În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

– De câte ori să îți mai repet să nu laşi geamul deschis când plouă!
– Care geam?
– Faci pe naiva… cum, care geam? Cel din camera ta.
– Acel geam va rămâne deschis permanent, fie că îți place, fie că nu.
– Eşti cam încăpățânată, nu crezi?
– Acuma sunt şi încapățânată, da’ lasă-mă să îl țin deschis că doar e camera mea!
– Offf, copiii ăștia cred că lumea funcționează după legile impuse de ei.
– Lumea funcționează după legile inimii, tată!
– Ehh! Te las, că văd că adolescența îşi spune cuvântul…

Închide uşa uşor, eu, probabil, aş fi trântit-o aşa încât să fiu sigură că sare din balamale, dar nu, că tata merge pe principiul „Trebuie să fiu un exemplu pozitiv!”, însă se cam amăgeşte singur, că doar de la el am moștenit temperamentul vulcanic.

– Ioana! Ioana! Ioana! Ieşi te rog până la geam!

Cine m-o fi strigând că ”ai mei” sigur nu sunt. Ies, că şi aşa ziua mi-e stricată… Ce rău ar putea să mi se întâmple?! Nu văd pe nimeni, dar continui să aud:

– Coboară, nu îți fie frică.
– Să cobor? Da’ ce sunt eu, Omul Păianjen să mă cațăr, să sar ori să scap oraşul de vagabonzi?!
– Hai, no, că deja eşti râzgâiată!

Bineînțeles că, decât să îmi pară rău că nu am făcut un lucru, mai bine să îmi pară rău şi să suport consecințele. Mă uit în stânga şi în dreapta, ca nu cumva să mă vadă vreun vecin, apoi urc pe pervaz, îmi fac curaj şi sar. Dar oare unde să fi sărit? Asta nu e curtea mea. Tot ce puteam distinge în jur era un peisaj de basm şi un vechi şi lăturalnic drum de țară. M-a cam cuprins frica în momentul în care din depărtare se zărea cineva care se apropia. Dau să fug, dar acea persoană necunoscută îmi spune:

– Nu te speria, nu am intenții rele!

Tăceam, însă inima îmi era deja ca la maraton. Cu toate că nu schimbasem o vorbă cu acea persoană, îmi era oarecum cunoscută, iar ceea ce m-a fascinat şi mai mult, au fost semnele mele din copilărie, pe care le recunoșteam pe fața ei. Iau atitudine:

– Cine ești și ce vrei?
– Sunt tu din viitor.
– Ce? Nu se poate!
– Uite că da.
– Şi ce vrei de la mine?
– Nimic deosebit, ci doar am o promisiune de care vreau să mă țin şi pe care vreau să o duc la bun sfârșit.
– Ce promisiune?
– Fetițo, ai răbdare! Uite o stea care în fiecare noapte răsare pentru tine, m-a rugat să vin să îți transmit un mesaj. Ştiu că pare ireal, dar totul e adevărat.
– Ce mesaj?
– În primul rând, vreau să-ți expic de ce tu ai ținut morțiș să nu închizi geamul. Ştim amândouă că trecutul îți lipseşte, iar tu nu ai închis acel amărât de geam, pentru că acolo în spate ai oameni pe care nu îi poți uita, oameni de care încă ai nevoie şi oameni de dorul cărora te macini profund. Undeva pe drum s-au pierdut anumite aspecte, dar altele le-au luat locul, însă, ce admir eu la tine, este puterea te a trăi prin vise şi speranţe, ceea ce mulți nu o fac. Şi mă bucur că eşti aşa!
– Aşa cum?
– Aşa euforică. Tu eşti prezentă încă, în amintirile de altădată, râzi cu oamenii care te-au făcut să plângi şi îi iubești pe cei care te-au lăsat cândva la cumpăna vieții. Uite, nu am venit aici doar ca să te fac pe tine fericită, ci doar să îți spun că acea stea luceşte atât de tare datorită ție, este mândră de tine şi eu din viitor la fel, îți mulțumesc şi mai lasă din când în când geamul deschis… este singura mea portiță spre COPILĂRIE.

– Tu nu înțelegi deloc. Mai nou, dormi cu geamul deschis pe gerul ăsta!
– Tată, sunt geamuri care trebuie să rămână pe veci deschise şi uşi care trebuie închise după primul vânt.
– Ce tot vorbești acolo?
– Nimic tată, lasă, închide geamul dacă asta te face fericit, o să îl deschid eu altădată.

Ioana TRIFOI
clasa a XI-a F
C. N. ”Dragoș Vodă”

Salut, tuturor! Mă bucur să vă scriu deși a trecut un pic de timp. Azi voi atinge o temă frumoasă. O temă despre care nu prea vorbesc… adulții! Acest articol este despre copilărie. Până acum câteva zile consideram copilăria o perioadă în viața omului de care el dorește să se debaraseze, pentru ca să-și asume maturitatea cât mai rapid, pentru ca să devină cât mai repede… responsabil. Ei bine, ieri mi s-a schimbat percepția. Nepoțica mea, în vârstă de 5 ani, mi-a arătat ce frumoasă este de fapt copilăria. Am ieșit cu ea în grădină ca să ne jucăm. Monitorizând-o atent, la un moment dat, văd cum începe să sufle peste păpădii cu putere. Eu consider păpădiile ca fiind ceva deranjant, mai ales când acel puf ți se așează în păr sau pe gene.

Ei bine, ea mi-a spus însă: „Hei, Anca, uite ce frumoase păpădii. Parcă sunt niște umbreluțe care zboară și ajung încet pe pământ”. Atunci mi-am dat seama că există o diferență între ce gândeam eu și ce gândea ea. Așa am realizat de fapt că această perioadă, copilăria, este fără nicio grijă. Fără probleme și fără stres. E perioada când poți gândi orice fără a fi judecat, când nu depinzi de nimeni și când ai libertatea de a-ți imagina că totul e frumos. Copilăria te face să vezi totul într-un mod mai simplu. Stând cu ea, mi-am amintit de anii când eram mai mică și ieșeam afară să mă joc cu copiii, fără să mă gândesc că mâine am teză sau examene… Atunci, tot ce făceam era impregnat de libertate și armonie. Acum înțeleg de ce oamenii mari spun: „Ce n-aș da să fiu din nou copil”. Da. Chiar și eu aș vrea să fiu copil din nou. Sunt și acum, dar în acest articol mă refer strict la perioada grădiniței și cea a claselor primare. Sunt foarte bucuroasă când petrec timpul cu copiii, deoarece ei emană sinceritate. Dacă ar fi să fac o listă cu “atuurile” copilăriei, mi-ar lua pagini întregi, dar cred că cele mai importante sunt sinceritatea, puritatea și frumusețea. Pentru mine, copiii sunt îngerii care îți arată că viața trebuie privită frumos, chiar dacă există și rele în ea. Mereu exită o rezolvare, uneori… copilărească!

Așadar, dacă aș propune o definiție pentru copilărie, aceea ar fi: cea mai frumoasă perioadă a vieții, iar dacă viața noastră ar fi o plajă plină de scoici în care susură marea, cele mai bine fixate în nisip ar însemna copilăria, pentru că ea, copilăria, este fundamentul vieții noastre, pe care ni se clădește întregul destin.

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Mă prăjesc la soare. M-am săturat și de leptop și de scris. E ora 12 amiaza. La voi e deja 20 seara. Aţi terminat cu concertul și vă savurați „succesurile”. Eu îl aștept pe Dani să vină de la lucru să mă scoată în oraș. Mi-i așa de drag să-l văd cum vine exact la trei jumate fix. Dacă cumva întîrzie 5 minute înseamnă că s-o abătut după ptită (bună) ca pă la noi, bună șî deasă. Nu știe el cum să mă giucăreiască, să mă vadă mulțămnită. Scorpie-on mulțămnit!

Tăt cat nod în papură șî acolo unde nu-i. Iertat să-mi sie scrisu, da’ o mai dau pă țărănește, influențată siind de „romanțu” (vorba mamii) ce-l scriu. E o întreagă artă să-l folosăști pă â, ă, ț, ș, litere ce nu-s la videre. Dani la început o fo’ nevoit să lipească pe tastatură etichete, pînă m-oi obișnui cu iele. De greșăsc, mă ie cu călduri. Mă tem să umblu pă alte butone pă care nu le știu. Îl sun pă Dani la sărvici să mă scotă din cine ști ce programe m-am băgat șî de abde apoi iară reieu scrisu.

Nu-i ușor a si scriitor! Nu-i tătuna scrisu’ pă gerunți ori pă leptop. Noroc că l-am scris normal șî amu trebe numa să-l copiez. Numa că gîndești că după ce-l vezi scris pă „televizor” își pterde din farmec. Îmi fac program: demineața trei ore șî după-masa încă vreo trei. Am momente că dacă aș mai apăsa pă o tastă aș șî muri. Mă apucă o stare de nervi, îl închid fuga șî mă uit la televizor. Acolo alte întristări. Ori la noi ori la voi, numa grozuri! La noi ger șî omini blocați, patroni șî directori arestați, Zăvoranca leșînată la Urgență, Băsăscu hîrăindu-se cu Crin șî Ponta. Da nici cu aieștia nu mni rușîne. Aieștea tăte le fac în stil mare.Totul e BIG la iei. Pînă șî cînd să împușcă o fac în cantitate mare. Nu să încurcă cu 1-2, cîte 20-30 odată.

Poate ați văzut la Tv. Un descreierat, frustrat din copilărie, a terminat cu brio o facultate celebră, dar cu probleme la „mansardă” (nedescoperite la timp). A intrat într-o școală unde preda mama sa ca educatoare, înarmat cu 2 pistoale semi automate, îmbrăcat în ținută militară, cu cagulă pe cap. A intrat întîi într-o sală de ședințe unde a împușcat 6 profesori și educatori pîntre care șî pă mamă-sa. Pe urmă a intrat în clasa unde preda mamă-sa și i-a împușcat 20 de copii (aveau vîrste între 4-10 ani). Explicau la TV. psihologii că mamă-sa l-ar fi neglijat cînd era mic, pentru ea serviciul era pe primul loc iar acum el, ca răzbunare, i-a omorît ce i-a fost ei mai drag … clasa.

Să fi văzut transmisii în direct cum veneau părinții și se buluceau să intre. Cîțiva copii au scăpat. Ii scoteau polițiștii pe brațe iar celorlalți le spuneau să nu mai aștepte că alții nu mai ies… La toate bisericile se fac slujbe, iar pe Obama l-am văzut plîngînd și cerîndu-și iertare părinților… Lumea îl acuză că nu face nimic pentru a descuraja astfel de fapte și nu înăsprește legea privind posesia de arme. S-a declarat doliu național 4 zile și s-a coborît drapelul în bernă. Total au murit 26 de persoane, cu el care s-a sinucis, 27.

Eu de cînd am văzut, numa’ vreu mere acasă. Dani mă îmbunează, îmi aduce cafeaua la pat în fiecare dimineață fix la 5 jumate! O beu de dragu lui să aivă șî el companie la micul dejun. Își ie merindiuca pregătită de cu sara șî mere la „scîrbici”. În fiecare zi vine cu o nouă idee, unde să mă scotă.

‒ Lasă mami că aici îi bine. Nu-ți îngheață picioarele, ai ce mînca, ai unde dormi, ce-ți lipsește?

‒ Știi ce-mi lipsește Dani? HREANUL. Degeaba îmi dai MĂR, eu cu hreanul m-am cumtit!

Pînă șî roba cu brichete, ce-o umflam pînă în costă șî aceie îmi lipsăște! Aici căldura zine cu șocuri din păreți. De cîte ori să porne, ieu mai mor cîte on ptic. Gîndești că on cărlig mni să bagă în inimă șî-mi sare somnu tăt luîndu-mă la întrecere cu tiribomba asta ce porne din timp în timp (nu uită niciodată) şî dă aeru condiționat. Mni dor de on somn fără larmă, necondiționat!

Mă înebunesc aparatile. Nu mai am nervi pîntru iele. Nu știm să prețuim lucrurile naturale, simple, pînă cînd ești înconjurat de „scule performante”care fac de mîncare, fac apă curată, încălzăsc mîncarea, fac caveiu, fac ceaiu, fac căldură, fac frig, numa LINIȘTE nu fac! Mni dor de on foc să dudăia în sobă șî de nește picioci în blodăr. Nu aragază cu inducții, tigăi cu magneți, aier cu condiții, apă cu ioni, căldură cu larmă.

Circulă on cîntec „Vreau o țară ca afară”. Eu vreau o țară ca acasă, oricum ar fi ea. Ideea cu care am început iera că mi s-a confirmat ideea de „singurătate„ a omului civilizat, eu luînd ca reper America. Toată ziua ești întrebat (mă refer la locurile publice) unde vezi în sfîrșit OAMENI: „HAY, HAVAR YOU?” Toate acestea se recită mecanic cu aceleași fețe impasibile, ca niște roboți. Dacă ai răspunde altceva decît ar trebui să răspunzi, tot așa ar zîmbi, nici nu și-ar da seama, sau nu i-ar interesa. Drumul de la gură pînă la creier e prea mare și nu merită osteneala. Și atunci cănd un nebun nebăgat în seamă iese în evidență cu cîte un pistol, două sau o mitralieră. N-ar trebui să mire pe nimeni. Au însă apoi grijă televiziunile să-i rezerve spațiu pe toate canalele pe cîteva luni. Da, dar cu ce preț… Ce haznă de căsi înstruțate șî luminate, cînd la 26 de case, în loc de fundă roșie va fi una neagră de Crăciun. Degeaba au pomi luminați dacă în suflet n-au pe Dumnezeu….

16 decembrie 2012,  Dallas

Autor, Ileana Pisuc