Aflată tot la mare depărtare de Sighet, zilele mele de carantină „irlandeză” se desfășoară în același fel ca și până acum (mă trezesc, iau micul dejun, citesc, sun acasă cu video call, Netflix, Netflix, Netflix), cred că îmi vor închide contul curând și nu pentru că nu aș fi plătit, ci pur și simplu pentru că epuizez canalul. Ei bine, nu vă gândiți că fac non-top asta… mai și mănânc (uneori de foame, alteori de plictiseală și rareori doar pentru a avea ocupație). Glumesc!! După cum știți în fiecare glumă, se află și un strop de adevăr. Pe lângă toate acestea, în ultimele zile soarele și-a făcut simțită prezența, așa că am mai profitat de curtea casei făcând tot felul de activități care să-mi țină mintea ocupată. Așadar, zilele mele sunt obișnuite, însă dimineața asta a fost diferită.

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor, parcă un dor nefiresc, un dor care doare chiar fizic. Și când ți-e dor, amintirea ultimei îmbrățișări e singura hrană pe care o poți oferi sufletului. Nu am crezut că vom ajunge la ziua în care să tânjim atât de mult după o îmbrățișare.

Mai țineți minte momentul în care am zis: „Vai, măcar o săptămână de concediu/vacanță, mai știți? Pe principiul „cere și ți se va da”. Ei bine, am cerut puțin și am primit înzecit, fără să ne gândim că o să doară.

Privind aceste zile de liniște, prea multă liniște, fără agitația aia dinaintea sărbătorilor, fără valul de mașini pe centrul orașului, am realizat cât de mult îmi lipsește vacarmul.

Mi-e dor de normalitate. Acea normalitate care-mi oferea o direcție, mi-e dor de casă, mi-e dor să setez alarma la 7 și să mă plâng că iarăși trebuie să merg la servici, mi-e dor ca fiecare zi să fie o nouă provocare și o nouă aventură. Mi-e dor de oameni, de apropiere socială, mi-e dor de cafeaua savurată cu fetele la Granell sau Factory, mi-e dor să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, fără restricții… într-un cuvânt, mi-e dor de tot!

Acum nu mai înțeleg mare lucru din nebunia asta zilnică, pur și simplu vizionarea știrilor pe mine mă afectează și pot doar să-mi dau seama cât de puternici sau vulnerabili putem fi în fața marilor schimbări din ultima perioadă. Oricât am încerca să spunem că totul va fi bine, în definitiv nu suntem niciodată pregătiți să o luăm de la zero, nu putem să ne adaptăm așa ușor și să acceptăm pe deplin noi realități. Pare că totul e în ordine, dar, de fapt, nimic nu e cum ar trebui să fie. Trăim cu speranța zilei de mâine și cu gândul la momentul în care toate acestea se vor sfârși. E într-adevăr o provocare pentru fiecare dintre noi această perioadă, pentru unii reprezintă o luptă pentru supraviețuire, iar pentru alții reprezintă o nouă perspectivă, de a privi altfel lucrurile de a se redescoperi, si de a ieși din zona de confort. În final, toți vom fi schimbați, sper eu, doar în bine, și mai sper că am învățat ceva din toate astea!

Partea bună din toate acestea, e că dincolo de această realitate, soarele nu încetează să se arate. Nu poate fi întotdeauna rău, e doar o etapă. Va trece. Cand? Cum? Dumnezeu știe!

Nu-mi doresc prea multe, ci doar atât: ca mâine să mă trezesc, și să fie totul normal!

Vă salut!

Monica BUD

În Vinerea Mare, 17 aprilie 2020, Sighetul a fost mai agitat, oamenii au făcut cumpărăturile – mult mai reduse ca altădată – pregătindu-se pentru Sărbătorirea Paștelui într-o discreție impusă de nepoftitul virus. Cei mai mulți echipați, alții fără camuflajul complet corespunzător, poftiți în stradă și de vremea bună, dar și de completările pentru partea culinară, orașul oscilează de la o liniște nefirească la agitația binecunoscută.

Scurta noastră plimbare (pe câteva din străzile mai puțin „vizibile”), în vremuri de restriște, completează Jurnalul video al unui film care – sperăm – se va finaliza totuși cu bine. Happy end?!…

Salut, Sighet!

Dacă până ieri nu puteam să ne oprim din fuga continuă pentru a observa ce se află cu adevărat în jurul nostru (oameni, animale, natură etc.) și continuam să ne plângem de programul zilnic mult prea încărcat fără a încerca măcar să schimbăm ceva, azi totul e diferit.

Oare chiar ne trebuia un asemenea șoc pentru a ne trezi la realitate? Pentru a vedea ce viață „perfectă” duceam înainte și pentru a învăța să apreciem lucrurile mărunte. Totuși, chiar dacă azi avem timpul necesar pentru a medita la tot ce se întâmplă, ne sperie gândul zilei de mâine.

Mâine, ziua în care acest calvar se va sfârși, ziua în care totul se va schimba. Oare vom începe să trăim în alt mod?… vom zâmbi mai mult și ne vom bucura de ceea ce contează cu adevărat? Sau ne vom continua viața din punctul în care am lăsat-o, considerând momentele prezentului un coșmar demn de lăsat în ceea ce urmează a fi trecutul? Înainte aveam tendința să punem toate lucrurile care nu decurgeau conform așteptărilor noastre pe seama timpului limitat sau a activităților zilnice stresante dar, situația actuală ne dovedește în fiecare clipă că timpul era folosit drept scuză, adevăratul dușman fiind faptul că voința noastră nu este destul de puternică.

Ne sperie diferitul, un termen care poate însemna în egală măsură binele sau răul. Nu ne dăm seama că mare parte din ce trăim acum este consecința supremă a tuturor acțiunilor noastre și am da orice să dăm timpul înapoi, să ne bucurăm de tot ceea ce ni se părea normal odată. Din cauza faptului că tehnologia a evoluat atât de repede, am avut impresia că nu mai poate interveni nimic care să nu poată fi controlat de către om dar, surpriza a fost foarte mare, căci dușmanul cel mai mare al omului este chiar el însuși. Să ne imaginăm faptul că noi trăim acum o lecție de istorie din viitor, perioada de care o să le povestim nepoților și strănepoților așa cum bunicii ne-au povestit despre încercările la care i-a supus viața dar, fie ele războaie, boli, cutremure, incendii sau orice alte catastrofe, au reușit să treacă peste și să înfrunte „diferitul” care a devenit mai apoi „normalul” nostru.

Sperăm la un viitor luminos, în ciuda tuturor problemelor care se vor ivi pe parcurs, fiecare obstacol transformându-l într-o lecție care odată pierdută în negurile trecutului ne face mai puternici.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a IX-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Apreciata interpretă de muzică populară maramureșeană, Ileana Matus, oferă  cu drag tuturor cititorilor „Salut, Sighet!” o priceasnă, acum în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, înaintea Paștelui sărbătorit de credincioșii ortodocși și greco – catolici.

Ileana Matus s-a născut în Rona de Jos, pe Valea Ronișoarei, dar a crescut în Nănești pe Valea Izei. Din copilărie i-a plăcut cântecul popular. Atât bunicii din partea mamei cât și cei din partea tatălui iubeau cântecele și dansurile populare; a învățat să cânte și să joace din familie. Și-a dorit foarte mult să devină artistă dar, în acei ani, această aspirație nu era privită ca o meserie, n-a avut acceptul părinților să se înscrie la un liceu de muzică și să meargă spre acest domeniu.

A terminat studiile în domeniul sanitar, iar cele universitare și postuniversitare în domeniul juridic dar, în paralel, a reușit să-și aprofundeze cunoștințele și în domeniul muzical. În anul 1989 a participat, pentru prima dată, la filmări pentru sărbătorile de iarnă la Televiziunea Română, unde, ne-a mărturisit „m-am simțit cu adevărat artist fiind împreună cu foarte mulți artiști din întreaga țară”. De atunci au urmat și alte apariții la diferite televiziuni locale și naționale, a avut prilejul să lucreze ca redactor și realizator de folclor la câteva televiziuni naționale.

Iubind foarte mult cântecul a participat la mai multe festivaluri și concursuri naționale și internaționale unde a luat diferite premii. A realizat până în prezent patru albume de folclor, un album cu pricesne, un album cu cântece din Banatul Sârbesc, patru albume de folclor în colaborare cu alți interpreți, trei albume de colinde în colaborare cu alți artiști, două albume cu grupuri de copii (unul de folclor și unul cu colinde). În total, au fost produse 15 albume. Astăzi lucrează cu copiii, este referent cultural și profesor de canto la Centrul Cultural Sighet.

„Îmi place ceea ce fac, nu am visat acest lucru dar mi-a plăcut întotdeauna să mă dedic cântecului și să împart din ceea ce am tuturor. Cred că de aici și dragostea pentru copii și pentru educarea lor prin intermediul cântecului, dansului și tradițiilor strămoșești. Mă bucur nespus pentru realizările mele, mulțumesc din suflet tuturor celor care-mi apreciază munca și cântecele mele, culese atât de pe Valea Ronișoarei cât și de pe Valea Izei. O parte dintre acestea le-am moștenit de la bunica mea, iar unele dintre texte sunt inspirate din viața mea personală. Realizez diferite proiecte atât pentru instituția la care lucrez cât și pentru Fundația „Moroșanca” dar și pentru comuna căreia îi aparțin”. (Ileana Matus)

Salut, Sighet!

Vi s-a întîmplat vreodată, ca înainte de a pleca într-o călătorie, să vă întoarceți din drum, după ceva, un amănunt, dar fără de care bagajul nu e complet și poate acel amănunt să vi se pară mai important decît întreaga încărcătură? Și acel ceva să fie o Carte?…
Anul trecut, cînd am venit în State, acel amănunt, atunci părea banal. M-am întors din drum, la raftul cu cărți, și dintre toate, am ales una ,,Quo, Vadis” de Sienkiewicz. Cei de o seamă cu mine cred că o știu. Am citit-o încă în liceu, cu mintea de atunci și m-a marcat pînă în ziua de azi. O carte (recunosc) grea, cu o abordare spirituală pe măsură și istorică deopotrivă. Despre istoria Romei sub domnia nefastă a unui nebun, menținut la domnie atît prin teroare cît și datorită camarilei cu care s-a înconjurat, care-i ovaționa fiecare derapaj, pentru a-și păstra privilegiile, dar și capetele. A fost în stare să dea foc Romei pentru a-și ,,forța” Muza și a compune versuri stimulat de priveliștea ce se desfășura la picioarele lui. Roma arzînd! Și ca să-și ducă ticăloșia pînă la capăt, a aruncat vina pe creștini, care pe atunci erau considerați niște ciudați. Cum altfel să-i numești, atunci cînd în fața morții, aceștia se uitau doar în cer, cîntînd imnuri de slavă lui Dumnezeu și pășeau rîzînd în arenă unde erau sfîșiați de sălbăticiuni înfometate. Nu le putea înțelege acea credință dusă pînă la sacrificiu, cu zîmbetul pe buze.

De atunci au trecut ceva ani și nu puțini, dar dorința de a o reciti mi-a rămas vie. Am tot amînat, deoarece nu-i o lectură pe care s-o parcurgi superficial, presupune răbdare și tenacitate. Îmi tot ziceam că-i va veni timpul…
Parcă acum, la deplina maturitate, simțeam că aș putea-o ,,diseca” mai pe îndelete.
În momentul ,,exploziei mondiale” (pandemia), prima întrebare care mi-a venit în gînd a fost:
– Încotro Doamne? Ce va fi cu noi?
În mintea mea s-au produs niște conexiuni între niște evenimente petrecute acum 2000 de ani și zilele acestea, pe care nu știu cît de mulți le vor accepta ca fiind paradoxale, unde eu mi-am permis să intervin pentru a scoate esențialul.
Titlul cărții e luat din legenda despre Sf. Petru în timpul fugii sale din Roma, încercînd să scape de persecuțiile împăratului Nero, lăsîndu-și turma de creștini în derivă, la mîna acestui călău. Pe o colină, într-o lumină orbitoare, care l-a facut să cadă în genunchi, i-a apărut Isus, înconjurat de o aură strălucitoare.
Tot ce a putut rosti a fost: ,,Quo Vadis, Domine?… unde te duci, Doamne?”
,,Fiindcă mi-ai părăsit turma, mă duc la Roma, să mă mai răstignească o dată!”
În acest timp, turma era decimată în arenele din Roma, sfîșiată de fiare sălbatice înfometate, spre satisfacția comenduirii de atunci…
Rușinat, Sf. Petru s-a întors iar la Roma, unde a îndurat supliciul răstignirii, numai că, spre deosebire de Isus, el a fost răstignit cu capul în jos. I s-a făcut o ultimă concesie, el motivînd că nu este vrednic de o moarte asemeni mentorului său.

O să vă puneți întrebarea poate, la ce folos această ,,dizertație” pe această temă cunoscută deja?
Pentru că, Om fiind, raționalizezi, îți pui întrebări, faci legături, între ce s-a întîmplat acum 2000 de ani și realitatea sumbră, fără ieșire, în care ne zbatem acum.
Atunci, Sf. Petru, întîiul apostol al lui Isus, păstorul turmei lui Isus, a avut momentele lui de slăbiciune, de lașitate, fugind din fața pogromului instituit de regimul despotic al lui Nero, lăsîndu-și turma fără stăpîn.
Acum, de sărbătoarea cea mai importantă a creștinătății, care este Învierea, turma l-a părăsit pe păstor, urmașul lui Petru, care este Papa. Atunci era un pericol pe față, văzut, acum pericolul este invizibil, dar care, a făcut turma să se ascundă, fiecare în adăpostul lui.
O imagine emblematică, care va rămîne în istorie este aceea a Papei, lăsat singur, într-o piață pustie, dureros de pustie, pe caldarîmul pe care pașii lui sunau aproape sinistru. Am văzut un Papă trist, doborît de greutatea singurătății, într-o lume ascunsă, speriată, căreia i-au dispărut dintr-o dată reperele, înlemnită de frica de necunoscut.
Întrebarea care rămîne este:
– Cine-i mai trist oare? Păstorul care este nevoit să-și abandoneze turma sau turma care este nevoită a se risipi și a se ascunde?
Sunt voci care spun că n-ar trebui să ne cramponăm atît de mult pentru faptul că s-au închis bisericile, că ne putem ruga și acasă. O să le răspund așa: Atunci cînd te duci să-ți vizitezi părinții, nu înseamnă că o faci mecanic. Iubirea față de ei te mînă în spațiul lor, care a fost cîndva și spațiul tău, cu care te identifici și te regăsești. Dorul de ei, sentimentul că aparții cuiva, că noțiunea de ,,acasă” e un cuvînt cu rezonanță – și încă ce rezonanță! – cu vibrații adînci direct în suflet, pentru că omul nu este doar o bucată de carne și atît!
Așa și la Biserică! Nu mergi pentru o locație, formată doar din ziduri, nici pentru întîlniri amicale între prieteni. Mergi, că acolo este Casa Domnului! Omul are nevoie de repere, de concret, de sacru.
Biserica reprezintă un spațiu încărcat de spiritualitate unde lepezi toată grija cea lumească și intri în comuniune cu Dumnezeu. Suprema întîlnire este în Casa Lui.

Anul acesta am fost vitregiți și de comuniunea cu cei dragi si de împărtășirea bucuriei Învierii în Biserică. Dintr-o dată ne-am trezit orfani de două ori… Speranța care rămîne, e că poate, asemeni Sf. Petru , care se întoarce la turmă, tot așa și turma nevoită acum să-și caute adăpost, va reveni și va inunda iar Piața și Biserica, într-un iureș de bucurie, bucuria Reînnoirii și a Renașterii, cîntînd la unison:
CRISTUS VINCIT, CRISTUS REGNAT, CRISTUS IMPERAT!

Ileana PISUC

(Dallas – Richardson, USA)

Deși ne aflăm în plină pandemie, vin și vești bune din lumea sportului sighetean!

Două dintre sportivele legitimate la secția de șah a clubului nostru, și anume Mihaela Trifoi și Larisa Covrig au evoluat joi, 9 aprilie 2020 și marți, 14 aprilie 2020 pentru reprezentativa de junioare a lotului național de șah împotriva celor din Polonia!

În ambele confruntări a ieșit învingătoare echipa României.

Sportiva Trifoi Mihaela a jucat în ambele partide, în timp ce Covrig Larisa a evoluat doar în partida de joi.

De menționat este faptul că meciurile au fost online.

Pe 16 și 21 aprilie vor avea loc alte două partide internaționale. Primul împotriva Moldovei și al doilea meci se va disputa împotriva Greciei.

Felicitări fetelor noastre pentru evoluțiile avute și mult succes la următoarele partide!

Clubul Sportiv Municipal Sighetu-Marmației

sursă foto: Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației (Larisa Covrig (stânga) și Mihaela Trifoi)

Vă invit la o scurtă analiză.

Mai jos, am făcut un grafic cu numărul de decese pe zi, cauzate de COVID-19 în România, începând cu data primelor decese (22 Martie 2020), pe care le-am extras conform stirioficiale.ro. Adesea, în statistică, aceste curbe empirice „seamănă” cu o Gaussiană: chiar dacă cauzele sunt multiple, complexe și majoritatea ascunse, rezultatul, per total, tinde să urce, mai întâi la o rată mai ridicată, apoi la una mai lentă, să atingă un vârf sau un platou, iar apoi să coboare într-un mod aproape simetric, până valorile se apropie din nou de zero. Datele fluctuează puternic, dar acest lucru este normal, pentru că numerele sunt relativ mici (sub 30) și de aceea, foarte sensibile la diferite cauze de „zgomot”. Printre acestea putem considera și numărul deceselor din timpul nopții care se comunică de obicei a doua zi. Noi însă, trebuie să încercăm să vedem curba statistică din spatele oscilațiilor.

Putem observa că această curbă, în ultimele 8 zile pare a se stabiliza în intervalul 21-28, cu vârful de 28 pe data de 9 aprilie și o mică scădere în zilele de după. Ar fi posibil ca numerele să mai crească, însă, uitându-mă atent și dacă ar fi să „ghicesc” (cu un ochi format în mulți ani de cercetare aplicată), eu cred că am trecut deja de maximum și în următoarele zile curba va începe să scadă treptat. Dacă ne așteptăm la o anumită simetrie a curbei față de vârf, atunci putem presupune că totul se va liniști (la 0-3 decese pe zi) în aproximativ trei săptămâni. Dacă mai lăsăm o marjă de eroare de o săptămână în plus, probabil că în 14-15 mai 2020 vom fi scăpat (0-1 decese pe zi). Pentru aceasta trebuie neapărat să menținem la fel de strict izolarea socială și să nu ne relaxăm prea repede! Vestea bună e că, dacă vom respecta restricțiile ca până acum, viitorul pare că arată bine. Să urmărim atent evoluția în următoarele zile care sper să confirme intuiția mea.

Marius LEORDEANU

N.R.: Absolvent al C.N. „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea „Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii.

Azi, 14 aprilie 2020, la Sighet plouă, e frig și e o vreme „adecvată” carantinei, adică de… stat în casă. Este Săptămâna Patimilor pentru creștinii ortodocși și greco – catolici, continuă săptămânile patimilor – generate de pandemie – pentru toți cetățenii țării dar și ai lumii.

Pentru a încălzi un pic răceala zilei de azi, vă oferim un nou tur virtual prin Sighetul nostru, filmarea fiind făcută duminică, atunci când cerul orașului nostru mai era albastru.

Se pare că sfârșitul săptămânii va readuce căldura pe la noi (așa spun meteorologii!) așadar, să sperăm că Duminica de Paște, chiar dacă va fi petrecută de noi acasă, va aduce mai multă și mai albastră… lumină!

NR: Dedicăm, în mod special, acest video – material tuturor cetățenilor responsabili care, de câteva săptămâni nu și-au părăsit fără motiv locuințele, au respectat carantina dar, duc dorul plimbărilor prin cel mai nordic municipiu din România!

Foto – video: Ion Mariș;  Montaj: Brîndușa Oanță

Salut, Sighet!

După două săptămâni de muncă intensă, Clubul de Robotică Tech – X CNDV, reprezentat de cel mai neobosit specialist, elevul Darius Giurgi, a reușit să finalizeze aproape 100 de viziere. Acestea au fost livrate – gratis – sau urmează să fie livrate mâine (din ultimele ce se finalizează azi) în punctele cheie, acolo unde s-a manifestat interesul maxim și unde este cea mai mare nevoie, în aceste zile dificile.

Astfel s-au trimis deja viziere la Unitatea de Primiri Urgențe (UPU) Sighet – 11 buc., Secția Infecțioase Spital Sighet – 3, Laborator Spital Sighet – 5, SMURD Sighet – 6 buc., SMURD Bogdan – Vodă – 3 buc., Secția Interne Spital Sighet – 6 buc., Ambulanța Sighet – 5 buc, Asistență Socială Sighet – 6 buc., Asociația „Suntem vocea lor” – 5 buc. etc. Darius continuă să producă viziere, urmând să fie onorate cererile care s-au mai primit, în ultima perioadă, de la Poliția Sighet, medici de familie etc.

Trebuie să menționăm că pe adresa Clubului de Robotică au mai fost primite câteva sponsorizări (inclusiv de la un sighetean stabilit în Anglia) ce vor fi utilizate pentru cumpărarea de consumabile.

Într-un timp relativ scurt, vizierele au ajuns în locurile unde era mare nevoie de ele și munca lui Darius continuă iar de “livrări” se ocupă, respectând, evident, condițiile de carantină… doamna prof. Cornelia Hotea.

Salut, Sighet!

Îmi potrivesc masca pe față, mi-am ajustat mănușile, am completat declarația adecvată și… mă îndrept spre centrul Sighetului. Trecătorii sunt răzleți: unii sunt atenți – vigilenți, alții par nepăsători, câțiva se strecoară derutați (n-au măști, nu suportă să poarte măști?!) iar o altă parte sunt… apatici. Cu precauție firească… înaintez!
Suntem de nerecunoscut! Mă salută „mascații”, nu-i identific chiar pe toți, ne ocolim între noi delicat, cu repeziciune trebuie să bifăm traseul trecut în declarație și să evaluăm constant distanța socială. Evident, unii mai frumoși și îndrăzneți n-au nicio legătură cu distanțarea socială, mai stau la taclale, e drept sunt puțini și-și feresc privirile vulnerabile.

Dom’le!… vorba unora mai cerebrali, încercarea asta ne epuizează resursele psihice, va trebui să ieșim – inopinat – la aer curat, să mai ducem câte o pâine la cei nevoiași, poate chiar să ne găsim substratul filantropic neglijat.
I-am căutat, am încercat să-i găsesc pe omniprezenții cerșetori din zilele bune… nicăieri! Sunt izolați și ei în disperare, în lipsuri și-n frici?! În ce cotloane se ascund? Frica zilei de mâine, da, e valabilă pentru aproape toți, toți! Nu doar românii, toate națiunile sunt într-o așteptare bolnavă, liniștea dinaintea necunoscutului.
Nu văd poliție și e foarte bine, pot fi și discreți. Este miezul zilei și nu foarte mulții trecători sunt cu pungile și plasele aproape pline. A dispărut „furia” cumpărăturilor din anii trecuți. Mă îndrept spre piața de alimente și, culmea, nu-i văd pe „tradiționalii” prea-blamați vânzători stradali de țigări. Oare dorm la ora prânzului? Ce vacanță de sărbători are planeta!
În piață oamenii se mișcă rezonabil de firesc, producătorii (unii sunt doar comercianți) au mască, da, iar de mănuși nu se pune problema. Produsele nu lipsesc, doar crisparea apare la vederea unor polițiști locali, în rest totul funcționează! Am văzut, am cumpărat, am plecat!

Pe vremea asta, în condiții normale, dacă n-ar fi fost co-vidul nepoftit, am fi avut debutul campaniei electorale, orașul ar fi fost plin de afișe și bannere, plin de promisiuni, plin de strategii colorate distinct, plin de candidați super-motivați și devotați cauzei cetății. Și totuși – Doamne iartă-mă! – ce frumoasă-i liniștea necompetițională politic. Evident că sunt mulți cei care își doresc și cred în povești, în lovituri de imagine, în devotament pe hârtie și-n aroganțe bine camuflate. Pentru ei, lumea e nebună!
Dar, Sighetul azi e liniștit, au înflorit o parte din copaci, suntem în plină primăvară și pandemie, am făcut lejer câteva poze și spre… casă. Atmosfera de acum este aproape identică cu cea de prin anii ’75 – ’80, calmă, liniștită, patriarhală sau poate matriarhală, cu stingerea simbolică la ora 22:00 și… orașul în totalitate la somn. Ei, azi avem alternative, programe TV, Internet, facebook (cei care vor… vizibilitate) și libertate. Libertatea de-a striga, de-a înjura, de-a alege, de-a pleca, puțin sau de tot. Și-acum, în sfârșit, libertatea de-a… medita îndelung! E nevoie și de introspecție!

Sărbătorile Pascale vor fi întâmpinate de unii dintre noi în câteva ore, iar de către alții în câteva zile. Au dispărut zgomotele, agitația inutilă, fiecare dintre noi își înfruntă propriul (co)vid și s-a retras în biserica originară, în biserica din suflet. În intimitatea propriei ființe, poate, poate, vom schimba ceva în noi înșine dar și în… lume.

La început au fost cuvintele și apoi… neliniștea! Așteptăm lumina din oameni, lumina în lume!

Ion Mariș