Azi o persoană foarte dragă mi-a atras atenţia că la Radio Cultural s-a discutat despre Brâncuşi şi domnişoara Pogány. N-am ascultat emisiunea, dar despre apropierea dintre cei doi, despre prietenia dintre românul Brâncuşi şi domnişoara Pogány, o unguroaică din Oradea, am aflat lucruri interesante prin intermediul site-ului https://adt.arcanum.com, care a digitalizat milioane de pagini de ziare şi reviste, româneşti şi ungureşti, apărute de vreo două sute şi mai bine de ani.

„Domnişoara Pogány, muza maghiară a lui Brâncuşi”, titra ziarul românesc din Ungaria „Foaia Românească” din 30 martie 2001. Citez din articol: „Ochii ei stranii ce-i cotropesc obrazul aduc aminte (într-o măsură) de ochii Precistelor zugrăvite pe vechi icoane de tradiţie bizantină, lucind în orbite sub două imense arcade ritmate cu ovalul chipului, şi care îi vor sugera, de pildă, lui André Malraux acele sprîncene croite împărăteşte ale sumerianului Gudea. Părul modelului este strîns deasupra grumazului într-un conci dublu spiralat, ca un fel de melc din aur, iar pe gîtul care coboară prelung, mîinile, alungite ca doi lujeri, se odihnesc într-un gest caracteristic. De o individualitate unică, portretul, asemănător modelului, degaja într-adevâr o vrajă halucinantă”. (Din Barbu Brezianu: C. Brâncuşi – Ed.11- 1998)

Domnişoara Pogány, pe numele ei adevărat Margit Pollacsek s-a născut la Budapesta la 31 octombrie 1879. A studiat pictura cu Bertalan Karlovszky şi Lucien Simon. La 85 de ani, pe 31 decembrie 1964, se stinge în Australia. Domnişoara, evreică maghiară, a studiat pictura şi la Baia Mare timp de patru veri, începând cu anul 1902. La o expoziţie a avut o lucrare care a fost bine apreciată, „Pod la Baia Mare”. Patriotismul local nu-mi dă pace şi presupun că la vestita Şcoală Băimăreană de Pictură de la începutul secolului XX l-a cunoscut pe conducătorul şcolii, Hollósy Simon, născut la Sighetu Marmaţiei.

Constantin Brâncuşi a cunoscut-o pe domnişoara Pogány în 1911, la Paris. Domnişoara locuia şi mânca la acea pensiune. Brâncuşi doar mânca acolo. Domnişoara Pogány şi prietena ei au fost invitate de sculptor în atelierul lui. Acolo, Margit Pogány a văzut un cap sculptat, care semăna cu capul ei, mai ales pe la forma ochilor. Chiar ea însăşi fusese modelul…

Sculptorul a făcut mai multe încercări de a-i face bustul domnişoarei Pogány. „După mai multe încercări, distruse pe măsură ce le făcea, bustul „Domnișoara Pogány ” a fost prezentat la Armony Show din New York, din 15 februarie pînă în 15 martie 1913. În 1913, Brâncuși l-a tras în bronz la turnătoria Valsuani, cu o patină neagră pentru păr și pentru ochi. Bronzul îi era destinat lui Margit Pogány”.

Între cei doi s-a legat o prietenie sinceră, chiar mai mult, o iubire înflăcărată. Mărturie sunt scrisorile pe care şi le-au trimis. Ea îi scria lui: „Tot timpul m-am gîndit la tine. Cît de bun şi de tandru ai fost cu mine. A fost un pic ca şi cum m-ai fi însoţit. Aş vrea să-ţi dau tot atîta bucurie pe cîtă am primit, Margit”.

I-a tradus lui Brâncuşi în franceză fragmente din „Pandora” de Goethe, pe care i le-a trimis însoţite de următoarele cuvinte: „Dragul meu îţi trimit astăzi o cupă de vin foarte tare, Prometeul lui Goethe. Să nu te ameţească! Dar citeşte-l, dacă ai o oră de amărăciune, de descurajare îţi va da forţe noi. Şi vei vedea că moartea glorioasă este mult mai puţin frumoasă decît lupta. Nu te mai gîndeşti la moarte, glorioasă sau nu, nu-i aşa? Nu te mai gîndeşti, nu? Margit”.

Apoi, peste ani, în 1949, domnişoara Pogány îi scrie lui Brâncuşi că, nemaiavând avere, trebuie să vândă unul din cele două busturi „Domnişoara Pogány” pe care le avea. „Au o colecţie frumoasă, iar anul trecut au achiziţionat un tablou de Modigliani. Celălalt bust, pe care l-am adus de asemenea, nu vreau să-l vînd decît dacă aş putea obţine să-l ridice după moartea mea. Aş vrea să fac în aşa fel încît bustul să intre în muzeu după moartea mea. Pentru aceste două tranzacţii, o să te rog să mă ajuţi spunîndu-mi care este cu aproximaţie suma pe care trebuie s-o cer. […] Aş vrea totodată să aflu cum aş putea curăţa bustul, care şi-a pierdut strălucirea. Îţi aminteşti că, spre deosebire de exemplarul tău, pe al meu l-ai dat parţial cu o patină neagră – părul şi ochii. A devenit acum maro, dar nu ştiu dacă e aşa dinadins sau dacă e lucrarea timpului. Bustul a fost ţinut ani de-a rîndul într-o pivniţă, de teama bombardamentelor, şi n-am îndrăznit să-l curăţ. Nu mă ating de păr, nu-i aşa? Mă bucur să ştiu că această parte a bustului a fost dată cu culoare şi că ai făcut-o chiar tu. Sau te-ai răzgîndit în această privinţă, căci asta nu se regăseşte pe celelalte busturi?”.

Precizare: Museum of Modern Art din New York va cumpăra bustul.

Modigliani a fost influenţat artistic de român. „Această afirmație se confirmă în portretele în ulei ale lui Modigliani: în majoritatea lor, chipul și gîtul au aceeași mișcare, aceeași atitudine ca a „Domnișoarei Pogány”.” (scria în ziarul „Cuvântul Libertăţii” din august 1994)

Eminentul publicist al Ungariei contemporane, Bajomi Lázár Endre (aşa este prezentat în revista „Ramuri” din 15 septembrie 1974) vorbeşte elogios despre Brâncuşi şi muza lui, domnişoara  Pogány, despre care s-a spus că este „bunica zână a artei abstracte”.

Bajomi Lázár Endre zicea (citez din revista „Ramuri”) că Margit, „ începînd din 1910, pînă în ianuarie 1912, a trăit la Paris, şi nu oriunde, ci în Rue Champagne-Premiere, despre care vorbeşte şi Ady Endre. O stradă mică, întrunind în clădirile ei numele unor artişti de răsunet în epocă. Acea stradă îmi aminteşte, printre alţii, de Modigliani, Léger, Archipenko, Max Iacob, Apollinaire, Tristan Tzara, Man Ray şi Triolet, iar în ceea ce ne priveşte pe noi, maghiarii, pe Cigány Dezső, Bölöni, Farkas István şi Déry Tibor. Tînărul sculptor român, căruia Bölöni îi zicea „unicul – fără egalul Brâncuşi“, considerându-l „singurul artist mândru, de o mîndrie romantică, sublimă“, a întâlnit acea fată din Oradea în vestitul restaurant Rosalie, prezentată fiindu-i, după toate probabilităţile, de Itóka (Otilia Cozmuţă n.n.), viitoarea soţie a lui Bölöni. Ea l-a cunoscut bine pe Brâncuşi, şi tot ea l-a recomandat atenţiei lui Rodin. în decembrie 1910. Brâncuşi a invitat-o în atelierul său pe domnişoara Pogány, iar aceasta a venit însoţită de Itóka, să-i vadă cele mai noi sculpturi”.

Brâncuşi a mai primit recomandări şi de la alte importante personalităţi ale epocii: „În 1907, datorită intervenţiilor Reginei Elisabeta a României (Carmen Silva), ale Mariei Bengescu si ale Otiliei Cozmuţă, Brâncuşi este acceptat ca practician în atelierul lui Auguste Rodin”.
(sursa:https://brancusi.1dez.com/biografie-brancusi-2.html)

Constantin Brâncuşi şi muza sa de la Paris, „bunica zână a artei abstracte”, pe care ne-o putem imagina stând „ cu obrazul aplecat, cu ochii nefiresc de mari” şi visând „— etern mirată — la poarta infinitului deschisă de sculptor. În mirarea ochilor acestora sînt tot atitea taine cîte sînt şi în surîsul Monei Lisa”. (sursa: revista „Ramuri” din 15 septembrie 1974)

Ştiind despre ea, ne este mai uşor să înţelegem miracolul creaţiei brâncuşiene.  Au fost doi oameni care s-au înţeles perfect, deşi fiecare a „locuit” în limba lui.

Acesta este miracolul existenţei umane. Dragostea, buna-înţelegere, n-au nevoie de cuvinte. Ele vin din inimă şi se simt cu inima!

Horia Picu

Prin unele trăsături care se pot remarca la prima vedere – culori grave, spații monocrome tăiate ferm și delimitate net unele de altele, împărțirea uneori a cadrului prin diagonale energetice, o simbolistică ubicuă insinuată sau explicitată – lucrările lui Valentin Rozsnyai îmbie la conceptualizare. În spatele tablourilor se poate ghici și se poate reconstitui o narațiune mitologică intrinsecă ce abia așteaptă să fie decriptată hermeneutic, confirmând o dată în plus ideea că mai întâi nu a fost nici oul și nici pasărea, ci mai degrabă ideea de zbor, că mai întâi a fost mitul și mai apoi metafora, iar metafora – fie ea și palstică – nu este altceva decât un mit comprimat aposteriori, un mit povestit eliptic.

Câteva teme se decelează cu claritate. Mai întâi Timpul. Timpul curge continuu, uniform și într-un singur sens, ca râul lui Heraclit, numai pentru simțul comun. Timpul fizic, cel dat de mișcarea astrelor, de mișcarea de rotație și de revoluție a planetelor, pe care noi oamenii îl măsurăm cu două mijloace convenționale, ceasornicul și calendarul, este în esență și el un timp care curge uniform încetinit, dar cu o încetinire imperceptibilă la scara infimă a vieții omenești și chiar la scara scurtei durate a civilizației umane pe pământ. În timpul fizic avem „infinitul rău” cum îl numea Hegel, adică linia timpului unidimensional care curge de la trecut prin prezent spre viitor la infinit, reprezentat punctiform printr-un șir de numere: 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. Și tot așa și spațiul, care continuă din punctul în care ne aflăm noi în toate direcțiile spre depărtări indefinite, prin reprezentarea 1 + 1 + 1 + 1 și așa mai departe la infinit. De ce „infinit rău”? Pentru că acest fel de „infinit”, ca un șoc infinit de-a lungul lucrurilor finite, nu poate fi atins niciodată și nu satisface nevoia de raționalitate intrinsecă a spiritului omenesc. Și atunci? Ei bine, acest fel de infinit trebuie „recurbat în sine”, reflectat în sine, adică adus în oglinda Spiritului, a conștiinței cunoscătoare și atunci obținem „infinitul bun”, infinitul fără rest, pentru că oglinda Spiritului rămâne aceeași, chiar dacă reflectă o infinitate potențială sau actuală de lucruri. Sau, pe fiecare existență noi ne-o putem reprezenta integral ca pe un cerc, prin circularitatea fazelor sale: naștere – viață – moarte, și atunci infinitul bun devine ceva ca un „cerc de cercuri” (după același Hegel).

În lucrările lui Valentin Rozsnyai timpul infinitului rău este reprezentat ca o spirală care crește de la stânga la dreapta, după mișcarea aparentă a soarelui (sensul mișcării acelor de ceasornic), este timpul creat în desfășurarea lui cosmică, timpul Universului în expansiune după actul Creației (sau marea explozie, Bing Bengul), timpul făcut, în care Creatorul a pus și creaturile sale, dar este totodată și Cronosul care ne macină ființa lent dar sigur, transformând-o în heideggeriana ființare neabătută către moarte. Reprezentarea plastică poate să fie asemănată și cu o cochilie de melc, care crește de fapt urmând cumva o lege matematică (șirul lui Fibonacci).

Dar Creatorul nu ne-a dat numai „Timpul făcut”, Cronosul, ci ne-a dăruit și „Timpul re-făcut”, Timpul restaurat, sau mai bine-zis „Timpul răscumpărat” (așa cum păcatul nostru a fost răscumpărat cu însuși sângele Fiului Său) și, mai mult decât atât, ne-a dat nouă înșine posibilitatea de a ne răscumpăra viața-în-timp, prin viața-prin-valori. Ne-a dat nu numai timpul rău al Cronosului, ci și timpul bun al Kairosului, timpul bunei alegeri, în care ne putem schimba destinul nostru în bine, caierul vremii pe care noi trebuie să îl privim abstrăgând de la tors. Timpul bun poate fi reprezentat plastic ca o spirală inversă, care crește în sens opus acelor de ceasornic în planul Spiritului, care înseamnă o reîntoarcere în sine, o ieșire din infinitul rău prin întoarcerea acestuia la reflecția în sine a conștiinței cunoscătoare. Un exemplu ar putea fi edificator. În anul 1929, un Constantin Brâncuși deja celebru la Paris, a fost rugat de către un James Joyce nu mai puțin celebru să-i deseneze portretul. Atunci, spre stupefacția tuturor, marele Brâncuși a făcut dintr-o singură mișcare de mână o spirală întoarsă în sine. Asta era tot? Da. A fost deajuns.

Cele două spirale orientate diferit, cea crescătoare a lumii fizice, a Universului în expansiune, și cea întoarsă în sine a lumii Spiritului, pot fi aflate îngemănate genial în arhetipul numit „coarne de berbec”, în cele două volute simetrice ale capitelului care încheie coloana ionică. Sau, în cazul lucrării lui Valentin Rozsnyai care dă și titlul expoziției, în afară de sugestia cornelor de berbec pe care o putem observa aici, se află și într-un ou cosmic plutind imponderabil, în care așteaptă facerea lumii cele două spirale în stare latentă. Tabloul lui Valentin Rozsnyai, cel care dă și titlul expoziției: „Facerea și refacerea timpului”, mai este pigmentat și cu elemente onirice, pești stilizați care zboră impetuos pe verticală, criptograma paleocreștină a lui Iisus Christos înălțându-se la ceruri, sau evoluția Cosmosului în îndreptarea lui către punctul suprem Omega, ca în Fenomenul uman al lui Teilhard de Chardin.

O a doua temă a discursului plastic al lui Valentin Rozsnyai este aceea a Păsării Phoenix, care este mai degrabă o legendă decât un mit, pentru că nu explică cu mijloace sacre ceva din ordinea profanului, ci de fapt Pasărea Phoenix se mitizează pe sine. Pasărea Phoenix în varianta lui Valentin Rozsnyai este tratată în triptic, potrivit cu secvențele de bază ale legendei, auto-îngroparea în sarcofagul de tămâie, arderea și apoi renașterea din foc. Prin efectele sale cromatice, pânza pictorului nostru ne provoacă certe sinestezii, ne face să auzim efectiv Pasărea cântând cu putere sau țipând exaltat, la fel cum putem auzi și păsările pictate de către Joan Miró. Echivalentul muzical ar putea fi Pasărea de foc a lui Igor Stravinski.

În esență, cred că în persoana lui Valentin Rozsnyai avem un pictor al maturității depline, cu un discurs plastic cerebral, cu o tehnică bine elaborată și diversificată, parcurgând facil distanțele dintre cubism, futurism și suprarealism, reiterând cu succes nu numai mituri fundamentale ale culturii noastre europene, ci și paradigme mitologice dintr-o hyponoia a filosofiei.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA
(eseu scris pentru Catalogul Expoziției Personale – Valentin Roznyai, Baia Mare, iunie 2017)

Valentin Rozsnyai, pictor sighetean, născut la Carei la data de 22.02.1952, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Maramureș, este unul dintre cei mai apreciați și cunoscuți artiști din țară, fiind la nivelul la care a depășit granițele proprii, fizice și artistice și, cucerește dezinvolt piața internațională de artă. Pe lângă numeroasele expoziții personale (prima personală vernisată în anul 1972) a participat la alte câteva zeci de expoziții colective și de grup (în România, Croația și Republica Moldova), fiind laureat al Expoziției Internaționale “Homage to Picasso”, Zagreb, Croația (a obținut Marele Premiu pentru pictură) și al Bienalei Internaționale de Pictură, Chișinău (a fost distins cu Diploma de Execelență a Ministerului Culturii din Moldova). Are lucrări în colecții particulare din România, Elveția, Ungaria, S.U.A., Canada, Olanda, Germania, Austria, Suedia și Spania.

Galeria de Artă a Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Baia Mare, îi va găzdui în perioada 13 – 26 iunie 2017, expoziția personală “Facerea si refacerea timpului”.