A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc… O pagină de eroism ce nu trebuie uitată.

Situația dramatică a familiei Rad

Unul dintre ei avea însă o situație cu totul deosebită – este vorba de Constantin Rad din Călinești (în total 11 ani de închisoare). O lăsăm pe doamna Rad să relateze la persoana I:

„În luna iunie 1958 eram căsătoriţi doar de câteva luni… Soţul meu, Constantin Rad, era funcţionar la Sighet, unde şi locuiam, iar eu eram învăţătoare la Săpânţa, satul meu natal. În luna iulie lui i s-a desfăcut contractul de muncă – am simţit că urmează să se întâmple ceva. Pe 25 august a plecat la Călineşti la părinţi şi acolo l-au arestat în noaptea aceea. Eu nu ştiam nimic, doar m-am trezit la 12 noaptea  cu 2 securişti, Lehoczy şi Manole care  au făcut percheziţie răsturnând toată casa. Şocul şi spaima au fost foarte mari… eu eram însărcinată  şi ştiam că urma să am gemeni…

Necazurile familiei mele s-au ţinut lanţ, în anul următor fiind arestat şi tatăl meu. Despre  soţul meu timp de multă vreme n-am ştiut nimic. De mai multe ori m-am dus şi am întrebat la Baia Mare la procuratură dar de fiecare dată mi s-a spus că nu se ştie nimic. Aveam să-l văd numai în noiembrie 1959 la proces la Baia Mare, când un ofiţer a acceptat să-i arate poza copiilor, Cornel şi Mariana, pe care nu apucase să-i cunoască. Soţul meu – Costică îi spuneam în familie –  a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. La câteva zile mi s-a desfăcut contractul de muncă; nu mi s-a permis să mai lucrez în învăţământ. Cu mari eforturi am reuşit să mă  angajez ca muncitoare la o fabrică de confecţii.”

Am dreptul să-mi văd copiii!

„La recursul din 1961 de la Satu Mare condamnarea a fost redusă la 15 ani. De data asta am fost prezentă împreună cu copiii, în vârstă acum de aproape 3 ani. Sora mea se cunoştea cu un gardian şi astfel ni s-a permis să stăm pe coridorul pe care urmau să treacă acuzaţii şi aşa am reuşit să mă apropii de el şi să-i arăt copiii. Când am ajuns în sala de tribunal, cu copiii în braţe, lumea mi-a făcut loc şi am ajuns în faţă şi atunci fetiţa a strigat: „Tăticule, vino acasă!”… Lumea în sală a început să plângă în hohote… Soţul meu s-a ridicat în picioare şi s-a uitat spre copii. Preşedintele  tribunalului i-a strigat: „Stai  jos!” la care el a răspuns: „Puteţi să mă împuşcaţi, dar dreptul a-mi vedea copiii nu mi-l puteţi lua!” şi s-a întors şi s-a uitat spre copii… După un timp, pe care nu pot să-l precizez – în care şi călăii noştri păreau impresionaţi – preşedintele mi-a cerut să părăsesc sala.

Am trăit foarte greu, dar Dumnezeu ne-a ajutat şi în 1964 soţul meu s-a întors acasă. Am mai fost şi după aceea urmăriţi de Securitate şi la locul de muncă şi acasă, dar eram împreună şi asta era cel  mai important lucru. Vă închipuiţi bucuria copiilor noştri… Îmi amintesc  cu câtă mândrie băieţaşul nostru şi-a prezentat tatăl colegilor de joacă: „Uitaţi-vă, ăsta-i tăticul meu!”  (mărturia doamnei Ileana Rad, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Familia s-a stabilit ulterior la Cluj. Constantin Rad a trecut la Domnul în 1998, iar soția sa în 2018. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)