Jurnal de tabără – o sigheteancă pe „urmele” comuniștilor (autor, Georgiana Ciobanu)

20 august 2017
Bogdan Popescu (trainer): Care fel de mâncare te caracterizează (poate să fie fruct, legumă, animal) şi de ce?
Eu: Mâncarea care cred că mă caracterizează este sfecla roşie deoarece, într-un fel sau altul, reuşesc să îmi las amprenta în vieţile persoanelor cu care intru în contact.

Nu ştiu exact scopul întrebării, dar tind să cred că este unul foarte educativ.

După mult timp, am simţit cum toate planetele mi se aliniază într-un drum perfect spre cealaltă parte a ţării. Reuşita din timpul şcolii în urma participării la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer, mi s-a materializat şi, cu cea mai mare sinceritate mărturisesc că nu sunt dezamăgită deloc. După cum mă ştiu cei apropiaţi, sunt un copil tare imprevizibil şi nătâng, însă, ceva legat de acest subiect îmi atrage atenţia fără prea mult efort şi mă maturizează instant. Cred că o pot numi pasiune.

21 august 2017
Ştiaţi că în acest mod deţinuţii surdomuţi comunicau un enunţ incredibil de drăguţ?
“Dumnezeu este aici”. Artistul Bogdan Raţă, lector la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara, a concretizat manifestul care pentru unii era singurul lucru ce îi mai ţinea în viaţă. Mulţi deţinuţi au preferat să se sacrifice în numele spiritualităţii, iar această sculptură este pe departe cea mai bună reprezentaţie a purităţii şi a credinţei pe care am văzut-o până acum.

22 august 2017
Închisoarea de la Râmnicu-Sărat se află într-o stare avansată de eroziune şi nu o puteam vizita în nici un fel, de aceea un reprezentant al institutului, care se ocupă în prezent de restaurarea clădirii, ne-a făcut un tur virtual. Domnul Cosmin Budeancă, foarte comic şi simpatic de altfel, afişează o pasiune aparte pentru această nu prea cunoscută închisoare, încercând de mulţi ani să îi facă trecerea de la spaţiu recluzionar la memorial.

23 august 2017
Unul din cei doi foşti deţinuţi politici pe care i-am întâlnit ne-a onorat cu prezenţa sa într-o zi de miercuri. În prezent dânsul, Ion Sarion, profesează ca medic la Buzău. Ce m-a impresionat la el a fost faptul că nu poartă pică oamenilor care i-au provocat multă suferinţă şi că este supus propriului destin.

24 august 2017
Ziua de 24 august ne-a întâmpinat devreme cu o mică excursie în trei locaţii: Cascada Pruncea, Barajul Siriu şi Mănăstirea Ciolanu. La cea din urmă am stat prea puţin pentru a-mi forma o părere, însă celelalte două într-adevăr mi-au cucerit toate simţurile.

25 august 2017
Vineri, am avut ocazia de a afla despre caracteristicile regimului comunist nu numai în plan intern, ci şi extern. Mai exact, Albania. Matilda Karçanaj a fost cea care ne-a prezentat proiectul „Situation of Albania during communism”. După cum spunea criticul de film Cristian Tudor Popescu: „Comunismul se defineşte prin absurditate, nu prin teorii politice”. Nimeni nu o putea formula mai bine.

26 august 2017
Ca să fiu sinceră, aşteptam ziua aceasta încă de când am fost întrebată ce fel de mâncare mă caracterizează. Şi nu mă refer la plecare, ci la vizita la Jilava. Aici l-am întâlnit pe cel de-al doilea fost deţinut politic, Alexandru Teodorescu, care a realizat şi ghidajul. Ce am remarcat şi la Alexandru Teodorescu, a fost, din nou, lipsa oricărui sentiment negativ. De câtă înţelepciune este nevoie pentru a nu-ţi dispreţui suferinţa? Poate nu e vorba de înţelepciune. Să fie vorba de timp?

20 august 2017
Bogdan Popescu: Dacă s-ar face un film, iar tu ai fi personajul principal, care ar fi titlul?
Eu: A doua şansă la viaţă.

Autor, Georgiana Evelina CIOBANU

N.R. 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius, au câștigat concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer. Câştigătorii au participat la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI au mers în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a, la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august.

Sursă foto: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului




Deceniile lașității (autor, Cristina Panco)

Dacă cineva m-ar fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani ce a însemnat pentru mine anul 1942, aş fi spus fără să stau pe gânduri că a fost anul în care se născuse Anca, pentru că nimic nu avusese puterea să eclipseze venirea pe lume a dragii mele surori. Mic fiind, tot ce îmi aduceam aminte din acei ani, care parcă trecuseră în ceață, o ceață prin care puteai vedea doar foamete, sărăcie şi moarte, au fost anii pe care acum i-aş da înapoi sau pur şi simplu i-aş şterge din memoria mea şi, în special, a părinților mei, care înclină balanța suferinței spre partea lor, pierderea unui copil, a unei părți din tine, cântărind mai mult decât pierderea unei surori, a micului meu partener de joacă, moartea ei fiind prea greu de înțeles pentru un băiat de paisprezece ani.

Acum însă, privind înapoi din postura unui om matur, îmi dau seama că pentru mica mea Anca a fost mai uşor, nu fusese nevoită să vadă sau să fie pusă în situația de a înțelege ceea ce se înâmpla în jurul ei, nu apucase să vadă adevărata față a oamenilor dispuşi să facă orice pentru un trai decent, nu apucase să vadă cruzimea şi nedreptățile aduse oamenilor de rând. Pentru asta sunt recunoscător – doar pentru inocența cu care văzuse ea lumina zilei timp de doar trei ani – cât despre restul evenimentelor ce au urmat, nu pot decât să simt dezgust. Față de conducătorii patriei noastre cât şi față de sine, un laş care pusese binele său mai presus de lupta care ar fi trebuit dusă pentru ca fiecare om să se poată simți liber, să trăiască liniştit cu gândul că mâine are ce mânca şi ca fiecare în parte să poată visa, trebuia să lupt şi să mor cu speranța că viața mea a reuşit să mute şi măcar cu un milimetru zidul ignoranței spre prăpastia distrugerii.

Deşi împlinisem deja nouăsprezece ani când se anunțase abdicarea regelui şi instalarea noii forme de guvernare în țară, alesesem să-mi urmez părinții în încercarea lor de a scăpa de inevitabila moarte a dreptății în România. Aşa că am plecat. Cu ajutorul puținilor bani primiți de la bunici, trecusem granița simțind în acele momente eliberare şi, pentru un scurt moment, crezusem ca viața mea de atunci înainte avea să fie una uşoară, nu mă gândisem în acele momente că decizia de a fugi o voi regreta cel mai mult. Fiecare zi care trecea era doar o altă reamintire a laşității mele, respectul meu pentru bunicii care s-au sacrificat pentru viitorul nostru, vorbele care circulau printre românii plecați despre cei rămaşi şi ceea ce continua să facă Republica Populară, toate îmi apăsau sufletul şi semănau în inima mea un regret amarnic care mă ajunge din urmă de fiecare dată când gândul meu zboară spre acei ani şi la faptul că aş fi putut găsi o cale prin care să-mi ajut țara rămânând şi luptând.

Ani de-a rândul trăisem ştiind ce se întâmplă în țară şi, văzându-mi neputința, gândul de a mă întoarce înflorea în mintea mea, aparând în fiecare zi şi împlinindu-se în cele din urmă, când lupta se terminase, când îmi făcusem curaj să revin la viața lăsată în urmă cu decenii, într-o țară reparată de poporul său, o Românie schimbată radical de ceea ce îmi aminteam eu din anii tinereții, dar schimbată în bine, unde după numeroşii ani trăiți în întuneric, oamenii de rând uniți au adus înapoi lumina în ochii mulțimii.

Asta îmi amintesc acum, ani mai târziu când cineva mă întreabă de anii trecuți, începând cu 1942 şi până în prezent, despre felul în care am ales să nu lupt şi, totodată, mândria şi respectul ce o să-l port până la moarte celor care au ales să fie schimbarea, celor care au rămas şi au reuşit într-un final să readucă libertatea în țara noastră. Mulți văd acei ani ca fiind ani plini de teamă, de îngrădire intelectuală şi fizică, şi acesta este adevărul, au fost anii regresului, deceniile în care România fusese aruncată înapoi cu câteva sute de ani din punct de vedere al gândirii dar, totodată, în aceşti ani am rezistat şi poporul a reuşit să-şi arate puterea în fața regimului bolnav şi să înflorească din cenuşa lăsată în urmă de regimul comunist.

Autor, Cristina PANCO
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Viața noastră pentru libertate (autor, Denisa Dunca)

Anul 1945 –  România nu mai dorește să fie agrară, puterea dorește industrializarea, noi, țăranii, ce ne câștigăm mâncarea prin muncă și trudă grea, trebuie sa fim colectivizați. Ne-au luat pământul, definiția noastră, au zis că-i al lor, ne-au pus să-l muncim și ne-au confiscat produsele, ne-am împotrivit și am fost închiși.

În momentele acelea copiii noștri s-au pierdut, valorile noastre au murit și cu ele s-au dus și șansele noastre la o țară dreaptă. Da, asta era situația României sub puterea sovietică. Ne-au cerut cote, eram obligați să predăm statului o mare parte din produsele noastre pentru că nu erau alimente la oraș și pentru că trebuia să despăgubim plata de război, ne lăsau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, câteodată nici cu atât. Ca țăran simplu și patriot de pe pământul Maramureșului, îmi prețuiesc țara, îmi cresc copiii și îmi iubesc familia, dar mă gândesc adeseori că toate lucrurile la care țin atât de mult vor fi pierdute.

Din ’49 au început să colectivizeze, noi ne-am opus și am fost arestați și deportați, a fost în zadar, nu valoram nimic în fața puterii comuniste. Ne-au confiscat pământul, animalele, casele și ne-am trezit peste noapte, mutați forțat și ilegal, în alte localități. Din pricina faptului că la noi au apărut mișcări de rezistență anticomunistă, Maramureșul a fost colectivizat în primă fază, doar pentru a face represiune, desigur.

Au venit direct la noi în Ieud prin luna martie a anului 1950, ne ziceau că localitatea avea un trecut reacționar și au vrut să dea un exemplu celorlalte comune ce par a fi autonome, au vrut să bage frica în noi, să ne arate că nu este nicio cale de scăpare dacă nu ne supunem. Au făcut G.A.C.-urile, ne-am conformat, iar soția mea a mers la G.A.C.-Văleni. S-a dus, ce era să facă, a mers de frică după ce a aflat că la noi în sat o mamă văduvă cu patru copii a refuzat sa meargă în colectiv și a fost bătută până și-a dat duhul, așa că nevasta mea nu s-a mai gândit, s-a dus să muncească.

Au mai fost și revolte, am participat la vreo două, la noi în sat și în Rozavlea, ne-am opus, n-am vrut să ne confiște pământul, n-am vrut să renunțăm la agoniseala noastră de-o viață. Și apoi ce am făcut? Ne-am răsculat… Am hotărât să mă alătur unui grup de rezistență alături de câțiva consăteni și am luat calea munților. Eram un grup de partizani formați din studenți, preoți, țărani, femei și bărbați. Eram înarmați și speram că vor veni să ne salveze americanii. Sătenii ne ajutau, ne ofereau adăpost și hrană.

Eram numiți ,,bandiți” și ,,haiduci” și am fost vânați unul câte unul, împușcați și spânzurați, iar cei rămași în viață am fost arestați, judecați și condamnați de către Tribunalul Militar din Oradea. Simțeam curajul și hotărârea cum ne curgea prin vene atunci când ne opuneam regimului, însă citeam și frica pe fețele noastre când am ajuns să fim închiși la Sighet. Mi-am privit copiii în lacrimi și am aflat cum e să suferi pentru patrie, ne-am ridicat și am luptat pentru drepturile noastre crezând că împreună nu vom putea fi doborâți, ne-am promis nouă că ne vom face auziți și, cu timpul, oamenii vor ști că am fost acolo și am apărat țara.

Poate ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că nu e nicio scăpare din fața comunismului, însă nu am acceptat acest regim ce ne-a suprimat drepturile și ne-a făcut mașinării de lucru. Consemnarea și umilința erau primii pași spre decăderea țării, dar, răzvrătinde-ne  și alegând calea mai grea și mai chinuitoare, am renunțat la viețile noastre și am ajuns să fim torturați.

După ce ne-au colectivizat și ne-au distrus familiile nu găseam nicio urmă de resemnare și de supunere. Noi am luptat contra regimului, am fost închiși, dar știam că am murit cu demnitate și cu gândul că prin jertfa noastră am salvat țara. Am trăit istoria pe viu, am schimbat-o și am lăsat-o ca moștenire celor care doresc sa învețe din ea. Am dat viața noastră pentru libertate și dacă nu ar fi fost dragostea de patrie nu aveam pentru ce lupta.

Autor, Denisa Dunca,
clasa a X-a B, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




După Conservatorul la Cluj, închisoarea la… Sighet! (autor, Bianca Mihai)

O altă zi, un nou început, o nouă speranță, o nouă dimineață cu aceeași durere de spate din cauza patului din fier doar cu un sac de paie ca așternut. Mă numesc Maria Goh, o femeie în vârstă de 38 de ani care locuiește într-o celulă de închisoare, singură de 24 de luni. Cât de albi sunt pereții, parcă s-au mai înverzit; sau am devenit daltonistă?

Mă tot gândesc cât de repede au trecut anii aceștia… sigur, sau nu, suntem în anul 1954, iar eu caut cu disperare vești despre soțul meu, Iosif și cei doi fii ai mei gemeni, Petru și Samuel. Ultima informație pe care am primit-o -săptămâna trecută – sau să fi trecut deja două săptămâni de atunci? – spunea că au fost trimiși să lucreze în mină pentru a acoperi cheltuielile. Înainte de comuniști nu era așa, câștigam bani foarte ușor și nu foarte puțini.

În 1945 am absolvit Conservatorul de la Cluj pe specialitatea dirijat-coral și vocal. În același an, într-o scurtă vacanță, am reușit sa mă întorc acasă și să particip la un marș în 5 martie, un marș de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureșului la Statul Român. A fost locul și data în care l-am văzut prima dată pe Iosif, am reușit să vorbim abia în București când am avut de susținut un concert în centrul orașului iar tenorul din rândul 2 nu a reușit să ajungă fiind înlocuit de Iosif la insistența unui corist. Parcă și azi aud linia melodică și vocile coriștilor foarte talentați! Îmi aduc aminte cu plăcere de repetițiile de dinaintea concertului „Cele patru anotimpuri” de Antonio Vivaldi și coristul din rândul 2! Imediat după concert am povestit și ne-am îndrăgostit unul de altul doar vorbind. Am aflat că și el era dirijor orchestrant, este puțin diferit față de tehnica coristă, știam să dirijez și orchestra dar dădeam impresia că nu știam, urma un alt concert în care trebuia să dirijez orchestra și corul, iar repetițiile cu Iosif m-au făcut parcă să dirijez mai bine ca înainte și să-l iubesc mai mult.

Pe data de 9 aprilie 1945 m-a cerut de soție, zi în care administrația românească a fost restabilită și în Maramureș. Următorul an, Dumnezeu ne-a dăruit doi fii, Petru și Samuel, două nume din Bilblie deoarece acești oameni au fost copiii Lui Dumnezeu.

Este ora 08:00, am ieșit din celulă, tocmai ce am aflat de moartea lui Stalin din 1953 și noi suntem în 1954; informații de acest tip nu se aduc și în închisoare, mai ales în cea de la Sighet, o închisoare foarte dură unde, dacă nu era respectat regulamentul una din pedepsele care mie nu mi-au plăcut niciodată și totuși pe care am primit-o și eu era să fii dus într-o cameră cu paznici înarmați cu diferite arme, unul avea o bâtă, alții aveau biciuri, erai înconjurat de ei fără cale de scăpare. În mijlocul încăperii era o motocicletă asamblată, drept pedeapsă trebuia să o dezasamblăm și să o asamblăm la loc într-un timp scurt suportând loviturile de bici, frânghii și altele care lăsau urme dureroase.

Nu mă pot gândi la altceva decât la familia mea, pe care nu am văzut-o de 2 ani, bieții mei copii, au doar 6 ani și lucrează cu tatăl lor în mină. Îmi este așa dor de ei… Nu mai pot suporta această teroare. Este ora 18:00, m-am întors în celulă, voi ieși abia mâine afară dacă voi mai apuca. Am încercat să uit o clipă de locul unde mă aflu (am ajuns în închisoare deoarece am fost acuzată pe nedrept din cauza unor acte importante care se aflau în casa mea; nu am aflat nici astăzi cine este făptașul, nu știu care era conținutul lor, dar am fost arestată și am primit 5 ani de închisoare). Au trecut abia 2 ani… Stând singură în celula mea încerc să fredonez sonatele lui Beethoven, sonata pentru pian Nr. 23 în fa minor „Appassionata”… Pe vremea când eram la Conservator am studiat pianul și vioara, fapt pentru care știam să fredonez aceste sonate pe care le-am cântat în tinerețe.

Nimic nu mai are sens, nu voi mai afla alte informații despre familia mea, probabil sunt morți, simt acest lucru. Îmi este dor de ei, vreau să îi văd.Am găsit o bucată de frânghie în camera mea, nu știu cum a ajuns aici, nu avem voie cu aceste lucruri ]n celulă, dar profit că o am. Sunt ultimele mele cuvinte, este imposibil pentru o femeie slabă ca mine să traiască într-o asemenea lume, plec la familia mea.

Autor, Bianca Mihai
clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Bunicul meu forțat să-și refacă viața (autor, Adrian Almași)

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.




Comunismul, amară amintire… (autor, Letiția Apan)

Aveți dreptate, noi nu suntem un exemplu ideal de rezistență împotriva comunismului. Noi… Noi toți am încercat. Fie că a fost vorba de o rezistență culturală, fie de o rezistență politică, noi am fost acolo, mereu cu ochii-n patru, mereu cu spaima-n oase. Dar până la urmă nici nu era spaimă. Eram mândri; mândri să ne susținem ideile. Nu ne opuneam doar de dragul de a ne opune, ci o făceam pentru că încercam ca, prin toată munca noastră, să oprim dezvoltarea și, în cele din urmă să eliminăm un regim bolnav, un regim care căuta doar moarte, chin, suferință și supunere.

Eu n-am luptat fără arme. Am fost soldatul care a purtat un război prin cuvinte, acestea fiindu-mi scutul. Însă mi le-au luat și pe ele, singurul lucru care mă putea salva. Sunt un intelectual așa cum mă numesc unii, un scriitor și un apărător al dreptății așa cum îmi place mie să-mi spun. Am fost închis pentru lucrările mele care au subliniat și au explicat oamenilor ce înseamnă adevăratele orori ale comunismului. Am fost torturat pentru simplul fapt că nu stăteam în picioare în celulă, deoarece am cerut o cană cu apă pentru cel care avea să-mi moară în brațe sau din cauză că am întrebat cât este ora. Primeam răspunsuri care ne ucideau, mintea noastră fiind uneori mai rănită decât trupul. „De ce ai vrea să știi? Oricum n-o să mai ieși de aici niciodată”. Am ascultat acele cuvinte și le-am luat ca pe niște încurajări. Voiam să cred că dacă eu nu aveam să ies de acolo niciodată, măcar scrierile mele să fie libere. Dar nu s-a întâmplat nici asta. Imediat după abolirea monarhiei, regimul comunist a încercat să distrugă orice urmă de creativitate și liberă exprimare așa că, toată presa necomunistă a fost eliminată. În timp ce oamenii încercau să fie cât mai atenți la ceea ce spun și ce fac, din fiecare librărie ieșeau cărți care nu erau pe placul comuniștilor. O orientare pro-sovietică a acaparat întreaga Românie. S-au cenzurat lucrări, filme, piese de teatru și nimic nu putea fi publicat sau jucat fără ca cei din regim să fie de acord. Toți prietenii mei, toți oamenii în care avem încredere și pe care mă puteam baza au fost închiși, distrugându-se astfel intelectualitatea și cultura românească.

Când comunismul a preluat puterea, trebuia să găsesc un mod prin care să-mi pot păstra și viața, însă, prin care să pot totodată să mă și exprim. Voiam ca și cei fără școală, cei aproape 80% dintre români să înțeleagă faptul că nu ne pot răpune dacă suntem uniți, însă comuniștii ne-au luat-o înainte. Au făcut caricaturi ce aveau un rol foarte important în convingerea oamenilor de la țară că viața lor va fi mai bună dacă vor accepta comunizarea, dacă se vor colectiviza bucățile de pământ pe care le mai aveau, iar toate aceste desene erau însoțite de mesaje puternice și scurte, pe înțelesul lor. Deși am început să scriu și să distribui cu ajutorul unor securiști fantomă și al unor oameni infiltrați în partid mici scrisori menite să se opună regimului și să unească românii, data de 12 septembrie 1944 a fost cea în care a început tortura. Au fost peste două milioane de victime, oameni închiși, lăsați în suferință în peste 450 de locuri de detenție după semnarea Convenției de Armistițiu. Cu toate strădaniile și încercările mele de a supraviețui, am fost prins și întemnițat precum alți intelectuali „vinovați de dezastrul țarii”. Nu-mi păsa de soarta mea, ci doar de soarta țării mele. Mi-am lăsat și familia în urmă. Doi copilași de patru și de șase ani și o soție a cărei inimă a fost zdrobită atunci când și-a văzut bărbatul smuls din brațele ei în miez de noapte și trimis în închisoare.

Din păcate, nu toți au avut același curaj. Au fost oameni de care regimul s-a folosit, intelectuali a căror imagine a fost exploatată în favoarea comunismului și care, aparent, l-au susținut de teama ca viața lor sau a familiei lor să nu fie în pericol. Eram în ochii lor doar oameni cu o diplomă, însă fără personalitate.

Am reușit să scap. Cu ultimele puteri, după șapte luni, am fost ajutat de un vechi prieten cu o funcție importantă în partid și am fost eliberat, cei din celula unde stăteam fiind lăsați să creadă că voi fi executat. Voiam din toata inima să rămân în țară și să continui să lupt, însă când am aflat că soția mea și unul dintre băieți au fost omorâți, viața mi s-a părut prea cruntă și tot patriotismul meu a pierit odată cu moartea lor. Am decis să-mi iau copilul și să plec în străinătate. Cu greu am reușit să trecem granița, însă norocul nostru a fost că, după cele șapte luni de detenție, eram de nerecunoscut.

Acum, după atâția ani, vă las odată cu aceste rânduri și curajul meu de odinioară. Deși am fost un laș și nu am reușit să țin piept regimului, sufletul meu a rămas mereu alături de cei din țară, alături de cei care au murit și s-au jertfit pentru ca nepoții lor să trăiască într-o lume liberă. Nu plângeți pentru viețile care au fost luate, zâmbiți pentru cele care datorită lor au fost salvate.

Autor, Letiția Apan,
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Cine trebuie să fiu? (autor, Ciobanu Georgiana)

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Ceasul eliberării (autor, Simona Tivadar)

De 3 săptămâni lucrurile merg din rău în mai rău. Nu mai mănânc, nu mai dorm, trăiesc cu spaima că în curând voi fi luat pe sus și aruncat în cine știe ce colț umed al unei închisori comuniste. Circulă zvonul că foști liberali alături de mari politicieni sunt racolați săptămânal din locuințele lor și nimeni nu mai știe nimic de ei.

Exact acum 3 ani a avut loc cea mai sumbră zi a existenței mele. Eram la cursuri, tânăr student al Facultății de Drept, cu vise mari înainte și o ambiție nebună să creez o societate fără cusur. Am fost crescut într-un sat săracăcios al județului Sibiu, cu un tată sas și o mama născută în zona nordică a Maramureșului. Am copilărit în ambele părți ale țării, însă, de departe, Bucureștiul rămâne locul meu preferat. Mă fascinează fiecare colțișor al capitalei, fiecare chip firav pe care îl văd în drum spre facultate. Când am venit la studii, eram plin de ambiții. Trăiam cu impresia că lumea e a mea, iar eu mă aflu printre puținii care își asumă responsabilitatea de a o schimba. Eram un mare admirator al familiei Brătianu, iar implicarea de care aceștia au dat dovadă, alături de Partidul Liberal, în ceea ce privește dezvoltarea economică și politică a țării în perioada interbelică mi-a schimbat cu totul concepția despre starea societății și despre viitorul pe care l-ar merita aceasta. Ce mai, visam să devin următorul Gheorghe I. Brătianu!

Însă toate aspirațiile mele mărețe s-au dus pe apa sâmbetei în ziua în care prietenul meu, Dinu, a intrat în mica noastră cameră închiriată și a urlat din toți rărunchii: „Au câștigat comuniștii! Au venit la putere, asta e!”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Păi cum, așa ușor s-a dus totul? Parcă mai ieri a fost 23 august și se zvonea prin țară că am întors armele. Suntem ai rușilor acum, și, pe deasupra trebuie să le mai plătim și paguba de război. Nu-i de-ajuns că vor să ne îngroape de vii în regimul lor mizer și să ne facă una cu sovieticii? Ne iau sufletul și, pe lângă asta, mai vor și munca noastră!

În 1944, Partidul Comunist nu cred că avea mai mult de o mie de adepți. Azi, sunt în jur de 700 de mii și sunt de-a dreptul șocat. Corespondam cu părinții mei cât de des puteam, însă, până și mesajele dintre noi au ajuns să fie codate. Trăiam cu spaima că aceea urma să fie ultima noastră scrisoare. Din ce îmi povestea tatăl meu, preot apreciat al micului nostru cătun, am remarcat că țăranii de acolo nu aveau cunoștință politică nici cât un copil de clasa a 7-a, școlit la București. În timp ce elita intelectuală din inima capitalei ne îndemna pe noi, tinerii studenți, să înclinăm capul spre dreapta, parcă ne luptam cu morile de vânt.

Pe urmă a venit la putere regimul lui Petre Groza, să se asigure că plătim rușilor ceea ce nu le datoram. Ne-a luat totul. Tata a rămas sărac lipit pământului, iar eu am fost nevoit să mă întorc în satul meu natal, să renunț la visele mele bucureștene și să urmez gloata muncitorească a poporului român. Eram înconjurați din toate părțile, iar grupurile de partizani erau tot mai numeroase.

La un moment dat, am crezut că vom reuși să dăm jos regimul. Agenții erau infiltrați în țară, voiau să introducă ideea vestului, să nu ajungem supuși în fața acestei puteri mârșave dar, atât de tragic! Partizanii erau uciși pe capete. Securitatea avea dreptul să ucidă oamenii care îndrăzneau doar să-i privească lung. Era o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

Acum încerc să fug din țară. Dinu plănuiește să ne mutăm în Berlinul de Est și să ne continuăm de acolo pribegia până vom gusta într-o zi, dulceața Europei vestice. Mi-am făcut bagajele și am așteptat. Întins în pat, mă gândeam la săracii mei părinți. Mi-am părăsit satul natal în noapte și m-am întors la București. Nu le-am lăsat nimic alor mei, nici măcar un bilet. Sigur îi va căuta Securitatea, dar măcar nu vor fi nevoiți să mintă, când vor spune că habar nu au unde m-am dus.

Aud niște bătăi nebune în ușă. Atât mi-a fost, sunt aici, au venit să ne ia! Dinu nu are de gând să le deschidă, dar ei sparg ușa și îl iau pe sus. Îl văd prin ușa întredeschisă a dormitorului cum îi pun un sac pe față apoi intră în camera mea. Unul mă lovește puternic în ureche și mă prăbușesc la podea.

E atât de întuneric! Nu știu dacă e de la sacul de pe capul meu, sau noaptea pur și simplu e mai neagră când știi că te așteaptă ceva mai rău ca iadul. Ei știu că ne curg prin vine idei liberaliste, că profesorii noștri universitari ne-au îndemnat să-i sfidăm. I-au luat pe toți, iar acum este rândul nostru.

Mașina se oprește cu zgomot și simt mai multe trupuri căzând peste mine. Cred că suntem în jur de 12 oameni în mașină. Toți respiră greu, dar niciunul nu are curajul să scoată un cuvânt. Cu mișcări bruște și lovituri nemiloase, securiștii ne scot din mașină și ne aruncă în rând pe jos. Ne numără, iar apoi șușotesc ceva între ei. Cât de nebunesc ar fi să mă ridic și să o iau la goană? Habar nu am unde mă aflu, iar rinichii mă dor îngrozitor. Până și echilibrarea respirațiilor mi se pare un calvar.

Aud un clopot, sună o dată. Noaptea e atât de neagră. Mai sună o dată, l-am mai auzit cândva. A treia oară, sunt convins. E clopotul bisericii din Sighetu-Marmației. L-aș recunoaște dintr-o mie. Întrezăresc pentru o clipă chipul bunicii când mă îmbrăca dimineața pentru biserică, simt mirosul casei aceleia în ruine. O duceam atât de greu pe atunci!

Aș da toate clipele vieții mele mizerabile ca să mă pot întoarce acolo. Erau vremuri grele, dar vremurile pe care le trăiesc acum sunt apogeul suferinței sufletului omenesc. O să mor aici în câteva luni. O să mor fizic. Dar sufletul mi-a explodat când m-au legat întâia oară. O să fiu o legumă între 4 pereți de piatră.

Aud o împușcătură. Și încă una. Două trupuri cad cu greutate pe pavajul rece pe care eram noi întinși.
O voce groasă îmi țiuie în urechi: – Ridicați-vă și fugiți unde vedeți cu ochii. Nu aveți mai mult de 5 minute. Occidentul nu ne mai trimite nimic, ne-au părăsit! Dar prindeți-vă voi de el! a strigat.

Apoi și-a zburat creierii. Eram convins că adepții democrației și ai vieții duse în perioada interbelică nu s-au risipit cu totul. Poate că nu era liberal, probabil nici măcar țărănist, însă, ce suflet nobil trebuie să fi avut!

Toți se ridică în jurul meu și fug încotro văd cu ochii, călcându-mă pe mâini și pe picioare. Nu pot să-mi ridic trupul, ceva mă ține la pământ. Apoi simt mâna lui Dinu luând-o pe a mea. Mă ridică cu greutate și șchiopătăm amândoi în noapte. Îl implor să mă lase în urmă. I-am spus unde era casa bunicii, asta în cazul în care mai era în picioare. Îl mușc de mână și îl lovesc cu picioarele. Aveam să îngreunez drumul și să murim amândoi. Sudoarea îmi curge pe fruntea înfierbântată în timp ce o boare răcoroasă îmi inundă sufletul. Nu vrea să-mi dea drumul. Dar nu-l condamn. Dacă eram în locul lui, l-aș fi cărat și în dinți. Să fie acesta sentimentul eliberării?

Ne continuăm drumul în neant câteva ore, când, în sfârșit, găsim casa cu fundație șubredă și lumini palide. Urcăm cu greutate scările din piatră și bat șovăielnic în ușă de două ori. Trag adânc aer în piept și îl privesc pe Dinu. El mă bate pe spate, îmbărbătându-mă, și începem amândoi să plângem în prag. Înăuntru sau e o capcană, sau e libertatea. Acum ori niciodată!

Autor, Simona Tivadar,
clasa a IX-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

sursă foto: internet




Cenedeviști laureați: „Comunizarea României.Tu ce ai face?” (autor, Crina Voinaghi)

Un mare număr de elevi din toată ţara şi-a încercat norocul participând la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Tinerii au fost provocaţi să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să îşi închipuie că trăiesc în România postbelică în anii acaparării puterii de către Partidul Comunist, iar gândurile lor să fie transpuse într-un eseu în care să urmărească un destin personal din această perioadă, insistând pe influenţa pe care regimul şi noua societate au avut-o asupra oamenilor de rând. Ei şi-au determinat personajul să aleagă: opoziţie faţă de regim, adaptare în noua societate sau plecare clandestină din ţară.

Printre cei 20 de câştigători se numără şi 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius.

Câştigătorii vor participa la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI vor merge în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a vor merge la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august. Costurile de cazare, masă şi transport vor fi acoperite de către organizatori.

Ei sunt încă o dovadă că adolescenţii sunt frumoşi, sensibili şi empatici, pasionaţi de lectură, istorie şi cultură generală, creativi şi deschişi provocărilor.

Crina Voinaghi