei ce-și vor auzi numele, să-și ia tot bagajul și să meargă pe platou; pas alergător!

Buimăcit de somn cum eram, fiind și eu strigat, mi-am strâns repede puținele lucruri ce le aveam și am alergat repede spre locul anunțat, cu bucurie, de ce să nu spun, pentru că trezirea la acea oră și adunarea acolo nu era decât pentru o plecare din acel loc de “iad”; nu te puteai gândi, totuși, la o execuție în masă! Dar am constatat că-mi lipsește gamela și mi-am amintit că i-am dus mâncarea mea de seară la infirmerie, lui Chiș Mitruca a lui Vasalie, consătean, vecin și neam cu mine, unde era inernat de câteva zile, în stare foarte gravă. Tot mergeam să-mi iau la revedere de la el și trebuia să recuperez și gamela, ca s-o predau; altfel, cine știe, mă puteau sancționa cu blocarea plecării mele, ceea ce n-aș fi dorit. Oriunde, doar să mă văd plecat de acolo! Nu credeam ca în altă parte putea fi mai rău sau tot așa de rău; deși, în acel regim de tratamente criminale, de exterminare, nu puteai discerne care dintre locații este mai grea, pentru că toate erau la cote înalte!

M-am furișat repede la infirmerie, în acea harababură a plecării și l-am găsit pe consăteanul meu extrem de slăbit, cu fața cadaverică (avea hepatită infecțioasă) și i-am spus că pe mine mă trimit în altă parte, nu știu unde; el abia mai putea vorbi și-mi spune :

– Gheorghiță, “mă duc” și eu!
– Lasă, nu vorbi așa; fii mai optimist, rezistă, că doar trebuie să ne revedem pe acasă, să povestim și la alții cum a fost pe aici, ce ne-au făcut ticăloșii!
– Gata, s-a terminat!
– Curaj, i-am mai spus, deși aceste cuvinte sunau în gol pentru amândoi; o ultimă îmbrățișare și ne-am despărțit definitiv, câte o lacrimă udându-i și lui obrajii supți; s-a stins, cred, în zilele următoare.

Răvășit cum eram, m-am îndreptat direct spre locul de adunare, pe traseul meu făcându-și prezența și un milițian, răzimat într-o bâtă, prin care caricaturiza ținuta ciobanului, având la brâu și un pistol; se afla printre mulți alții care supravegheau această forfotă. Prezența pistolului o înțelegeam, dar nu găseam cu sens purtarea bâtei. M-a lămurit el îndată; eu nu l-am ocolit, așa cum eram sub influența puternicei stări ce mă copleșea; întotdeauna, în alte dăți, îmi luam mereu un spațiu de siguranță în apropierea lor, precum pe lângă un câine, care te putea mușca, tot fără motiv. Am trecut pe lângă el și parcă nici nu mă vedea. Dar n-am apucat să-mi spun: bine că am scăpat, pentru că o puternică lovitură cu bâta m-a pus la pământ; necazul a fost că m-a lovit cu capătul bâtei și peste ceafă și am rămas câteva momente în neștire, jos. După ce mi-am revenit, m-am ridicat amețit, având gura și nasul pline cu sânge și nisip, din solul dur încărcat de ele. Am căutat să mă îndepărtez repede de acel monstru și, doar după câțiva pași, aruncând o privire spre el, i-am observat rânjetul plin de satisfacție, care-mi spunea că bine am făcut că măcar acuma m-am depărtat de el. Dacă mă mai lovea, sau dacă era mai grav, puteam rata plecarea și rămâneam definitiv la Capul Midia, aruncat sub ceva mal cu încă o bâtă. Nu știu cum a fost posibilă ambalarea într-o fizionomie omenească corpul și sufletul unor astfel de monștri!

Aceste momente mi-au fost incidente mie, le-am trăit deplin, așa cum ele s-au produs, în măreția și demnitatea lor, aflate în fiecare dintre ele.

Gheorghe Bărcan,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Sursă foto: ziarullumina.ro

Duminică, 30 septembrie, comunitatea greco – catolică din Săpânța a cunoscut un moment de mare bucurie și împlinire – sfințirea noii biserici, bijuterie arhitectonică maramureșeană, dar, mai ales, casă a Domnului și loc al prezenței Sale euharistice.

Fastul ceremoniei liturgice oficiate de doi episcopi și peste 40 de preoți, cuvintele de învățătură și de mulțumire, sutele de credincioși care s-au unit în rugăciune, copiii îmbrăcați în costume naționale dar și prezența primarului cu tricolorul pe piept și a nu puțini creștini din “cealaltă strană” românească (semne ale unei evidente detensionări și cvasi-normalizări a situației din comună… după o perioadă lungă de persecuție în plină Uniune Europeană, Săpânța fiind probabil singurul loc din țară în care greco-catolicilor li se interzicea efectiv să-și facă biserică), iată principalele motive de înălțare sufletească și legitimă mulțumire a părintelui paroh Mihai Grigor ale cărui permanente eforturi și (de multe ori) jertfe personale, împletite cu cele ale sufletelor păstorite de dânsul, au constituit temelia frumoasei realizări. Dacă mai adăugăm cerul senin și strălucirea soarelui… cred că am completat tabloul unei zile memorabile pentru Săpânța și pentru Maramureș.

Drama comunității greco-catolice din Săpânța a atins apogeul în 1948 când regimul comunist a interzis cultul greco-catolic și i-a confiscat bisericile și toate bunurile. Preotul paroh Grigore Rițiu, patriot român de mare anvergură (fusese delegat cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la 1 dec. 1918 de la Alba Iulia) este scos cu forța din parohie și, după ce reușește să se ascundă o vreme, este arestat și întemnițat 4 ani în închisorile comuniste (mai fusese arestat și în 1945 și în 1947 pentru perioade scurte).

Situația preotesei Laura Rițiu (fiică a protopopului Simion Balea, unul din liderii maramureșeni ai luptei pentru Marea Unire) a fost mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ea, Securitatea nu a anunţat decesul ei. Mai târziu familia a aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca ea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!

Și restul familiei a cunoscut ororile detenției comuniste. Fiica Melania (actualmente în vârstă de 93 de ani) a fost ținută și ea arestată aproape un an și anchetată pe motiv că nu și-a denunțat tatăl, iar fiul Ioan Rițiu și logodnicul fiicei – Gheorghe Rednic (tot fiu al Săpânței) au fost printre liderii grevelor studentești din Cluj din 1946 fiind condamnați pentru activitate politică. Fiul avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul fiicei însă va muri în închisoare.

Acesta a fost calvarul familiei Rițiu… lacrimi și sânge în oceanul de suferință și jertfă al neamului românesc. Alături de suferințele altor săpânțeni care s-au opus comunismului se constituie în blazonul de noblețe a acestui colț de țară, bastion nordic al rezistenței și demnității românești. Au urmat multe decenii în care Biserica greco catolică n-a avut dreptul la existență legală, apoi, încet, a ieșit la lumină… la Săpânța mai greu ca în alte localități. Părintele Cornel Ardelean din Sarasău a redeschis parohia în 1994 oficiind liturghia în case particulare până în 2002 într-o atmosferă ostilă. Păstorirea micului grup de creștini greco-catolici a fost apoi preluată de tânărul preot Mihai Grigor, actualul paroh și constructor al bisericii, care, cu o tenacitate remarcabilă, a înfruntat dificultățile care nu o dată păreau insurmontabile, a insuflat curaj turmei și a făcut posibilă împlinirea de azi… Săpânța a fost pusă din nou pe harta greco-catolică a României.

De la Cruce la Înviere, de la durere la bucurie… pe malul Tisei s-a mai aprins o Lumină…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Formația Trespass Trio din Suedia va susține, luni, 01 octombrie 2018, de la orele 19.00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, un concert de Jazz – Eveniment, „Spirit of Pitești”, inspirat din atrocele „experiment Pitești” efectuat sub autorizația autorităților comuniste.

Concertul Trespass Trio este un eveniment muzical unic, o lecție necesară atât pentru generația nouă, cât și pentru generațiile vechi.

„Spirit of Pitești”, discul lansat în 2017 la casa de discuri portugheză CleanFeed, este un album-eveniment inspirat de Reeducarea de la Pitești, unul dintre cele mai cumplite experimente ale omenirii, aplicat studenților închiși de autoritățile comuniste între anii 1949-1951.

Există o structură narativă care se dezvoltă de la început până la sfârșit, cu o calitate cinematografică, dar totul trece printr-un nivel emoțional (de la furie la o sensibilitate dezarmantă) și invitația clară de a imagina scenarii, personaje și dialoguri.

Pitești este un oraș românesc cunoscut și datorită închisorii locale care a găzduit experimente de spălare a creierului în timpul regimului totalitar. În acest proces de „reeducare” a încarceraților politici, violența dintre deținuți a fost încurajată de Securitate. Ororile au atins cele mai cumplite forme de dezumanizare a deținuților.

Combinând compoziția și improvizația, rigoarea și pasiunea, tonuri minore și gesturi mari, muzica ne atinge profund. Trespass Trio a devenit una dintre cele mai sfidătoare unități ale jazz-ului european contemporan și fiecare nou opus este o capodoperă. „The Spirit Of Pitești” nu face excepție.

Trio-ul Trespass Trio se va afla într-un turneu național ce include locații emblematice pentru scena românească: Ateneul Român din București, Sinagoga Sion din Oradea, Filarmonica din Pitești, Sâmbăta Sonoră.

Organizatori: Fundația Culturală Memoria – filiala Argeș, MuzicaDeVest.ro
Parteneri: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet, The Coffee Factory, Sighet-Online.ro, www.salutsighet.ro, Hotel Buți

Comunicat de presă

– Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
– Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
– Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
– Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
– Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
– Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
– Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
– Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

– Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
– Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În urma evaluării proiectelor înscrise în concursul de creație pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), juriul a desemnat câştigătorii ediției 2018.

Drept premiu, cei 23 de liceeni selctați – printre care se numără și două eleve de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet: Letiția Teodora Apan (clasa a XI-a B) și Oana Bianca Tomșa (clasa a XI-a A), coordonate de prof. Marius Voinaghi – vor participa la cea de a IX-a ediție a Școlii de vară pentru liceeni (clasele IX – XI) , care anul acesta se va desfășura la Brașov, în perioada 2 – 7 iulie 2018, iar absolvenții clasei a XII-a, vor participa la Universitatea de vară de la Râmnicu Sărat, care se va desfășura în perioada 19 – 25 august 2018.

Concursul de creație „Ce a însemnat comunismul în istoria României?” a avut ca scop cunoașterea istoriei comunismului din România și înțelegerea efectelor pe care regimul instaurat între 1945-1989 le-a avut asupra societății românești.

Azi, vă propunem spre lecturare eseul câștigător al Letiției Apan.

*

Coadă la tacâmuri de pui

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele. M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

-Cafea mi-a trebuit! Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, că deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

-Mai bine era când n-a fost, nu? L-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.
-Da, dom’șoară. Mai bine.
-Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.
-Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

-Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?
-Eee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai și ieftin, agricultura era puternică, oamenii muncitori. Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi și tot în chirie sfârșești să stai. Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar, cei care știau să se descurce, reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului. Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă, cei care au reușit cu adevărat, puteau fi numărați pe degete.

-Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam. Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’ le. Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.
-Și, poate, cel mai important, spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără”, ne-a curățat de datorii.
-Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte, parcă, avea în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

-De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă. Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”. Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor. Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus și bunicul, au făcut ca acesta să-și piardă vederea. Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință torturați și umiliți. Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

-Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit. Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflam pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută. Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea. Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră, plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar, de la a învăța să ai spirit critic și opinii, până la suprimarea totală a lor, e drum lung. E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta care are un văr la brutărie sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie, ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlați și asupririle regimului doar pentru că ei erau fericiți. Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.
Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

-Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui!

Autor, Letiția Apan,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)