Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

Pentru lumea întreagă, dar și pentru noi, urmează greul, zilele post-pandemie și multele semne de întrebare. Un virus neînsemnat și total „neînțeles” s-a găsit – tocmai într-o perioadă de relativ echilibru economic – să infecteze sănătatea planetei. Sub microscopicul agent patogen, sub perfectă „acoperire”,  ne-a „oferit” o lebădă neagră, venită pentru a ne aminti că nu suntem stăpânii naturii. De ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, cine este vinovatul zero rămâne de… mediat la nivelul structurilor supra-statale. Din păcate, hazardul va gestiona viața noastră în lunile și – poate – în anii următori. Vom fi nevoiți, mai ales în fostele zone carantinate, să acceptăm o terapie socială de urgență, să identificăm un „tratament” pentru recâștigarea încrederii cetățeanului în sistemul medical dar și în cel statal, ce emanau siguranță și care s-au fisurat; este obligatorie găsirea de soluții credibile pentru eliminarea potențialelor conflicte socio – economice și „declanșarea” empatiei și solidarității transfrontaliere.

Altfel, urmările crizei mondiale sanitare pot duce la intensificarea confruntărilor sociale, comerciale (mai ales pe axa China – SUA), a protecționismului extrem și în cazuri dure la conflicte sângeroase. Normal ar fi să învățăm – toți – din erorile apărute în ultimele luni (și chiar din istorie!) și să preluăm/ aplicăm ideile/ măsurile de succes (așa numitele bune practici!) confirmate de duritatea experienței pandemice.

La momentul actual sunt clare semnele că mecanismul socio – economic global s-a blocat și că, în scurt timp, se va redesena configurația lumii. Șomajul zdrobitor, inimaginabil, care azi – conform statisticilor – se ridică la aproape un sfert din populația Pământului (aprox. 1,6 miliarde persoane) va fi una dintre cele mai mari provocări. Este la fel de clar că, populația – acolo unde este posibil – trebuie să reducă viteza de consum (contrar indicațiilor unor analiști!), să economisească mai mult și să facă investiții sustenabile. O altă amenințare probabilă este criza alimentară ce poate lovi lumea cu urmări mult mai grave decât pandemia propriu-zisă.

Ni s-a tot spus – în aceste ultime săptămâni tragice – de către unii dintre cei mai importanți actori politici din țară că, la problema X se va face o evaluare a situației, la problema Y evident o… analiză, la problema Z o reevaluare etc. Discursurile par extrase din filme de prost gust!… cred că ne-am săturat de evaluări, analize, studii teoretice și păreri evazive! Lucruri concrete – oare – nu se pot face? Variante precise post – pandemie, nu se pot fixa?

Putem găsi ușor – fără a face analize sofisticate – câteva posibile direcții statale prioritare de intervenție, pentru a preîntâmpina colapsul țării noastre. Digitalizarea țării ar trebui urgentată mai ales din perspectiva educației și învățământului, prin urmare este obligatorie dotarea elevilor provenind din familii cu venituri reduse cu tablete/ calculatoare și asigurarea accesului la internet, pentru a „roda” școala online. Asigurarea hranei populației este la fel de importantă ca și educația, așadar, urgent trebuie găsite căile rapide de investiții masive în agricultură, irigații pe toate suprafețele deținute de marile ferme de stat și/sau private, subvenționarea produselor agricole și zootehnice locale etc. Se poate gândi, de asemenea, o modalitate de co-finanțare a fabricilor de medicamente (prin preluarea de acțiuni de către stat, acolo unde este posibil) sau chiar înființarea unora noi; este necesară informatizarea urgentă a instituțiilor publice, pentru a reduce la maximum birocrația și eliminarea funcționarilor inutili.

Pentru a înlesni crearea de noi locuri de muncă trebuie să se reia, prin proceduri curate, transparente, finanțarea marilor lucrări publice, autostrăzi, spitale regionale etc. din fondurile europene disponibile sau chiar din bugetul statului, cu împrumuturi interne sau externe pe termen lung și cu dobânzi mici, prin parteneriat public – privat etc. Ar fi important de identificat câte o investiție strategică în fiecare județ din țară, pentru a da posibilitatea în primul rând forței de muncă locale de-a munci, de-a se evita periculosul șomaj.

Ideile foarte bune – girate de evaluarea unor specialiști dar și de oameni de afaceri de succes – ar putea fi finanțate prin granturi (bani nerambursabili) de către stat, prin co-asocierea cu antreprenorii creativi, ceea ce ar duce la consolidarea segmentului IMM – urilor.

Și nu în ultimul rând, majorarea pensiilor minime până la cel puțin echivalentul a – spre exemplu – 300 – 400 euro, coroborate cu impozite diferențiate pe pensiile și salariile „nesimțite” din sistemul public.

Sunt multe variante/ soluții de bun simț pentru evitarea lentoarei în „evaluări” fără conținut și adaptarea urgentă la criza ce se va disemina în toate sectoarele de activitate.

Dar, toate bunele intenții și chiar dorința de implicare dezinteresată pot eșua dacă nu se va conveni asupra unui pact politic post – pandemie! OBLIGATORIU! Indiscutabil, nu poate fi permisă continuarea jocului murdar politicianist după ieșirea – deocamdată, incertă – din starea de urgență. Un moratoriu pentru cel puțin doi ani în care, fiecare domeniu vital pentru viitorul țării (sănătate, educație, agricultură, industrie, turism, mediu etc.) să fie condus de către oameni competenți, de către cei mai buni profesionști! Să dispară – măcar pentru doi, trei ani – politrucii din toate funcțiile importante! Să aruncăm la gunoi „ideologiile”!

Pare imposibil?! Nu știu, nu cred!

Da, e nevoie de o schimbare masivă, de o reformă națională, dar și globală a capitalismului „gaussian”, este nevoie de un alt tip de… stat! Și, dacă mai marii lumi ar accepta, este nevoie de aplicarea economiei sociale de piață pe întreaga planetă.

Din păcate, lumea este condusă de super – bogați, fără nicio empatie pentru mulțimea… supraviețuitoare! Ei s-au „distanțat” demult, prin colosalele averi pe care stau, de omul de rând. Să existe oare solidaritate și din partea celor care se zvântură prin topurile Forbes, care-și doresc active nemuritoare?

Fără solidaritate sinceră, la toate nivelurile, lumea poate colapsa! Puținii rămași se vor tooot ascunde, periodic, din fața invincibililor… viruși!

Ion MARIȘ

18 martie 2020
Una dintre cheile majore ale succesului este să continui călătoria, să profiți din plin de abaterile de la drum și de întreruperi și să transformi adversitatea în avantaj. ( John C. Maxwell)

De azi… SCRIU. De ce? Nu pentru că m-ar lua cineva la întebări cu subsemnatul, ci pentru că am acceptat o provocare de la un adevărat OM. Scriu ca să aflu ce fel de lider am fost în această perioadă. Se va numi simplu JURNAL DE CORONOVACANȚĂ…

În aceste vremuri am primit zile cadou. Nu, nu sunt gratis, dar mulțumesc și le prețuiesc pe fiecare în parte. Întreaga lume s-a oprit din mers. Ne-a pus viața piedică. Eram prea grăbiți… Dar dacă acest antagonist al poveștii noastre ne oferă un bine? Știi tu ce va urma? Niciunul din noi nu a văzut imaginea de ansamblu, ci doar bucățele. Curiozitatea ne împinge la documentare, informare și chiar neascultare… Curiozitatea umană… o chestiune mult prea interesantă. Rostului nu ne putem împotrivi. Poate nu îmi va fi atât de rău în liniștea asta. Îmi voi auzi gândurile. Depinde doar de tine dacă te zbați sau prosperi în această perioadă.

Bine ați venit în colțul meu de lume!

19 martie 2020
    Dup-atâta frig și ceață
    Iar se-arată soarele (….)
    Primăvara asta totuși nu-i decât o copie.
Ghioceii răsar și apoi dispar. Păsările își continuă mersul firesc și poate nici nu se gândesc la ziua de mâine. Toate parcă sunt la fel, copie după copie, an după an. Dar noi? Noi cum suntem? Am impresia că am dezvoltat un impresionant sentiment al banalului, am fost atrași de starea de amorțeală și am devenit, rând pe rând, o copie. Nu mai luptăm pentru ceea ce am fost înzestrați să fim. De ce? Pentru că privim și nu analizăm; vorbim, dar nu spunem; auzim, dar nu ascultăm. Poate cineva încearcă să-și găsească glasul prin intermediul tău.
Cum îți este inima azi? Începe cu ea… Vorbește cu ea!

20 martie 2020
  Ce sunt oamenii? Ce e lumea?
  Pentru regi oamenii sunt supuși.
  Pentru vanitoși… doar admiratori.
  Pentru afaceriști oamenii sunt mașini de făcut bani, iar pentru perii albi sunt total nepregătiți.
Savanții sunt siguri că oamenii sunt un mister, iar artiștii îi privesc ca surse de inspirație.
Te uiți în jur și parcă de la toată această analizare nu te mai recunoști. Nu uita că ești CINEVA, nu ORICINE.
Toți oamenii sunt opere de artă. Judecă-i după purtări, nu după vorbe. Sau mai bine nu judeca… Doar apreciază-i pentru ceea ce sunt și ajută-i să crească. Separat suntem minunați, dar împreună devenim imbatabili.
Dreptate. Curaj. Compasiune. Credință. Dragoste. Respect. Ambiție. Perseverență. Cinste. Pace. Speranță. Altruism. Empatie. Bucurie. Are oare nevoie omul de altceva?
PROVOCARE! Lasă un mesaj surpiză unui om drag. Spune-i cât de mult îl apreciezi. Fă-i ziua mai frumoasă.

21 martie 2020
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.
(Din viață de Virgil Carianopol)

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei, nu doar să apreciați poezia, ci să deveniți POEM. Poate nu e momentul potrivit pentru a discuta despre artă, dar știu cu adevărat că e clipa perfectă pentru a îmbrățisa ploaia dacă dorim să zărim curcubeul.

22 martie 2020
Azi m-am trezit cu DOR. Ce cuvânt melodios… DOR. Ascunde în el bocetele femeilor, poftele copiilor, iubire, devotament, loialitate. Azi mi s-a făcut dor de ce era înainte! Nu de aglomerație, răutate, goana după câștig, ci de oameni, de proiecte! Așa că am scris, am scris și am învățat până când și soarele a obosit și a mers spre culcare. Dar dorul tot a rămas. Nimic nu poate înlocui sentimentul de a știi că aparții unui loc!
Poate și tu te simți incomod acum, te cerți, te plângi sau chiar plângi. Accesezi mii de webinarii, cauți să înveți ceva nou,asculți sfaturile tuturor de a-ți reorganiza viața, dar tot nu ești împlinit. Dacă așa arată și ziua ta de carantină, oprește-te și ia-o de la capăt. Începe cu ce îți place!

23 martie 2020
„Dragă” Coronovacanță, azi am cunoscut-o pe Oprah Winfrey. A fost cu mine până seara. Nu mă crezi? Uită-te la cartea pe care tocmai am devorat-o: Ce știu cu adevărat.
Ce știu eu cu adevărat e că există miracole la fiecare pas! Fă-ți curaj, privește-le atent și bucură-te de ele. Între momentele de leneveală cu o ceașcă de ciocolată caldă în mână și cele educative, găsește loc clipelor de mulțumire.
24 martie
Binecuvântare e când răsare soarele! Azi… atât. Poate sunt prea nostalgică.

25 martie 2020
Rareori mi se pare că vântul vorbește. Când adie le cântă florilor ca și cum ar vrea să le fure. Strigă atunci când vuiește, iar atunci când e doar prezent cred că ar vrea să avertizeze. A văzut și a auzit de toate, a purtat cu el urlete, jigniri, bătălii și probabil deja a obosit.
Oh, dacă ar vorbi cu adevărat ce bine ar fi! Sunt sigură că ar spune: respiră mai mult, plânge-te mai puțin, iubește mai mult, ceartă-te mai puțin, ascultă mai mult, grăbește-te mai puțin… fii cinstit și drept mai mult.

26 martie 2020
Scriu și e deja târziu. Am în minte o întrebare: Libertatea are sau n-are stăpân? Totuși cred că libertatea ține numai și numai de alegeri. Prezența unui stăpân nu îi fură valoare, ci o învață adaptarea. Lipsa unui stăpân o învață responsabilitatea. Oare cum ai putea fi liber fără acestea două?

27 martie 2020
Câte fețe are un om?
Omul poate avea zece voci și o singură gură, zeci de priviri și doar doi ochi. Fiecare situație o vede altfel și îi răspunde altfel. Uneori fețele sale nu depind de falsitate, ci sunt doar un scut pentru a nu fi doborât din nou.
Uneori omul preferă să ia fața copilului. E naiv, dulce, visător. Se desprinde de pământ și zboară spre cer. Se depărtează de probleme și își aduce aminte de ce odată îl făcea cu adevărat fericit.
Alteori e puternic, cucerește teritorii. Această față este elementul surpriză și înflorește atât de frumos.
Poate este victimă, iubitor, prinț, cerșetor, ascultător, agitat, înțelept, cumpătat. Dar tot OM rămâne.
PROVOCARE: Urmărește cu sufletul razele soarelui și cerul. Fă-ți o poză! Acela ești tu cu adevărat: senin, liber, recunoscător! Dacă vreodată te vei pierde în mulțime, uită-te la acea fotografie și amintește-ți momentul de pace.

28 martie 2020
Nihil Sine Deo… Nimic fără Dumnezeu.
Ne place această expresie. Dar oare o și credem? Când a fost ultima oare când nu ai nimic fără Dumnezeu?
Ori de câte ori te temi, încrede-te în El. Ori de câte ori ești binecuvântat, mulțumește-i. Ori de câte ori nu știi ce să faci, întreabă-L.
Nihil Sine Deo… Repetă și tu cu mine!

29 martie 2020
Am impresia că trăiesc într-o lume care se tot golește. Nu, nu e din cauza virusului, ci din cauza noastră. Din cauza unui virus am îndepărtat tot ce era frumos. Ne uităm țintă doar la știri și am uitat să ne mai bucurăm. Noi singuri ne-am golit lumea. Oare de ce nu căutăm binele la fel de mult cum fugim către ceea ce nu ne face bine?

30 martie 2020
Sunt zile bune de când stau acasă, iar dacă număr și minutele regret că nu am făcut mai multe. Dacă scriu din perspectiva elevului știu că mai am multe de învățat. Dacă aleg să fiu grădinar, sunt mândră de tot ce am făcut până acum cu părinții mei. Dacă aleg ipostaza bibliobibului realizez că în aceste zile am călătorit atât de mult încât am descoperit și trecutul, și viitorul alături de ființele mele de hârtie.
Dacă aleg să fiu EU- cea uneori tăcută, alteori prea vorbăreață, cea puternică, dar și firavă, cea cu 1000 de pasiuni – sunt sigură că mai am multe de schimbat, analizat, reorganizat. Drumul vieții abia acum începe.

31 martie 2020
Azi este o zi a restrospecției și introspecției.
PROVOCARE! Fă-ți inventarul greșelilor și nu uita: poate ai făcut una, două, o sută… dar nu ești o greșeală. Privește spre luna nouă ca la o nouă viață. Învață din eșecuri, dar ridică-te și mergi înainte! Tărâmul lacrimilor e o țară atât de periculoasă dacă eziți!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

Doctorul Ion Alexie este specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. A plecat din România în 1987 pentru o operație cu tatăl său, în Franța. De acolo a decis să nu se mai întoarcă în România, deși era student la Medicină, absolvent al anului V. A cerut azil politic în Grecia, iar ulterior a ajuns în SUA în 1989. Desigur că în SUA ar fi trebuit să facă facultatea de la început.

Având noroc cu revoluția din 1989 s-a întors în România să își încheie facultatea de Medicină (din care fusese exmatriculat pentru plecare din țară). Ulterior, a revenit în SUA și a făcut la Detroit specialitatea în Medicină Internă. După ce a lucrat ca medic internist, a decis să facă o supraspecializare în Boli Infecțioase la Universitatea din California. De atunci lucrează ca medic specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. (În SUA Boli Infecțioase este o supraspecializare pentru specialiștii în Medicină Internă).

A devenit celebru ca fiind medicul curant al lui Michael Jackson.

Anul 2020 l-a găsit pe baricade tratând la propriul spital privat pacienți cu noul coronavirus SARS-Cov2.

Am avut onoarea de a-i lua un interviu axat pe provocările practicii în Boli Infecțioase în contextul pandemiei.

dr. Sorin MARKUS

În anu-n care un covid mărunt
Ne scoate nu în stradă ci-n balcoane,
Aș vrea să plâng, să blestem și să uit
Că-n 1 Mai n-or fi… prăjeli babane!

E foarte greu, loviți de pandemie,
Să renunțăm la bucurii mărunte,
Dar ne luptăm cu mare vitejie
Având conducători mascați în frunte.

Noi vrem și mici și bere, la concret,
Și libertatea de-a scuipa cu sete
Prin țară, ca-ntr-un vast bufet.
Hai, sus paharul!… fața la perete!

Mai așteptăm semnal împărătesc
Să năvălim cu toții prin orașe
Dar pân-atunci, la cratiță, gătesc,
De 1 Mai vă scriu gogoși – răvașe.

Ce trist, de-atâta stat să obosesc,
Și să rezist între pereți și știri,
De unu Mai am un meniu regesc:
Vreo patru mici și multe… amintiri!

Ras Publica

Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației are în patrimoniu și un Muzeu al Satului – plin de viață! – amplasat pe Dealul Dobăieș, ce cuprinde gospodării românești tradiționale bine conservate de pe Văile Izei, Marei, Cosăului, Vișeului etc. În muzeu și-au găsit locul firesc și case specifice arhitecturii țărănești maghiare, ucrainene, evreiești.

Deși în aceste zile în muzeu nu se permite accesul vizitatorilor, primăvara a „invadat” totuși nestingherită Dealul Dobăieș, iar noi primim în dar un tur virtual filmat de Alina Marincean (muzeograf), un preambul la minunatele zile pe care le putem petrece într-un mediu tradițional și natural splendid, imediat după ce vom ieși din… pandemie!

Salut, Sighet!

foto: Alina Marincean

Azi, Vineri, 24 aprilie 2020 este sărbătorea pe care creștinii ortodocși o numesc Izvorul Tămăduirii. Participanții la slujba de sfințire ar fi primit Agheasma Mică. Este o tradiție întreruptă de teroristul numărul 1 al acestor zile: Coronavirusul.

În centrul Sighetului, azi, la orele amiezii, a fost destul de mare agitația, oamenii săteau la distanța regulamentară (nu toți!) la băncile importante, la magazine, la piață etc.

Un loc frumos, minunat, altădată un punct de atracție special, a rămas în aceste zile pustiu: parcul Grădina Morii.

Haideți într-o plimbare „tăcută” prin parcul ce stârnește tuturor categoriilor de sigheteni amintiri plăcute și, să sperăm că luna viitoare, lumea se va putea plimba, real, prin acest colțișor verde al orașului nostru.

Salut, Sighet!

Aflată tot la mare depărtare de Sighet, zilele mele de carantină „irlandeză” se desfășoară în același fel ca și până acum (mă trezesc, iau micul dejun, citesc, sun acasă cu video call, Netflix, Netflix, Netflix), cred că îmi vor închide contul curând și nu pentru că nu aș fi plătit, ci pur și simplu pentru că epuizez canalul. Ei bine, nu vă gândiți că fac non-top asta… mai și mănânc (uneori de foame, alteori de plictiseală și rareori doar pentru a avea ocupație). Glumesc!! După cum știți în fiecare glumă, se află și un strop de adevăr. Pe lângă toate acestea, în ultimele zile soarele și-a făcut simțită prezența, așa că am mai profitat de curtea casei făcând tot felul de activități care să-mi țină mintea ocupată. Așadar, zilele mele sunt obișnuite, însă dimineața asta a fost diferită.

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor, parcă un dor nefiresc, un dor care doare chiar fizic. Și când ți-e dor, amintirea ultimei îmbrățișări e singura hrană pe care o poți oferi sufletului. Nu am crezut că vom ajunge la ziua în care să tânjim atât de mult după o îmbrățișare.

Mai țineți minte momentul în care am zis: „Vai, măcar o săptămână de concediu/vacanță, mai știți? Pe principiul „cere și ți se va da”. Ei bine, am cerut puțin și am primit înzecit, fără să ne gândim că o să doară.

Privind aceste zile de liniște, prea multă liniște, fără agitația aia dinaintea sărbătorilor, fără valul de mașini pe centrul orașului, am realizat cât de mult îmi lipsește vacarmul.

Mi-e dor de normalitate. Acea normalitate care-mi oferea o direcție, mi-e dor de casă, mi-e dor să setez alarma la 7 și să mă plâng că iarăși trebuie să merg la servici, mi-e dor ca fiecare zi să fie o nouă provocare și o nouă aventură. Mi-e dor de oameni, de apropiere socială, mi-e dor de cafeaua savurată cu fetele la Granell sau Factory, mi-e dor să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, fără restricții… într-un cuvânt, mi-e dor de tot!

Acum nu mai înțeleg mare lucru din nebunia asta zilnică, pur și simplu vizionarea știrilor pe mine mă afectează și pot doar să-mi dau seama cât de puternici sau vulnerabili putem fi în fața marilor schimbări din ultima perioadă. Oricât am încerca să spunem că totul va fi bine, în definitiv nu suntem niciodată pregătiți să o luăm de la zero, nu putem să ne adaptăm așa ușor și să acceptăm pe deplin noi realități. Pare că totul e în ordine, dar, de fapt, nimic nu e cum ar trebui să fie. Trăim cu speranța zilei de mâine și cu gândul la momentul în care toate acestea se vor sfârși. E într-adevăr o provocare pentru fiecare dintre noi această perioadă, pentru unii reprezintă o luptă pentru supraviețuire, iar pentru alții reprezintă o nouă perspectivă, de a privi altfel lucrurile de a se redescoperi, si de a ieși din zona de confort. În final, toți vom fi schimbați, sper eu, doar în bine, și mai sper că am învățat ceva din toate astea!

Partea bună din toate acestea, e că dincolo de această realitate, soarele nu încetează să se arate. Nu poate fi întotdeauna rău, e doar o etapă. Va trece. Cand? Cum? Dumnezeu știe!

Nu-mi doresc prea multe, ci doar atât: ca mâine să mă trezesc, și să fie totul normal!

Vă salut!

Monica BUD

În Vinerea Mare, 17 aprilie 2020, Sighetul a fost mai agitat, oamenii au făcut cumpărăturile – mult mai reduse ca altădată – pregătindu-se pentru Sărbătorirea Paștelui într-o discreție impusă de nepoftitul virus. Cei mai mulți echipați, alții fără camuflajul complet corespunzător, poftiți în stradă și de vremea bună, dar și de completările pentru partea culinară, orașul oscilează de la o liniște nefirească la agitația binecunoscută.

Scurta noastră plimbare (pe câteva din străzile mai puțin „vizibile”), în vremuri de restriște, completează Jurnalul video al unui film care – sperăm – se va finaliza totuși cu bine. Happy end?!…

Salut, Sighet!

Dacă până ieri nu puteam să ne oprim din fuga continuă pentru a observa ce se află cu adevărat în jurul nostru (oameni, animale, natură etc.) și continuam să ne plângem de programul zilnic mult prea încărcat fără a încerca măcar să schimbăm ceva, azi totul e diferit.

Oare chiar ne trebuia un asemenea șoc pentru a ne trezi la realitate? Pentru a vedea ce viață „perfectă” duceam înainte și pentru a învăța să apreciem lucrurile mărunte. Totuși, chiar dacă azi avem timpul necesar pentru a medita la tot ce se întâmplă, ne sperie gândul zilei de mâine.

Mâine, ziua în care acest calvar se va sfârși, ziua în care totul se va schimba. Oare vom începe să trăim în alt mod?… vom zâmbi mai mult și ne vom bucura de ceea ce contează cu adevărat? Sau ne vom continua viața din punctul în care am lăsat-o, considerând momentele prezentului un coșmar demn de lăsat în ceea ce urmează a fi trecutul? Înainte aveam tendința să punem toate lucrurile care nu decurgeau conform așteptărilor noastre pe seama timpului limitat sau a activităților zilnice stresante dar, situația actuală ne dovedește în fiecare clipă că timpul era folosit drept scuză, adevăratul dușman fiind faptul că voința noastră nu este destul de puternică.

Ne sperie diferitul, un termen care poate însemna în egală măsură binele sau răul. Nu ne dăm seama că mare parte din ce trăim acum este consecința supremă a tuturor acțiunilor noastre și am da orice să dăm timpul înapoi, să ne bucurăm de tot ceea ce ni se părea normal odată. Din cauza faptului că tehnologia a evoluat atât de repede, am avut impresia că nu mai poate interveni nimic care să nu poată fi controlat de către om dar, surpriza a fost foarte mare, căci dușmanul cel mai mare al omului este chiar el însuși. Să ne imaginăm faptul că noi trăim acum o lecție de istorie din viitor, perioada de care o să le povestim nepoților și strănepoților așa cum bunicii ne-au povestit despre încercările la care i-a supus viața dar, fie ele războaie, boli, cutremure, incendii sau orice alte catastrofe, au reușit să treacă peste și să înfrunte „diferitul” care a devenit mai apoi „normalul” nostru.

Sperăm la un viitor luminos, în ciuda tuturor problemelor care se vor ivi pe parcurs, fiecare obstacol transformându-l într-o lecție care odată pierdută în negurile trecutului ne face mai puternici.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a IX-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca