Suntem martori zilele acestea la niște fenomene ieșite din comun pe care eu, ca pacifist, le acord circumstanțe atenuante și le cataloghez ca fiind niște mutații nefaste.

Și nu vreau neapărat să ma refer la toate speciile și regnurile care populează pământul ci, m-aș referi doar la specia numită Om și la modificările (nu neapărat genetice) la care este supus.

La acestea trebuie să conlucreze mai mulți factori științifici, de laborator, de expetimente chimice și care se petrec de regulș în laboratoare și necesită ani mulți de încercări.

Mutațiile de care eu vreau să vorbesc sunt niște rezultate cu totul independente de orice laborator. Sunt niște „produse” obținute în propriile familii, unde găsesc condiții propice de dezvoltare.
– Nefrecventarea celor 7 ani de acasă
– Nefrecventarea școlii
– Inocularea de mici că ei pot orice
– Că „cine are bani se cară… că  doar, banii vorbesc”
– Ca o diplomă se poate obține nu neapărat în urma unui examen
– Că oricine poate fi cumpărat
– Că poate ocupa o funcție unde dorește fără ca măcar să aibă habar ce presupune aceasta.

La acest nivel de (in)cultură s-a ajuns, încât aroganța, obrazul gros, impostura, impertinența au ajuns singurele criterii prin care poți să accezi la cele mai înalte funcții în stat.

Aceste mutații au ajuns deja o cangrenă naționalș, cu rădăcini purulente înfipte în toate structurile și straturile sociale: mame care-și abandonează copiii la tomberoane, tați care-și abuzează fiicele, doctori care-și molestează pacientele, bărbați de top muschiuloși și tatuați, potenți, care-și sporesc contul în prin explotarea sexuală a unor nefericite ale soartei, polițiști care sechestrează și terorizează niște oameni de pe stradș, îi duc în locuri ascunse și își dovedesc profesionalismul.

Asta e doar lista scurtă care mi-a venit în minte în aceste zile…

Stai și te întrebi: Oare ce-i mai periculos? Mutația unui virus (mediatizat la paroxism), sau mutația conștiinței omului, care dă asemenea ,,specimene” greu de reprodus în vreun laborator.

La virus, de bine de rău s-a inventat un vaccin și cu toate tulpinile pe care le iscă, tot sperăm că ne vom face bine.

Dar acestor „viruși cu două picioare și fără cap, care fac atâta rău , cum oare le vom veni de hac?

Deoarece, în loc să ne gândim cum să-i stârpim, dimpotrivă, îi  mentinem și îi reactivăm prin însuși comportamenul față de ei.

Atât de mult ne obișnuim cu răul, încât îl adoptăm ca și pe ceva normal care face parte din cotidian.

Cum altfel să interpretezi că în loc să-i supunem oprobriului public, îi promovăm, le facem persoane publice, li se acordă spații în televiziuni. Polițiști, care sub ochiul rece al camerelor video își bat victimele sub privirile impasibile ale colegilor, ca și cum aceste „practici” ar fi ceva normal în atribuțiile lor de serviciu.

Ar trebui să ne sperie aceste derapaje care se acutizeazamă în ultima vreme. Să nu ne dăm voie ca aceste orori să ne intre în sânge, să ne infecteze, ca acei saci negri de gunoi să nu ni se pară că fac parte din moartea aproapelui nostru, să empatizăm mai mult cu omenia, reacția imediată la răul făcut. Cu un cuvânt, să nu lăsăm ca Demnitatea să ne fie murdărită de nimeni și nimic! Să nu ne pierdem umanitatea și credința!

Răutatea gratuită nu-i de la lut, ci de la diavol.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens decât oțelul îmbogățt cu wolfram, tungstem, mangan! (Nicolae Steinhardt)

Ileana PISUC

Societatea noastră se dezvoltă continuu sub stindardul capacității omului de a lua deciziile corecte pentru destinul său, cât și pentru prezentul menit să reprezinte o etapă definitorie în evoluția sa. Stagnăm din comoditate. Preferăm ca alții să ia hotărârile în locul nostru. Ezităm atunci când suntem chemați la vot, dar organizăm greve și scandări în piețele mari ale țării atunci când conducătorii aleși provoacă pierderi. De ce? De ce nu am putea să evităm neplăcerile ulterioare? De ce nu am putea să îmbunătățim prezentul pentru copii, în loc să ne rezumăm la sintagma „Noi oricum nu mai putem schimba nimic.” Iubim să milităm pentru păstrarea valorilor Antichității, însă atunci când se pune problema de a le practica, preferăm să ne lăsăm pradă dulcelui somn al indiferenței.

Poate, ne dorim să fim în tendițe, de aceea ne rezumăm la simple idei irosite în vânt sau poate, am uitat ce înseamnă ele cu adevărat. Ne amintim de personalități precum Cicero, ale cărui fapte le privim cu superficialitate, gândindu-ne că fiecare dintre noi ar proceda la fel, însă atunci când țara se îneacă în corupție, preferăm să-l judecăm pe cel de lângă noi spunând că nu ajută cu nimic, în loc să fim chiar noi cei care am face-o. Totul începe cu acel impuls interior, astfel că azi, aleg să schimb ceva, să depășesc măcar cu un procent ignoranța… să-mi reamintesc ce înseamnă valorile Antichității.

Marcus Tullius Cicero, personalitate emblematică a emisferei politice, oratorice și filosofice din toate timpurile este cel care concepe cele patru „Catilinare” (In Catilinam orationes quattuor) prin intermediul cărora dezvăluie conspirația pusă la cale de Lucius Sergius Catilina, candidat, pentru a treia oară consecutiv, la funcția de consul în cadrul Senatului Roman. Calea legală spre consulat fiindu-i închisă, Catilina pune la cale un complot. Începutul direct al primei Catilinare, „Exordium ex abrupto”, abundă în interogații retorice menite să destrame planul lipsit de scrupule al lui Catilina – cel de a răsturna forma de guvernământ și de a-i asasina pe cei doi consuli aflați în funcție, Marcus Tullius Cicero și Caius Antonius Hybrida.

Corupția generează similitudini negative între ceea ce a însemnat societatea antică și ceea ce ne este dat să vedem azi. Individul, deși incompatibil cu statutul dorit din cauza anumitor calități esențiale necesitate, își dorește să-și atingă scopul apelând la metode ilegale. Diferența este că, din păcate, societatea noastră acceptă aceste metode în multe dintre cazuri, refuzând să acționeze asemenea lui Cicero, pentru a beneficia de anumite aspecte ulteriore. Merită, oare, să ne vindem destinul și demnitatea pentru incorectitudine? Merită să suportăm incompetența oamenilor care și-au primit funcția pe nedrept în schimbul unui teanc de bani sau diverse servicii infime?

Cicero a considerat că răul trebuie tăiat de la rădăcină, motiv pentru care incipitul abrupt marchează calitatea de orator al acestuia, întrucât, deși Cicero nu se afla în posesia dovezilor, fusese crezut de majoritatea auditoriului – „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet?” (Până când, în sfârșit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp, chiar, furia asta a ta își va bate joc de noi?).

Adesea, este de ajuns să ascultăm acea voce care ne îndeamnă să nu rămânem indiferenți la ceea ce este incoerent în demersul vieții noatre sociale. Tumultul cuvintelor rostite de Cicero va persita și asupra următoarelor Catilinare, în cadrul cărora, consulul amintește pericolul pe care continuă sa-l reprezinte aliații lui Catilina, chiar și după exilarea lui. Cicero nu se limitează la cuvinte risipite în vânt, ci aduce dovezi solide pentru a demonstra veridicitatea discursului său, probe constituite de scrisorile către alobrogi, prin care aceștia erau atrași in complot. Cicero nu militează doar pentru apărarea funcției sale, ci și pentru a îndepărta orice pată de nedreptate de pe veșmântul societății pe care o conduce, Catilina devenind un exemplu negativ prezentat în plen. Acesta este momentul în care mulțimea se remarcă în mod indirect, deoarece calitatea conducătorului dovedește competența poporului, motiv pentru care trebuie să fim conștienți că cel ce devine conducătorul propriei națiuni, reprezintă vocea noastră. Nu permiteți să se audă altceva decât ceea ce gândițti cu adevărat!

Așadar, actualitatea socială și politică, deși fundamentată pe baza valorilor promovate în spațiul antic, necesită cu ardoare să nu dea uitării ce reprezintă ele cu adevărat, să nu renunțe la a acționa și a se exprima în numele binelui național, întrucât dincolo de aparențe, țara devine reflexia individualității noastre umane.

Hotea Maria-Manuela
clasa a XI-a E, C.N. „Dragoș Vodă”

Oare, în țara noastră, adevărul/interesul politic și/sau adevărul/interesul civic sunt „fenomene” sistemic ireconciliabile? Cel puțin în ultimele zile, „sfera publică” și „sfera politică” păreau intangibile.

Strada s-a opus unei ordonanțe legal valabile, „imuabile”, și a solicitat o soluție rezonabilă la o problemă punctuală! Dar să nu uităm, legile sunt făcute de reprezentații desemnați constituțional de popor pentru a „rezolva” implicit – tacit și… pacea socială.

Suntem toți de acord că nu există guvernări perfecte și nici societate civilă ideală dar… cetățeanul nostru este stăpânul nostru! De-aici pornește orice strategie politică!… cetățeanul (de cele mai multe ori) plătește, dar alteori… răsplătește.

Am asistat cu mare tristețe la explozia socială din ultimele zile: „bomba” socială de care vorbeam într-un articol anterior s-a autodeclanșat pe niște paliere indiscutabile. Încrâncenarea a dus la blocajul dialogului și a întărâtat masele, determinând agitarea spiritelor. Știu că nu sunt fixate încă reperele etice perfecte ale sferei politice românești, știu că sfera publică este neformată, neformatată complet și că transformările la nivelul „agorei” sunt în continuă modificare, poate de aceea nu avem încă exercițiul dialogului dar, fiecare entitate juridică, administrativă, trebuie să aibă consilieri adecvați pe comunicare ce ar trebui să fie capabili să corecteze derapajele. Societatea modernă este foarte eterogenă – și este foarte bine așa! – dar liantul ce asigură progresul este tocmai maturitatea „majorității”. Un bun guvernant este de fapt un bun manager. Un bun manager înseamnă – printre altele – și un excelent comunicator și un flexibil mediator.

Din păcate „standardul moral” al clasei politice nu are parametrii de calitate consolidați și, uneori, abaterile ne/premeditate ne trântesc prietenește câte un pumn în figură.

De sute de ani conducătorii manipulează – prin diverse instrumente care au evoluat spectaculos – iar masele marșează, baleiază de la o „țintă” la alta.

Azi, adevărul este tranșat și disecat în detaliu și totuși rezultatul final este o potențială criza politică. Unde se greșește, de ce se greșește? Probabil ar trebui re-considerate conceptele politicii moderne și re-inventată o politică influențată și modelată de sfera publică iluminată. Și, observând protestele din ultimele zile, nu pot decât să constat o maturizare incredibilă a „sferei publice” și o lipsă de imaginație totală a „sferei politice”. Culmea, lupta a ajuns – în sfârșit – să se dea pe principii și cu arme perfect legale (unele ținând de segmentul inocent al cetății).

Argumentele și justificările de mahala nu lipsesc (am văzut „domni” ce-și construiesc replica pe cele mai ordinare „citate” și „epitete”), și, în prelungirea minților viciate de conspiraționism se consideră perfect valizi pentru a da lecții de moralitate. Aici văd rolul, în continuă evoluție, a corecției pe care sfera publică o poate aplica în momentele cheie ale societății.

Transparența și mai ales dialogul sunt elementele pe care se clădește o democrație sănătoasă. S-ar părea că am ajuns în punctul în care orice „pomană” materială nu poate deturna vigilența societății civile, și mai mult decât atât, inteligența maselor – atunci când nu sunt introduși factori perturbatori subversivi – este mult mai solidă și vizionară decât orice program tehnic, extras din strategii pline de… condescendență.

Și-n loc de concluzie, putem să le propunem, în regim de urgență, celor care mai “aud” încă, să demareze reconstrucția reală a clasei politice românești pe fundamentul strict al standardului moral, etic, prin declanșarea dialogului permanent și-al transparenței destinate tuturor sferelor societății nu doar… inițiaților.

Ion Mariș

Este a treia zi de proteste la Sighetu Marmației (3 februarie, 2017), plouă, dar vremea urâtă nu a împiedicat aproximativ 300 de sigheteni să se adune în semn de solidaritate cu celelalte orașe din țară pentru a protesta împotriva ordonanței emise de Ministerul Justiției privind grațierea unor fapte și modificarea Codului Penal.

În seara aceasta am văzut sute de inimi care, bătând la unison, au construit o inimă colectivă, iar câteva dintre mesajele sighetenilor scrise pe pancarte și rostite cu voce clară și răspicată au fost: „Eu încă mai cred în țara mea”; „Vrem justiție, nu corupție”; „Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați”; „Amnistie pentru voi, doar în viața de apoi”; „Uniți salvăm toată România”; „DNA suntem de partea ta!”; „Jandarmeria, jos pălăria”.

În această seară, versurile imnului țării “acum ori niciodată croiește-ți altă soartă” sau “uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri” au răsunat în inima fiecărui sighetean prezent la protest, afară, în frig, pentru viitorul acestei țări.

Antonia Luiza Dubovici