„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică, creşte și îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

Despre „Eminescu economistul” s-au publicat numeroase articole și cărți, prezentate inclusiv pe Internet.
Multe dintre acestea conțin numeroase și grave răstălmăciri, nu prezintă adevărul adevărat.
Geniul lui Eminescu se reflectă şi în gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor fiscale, de mare fineţe, pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii noştii fie le ignoră, fie le abordează cu incompetență, fie în folosul grupurilor de interese nelegitime din care fac parte.
Edificatoare pentru gândirea economică a lui Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în ziarul Timpul, cele mai multe în lunile iulie şi august din anul 1881, dintre care exemplificăm „Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar”.

Din scrierile economice ale lui Eminescu rezultă:
1) exactitate, conştiinciozitate şi corectitudine în cercetarea fenomenelor descrise;
2) polemicile sale (necruţătoare), care sunt făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară despre economia politică privită ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice, sociale şi politice a României, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit.

Foarte interesante sunt analizele critice, fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în perioada analizată a anilor 1862 – 1879.

Eminescu aduce numeroase argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai mult despre crearea unor excedente bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de trai, care este scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare şi mai sănătoasă şi în fine s-ar înmulţi”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1)

În ceea ce priveşte „dările”, Eminescu atrage atenţia asupra adevărului conform căruia folosirea chibzuită a banului public, perceput pe calea dărilor de la cetăţeni, este o problemă foarte importantă:
„Nu ceea ce percepe de la contribuabil e cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă cele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a-şi susţine luxul clasei guvernante, fie pentru necesităţi politice, în disproporţie cu însemnătatea şi puterea unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1)

Versurile din poezia Scrisoarea III-a, a lui Eminescu, prezintă modul în care:
1) „saltimbancii şi irozii… Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie/; Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/”… care… „Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”;
2) „Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/ Bîlbîiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!/”… sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de ruşine şi ocară.

Tot Eminescu ne oferă soluţia prin care putem scăpa de aceştia, respectiv cu ajutorul unui Vlad Ţepeş… „ca, punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Un stat care nu se bazează pe „ierarhia meritului”, pe „criteriul valorii muncă”, este un stat bolnăvicios.
„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. (Mihai Eminescu).

Ca un finanţist foarte bine documentat, Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii contribuabililor sunt folosiţi cu chibzuinţă, contribuind la creşterea bunăstării cetăţenilor săi: „dar serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură pierderile ce se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcute se uşurează oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încât producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă bunăstarea e condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă, copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii lor, o generaţie şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge.”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1)

Eminescu atrage atenţia şi asupra unor adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre: „la noi sporirea veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor fiecărei economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei populaţiunii”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.)

Şi atunci, ca şi acum, politicile economice și sociale greşite în creşterea poverii fiscale (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor etc.) are drept consecinţă diminuarea nivelului de trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a populaţiei manifestată în zilele noastre prin plecarea a aproape 4 milioane de persoane (dintre cele mai productive) din ţară.
Eminescu nu este împotriva redimensionării dărilor fiscale, dar el atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii impozitelor în funcţie de posibilităţile de plată ale fiecăruia, principiu exprimat astăzi pin noţiunea de „puterea contributivă”: „suntem mai departe decât oricând de cea elementară facultate a poporului de a-şi face singur dările în proporţie cu puterile lui”.
Această elementară facultate a guvernanţilor, de „a stabili dările în proporţie cu puterea de plată ale fiecărui contribuabil (plătitor de impozite)” înseamnă aplicarea principiului „impozitării în cote progresive compuse”, care se aplică în (aproape) toate ţările dezvoltate ale lumii, nu și în România.
Eminescu atrage şi atenţia şi asupra adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că orice ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil, printr-o impozitare inechitabilă (precum în România, cu cota unică) „se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.)

Eminescu, îngrijorat profund şi de faptul că, tot mai mulţi străini acaparau, sau conduceau, importante sectoare de activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri speculative, în special pe calea „capitalului parazitar bancar” (precum și în zilele noastre), a atras atenţia şi asupra faptului că „În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l câştiga”. (Ziarul Timpul, VII, nr. 67, 25 mart. 1882, p. 1)

Fără a aborda și gândirea socială şi politică a lui Eminescu, consider că următoarele citate ale sale ar trebui să constituie crezul fiecărui cetăţean și, în mod deosebit, al celor care hotărăsc destinele acestei ţări.
„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”.
„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)
„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive”. (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3)
„Ierarhia socială n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii”.
„Avem de-o parte rasa românească cu trecutul ei, identică în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale”.
„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e să arunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[…]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală”, (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).
„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”
„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”
„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere…”
„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”
„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”
„Totul ia timp… și timpul ia tot.”
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».”
„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.”
„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie straină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.”

O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru”, citatele următoare fiind edificatoare în acest sens:
„O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru“.
„Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură“.
„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale“;
„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale“.
O carte care se adaugă celorlalte despre complexitatea publicisticii eminesciene, cu accent pe actualitatea opiniilor poetului despre economia românească, adăugând în plus faţă de acestea „un verb al mâniei eminesciene“ în denunţarea jafului naţional postdecembrist.
Eminescu consideră că politicienii sunt panglicari și negustori de vorbe, ier „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”
„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”
„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele economice eminesciene.
Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.
„Cine are minte, să ia aminte!” „Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3) 

Bibliografie:
Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000
Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan Şoldu, „Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcriţa

 

Foto: I. Mariș

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor și dacă au şi capacitatea.

În  fiecare  casă  de  români, chipul  lui  Eminescu  se  cuvine  să  stea  între  două  candele,  ca  o  icoană  sfântă. Fiecare bun român (iubitor de țară, de neam și de strămoși), ar trebui să vadă în Eminescu pe adevăratul Mesia al neamului românesc care, prin opera sa, a deschis calea auto-eliberării şi înălţării fiinţei naţionale. Urmând cuvintele pline de înțelepciune ale lui Eminescu, românii pot afla calea mântuirii din prăpastia în care am căzut.

În cele ce urmează prezint o parte din pildele care dau imbold, adevărate „energii ale cuvântului”, ale lui Eminescu, pe care tot poporul și, în special conducătorii săi ar trebui să și le însușească drept principii de viață.

1. Eminescu despre politică și politicieni

Gândirea politică a lui Eminescu a fost exprimată în zeci de articole, publicate în mai multe ziar și reviste.
Din scrierile cu caracter politic ale lui Eminescu rezultă:
1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;
2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit;
4) că analizele sale politice sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.
Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.
Din numeroasele articole pe teme politice ale lui Mihai Eminescu am selectat câteva „esențe” care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.
Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.
Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.
Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau citate/ texte din Eminescu și se răstălmăcesc, se explică, se interpretează în mod eronat, atât din incompetență profesională, cât și în mod voit.
Eu am considerat că textele de mai jos sunt atât de clar exprimate de Eminescu și pe înțelesul și al omului de rând încât nu mai necesită alte explicații.
Am considerat inutil să mai explic textele de mai jos pe care, citindu-le și omul simplu, le înțelege corect și pe deplin și despre care spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.
Eminescu atacă, pe un ton amar, dar de un sarcasm incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe. „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”
Ceea ce a scris Eminescu în publicistică despre politică și politicieni este de actualitate și în prezent, așa după cum se poate constata fie și numai din următoarele citate ale sale:
„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).
„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).
„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).
„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).
„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882)

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”.
„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”.
„Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”.
„Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus acelui om de stat.”
„Un rău politic se poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat.”
„Orice zgârie-hârtie care nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă.”
„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi.”
„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor.”
Energia cuvântului: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”
„Astăzi, ţara e condusă de ciocoi de toţi cîţi au devenit instrumente străine și au adus ţara în sapă de lemn.” (I.H. Rădulescu. Echilibru între antiteze)
„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».”
„Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și de corupție.”
„Ierarhia socială n-ar trebuii să fie decât o ierarhie a muncii.”
„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)

„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)
„Egalitatea nu există decât în matematici.”
„De oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relaţii de vicleşug şi brutalitate.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive.” (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune.” (Eminescu)
Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni.” (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1)

„Ferește-te de omul fățarnic, ca de cea mai hidoasă fiară, dar mai ales ferește-te să nu fii și tu ca el… Când te întâlnești cu el, îți strânge mâna între amândouă palmele sale. Îți zâmbește cu căldură și orice îi spui aprobă și te admiră. Vorbește de rău pe cei care crede că-ți sunt dușmani. Laudă pe cei pe care-i crede că-ți sunt prieteni și te proslăvește pe tine, pe deasupra tuturor.”
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
Multe ar avea de învățat politologii și politicienii noștri actuali, din publicistica eminesciană.
Ne întrebăm, însă, dacă au și citit-o?

2. Eminescu despre guvernare

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882)
„Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881)
„Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti „patrioţi”, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 martie 1881)
„Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvărşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hîrtie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 februarie  1879)
„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 3 mai 1879)
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879)
„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 15 mai 1879)
„Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 26 mai 1883)
„Toate  numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881)
„Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879)
„Eşti „patriot” de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 mai 1881)
„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 8 august 1880)
„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878)
„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879)
„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întodeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 mai 1879)
„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 28 septembrie 1880).
„Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878)
„Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 5 decembrie 1882)
„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”.
„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”.
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Mihai Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).
„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”. (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar[…].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive” […].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”. (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)

3. Eminescu despre pătura superpusă

„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e s-arunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[…]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală.” (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107)
„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
Extrase din „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881 (vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83): „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate țările pe cari le locuiește, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar «Românul» s-a ferit de-a ne răspunde. „E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături și pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc.” (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„Elemente străine, îmbătrânite și sterpe, s-au amestecat în poporul nostru și joacă comedia patriotismului și a naționalismului. Neavând tradiții, patrie hotărâtă ori naționalitate hotărâtă, au pus totuși, mâna pe statul român. Conștiința că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o țară vrăjmașă. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naționalității, ci realizarea unei serii de idei liberale și egalitare cosmopolite.” (Mihai  Eminescu)
„Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).
„Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879)
„Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului…” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887)
„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă !” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882)
„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – de ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881)
Vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 februarie 1879)
„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 iunie 1881)
„Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie 1882)
„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.” (M. Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881)
„Acest spectacol al exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881)
„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881)

„[…]Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii[…]
[…]Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! […]
[…]Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. […]
[…]Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire[…]
[…]Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”
(Versurile din poezia Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu)

În sens eminescian: „Fanarul”: un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”: oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod. Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

4. Eminescu despre muncă

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”
„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”
„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”
„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”.
O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru“: „O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.“
„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale.“
„E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greu­tățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc. Într-însa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă. Athena era un petec de pământ și totuși numai din comorile ei și-a luat împărăția lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciilor ­noastre.” (Timpul, IV, 1879)

5. Eminescu despre patriotism

„Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul și le alege după plac.”
„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale.”
„Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale” (Tradiții istorice, „Timpul”, noiembrie 1879)
„Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice” (Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880)
Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat mai mult decât el, de soarta poporului român și de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a unității naționale. Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață. Venind în contact, cu uimire, cu mari comunități românești, răspândite în toată Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră” (Românii Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).

În viziunea lui Eminescu, poporul român este „bun, blând, omenos”, îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”, tolerant, cu „o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului”. „Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă” (Curierul de Iaşi, noiembrie 1876)

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.” (Din manuscrise, Opere, vol. IX)
„Căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâştiga chiar ­vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot (…) şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare.” (Timpul, 27 iunie 1879)
„Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi.” (Timpul, 16 decembrie 1879)

Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn.
Vezi pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

6. Eminescu despre credință și religie

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”
„Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru (Isus Cristos n.n.) nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură.“
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”
„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.”

„La început, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţa,
Pe când totul era lipsa de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.
Când pătruns de sine însuşi, odihnea Cel nepătruns,
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
Caci era un întuneric, ca o mare fără rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”.
                   (Eminescu, in Scrisoarea I-a).

7. Citate diverse de Eminescu

„Egalitatea nu există decât în matematici.”
„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”
„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere…”
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”
 „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”.
„Totul ia timp… și timpul ia tot.”
„Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.”
„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”
„Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.”
„Toate sunt mărginite, durerea nu…”
„Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură adevărată”, scria Eminescu, dovadă că își însușise teoria lui Titu Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o spoială de cultură.
„Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.”
„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.”
„Citeşte! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.”
„Vai de biet român săracul. Întărit tot dă ca racul…”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)

8. Mari personalități despre Eminescu

Nicolae Iorga aprecia că „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei.” O altă afirmație, foarte fermă, a aceluiași savant Nicolae Iorga, este aceea că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată.”
Călinescu îl definea pe Eminescu drept „poetul nepereche”, în egală măsură, „poetul național – poet universal.”
Filosoful Constantin Noica îl numea „Omul deplin al culturii românești”.
Petre Țuțea l-a botezat „românul absolut”, remodelând titlul celebrei cărți a italiencei Rosa del Conte: Eminescu sau despre Absolut, care, în traducere elementară, este echivalent cu Eminescu sau despre Dumnezeu.
Mircea Eliade: „Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”
Constantin Noica: „Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”, căci „măsura noastră este Eminescu”, îndemnându-ne „a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu noi înşine şi a-l face mai bine cunoscut întregii lumi.”
Nicolae Steinhardt: „A vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine.”
Constantin Noica: „Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună”, fiindcă el nu este doar cel mai mare poet al nostru, făuritor al limbii române literare şi ridicându-se, prin opera sa artistică neîntrecută, la anvergura de poet universal, ci şi o uriaşă conştiinţă, situându-se permanent în „adevărul naţiei româneşti” (Zoe ­Dumitrescu Bușulenga), căruia i s-a dedicat până la jertfa de sine.
Prin opera sa literară, poetul nostru naţional, „domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru), a făcut ca „forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veș­mântului și cugetării românești”, după cum a intuit Titu Maio­rescu.
Ovidiu Ghidirmic punctează decisiv, în termeni deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care doare. Pe noi ne interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”

 

Bibliografie:

Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000
Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante informații despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

Conf. univ. dr. N. Grigorie LĂCRIȚA

 

„Dintotdeauna omenirea a avut parte de conducători mari, cu minţi odihnite, care au elaborat reglementări trăsnite.” (N. Grigorie Lăcrița)

Precizări preliminare

Impozitele şi taxele au constituit dintotdeauna o mare preocupare, atât pentru conducătorii fiecărui imperiu şi stat (faraoni, regi, împăraţi, domnitori, preşedinţi, guvernanţi etc.), cât şi pentru cetăţeni, indiferent că aceştia au fost bogaţi sau săraci, persoane fizice sau juridice.
Aceasta ca urmare a faptului că domnitorii  / guvernanţii au nevoie de venituri bugetare cât mai mari, care se pot obţine, în general, prin creşterea fiscalităţii (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor bugetare etc.), în timp ce fiecare cetăţean are interesul reducerii oricăror dări care le afectează venitul şi averea.
Istoria fiscalităţii consemnează numeroase impozite şi taxe cu adevărat ridicole, ciudate, aberante, dintre care unele sunt prezentate în acest material.
Aplicarea acestor impozite (denumirea unora de „taxe” fiind improprie) demonstrează atât lăcomia, cât şi absurditatea în gândire a unora dintre cei mai mari conducători ai lumii.
Prin acest material se prezintă unele dintre cele mai ciudate impozite și taxe care au fost aplicate în istoria omenirii, un inventar al tuturor fiind greu de făcut.
Desigur că istoria fiscală consemnează numeroase exemple de impozite ciudate, dintre care sunt și unele care, fie nu au acoperire în documente, fie au fost ciudate la vremea introducerii lor pentru prima dată, dar care, acum, au ajuns să fie ceva obişnuit în orice ţară civilizată.
Dintre impozitele care au fost ciudate la vremea introducerii lor pentru prima dată, dar care, în ziua de azi, sunt ceva obişnuit în orice ţară modernă (fiind şi un semn de civilizaţie), exemplul cel mai edificator îl constituie „taxa pe folosirea WC-urilor publice”: aceasta a fost ciudată acum circa 2000 de ani, când, s-a introdus pentru prima dată, dar acum este ceva obişnuit în orice ţară civilizată.
O precizare se impune şi în legătură cu distincţia care trebuie făcută între un impozit şi o taxă.
Elementul esenţial care face distincţia între un impozit şi o taxă îl constituie lipsa sau existenţa unui serviciu, a unei contraprestaţii, în schimbul obligaţiei bugetare plătite:
1) plata impozitului se face fără ca plătitorului (numit contribuabil) să i se ofere ceva în loc, direct, personal, imediat sau ulterior, fără ca acesta să beneficieze de vreun serviciu sau avantaj;
2) plata taxei se face cu oferirea a ceva în loc, a unui serviciu, a unei contraprestaţii, pe cât posibil personal, direct, imediat şi de o valoare egală sau apropiată cu nivelul sumei plătite.
Spre exemplu, din punct de vedere al sensului şi al conţinutului, exprimarea corectă este de „impozit pe valoarea adăugată”, şi nu de „taxă pe valoarea adăugată”.
Este greşit a defini taxa prin impozit, precum „taxa pe valoarea adăugată este… un impozit indirect …”, așa cum s-a definit tva-aul prima dată în Codul fiscal din România.
Pentru impozitele achitate nu se prestează plătitorului, din partea statului, nici un serviciu personal, direct, imediat şi de o valoare egală sau apropiată cu suma achitată.

Pentru taxele achitate, plătitorul beneficiază, sau ar trebui să beneficieze, de un serviciu, pe cât posibil personal, direct, imediat şi de o valoare egală sau apropiată cu suma achitată.
Într-o interpretare pe măsura ciudăţeniei acestor impozite, se poate spune că, dintotdeauna omenirea a avut parte de conducători mari, cu minţi odihnite, care au elaborat impozite trăsnite.
Când aceşti conducători au vrut să obţină bani și din ceea ce era ridicol, au făcut-o, fără să le fie nici teamă și nici jenă de populație.
Conducătorii respectivi au manifestat o atitudine de indiferență și/sau de necunoaștere a realităților și a greutăților oamenilor de rând, adoptând soluții nu numai apăsătoare asupra acestora, lipsiți de hrana strict necesară traiului zilnic, dar chiar și prin atitudini extravagante și ridicole, precum a spus-o Maria Antoaneta (regină a Franței între 10 mai 1774 – 21 septembrie 1792, care a murit executată prin ghilotinare) în celebra sa frază „Dacă n-au mămăligă, să mănânce cozonac”.
Cei care nu aveau mămăligă, nu au ajuns să mănânce cozonac, dar Maria Antoaneta a murit executată prin ghilotinare, confirmându-se și în acest caz adevărul că „domnia prin prostie se plătește foarte scump”.
Cu toate că prostia, hoţia și lenea au fost, şi rămân unele dintre fenomenele sociale de cea mai mare amploare din toate timpurile, întrebarea care s-a pus şi care se pune este următoarea: de ce până în prezent conducătorii nu au pus impozite şi „pe prostie”, și „pe hoţie”, și „pe lenevie” (ca materii impozabile, ca obiecte ale impunerii), care, pe lângă faptul că ar fi adus venituri deosebit de mari bugetului de stat, ar fi făcut să nu mai existe sărăcie în lume?
Probabil din teama acestora că, fiind deţinătorii unor asemenea materii impozabile foarte mari, s-ar fi împovărat singuri cu aceste impozite.
Citind articolul „Cele mai ciudate impozite şi taxe din istoria omenirii”, nu îți vine să crezi că a fost posibil să se aplice asemenea impozite, care, au existat în realitate, unele perioade îndelungate și în țări dintre cele mai dezvoltate economic, social și democratic.

1. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Anglia

1.1. Impozitul pe frică, numit şi „impozitul pe laşitate”, aplicat în anul 1210

Dintotdeauna oamenii raţionali, potenţiali combatanţi, au manifestat fireasca frică faţă de război, fapt pentru care cei mai mulţi ar fi făcut tot posibilul să scape de posibilul pericol de moarte cauzat de război.
Cum în Evul mediu (cca 500 e.n.– 1500 e.n.) nu erau cazuri în care o persoană să satisfacă serviciul militar fără să participe cel puţin la un război, numeroşi tineri făceau tot posibilul pentru a se sustrage de la serviciul militar, de teama de a nu muri pe câmpul de luptă.
Întrucât în timpul domniei regelui Henric I al Angliei (1100-1135) crescuse mult numărul tinerilor „fricoşi” de serviciul militar, care erau dispuşi să facă orice pentru a nu merge la război, autorităţile s-au gândit să fiscalizeze (impoziteze) această situaţi, instituind un „impozit pentru scutirea de armată”, prin plata căruia scutirea de armată devenea oficială.
Pentru a da o nuanţă dezonorantă celor care doreau să scape de serviciul militar, acest impozit a fost numit „impozitul pe frică”, şi chiar „impozitul pe laşitate” (deşi, considerăm noi, nicio persoană nu trebuia să fie considerată laşă pentru că doreşte să scape, prin plata un ui impozit, de pericolul morţii existent prin participarea în orice război).
Cu toate aceste ironii, „fricoşii”, „laşii” nu erau puţini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan Fără de Ţară (rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa, în 19 octombrie 1216) să majoreze acest impozit cu 300%.
Legea impozitului pe frică a fost în vigoare timp de 300 de ani.

1.2. Impozitul pe cap de locuitor, numit şi „capitaţie”, aplicat în anul 1381

Capitaţia are sensul de „impozit pe cap de locuitor”
Două vestite impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în realitate al treilea  dintr-o serie începută în 1377), şi unul în 1990.
1. Impozitul din 1381 a fost descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum”.
Era greu de colectat şi a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum era Cornwall.
A dus la răscoale serioase, iar Savoy Palace (lângă actuala Trafalgar Square) a fost incendiat.
A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei.
2. Impozitul din 1990 (în Scoţia 1989) a fost şi el greu şi sâcâitor de colectat şi a fost în mare parte eludat în locuri pe care perceptorii le–au găsit greu accesibile, ca de exemplu în „inima Londrei”.
A dus la revolte serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului.
A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei.
Cu toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neaşteptat conservatorilor, care 1–au introdus.
Dându–le votanţilor mai puţin bogaţi motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au câştigat alegerile generale din 1992, la o diferenţă mai mare decât ar fi făcut–o altfel.
Capitaţia fiind un impozit stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, generează următoarele efecte:
1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, constatarea, urmărirea şi încasarea.
Ca urmare, capitaţia nu conduce la situaţii de ineficienţă.
Înregistrând cele mai mici cheltuieli cu stabilirea şi încasarea sa, capitaţia este de departe cel mai eficient impozit.
Ca urmare, dacă s–ar avea în vedere numai considerentele de ordin economic (ale principiului eficienţei impozitelor), capitaţia s–ar situa pe primul loc din acest punct de vedere.
2. Capitaţia, având un preponderent caracter regresiv al cotelor de impozitare, conduce la cele mai mari inechităţi în impozitare în rândul contribuabililor.
Este uşor de înţeles că, în condiţiile în care un impozit este stabilit în sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, pe măsură ce veniturile cresc, aceeaşi sumă (fixă) de impozit, raportată la venituri din ce în ce mai mari, conduce la cote de impozit, în %, tot mai mici, adică la cote de impozit descrescătoare, regresive.
Cu cât discrepanţele sunt mai mari între veniturile membrilor societăţii, cu atât mai mare este gradul de inechitate în impozitarea bazată pe capitaţie.
Deci, din punct de vedere social şi politic, capitaţia este impozitul care nu este agreat, neregăsindu-se în programele electorale ale partidelor politice.

1.3. Impozitul pe viaţă, aplicat în anul 1450

Printre numeroasele paradoxuri fiscale se menţionează şi impozitul pe viaţă, introdus în Anglia Secolului XIV, prin care orice persoană aflată în viaţă era obligată la plata unei sume fixe (capitaţie), pentru faptul că trăieşte.
Impozitul se plătea chiar din momentul naşterii unui copil, iar legea făcea şi următoarea precizare „foarte importantă !”: persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viaţă.

1.4. Impozitul pe jocul de cărţi, aplicat în anul 1600

Teoria economică susţine că impozitarea trebuie să se facă, în general, în baza unor autentice principii de echitate (dreptate) fiscală şi socială, precum: 1) în funcţie de puterea contributivă a fiecăruia, adică în funcţie de veniturile şi / sau de averea fiecăruia (veniturile şi averea exprimând puterea, capacitatea fiecăruia de a plăti impozite); 2) pentru reducerea, (şi chiar stoparea, dacă se poate) consumului: de produse „vicii”, de produse dăunătoare sănătăţii şi vieţii, precum drogurile, alcoolul, băuturile alcoolice, tutunul, ţigările, prostituţia, jocurile de noroc; de produse de lux.
De multe secole, jocul de cărţi este o activitate foarte populară, fiind practicată atât în scop distractiv, cât şi pe bani, în scopul obţinerii unor venituri.
În Anglia secolului XVI, jocul de cărţi era cea mai populară activitate după cină.
Regele James I (1566 – 1625) este cel care a introdus impozitul pe jocul de cărţi şi a dat o lege care obliga cetăţenii să folosească numai cărţi de joc care poarta ştampila regală.
Ştampila constata faptul că producătorul pachetului a plătit impozitul pe jocul de cărţi.
Impozitul pe jocul de cărţi s-a aplicat pană pe 4 august 1960

1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în anul 1696

Pentru bogaţii regatului Angliei şi ai Scoţiei Secolelor XVII şi XVIII devenise un semn al bogăţiei să posede locuinţe cu cât mai multe ferestre.
Mărimea casei şi numărul ferestrelor era simbolul bogăţiei.
Impozitul pe ferestre, sau pe geamuri, a fost introdus în Anglia, în anul 1696, în timpul lui William al III-lea al Angliei (1650  – 1802), cunoscut şi ca William Henric sau William de Orania.
Acest impozit a fost menţinut timp de 155 de ani, fiind desfiinţat abia la 24 iulie 1851 printr-o lege specială.
Impozitul pe ferestre a fost introdus iniţial ca un impozit pe ferestrele celor care se eschivau de la plata impozitului pe venituri.
Ulterior el s-a generalizat pentru toate ferestrele.
La introducerea acestui impozit s-a pornit de la considerentul că averea unei persoane este dată şi de mărimea casei, care este exprimată şi prin numărul ferestrelor (o casă cu cât are mai multe ferestre, cu atât este mai mare, iar proprietarul acesteia este mai bogat).
Impozitul cuprindea două părţi: un impozit fix, de bază, de doi şilingi pe casă, şi un impozit variabil, în funcţie de numărul de ferestre pe care îl avea clădirea.
În scopul reducerii „bazei impozabile” (adică a numărului de ferestre impozitate din dotarea casei) şi, pe cale de consecinţă, şi a poverii fiscale, mulţi proprietari de case, în special cei din clasa săracă, şi-au zidit ferestrele.
Consecinţele aplicării, timp de 155 de ani, a acestui impozit pot fi observate încă şi astăzi în Marea Britanie: multe dintre clădirile datând din acea perioadă mai au încă spaţii pentru ferestre zidite cu cărămizi pentru a uşura povara acestui impozit.

1.6. Impozitul pe pălărie, aplicat în anul 1784

Pe teritoriul Marii Britanii, s-a aplicat, în perioada 1784-1811, „impozitul pentru dreptul de a purta pălărie”.
Impozitul pe pălării a fost introdus, în anul 1784, de William Pitt cel Tânăr (1759 – 1806), prim-ministru al Marii britanii în perioadele 1783-1801 şi 1804-1806, ca o formă de a obţine fonduri de la oameni, fără a recurge la majorarea impozitului pe venituri.
La introducerea acestui impozit s-a pornit de la adevărul că, în Marea Britanie, secole la rând, orice bărbat care se respecta se fălea cu pălăria pe care o purta pe cap, şi că bogăţia unei persoane se exprima şi prin numărul, frumuseţea, calitatea şi costul pălăriilor, cei bogaţi având mai multe pălării, iar săracii având doar una sau niciuna.
La un număr atât de mare de obiecte impozabile (unele persoane având zeci de pălării), era imposibil ca impozitul pe pălărie să nu aducă venituri. Şi a adus.
Impozitul pe pălării i-a forţat pe comercianţi să obţină licenţa şi prevedea un sistem de impozitare nivelat, depinzând de costul pălăriei.
O astfel de licenţă costa două lire în Londra şi 5 şilingi în restul ţării.
Atât vânzătorii care nu aveau licenţă, cât şi persoanele care purtau pălării nelicenţiate, primeau amenzi serioase.
Pedeapsa cu moartea se aplica infractorilor care încercau să falsifice ştampila de licenţă.
Dovada plăţii licenţei, de către producători şi comercianţii de pălării, şi a plăţii impozitului, de către purtătorii de pălării, s-a făcut, pe parcursul celor 27 de ani de aplicare a acestui impozit, în diferite feluri, respectiv: prin afişarea la vedere a ştampilei care atesta faptul că vânzătorul de pălării a plătit licenţa; cu timbre de impozit lipite în căptuşeală; prin eliberarea fiecărui contribuabil, la plata impozitului, a unui ecuson, care se fixa chiar pe pălărie.
Toate aceste reglementări făceau ca evaziunea fiscală să fie aproape imposibilă,
Cum pălăria era impozitată, şi nu purtătorul ei, este uşor de înţeles că o persoană plătea atâtea impozite câte pălării avea, fiecare pălărie având licenţa, ştampila şi/sau ecusonul său.
În condiţiile unei asemenea legi, mulţi modişti şi purtători de pălării au căutat soluţii, prin transformarea formei şi a mărimii pălăriilor, pentru a evite plata pe impozitului pe pălăria purtată, argumentând că ceea ce poartă ei nu ar fi o pălărie.
Forma aceasta de evaziune devenise atât de răspândită încât, după 20 de ani de aplicare, guvernul a modificat legea, în 1804, cu o definiţie a pălăriei.

1.7. Impozitul pe sare, impus de Anglia în India colonială, în anul 1835

Aşa după cum se ştie, nelipsita sare a constituit, şi va constitui cât va fi lumea, una dintre cele mai importante mărfuri din istorie.
Din punct de vedere fiscal, introducerea unui impozit este ideală când priveşte un produs cu un consum foarte mare, sigur, stabil, uşor de stabilit, de urmărit şi de încasat.
Prin faptul că sarea (clorura de sodiu) are un consum foarte mare (fiind folosită în dieta umană, în cea animală, în nenumăratele aplicaţii în ştiinţă, în religie şi în alte domenii), sigur şi stabil, a ajuns să fie una dintre cele mai impozitate mărfuri.
Dintre toate impozitele pe sare, probabil că cel mai cunoscut este cel impus de britanici în India colonială.
Impozitul pe sare nu era o noutate în India, dar în 1835 Compania Indiilor de Est a mărit considerabil acest impozit, Imperiul Britanic agravând situaţia până în 1858.
Hegemonia impozitului pe sare a atras atenţia mondială în martie 1930, când Mahatma Gandhi a condus marşul sării pe drumul spre Dandi.
Era primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest non-violent împotriva impozitelor britanice, ba mai mult, primul act de nesupunere civică organizată după declaraţia de independenţă a congresului naţional Indian.
Campania nu a avut un efect foarte puternic asupra impozitului pe sare, dar a sporit conştiinţa globală şi susţinerea luptei indiene împotriva controlului britanic.

1.8. Impozitul pe câini, aplicat în anul 1880

Bobtail, care este cea mai veche rasă de câini ciobănești de vânătoare, descinde în linie directă din renumiții câini ciobănești ai antichității și este cunoscut de peste o mie de ani pentru calitățile sale deosebite manifestate în conducerea și în supravegherea turmelor de oi. A fost o perioadă în care, în Anglia (patria fiscalităţii), s-a introdus impozit şi pe câinii de lux.
Oricât de impresionant era un câine, dacă nu avea şi o coadă mare şi frumoasă, nu era încadrat în categoria câinilor de lux.
Cum rasa de câine „Bobtail” avea toate caracteristicile unui câine „normal” de lux (cu o coadă mare şi frumoasă), acesta a fost inclus în categoria câinilor pentru care trebuia plătit impozit.
Datorită calităților sale deosebite manifestate în conducerea și în supravegherea turmelor de oi, cea mai mare parte a câinilor din rasa „Bobtail” era folosită de ciobani, fiecare cioban având mai mulţi asemenea câini.
Ciobanii constatând că, în cazul în care acest câine nu mai are coada, nu se mai încadrează în categoria de câine „normal” impozabil, au început să le taie coada pentru a scăpa de plata impozitelor pentru aceştia.
Perpetuându-se această practică s-a ajuns ca, după o anumită perioadă, acest câine să se nască fără coadă, caracteristică cu care se naşte şi în zilele noastre.
Nu se ştie care era numele acestui câine până când impozitarea sa a făcut să i se taie coada, să ajungă cu coada „un ciot”, dar după aceea, pornind de la această caracteristică a sa, i s-a dat numele de „cu coadă scurtă”, de „Bobtail” [de la„bob”(„scurt”) plus „tail” („coadă”), rezultând „Bobtail”, adică „cu coadă scurtă”].
Deci, numai din considerente de „evaziune fiscală legală” (de a scăpa de la plata impozitelor „la umbra legii”, adică fără a încălca legea), s-a ajuns ca unei rase câine de lux să i se taie coada, operaţiune care, după repetări la mai multe generaţii, a făcut ca această rasă de câine să se nască, pe cale naturală, fără coadă, caracteristică perpetuată până în zilele noastre, de la care i s-a dat şi numele de „rasa de câine Bobtail”. Altfel spus, actuala rasă de câine „Bobtail” a fost obţinută prin evaziune fiscală.
Ce nu face omul pentru a scăpa de povara impozitelor !?

2. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Armenia

2.1. Impozitul pe praf

„Impozitul pe praf” a fost introdus (recent) în Armenia pentru orice persoană care locuieşte într-o zonă rezidenţială, considerând că orice locuitor face praf în zona unde îşi duce traiul prin scuturatul covoarelor,  prin evacuarea containerului aspiratorului, prin a da cu mătura etc. Impozitul este de numai 5 cenţi pe metrul pătrat.

3. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Canada

3.1. Impozitul pe naţionalitate, aplicat în anul 1885

Canada a început să îi impoziteze pe imigranţii chinezi în 1885 şi nu s-a oprit pană în 1923.
Acest impozit a fost abrogat nu pentru că şi-ar fi schimbat canadienii mentalitatea, ci pentru că la acea data Actul Chinez de Imigrare a făcut prohibită pentru chinezi intrarea pe teritoriul Canadei.

4. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în China, Tibet

4.1. Impozitul pe ureche, aplicat în anul 1920

Această ciudată formă de „capitaţie”, de „impozit pe cap de om, dar stabilită pe fiecare ureche”, a fost introdus în Tibet, în anul 1920, dar se pare că originile lui sânt mult mai vechi, fiind răspândit în mai toată China.
Pentru fiecare din urechile sale, omul trebuia să plătească „impozitul pe ureche”, de un liang de argint, în schimbul căruia primea un cercel cu care făcea dovada achitării acestuia.
Consecvenţi principiului conform căruia „obiectul netaxat se confiscă”, urechea neimpozitată era tăiată.
Mai precis, pedeapsa pentru evazionişti era de tăiere a urechilor neimpozitate.
Dintotdeauna în China măsurile au fost radicale pentru încălcarea legii.
Cum impozitele pe părţile anatomice nu poate da greş, sugerăm parlamentarilor şi guvernanţilor noştii să introducă şi în România „impozitul pe ureche, pe nas, pe ochi, pe obrazul subţire (cel grosolan să rămână neimpozitat), pe obraji, pe bărbie, pe frunte”, dovada plăţii fiecăruia din aceste impozite urmând a se face prin purtarea câte unui cercel pe fiecare din aceste părţi anatomice impozabile.
Atunci să vezi „frumuseţe prin impozitare”.

5. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Egipt

5.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat înainte de Hristos

Pentru a finanţa unele dintre cele mai mari, mai orgolioase, mai grandioase proiecte din toate timpurile, faraonii egipteni au introdus, înainte de Hristos, multe impozite şi taxe, numeroase dintre ele fiind impuse pe produse.
Unul dintre cele mai bizare şi injuste impozite se referă la „impozitul pe uleiul de gătit”.
Într-un  sistem total lipsit de scrupule, cetăţenii erau obligaţi să cumpere uleiul de la reprezentanţii faraonului!?, fiind interzisă atât refolosirea acestuia, cât şi aruncarea celui uzat. Prin urmare, reprezentanţii faraonului controlau fiecare gospodărie: pentru a constata că s-a folosit cantitatea cumpărată; pentru a confisca proviziile mai vechi; pentru a forţa cumpărarea de ulei proaspăt.
Curat murdară treabă, ar spune Caragiale.

5.2. Impozitul pe dansul din buric

„Impozitul pe dansul din buric” se aplică, de secole, în exotica ţară Egipt.
Dansatoarele care execută în public dansuri din buric sunt obligate să plătească lunar „impozitul pe dansul din buric”, pentru a primi permisul de liberă practică.
Fiind aplicat de secole, este greu de stabilit cu exactitate data de când se aplică acest impozit.
Aplicarea acestui impozit a fost întreruptă în secolul al XIX-lea, când dansul din buric a fost interzis cu totul, din motive religioase.
După anularea acestui impozit, nu după mult timp s-a constatat că beneficiile obţinute de stat din profesia liberală a dansului din buric (prin obţinerea unor venituri deosebit de mari, prin reducerea şomajului, prin creşterea turismului etc.) erau mult mai mari decât motivele religioase (considerate tot mai mult depăşite în zilele noastre).
Ca urmare, s-a reluat, destul de repede, aplicarea acestui impozit, care aduce (numai) bugetului de stat circa 400 milioane de dolari anual, fiind considerat al cincilea ca mărime, dintre impozitele aplicate pentru profesii liberale.

6. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Guineea

6.1. Impozitul pentru pace

Prin caracteristicile sale, „Impozitul pentru pace” este chiar un impozit ciudat.
El se aplică în Republica Guineea şi are ca scop finanţarea măsurilor necesare pentru menţinerea păcii în ţară, cu toate ca Guineea nu desfăşoară niciun fel de operaţiuni militare cu nimeni.
Republica Guineea (care se poate traduce drept „țara negrilor”) este un stat situat în Africa de Vest. Are granițe cu Guineea-Bissau și Senegal la nord, Mali la nord și nord-est, Coasta de Fildeș la sud-est, Liberia la sud, și Sierra Leone la vest. În Guineea trăiesc 24 de grupuri etnice, dintre care cele mai importante sunt Fula, Mandinka și Susu.
Absurditatea aplicării acestui impozit rezultă din faptul că Republica Guineea: 1) este una dintre cele mai sărace ţări din lume, 2) impozitul se aplică tuturor locuitorilor, 3) iar are valoarea sa este de 17 euro pe an.
Pentru un locuitor al Guineei, 17 euro este o sumă imensă, dacă ţinem seama de faptul ca un kilogram de cafea este 50 de cenţi şi marea majoritate a populaţiei nu-şi poate permite să bea cafea.

7. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Italia

7.1. Taxa pe folosirea latrinelor (closetelor) publice, aplicată în anul 50

În timpul domniei lui Nero s-au făcut mari cheltuieli şi visteria imperiului era goală.
Împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H), imediat după ajungerea la putere, a luat, printre altele, şi măsura de a se construi la Roma latrine (closete) publice, pentru ca locuitorii să nu-şi mai facă nevoile direct în natură.
Din cauză că Vespasian (a) preluase visteria imperiului goală de la Nero, şi (b) unele voci considerau inutile cheltuielile cu realizarea de latrine publice, împăratul s-a considerat obligat să pună taxe şi să adune bani chiar şi „din orice”, fapt pentru care  a hotărât să stabilească, pentru prima oară în lume, şi o „taxă pe folosirea latrinelor (closetelor) publice”, reuşind astfel un triplu scop: (1) să igienizeze locurile publice; (2) să recupereze cheltuielile efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, şi (3) să sporească veniturile bugetare.
Dar vocile au murmurat, din nou, socotind inadmisibilă taxarea nevoilor omeneşti.
Titus, fiul împăratului, s-a dus la tatăl său şi i-a spus că poporul râde şi cârcoteşte…
Vespasian i-a cerut fiului său o monedă încasată din folosirea WC-urilor.
După ce acesta i-a adus moneda, i-a puso sub nas, şi l-a întrebat:
“Miroase?”. “Nu” a răspuns fiul.
Atunci Vespasian a lansat o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică, tradus în româneşte, „banii nu au miros”, sau, mai direct, „banii nu put”, pentru a arata că banii nu sunt „murdăriţi” de originea lor, de provenienţa lor.
Contestatarii au trebuit să tacă.
Ulterior s-a constatat că prin „taxarea nevoilor omeneşti”, se obţin 4 efecte benefice:
1) igienizarea locurilor publice, locuitorii ajungând să nu-şi mai facă nevoile direct în natură;
2) recuperarea cheltuielilor efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, şi
3) construirea de latrine (closete) publice cu prioritate în centrul marilor orașe ale lumii, şi în centrul capitalelor de state, nivelul de realizare şi de întreţinere al acestora exprimând gradul de civilizaţie din localităţile respective.
4) sporirea veniturilor bugetare.
Cu timpul, WC-urile publice au devenit un simbol al civilizaţie urbane, răspândindu-se în toată Europa şi în întreaga lume, sub imperialul nume de „vespasiana” ”, cu sensul de „taxă pentru folosirea closetelor/toaletelor publice”.
Taxa de acces la WC-urile publice se practică astăzi în toată lumea, fără ca cineva să mai considere că aceasta reprezintă o taxă ciudată sau ridicolă.
În schimb, sintagma „banii nu au miros” nu numai că a rămas celebră peste veacuri, dar a devenit cu timpul o mentalitate, un mod de viaţă, în special pentru cei puşi pe îmbogăţire din orice şi pe orice cale.
Este posibil ca şi poetul roman Juvenal, 60-140 e.n., să se fi inspirat din „vespasiana” atunci când în Satirae, 14, 204 a înscris maxima ”Lucri bonus ex re qualibet”, , adică, în română „E plăcut mirosul câştigului de oriunde ar veni”.

7.2. Impozitul pe colectarea de urină, aplicat în anul 50

După ce la Roma se construiau tot mai multe latrine (closete) publice, ca urmare a introducerii „taxei pe folosirea latrinelor (closetelor) publice”, de către împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H), autorităţile şi-au pus şi următoarea problemă: ce se face cu urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice?
Nu cumva aceasta este aruncată oricând şi oriunde?!, caz în care se puteau polua spaţiile publice şi/sau private.
Rezolvarea acestei probleme necesita alte reglementări şi efectuarea unor cheltuieli bugetare (din partea statului).
Ulterior s-a constatat că urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice, având un conţinut bogat în amoniac, constituia o importantă materie primă pentru curăţătorii şi tăbăcării, ajungând să fie cumpărată pe bani buni.
Pentru autorităţi, elementele problemei s-au schimbat radical în condiţiile în care acestea au constatat că urina rezultată din folosirea closetelor publice nu numai că nu se arunca, dar aceasta se vinde pe bani buni.
Ca urmare, nu numai că statul nu trebuie să mai efectueze cheltuieli cu împrăştierea corespunzătoare a acesteia, dar puteau obţine ceva venituri prin impozitarea sa.
Tot împăratul roman Vespasian Titus Flavius (9-79 d.H) a fost cel care a dispus introducerea şi a „impozitului pe colectarea de urină”, colectare care se făcea (cu mult zel) pentru a fi vândută, pe bani buni, curăţătoriilor şi tăbăcăriilor, care o foloseau pentru conţinutul său bogat în amoniac.

7.3. Impozitul pe umbră, aplicat în, Veneţia, în anul 1993.

Acest impozit a fost stabilită de municipalitatea din Veneţia (Italia) în anul 1993.
Toţi proprietarii de localuri sau alte imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face umbră au fost obligaţi la plata unui impozit, în sumă fixă pe umbra lăsată de acestea (un fel de „capitaţie pe obiect”, spre deosebire de „capitaţia pură” care este un impozit „pe cap de om”).
Cum în Veneţia marea majoritate a magazinelor, cafenelelor, barurilor, restaurantelor etc. au copertine în faţa lor, este uşor de înţeles că acestea plătesc impozitul pentru orice amenajare care face umbră, numit ironic „impozitul pe umbră”.

8. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Noua Zeelandă

8.1. Impozitul pe gazele emise, pe flatulenţă, pe pârțul, pe bășina vacilor, aplicat  în anul 2003

Protocolul de la Kyoto, negociat în decembrie 1997 de către 160 de ţări, este un acord internaţional care prevede, pentru țările industrializate, o reducere a emisiilor poluante.
Noua Zeelandă, recunoscută ca mare producătoare de lapte şi carne de vită, pornind de la faptul real că gazul metan, eliminat de animalele de fermă, reprezintă circa 50% din emisiile de gaze de seră, a iniţiat, în anul 2003, un proiect de lege prin care proprietarii de vaci erau supuşi unui „impozit special antipoluant”, un „impozit pe gazul metan eliminat de animalele de fermă”, adică „un impozitul pe flatulenţă, pe pârțul, pe bășina vacilor”.
Proiectul de lege pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. In timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul zootehniştilor, care au avut succes, proiectul fiind respins şi jenanta lege n-a mai apărut.
O asemenea lege nu s-a dat, în nicio ţară, din cauza greutăţilor practice în identificarea (1) vacilor bășinoase, (2) a proprietarilor acestora și (3) în stabilirea probelor materiale care să stea la baza aplicării amenzii, probe materiale care să poată fi prezentate şi în justiţie, şi admise de aceasta pe bază de … convingere intimă, în cazul contestării amenzii.

9. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Rusia

9.1. Impozitul pe barbă, pe suflete şi pe veşminte, aplicat în anul 1697

Petru cel Mare, ţarul Rusiei între 1682 şi 1725, împreună cu Marea Ambasadă a Rusiei, alcătuită din 250 de persoane, întreprinde o călătorie de 18 luni, începând cu 10 martie 1697, la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneția, Londra..
Franța este ocolită din cauză că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci, care se războiau şi cu Rusia.
Întors acasă din această lungă călătorie, plină de învăţăminte, întreprinde numeroase măsuri radicale pentru a europeniza societatea rusă, printre care a dat şi un ucaz prin care interzice tuturor bărbaţilor, în afară de slujitorii Bisericii, să-şi lase barbă (cu care se făleau nu numai aristocraţii, dar şi mujicii).
Măsura nefiind acceptată de cler, ţarul a trebuit să renunţe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu „impozitul pe barbă”.
Printre alte impozite ciudate (duse câteodată pe culmile absurdului), introduse de Petru cel Mare, sunt de menţionat şi cele pe consumul de apă, pe stupi, pe suflete şi pe veşminte.
Se spune că impozitul pe barbă a fost introdus, în 1535, şi de Regele Henry VIII al Angliei, cu toate că şi el era un bărbos.
În Anglia, impozitul pe barbă varia în funcţie de statutul social al purtătorului.
Fiica sa, Elizabeta I, a relaxat sistemul fiscal al impozitului pe barbă în sensul că acesta se plătea numai de către cei care purtau o barbă care avea o „vârstă” de cel puţin două săptămâni, adică dacă barba începea să devină prea mare. Istoria nu consemnează cum se stabilea, la o barbă, „vârsta de cel puţin două săptămâni”.
Impozitul pe suflete, introdus de Petru cel Mare, a fost de fapt o capitaţie, dar într-o formă destul de complicată.
Petru cel Mare a creat chiar şi un comitet, care avea un singur rol, acela de a elabora impozite şi taxe.
Unele impozite, pe lângă caracterul fiscal pe care îl avea, făcea parte din programul de reforme sociale ale ţarului şi erau menite să-i determine pe ruşii să renunţe la obiceiurile arhaice şi să se racordeze la standardele europene.
După ce s-a războit cu bărbile, Petru cel Mare începe bătălia pentru aplicarea impozitului pe veşminte.
Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, trebuia să procedeze la schimbări radicale, printre care şi în ceea ce priveşte obiceiurile şi îmbrăcămintea.
Un al doilea ucaz, dat la 4 ianuarie 1700, a hotărât ca boierii, oamenii de la curte şi funcţionarii să se conformeze unor standarde în îmbrăcăminte.
Cei care nu se supuneau ucazului plăteau amendă.

9.2. Impozitul pe îmbăiere

Ţarul Rusiei Petru cel Mare a introdus în anul 1704 un impozit pe îmbăiere, aplicabil oricui avea în casă o încăpere de îmbăiat sau se îmbăia în apele lacurilor şi ale râurilor.
Valoarea impozitului era stabilită în funcţie de rangul contribuabilului: marii negustori plăteau 3 ruble, comercianţii obişnuiţi o rublă, iar ţăranii 15 copeici.
Înaltul ucaz menţiona că plata impozitului era obligatorie, chiar dacă nu te îmbăiai.

10. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Spania

10.1. Impozitul pe soare

„Impozitul pe soare” este aplicat şi astăzi în Spania, în unele dintre staţiunile din Insulele Baleare. Insulele Baleare, care au o suprafață de 4.992 km², și circa 1,1 milioane de locuitori, sunt un arhipelag în vestul Mării Mediterane, formând o comunitate autonomă din Spania, cu capitala Palma de Mallorca. Principalele insule sunt Mallorca, Menorca (Minorca), Ibiza (Eivissa), Formentera și o insulă mai mică, numită Cabrera, toate destinații turistice populare.
Turiştii care beneficiază (prin bronzare), de razele provenite „dintr-un loc special din soare”, care ajung „numai pe aceste insule”, trebuie să plătească (numai) pentru aceste „raze paranormale” un impozit de un euro pe zi.
Impozitul perceput pentru un turist este mic, dar dacă ţinem cont de „rulajul” anual, de circa 10 – 12 milioane de turişti străini, rezultă că încasări (anuale) „aduse de soare”, fără nici o cheltuială, sunt destul de mari.

11. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în Turcia medievală

11.1. Impozitul pe dinţi

„Impozitul pe dinţi” a fost introdus în Turcia medievală, pentru care orice venit (dintr-o dare, dintr-o taxă) era binevenit la visteria ţării şi chiar la buzunarele înalţilor demnitari, pentru că pe atunci corupţia era un merit, nu un viciu.
Demnitarii turci au socotit că cetăţenii cu dinţi buni îşi pot permite să mănânce mai mult decât ceilalţi, îndeosebi carne şi dulciuri, consumând din alimentele obşti.
Ca urmare, populaţia cu dantura perfectă era supusă unui „impozit special”, adică „impozitului pe dinţi”. Cei cu un anumit număr de dinţi  și / sau de măsele lipsă erau scutiţi. Pentru a scapi de „impozitul pe dinţi” unii dintre cetăţeni oropsiţi, care nu aveau ce mânca, adică cei care și aşa nu aveau ce face cu dinţii buni, era dispuşi să-şi scotă numărul de dinţi și / sau de masele „necesare” pentru a se încadra în „baremul neimpozabil”.

12. Cele mai ciudate impozite şi taxe aplicate în SUA

12. 1 Impozitul pe substanțele neautorizate și pe traficul ilegal de droguri, aplicat în Carolina de Nord, în anul 2005

Acest impozit este cu adevărat dintre cele mai stupide, fapt pentru care îşi merită locul în lista „celor mai absurde impozite din istorie”, fie şi numai pentru şansa infimă ca el să fi fost achitat vreodată de vreun traficul ilegal de droguri.
Caracterul aberant al „impozitului pe comercializarea şi consumul de substanţe neautorizate”, sau, mai concret, al „impozitului pe venituri realizate din traficul ilegal de droguri” rezultă fie şi numai din faptul că se impozitează veniturile obţinute din desfăşurarea unor activităţi ilegale, adică „se impozitează ceea ce este  interzi”.
Dar cum omenirea a avut parte, dintotdeauna, de „conducători mari, cu minţi odihnite, care au elaborat legi trăsnite”, istoria consemnează şi asemenea impozite.
De când Carolina de Nord (unul din cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii) a iniţiat schema de taxare din anul 2005, multe state americane impozitează folosirea drogurilor ilegale. Deseori denumită „Crack Tax”, acest program bizar îi obligă pe „dealerii infractori cinstiţi” şi pe „cinstiţii consumatorii de droguri ilegale” să cumpere anonim timbre de taxare pentru tot felul de substanţe ilegale, de la cocaină şi heroină până la marijuana şi băuturi alcoolice de contrabandă.
Timbrele satisfac, numai teoretic, doar legislaţia fiscală, deşi posesia şi consumul de droguri rămâne tot ilegală. Conform acestor reglementări, posesia de droguri fără timbre fiscale poate conduce la amenzi fiscale substanţiale. Previzibil, doar câţiva dealeri şi consumatori anonimi ar putea să cumpere, în avans, timbre.
Prin urmare, veniturile generate de aceste impozite sunt majoritatea obţinute prin amenzile pentru evaziune fiscală, urmate de aresturi care adesea se finalizează cu confiscare de proprietăţi. Criticii au clasificat această impozitare ca fiind lipsită de transparenţă pentru că violează drepturile comercianţilor la un proces corect şi la protecţie împotriva incriminării.
În consecinţă, în unele state acest impozit a fost abolit din cauza neconstituţionalităţii sale şi a caracterului său aberant (respectiv de a prevedea impozitarea veniturilor obţinute din desfăşurarea unor activităţi ilegale).
În unele pagini pe internet se afirmă chiar că Instrucţiunile IRS pentru taxarea veniturilor prevăd că „Veniturile ilegale, precum banii obţinuţi din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse in Formularul de venit 1040, la alineatul 21”.
Eu nu am putut constata realitatea existenţei acestor reglementări, dar dacă acestea există în realitate putem trage concluzia că prevederi legale paradoxale există şi SUA, stat pe care, de cele mai multe ori, îl luăm ca model şi de fiscalitate.

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița

 

Foto: I. Mariș

Publicarea ulterioară a motivațiilor Curții Constituționale, a hotărârilor judecătorești și a normelor metodologice la legi, se face după o gravă procedură legislativă vicioasă.

„Atunci vor fi republicile fericite: când domnitorii vor gândi sau gânditorii vor domni”. (Platon)

Este un fapt bine cunoscut că:
1) motivațiile Curții Constituționale (CC) se publică ulterior deciziilor date;
2) judecătorii pronunţă întâi soluţia și apoi (uneori după luni de zile și chiar după un an) pronunță hotărârea în care este motivată soluția dată;
3) normele metodologice date în aplicarea unor legi se publică ulterior publicării legilor în aplicarea cărora sunt date; multe legi nu s-au putut pune în aplicare luni de zile, și chiar după un an, din cauza lipsei normelor metodologice.

Consider că este vorba de o gravă procedură legislativă vicioasă, admisă de Constituţia României, de Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, de Codul de procedură civilă, de Codul civil și de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, anomalie care constă în faptul că: 1) întâi se publică decizia CC, soluția judecătorească, legea, și 2) numai după aceea (uneori după luni de zile și chiar după un an) se publică „motivația”, adică motivele care au stat la baza acestora.

Ori, logic și rațional este faptul că, nu se poate publica o decizie a CC, o soluție judecătorească, o lege, până când aceasta nu a fost temeinic fundamentată, argumentată, motivată.
În condițiile în care o decizie a CC, o soluție judecătorească, o lege, a fost temeinic fundamentată, argumentată, motivată, motivarea se poate publica și ea imediat.
Numai în cazul în care o decizie a CC, o soluție judecătorească, o lege, NU a fost temeinic fundamentată, argumentată, motivată, numai atunci se ridică numeroase și mari probleme cu motivarea, prin aceasta explicându-se și întârzierile în publicare sa.
Aceste întârzieri pot genera incertitudine juridică, pot împiedica aplicarea corectă a legilor, pot crea probleme în practică, pot afecta serios încrederea publicului în actul de justiție, inclusiv prin a se considera (justificat) că respectivele decizii ale CC, soluții judecătorești, legi au fost emise superficial, fără o temeinică fundamentare, argumentare, motivare.
Dar se poate crede și faptul că respectivele decizii ale CC, soluții judecătorești, legi au fost emise 1) fie în grabă, sub presiunea timpului, 2) fie neprofesional, 3) fie, cel mai grav, după soluții prestabilite, primite la comandă, din diferite sfere ale puterii (nota 1), precum politică, statală, la intervenția unor servicii și/sau ale altor organisme statale și/sau suprastatale.

În concluzie, este necesar ca prin legislație să se reglementeze, clar, precis și la modul imperativ, că nu se pot publica decizii ale CC, soluții judecătorești și legi dacă nu sunt însoțite, prin publicarea odată cu acestea, de „motivații”, adică de argumentele care au stat la baza acestora. Altfel spus, este necesar ca motivațiile CC, hotărârile judecătorești și normele metodologice la legi, să fie publicate și acestea tot la data publicării actelor normative în aplicarea cărora se dau.

Nota 1: Spre exemplu, pe https://www.bzi.ro/dezvaluirile-cutremuratoare-facute-de-judecatorul-ovidiu-putura-sri-cu-generalul-dumbrava-si-generalul-coldea-isi-trimitea-oamenii-in-sala-de-judecata-pentru-a-se-asigura-ca-judecatorul-da-v-4973220 se explică cum SRI, prin generalii săi Coldea, adjunctul SRI de la acea vreme, și prin Dumbravă, trimiteau oameni în sala de judecată cu plicuri pe care scria sentința pe care judecătorul trebuia să o dea împotriva inculpatului.

Bibliografie:

https://www.juridice.ro/621020/nemotivarea-hotararii-in-termenul-fixat-de-lege-consecinte.html 
https://www.g4media.ro/decizie-istorica-a-ccr-sentintele-in-dosarele-penale-nu-mai-pot-fi-pronuntate-fara-motivare.html ; https://www.luju.ro/dincolo-de-dna    
https://www.bzi.ro/dezvaluirile-cutremuratoare-facute-de-judecatorul-ovidiu-putura-sri-cu-generalul-dumbrava-si-generalul-coldea-isi-trimitea-oamenii-in-sala-de-judecata-pentru-a-se-asigura-ca-judecatorul-da-v-4973220

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița