Poveste de iarnă
(întâmplări din 1960)

Despre modul în care se sărbătorea la ţară Crăciunul am aflat de la elevii mai mari. L-am întrebat pe tata: „De ce nu sărbătorim şi noi?”. Tata mi-a răspuns că în clădirea şcolii, unde locuiam noi, nu e voie. Ştiam doar de Moş Gerilă de la sindicat care venea cu daruri înainte de Anul Nou. Făceam pom de iarnă, un brad încărcat cu bomboane învelite cu staniol, cu globuri de sticlă aduse de la Cluj sau Bistriţa, lumânărele adevărate, care se prindeau cu cleme de crenguţele de brad şi pe care le aprindeam seara, şi figurine din hârtie glasată sau din zahăr.
De Anul Nou, toată familia se aduna la Săcel, în casa bunicilor. Era sărbătorit bunicul, de ziua lui onomastică. Bunicii aveau un brad împodobit cu nuci învelite în staniol, mere şi figurine din zahăr. Aveau şi câteva bomboane de pom, cumpărate de la oraş.
De la Vişeu, duceam prăjituri şi portocale. Bunicii se bucurau întotdeauna de portocalele aduse de noi. Bunicul zicea: „Astea-s bune, că-s moi. Le pot mânca şi eu.”
Acolo, la ţară, am văzut colindători şi am vrut să-i colindăm pe bunici. Dar nu ştiam nici o colindă. La cine să apelez? La tata, doar el le ştia pe toate.
Şi tata a început să colinde:

„Puică neagră bagă-n sac,
Scoală, gazdă, dă-mi colac!
De mi-i da, de nu mi-i da,
Altu’ nu ţi-oi colinda,
Că mi-i scurtă gubuţa
Și mă tem c-oi îngheța!”

Nu ştiam ce e gubuţa. După ce am aflat că aşa i se spune hăinuţei, am învăţat colinda şi i-am colindat nu numai pe bunici, ci şi pe naşi, dar şi pe celelalte rude care au mai venit în vizită.
După ce au plecat musafirii din sat, am vrut să-i cânt bunicii un cântec pe care îl învăţasem la şcoală.

„Bradule frumos,
Pleacă-ţi vârfu-n jos
Şi ne spune-anume
Din ce colţ de lume
Şi pe care drum
Ai venit acum,
Ai venit acum!”
„Eu, voinici mărunţi,
M-am născut în munţi.
M-a izbit furtuna,
Ploile şi bruma,
Dar mai dârz prin greu,
Am răzbit mereu,
Am răzbit mereu!
Dar când mă făcui
Brăduleţ, brădui…”

Mult i-a mai plăcut bunicii cântecul! A trebuit să-l cânt de câteva multe ori. Au urmat şi alte „momente artistice”… Un adevărat spectacol cu cântece învăţate la şcoală sau de la difuzor.
Se făcuse târziu. Nu mai plecam în acea seară la Vişeu. Începuseră pregătirile pentru culcare. Mătuşa care locuia cu bunicii în casă, alerga ba cu cergi, ba cu cearşafuri, ba cu perne să le pună la dispoziţia musafirilor de la oraş.
Între timp, uncheşul Ştefan, fratele cel mai mic al tatălui meu, ne-a povestit că, pentru a se deosebi între ele, familiile din Săcel cu numele Grad aveau câte o poreclă. Familia noastră era „a lui Toderaş”. Numele venea de la bunicul lui, tatăl bunicului nostru. Acest Toderaş era unul dintre cei mai importanţi locuitori ai comunei. Avea pământ, animale şi ştia să citească şi să calculeze. Nu purta opinci. Purta cizme din piele, cumpărate de la oraş. Doar el şi primarul aveau cizme. Şi ce mândru trebuia să fi fost străbunicul când trecea prin sat! Şi cât era de admirat!
Uncheşul Ştefan ne-a mai spus că au estimat vechimea casei, luând în considerare modul în care a fost construită, zugrăvită, ţinând seamă de povestirile bătrânilor familiei.
– Mioara, casa asta a fost construită în timpul răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan. Tu ai învăţat istorie. Ştii în ce an a avut loc răscoala?
– Cred că pe la 1780… Nu mai ştiu exact. Nici voi nu ştiţi exact când s-a construit casa.
– Măi Ştefane, nu mai obosi fata!
– Nu mă oboseşte! E interesant.
Am mai povestit puţin. Despre familia bunicii am aflat că se numea tot Grad, dar erau „ai Cârsnicului”.
Celor mici „le-a făcut patul” pe cuptor. Poate vă miraţi că se poate dormi pe cuptor. Orice casă bătrânească din Săcel are două camere: una de zi şi alta pentru ocazii. Pe două laturi ale camerei de zi sunt bănci de lemn, mai late, numite lăiţi. În colţul format de lăiţi este o masă. Pe pereţi sunt icoane, cea mai importantă icoană este cea de deasupra mesei. În colţul opus mesei este soba. Este zidită din cărămidă, are plită şi cuptor pentru prepararea mâncării. Lângă sobă, se află cuptorul pentru pâine. E atât de mare că, deasupra lui, se poate dormi. Un alt colţ este ocupat de patul gazdei. Bunicii mei aveau un pat înalt. De sub el, se trăgea un alt pat, mai puţin înalt, numit pătuţ. Deasupra patului se află ruda pe care sunt aşezate frumos cergi cu dungi albe, roşii şi negre. Pe peretele dintre uşă şi sobă se află tipsiile pentru copt pâine, iar în stânga uşii este podişorul, dulapul pentru veselă.
În camera „domnească” se afla mobilă de dormitor, o canapea, dar şi lăiţi pe două laturi ale camerei. Şi încă un podişor. Pe pereţi sunt icoane cu ştergare şi blide de Scomârcea, vestite în ţară, dar şi blide cumpărate din târg, blide de Horezu.
Eu am vrut să dorm pe laiţă. Era o experienţă nouă. Nu am vrut să mănânc sarmale pentru că erau făcute cu mirodenii pe care nu le cunoşteam. Bunica mi-a făcut ceva „special”: omletă în smântână. Am vrut să învăţ cum se face. M-am mirat când am văzut-o pe bunica punând smântâna în crăticioară. Când smântâna s-a topit, bunica a pus ouăle bătute în smântâna care sfârâia.
În timp ce mâncam, din curte se auzeau voci de copii. Aş fi fugit la geam să-i văd, dar nu aveam voie să mă ridic de la masă decât după ce terminam tot din farfurie.
Copiii intraseră în tindă şi cântau. Am cerut lămuriri. Tata îmi explică: „Aşa se urează la începutul anului aici, la ţară. Se umblă şi cu sorcova.” „Ce e sorcova?” Veni rândul mamei să-mi explice.
Din hârtia de pe bomboanele de pom mâncate şi din alte hârtii colorate, ajutată de mama, am făcut o crenguţă cu flori. Apoi, am învăţat şi cântecul. Şi am început să sorcovesc:

„Sorcova, vesela,
Să trăiţi,
Să înfloriţi,
Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii!
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir!
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul!
La anul şi la mulţi ani!”

Ce m-am mai amuzat când am văzut că fiecare dintre cei prezenţi voia să fie sorcovit! Pentru aceasta, răsplata era un măr Jonathan, un pumn de nuci, o bancnotă de un leu…
La amiază, uncheşul Nicoară a venit cu sania trasă de cai. Am plecat la gară. Pe drum, ne salutau oamenii. Unii spuneau „Laudi-să!”, iar eu nu înţelegeam. Observam că i se răspunde „Veci amin!”. Tata mi-a explicat că maramureşenii sunt renumiţi prin prescurtările pe care le fac. Salutul complet este „Lăudăm pe Iisus!”, iar răspunsul este „În veci amin!”.
În gară am avut timp să văd cum, printre dealuri, ieşea trenul din tunel. Din tren, de pe primul viaduct am văzut casa bunicilor. Am recunoscut-o după nucul mare de lângă geam şi după plopii de lângă moara de pe Iza. Pe al doilea viaduct trenul pilota, adică mergea mai încet. De acolo, am văzut casa unde locuiau verii mei.
Şi tare-mi mai plăcea ceea ce vedeam pe geam: copaci încărcaţi de zăpadă, căsuţe ale căror geamuri abia se vedeau, cărări de la case la grajduri şi fântâni…
La Vişeu de Jos, am schimbat trenul. Am urcat într-un vagon mai mic şi mai urât, cu scaune din lemn. Şi geamurile erau mai mici. Dar mergeam la oraş! Vişeu de Sus fusese declarat oraş încă din 1956.

Maria TIRENESCU

foto: Peter Lengyel

Ceuta (Cebta), peste „drum” (apă) de Gibraltar, este un oraș spaniol, pe coasta marocană mediteraneană, cochet, de toată frumusețea, împrospătat mereu de suflul brizei marine, un văd comercial ce-ți prezintă minunile lumii, mereu actualizate.

Cu magazine mici sau mai mari, încărcate cu de toate, dispuse de o parte și de alta a unei artere de circulație înguste, în pantă, mai sus cu platouri și locuri de parcare, economic distribuite, cu mici localuri de consum aglomerate, prin tranzitul enorm ce se făcea, dar cu servicii prompte și deosebit de respectuoase, la prețuri foarte scăzute, totul mergând ca pe „bandă rulantă”. Întâlnim biserica Nôtre- Dame-d’Afrique și Catedrala, ambele în partea de Nord-Est a cetății, construite pe amplasamentul unor vechi moschei. Așa se întâmplă și în alte părți, unde, pe locul unor lăcașuri de un anumit cult, ieșite din activitate, „părăsite”în timp sau în alte împrejurări, se ridicau altele, tot cu destinație religioasă, de cult. S-ar putea spune că acel spațiu relativ nu prea extins, este foarte ocupat, cu întreaga structură, infrastuctură și cu toate activitățile, având o densitate extrem de mare; sunt multiple motivații ale acestei stări.

L-am „prospectat”de mai multe ori în timpul sejurului nostru în Maroc, pentru dragul de a-l vedea, de a ne afla acolo, de a întâlni comportamentul atât de firesc al oamenilor, direct și cald, neclandestin, fără supravegheri, cu exprimări sincere, respectuoase și binevoitoare, cu o liniște așezată în care nu-și găsea loc grija zilei de mâine, avid să trăiești acele momente cât mai prelungite, care lipseau cu totul sau lipseau mult în alte părți. Ne încărcam pozitiv pentru o vreme și apoi mai veneam să ne reîncărcăm din nou, acolo sau altundeva la fel.

În timpul petrecut prin acele locuri, în cuantum destul de mult, niciodată nu am auzit cuvântul „partid”, „politică”, ambalate în cunoscutul limbaj de lemn. În acel spațiu se muncea, se respecta cu adevărat omul, în spiritualitatea lui, se ținea cinstea la rang înalt și se trăia firesc, conform, într-o relaxare umană nelimitată, neblocată.

Aceste orașe de coastă și porturi sunt zone libere, cu multe facilități fiscale și scutiri de taxe, pentru încurajarea stabilității personalului în acele zone și pentru alte avantaje geo-politice. De acolo, puteai privi două coaste mediteraneene, amândouă spaniole, un vaporaș ducându-te de la una la alta, în plutire calmă, doar în două ore, Ceuta-Algeciras, înconjurat de delfini în diferite formații, în manifestări jucăușe admirabile. Parcă ei orientau nava și-i stabileau traseul. Localitățile amintite sunt modele și perle ale statului spaniol (am inclus aici și Melilla).

Se găseau aici jucării de fel și fel, spre bucuria copiilor, unele mai ingenioase și mai prețuite ca altele, produse alimentare de o foarte largă varietate și calitate, îmbrăcăminte pentru toate gusturile, pentru respectul tradițiilor de oriunde, aparatură electronică mai mică sau masivă, de la bibelouri la mărci răsunătoare, în sfârșit, de toate ce se găseau în lume în acele momente. Prețurile se situau și la un sfert, sau mai puțin, față de cele găsite în interiorul ținutului african ori în alte părți.

Veneau pentru cumpărături mulți marocani, de pe aproape sau de departe, ca și spanioli de pe continent, pentru ei cu anumite restricții vamale ce vizau cantitățile.

Vameșii de ambele părți fiind mai indulgenți la bancnotă și produse, ceva util pentru zonele mărginașe și se acceptau tacit, se treceau cu vederea, în cuantumuri decente. Pentru o exprimare concretă, pot afirma că se rambursau cheluielile de drum doar cu diferența de preț a câtorva produse, dacă le cumpăram. Făceam însă aprovizionarea cu mai multe, foarte apreciate, pe care acasă le găseam mai greu, sau nu le găseam și fac referire la brânzeturi, preparate din carne de porc excelente, băuturi; ne lăsau să intrăm doar cu una sau două sticle de băutură, originale, pentru a se evita contrabanda, dar noi cumpăram mai multe și le vărsam în damigeană.

Crăciun la Melilla. Împreună cu familia Nora și Mitică Mândruleanu, prietenii noștri buni, din Craiova de loc, ne-am decis să petrecem Crăciunul la Melilla, în iarna anului 1976. Zis și făcut. În data de 23 deccembrie ne prezentăm la porțile Cetății, trecând vama fără probleme cu bancnotele ce le aveam, pentru un popas de 2-3 zile, cu un control formal, având și pașapoartele cu vize conforme.

În primul rând, am căutat și am găsit cameră la un hotel convenabil, ne-am parcat mașinile și am ieșit apoi prin oraș cu voioșie, după un scurt răgaz de odihnă, care ne-a scos din oboseala drumului.

Mellila, ca și Ceuta, o fortăreața spaniolă pe tărâm marocan, mai înspre Algeria. Ambele enclave de tipic și spirit andaluzian, aveau la un moment dat o populație exclusiv spaniolă; dacă în Ceuta se păstra încă acea pondere a populației, Mellila și-a declinat acest statut; își mai păstra modul de viață andaluzian, dar cu legături tot mai strânse cu populația marocană, care, la un moment dat, a ajuns la 40% din populația locală. Nu știu acuma care este acest raport, dar creșterea va fi cu siguranță în favoarea acelei marocane. Marocul este în discuții neîntrerupte cu Spainia, pentru trecerea de sub administrație spaniolă a celor două orașe, dar poate că le vor ocupa în timp, prin ponderea acoperitoare a populației marocane.

Ca și Ceuta, beneficia de aceleași facilități fiscale, tot cu o zonă liberă, cu un puternic tranzit comercial, alimentat și cu mărfuri de contrabandă prin portul marocan Nador, o construcție integral românească, dată la cheie Marocului. Proiectul, inginerii, tehnicienii, muncitorii, utilajele erau toate românești, singura participare a Marocului fiind cu spațiul și cimentul. O entitate spaniolă specifică, cu obiective turistice bine conturate, cu un centru de oraș vechi și oraș nou, o biserică frumoasă situată în partea de Nord a orașului, cu artere de circulație animate și multe magazine, unde mărfurile deosebit de apreciate erau expuse din belșug. Toate acestea prezentând un loc atractiv, unde viața pulsează puternic, într-o aglomerație de lume, multiplu colorată, de bine, de plăcut și frumos, cu o determinare de confort deplin.

Acestea au fost impresiile de prima zi și le-am gustat din plin atunci, cu peste 40 de ani în urmă. Cele relatate despre Ceuta se regăsesc și aici, o citadelă mai mare, mai degajată, cu spații largi, locuri de tihnă și admirație pentru o lume de oameni statornici aici, cu reședința temporară sau în tranzit.

Masa de seară din oraș ne-a pus doar problema cu privire la alegerea meniurilor și nimic din ce am fi dorit nu lipsea. Am servit și din acel vin „dulce floare de Malaga” și puțin coniac, tot spaniol. Ne-am deplasat apoi la locurile noastre într-o voie bună totală și ne-am petrecut noaptea într-un somn liniștit, fără vise, pentru că trăiam un vis, o trăire într-un mediu încă neîntâlnit.

A doua zi, ajun de Crăciun. Am ieșit pe afară și ne-am plimbat puțin pe cheiul portului, de unde am văzut nave de diferite dimensiuni, pentru mulțime de trasee și destinații. Nu am ajunat și am servit de dimineață doar o cafea și spre amiază un prânz fugar, pregătindu-ne proaspeți pentru cina de Crăciun.

În oraș se vedea multă agitație, ultimele cumpărături și pregătiri pentru seara și ziua festivă, cu toate cele necesare. Nu am rămas nici noi doar simpli spectatori și ne-am adunat cele de trebuință pentru a întâmpina cum se cuvine această măreață sărbătoare, pentru noi în condiții unice pe care, probabil, nu le vom mai întâlni și nici nu le-am întâlnit, așa cum am constatat. În acele momente, problema nu era de căutare, ci de alegere.

Am ales și am adunat de toate din cele ce le-am socotit doritoare și îndestulătoare, pentu o cină într-un asemenea moment festiv, spiritual, pentru noi și pentru copii. Nu ne-am interesat, dar probabil se organiza această cină și pe la localuri, pe familii, cunoștințe, mai ales pentru turiști. Nu eram cunoscători de limbă spaniolă și în loc să fim acolo oricum un grup izolat, privitor, am preferat să cinăm acasă, împreună și să ne colindăm între noi, acolo unde eram cazați.

Înainte însă, pe înserate, am ieșit în oraș; un brad mare, era instalat în centrul acestuia, pe un platou, încărcat de lumini și globuri de toate culorile, cu tot felul de alte podoabe specifice evenimentului, care domina și parcă reprezenta întreaga zonă. Ceva mai târziu, grupuri, grupuri de oameni, tineri mai ales, se deplasau prin oraș cu „colinzi” și vizite reciproce, umplând seara de Crăciun de cântece, de trăiri spirituale, de pace și liniște, drept omagiu de credință pentru nașterea Domnului. Se trăia aevea un fenomen religios profund, de masă, în acea seară, într-o societate spaniolă de lângă mare. Spaniolii se dovedesc de inimă și suflet în astfel de momente, pe care le trăiesc în toată plinătatea lor.

Mai mulți astfel de brazi au fost împodobiți în piețe și în alte părți ale orașului, ca și în numeroase case, așa cum mulțimea de lumini le proiecta silueta. În Maroc, arabii nu folosesc brazii de Crăciun, ei nu au această aniversare iar înălțimile cu păduri imense de cedri și brazi erau întinse și procurarea acestora nu punea probleme.

Într-o atmosferă de deplin confort, bucurie și satisfacții, ne-am colindat pe rând, apoi cu toții, petrecând o seară minunată de Crăciun, cu toate deliciile și spiritualitatea ei. Nora și noi am fost profund afectați de semnificația religioasă a evenimentului, Mitică mai ales de partea laică a lui.

În ziua de sărbătoare am ieșit din nou în oraș, ceva mai târziu și ne-am plimbat mult, peste tot, calmi și limpezi, cu greu putându-ne potoli bucuria și încântarea de tot ce vedeam. Am umblat mult pe coastă fără niciun impiediment, deoarece acolo era Spania și dincolo de apele întinse tot ea, deci ne aflăm oarecum într-o zonă interioară ei, e adevărat, mai la margine.

Am privit clădirile cu zidurile lor groase, lăsate dovadă istorică de apărare a cetății de tentațiile de cotropire ale unora, sau de luptele cu pirații timpurilor, care le-au scrijelit.

O notă specifică prezentau clădirile acestei enclave printr-o zugrăvire albă a lor, care-și reflectă măreția în apele albastre ale mării, motiv pentru care se mai numea „la Blanche”, sau „Orașul Alb”.

Atmosfera orașului se prezenta mai potolită, după o noapte de veghe în tradiții, cântece și trăiri religioase; era o mică pauză în tumultul mediului, a timpului..

Am petrecut ziua într-un mod plăcut, cu plimbări și servirea a câte ceva de ici, de colo, preparate gustoase și aperitive locale, într-un loc sau altul, toate îmbietoare, după care a urmat o altă noapte de liniște și reflexii, cu visele iarăși blocate pentru că au fost din nou trăite.

După toate acestea ne-am pregătit bagajele, am făcut o incursiune finală prin magazine, pentru a nu pleca „cu mâna goală” ( ! ) și iarăși am avut de ales, nu de căutat.

Am plecat apoi spre casă, cu o privire de regret în urmă, pentru a păstra acele atât de plăcute zile de Crăciun de la Melilla.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului: „Dragoș-Vodă” din Sighet, în prezent rezident în Minnesota, USA.
Minneapolis, 12.12. 2020.

SOS Bambini România continuă misiunea de ajutorare a copiilor și a tinerilor din două case de tip familial din Cluj-Napoca – Maica Domnului și Maria Gabriel – precum și a celor 50 de familii cu venituri mici și condiții modeste de existență, din Poienile de sub Munte și cătunele Cornățea, Uloha și Cvasnița.

Astfel, SOS Bambini își propune să realizeze o colectă de alimente de bază, neperisabile, și dulciuri, care să ajungă la cei 120 de copii și tineri incluși în proiectul acestui Crăciun.

Sighetenii care doresc să participe la acest proiect, pot fie să achiziționeze alimentele, fie să doneze în contul asociației: RO60INGB0000999907316250.

Asociația SOS Bambini mulțumește tuturor pentru susținere și gesturile frumoase.

Persoană de contact: Pesek Camelia – 0745192998

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi З Різдвом Христовим!/ Crăciun fericit! și Щасливі свята!/ Sărbători fericite!

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș

Astăzi, pot să vă spun că am realizat ce înseamnă cu adevărat Crăciunul și de ce este important să sărbătorim Nașterea Domnului și nu pe Moș Crăciun, petrecerile, mâncarea sau lucrurile materiale. În ziua Nașterii Domnului Isus Cristos, am ascultat o simplă predică, o simplă povestioară spusă de un preot și un om exceptional și anume Tancău Anton, un om de la care am învățat multe, un om de la care oricine învață câte ceva, indiferent de cât de mult sau puțin timp petrece în preajma lui.

Vă fac o prezentare scurtă. Eu sunt voluntar în grupul „Speranța”, un grup de voluntari care ajută fără doar și poate pe oricine are nevoie, fără să aștepte nimic în schimb. Părintele Anton Tancău și părintele Mihail sunt cei care ne coordonează, cei care ne îndrumă spre bine, cei care ne fac fericiți și ne motivează să ajutăm, căci ajutorul este mereu răsplătit. În ziua nașterii Domnului, am participat la sfânta liturghie, la Oratoriul Sf. Francisc din Sighet, unde voluntarii ne adunăm duminică de duminică pentru a petrece timp împreună și a ne organiza pentru diferitele activități. La această liturghie, am ascultat o predică minunată din care am învățat foarte multe și vreau să vedeți și voi câtă bunătate și înțelepciune poate avea un simplu om. După părerea mea, dacă ar fi să dau un nume acestei predici i-aș pune „Ce-ar fi Crăciunul fără Isus?”

„Astăzi este ziua lui Isus Cristos, un om atât de important. O lume întreagă, tot pământul îl sărbătorește pe Isus Cristos. Cât de important poate sa fie Isus pentru această omenire? Cu siguranță în mintea multor gânditori intelectuali, Isus ar fi trebuit să coboare într-un palat regesc, să fie învelit în pânze scumpe, catifea, mătase, dar așa cum știm de când suntem mici, Isus a ales să se nască într-o iesle. De ce a ales El acest lucru? A ales să fie un exemplu de umilință și iubire pentru noi. EL vrea ca noi toți să fim la pieptul său pentru că, cu siguranță Isus cunoaște străfundul fiecăruia în parte. El știe totul despre noi. Ei bine, așa cum se cuvine, atunci când cineva are ziua de naștere, de obicei ne prezentăm cu un cadou. Dacă stăm puțin și ne autoevaluăm, noi, ce cadou i-am oferit lui Isus din punct de vedere personal? Avem noi oare în sufletul nostru o iesle cât de cât curată? Avem noi fân proaspăt, un loc înflorat și aerisit în sufletul nostru? Cu siguranță fiecare avem păcatele noastre, problemele și grijile noastre, însă acel micuț loc din sufletul nostru am putea să îl aranjăm puțin, să pregătim un locaș plăcut pruncușorului Isus, să lăsăm deschisă poarta inimii noastre ca El să poată intra. Cred că aici este cheia acestei mari sărbători. Să simțim că Isus s-a născut si pentru noi. Această cheie ne ajută să mai facem un pas, să mergem mai departe, să avansăm în a fi mai buni, să facem bine în jurul nostru. De aceea să cerem, cu ocazia Nașterii Domnului Isus Cristos, să ne ofere din traista lui plină de bunătate, ceea ce avem noi nevoie. Cu siguranță, El știe de ce avem noi nevoie și cu siguranță ne va oferi dacă cerem din suflet. Să încercăm să îi fim pe plac pruncului Isus, atât cât suntem pe această lume pentru că nu știm cât vom trăi, dar cât trăim, să fim în comuniune cu Isus Cristos.”

Ce-aș mai putea spune? Singura frază pe care o am în minte și care cred că e importantă este cea în care părintele Anton ne întreabă: Noi ce i-am oferit lui Isus de ziua lui? Ce cadouri personale i-am făcut? Consider, că aceste cuvinte sunt esențiale pentru a ne da seama despre ce e Crăciunul. Ce sărbătorim noi? Mesele îmbelșugate, cadourile, bradul, pe Moș Crăciun sau nașterea unui om fără de care toate acestea n-ar fi existat? Ar trebui să ne gândim de două ori înainte să lăsăm bisericile goale în noaptea Nașterii Domnului Isus Cristos, să ne gândim, că acest om sfânt, a creat tot ce vedem noi acum, iar în data de 25 decembrie este ziua nașterii Lui. După părerea mea, singurul dar pe care trebuie să i-L oferim este iubirea față de orice om. El ne iubește pe noi necondiționat, așa că nu cred că nouă ne este greu să iubim mai mult în jurul nostru, să oferim ajutor, să dăruim și să facem fapte bune. Cuvintele sunt de prisos, căci predica părintelui Anton cuprinde tot ce ar trebui să simțim noi cu ocazia acestei mari sărbători. Tot ce pot să vă mai spun este că am lângă mine oameni minunați care mereu mă surprind și mă învață o mulțime de lucruri. Cu așa oameni, nu pot să devin decât un om bun, inimos, la care poți apela oricând pentru un sfat, o îmbrățișare sau un ajutor.

Vă urez să fiți cât mai fericiți de sărbători și fie ca intrarea în noul an să ne facă să gândim mai „sănătos”, mai curat și să fim mai atenți la oameni, la suflete și nu la lucrurile materiale.

Anca CORNEȘTEAN

C. N. Pedagogic „Regele Ferdinand”

De Crăciun să fim mai buni!… Să încercăm măcar!…
Un gând curat, o faptă bună, un gest caritabil sunt în sine o mare… sărbătoare!

„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor ce sunt „sensibili” la spiritul Crăciunului, Crăciun fericit!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt! Frohe Weihnachten! Joyeux Noël! Merry Christmas! Buon Natale! Feliz Navidad! Καλά Χριστούγεννα! Vrolijk Kerstfeest! З Різдвом Христовим! Veselé Vánoce! God Jul! Սուրբ Ծնունդ! Счастливого Рождества! メリークリスマス！圣诞快乐！

Salut, Sighet!

foto: Miya Kosei

Delirul refracției este obscur, iar cerul nu se mai aseamană cu cel din trecut. Stelele nu mai sunt nici mii, nici sute. Acestea s-au pierdut încă de la strigătul copilului înfășurat în smirnă și tămâie.

Un Crăciun fericit e construit din oameni fericiți, iar fericirea este aspectul fundamental care ar trebui să ne definească ca umanitate. Pierdem lupta sau am pierdut-o de mult. Văd adulți cu ochii scăldați în lacrimi, călcând sfioși pe urma amintirilor. Observ copii cu privirile triste aruncate înspre vitrinele fade și bunici care plâng de dor. Bunicii suferă cel mai mult pentru că ei cunosc esența. Ei cunosc zâmbetele sincere și ideea de unitate. Bunicii știu că nu ceea ce ai pe masă este important în noaptea de Crăciun, ci ceea ce ai în suflet.

Zăpada fuge din calea noastră. Eu zic că nu o merităm. Ulițele rămân goale și sumbre. Nașterea Mântuitorului nu ne oprește dintr-un drum gol și abstract, dintr-o fugă continuă de noi înșine. Cum am putea să fim fericiți când uităm să ne îmbrățișăm și să ne spunem cât de tare ne iubim? Cum am reuși să construim ziduri din blândețe când mulți dintre noi, Crăciunul acesta, nu-și mai pot vedea mama? Cum să râzi și să te bucuri atunci când poți să priveșt pe geam cerșetori așezați sub decoruri colorate? Oamenii simt, dar nu spun. Ne simțim goi și singuri, ne simțim abandonați și simțim că nu suntem cei mai importanți. Știm că nu ne găsim locul nicăieri, dar nu facem nimic în această privință. Rămânem, asemenea unui copac, în mijlocul unei păduri sărăcăcioase și triste și acceptăm să ne bată vânturi, ploi și fulgere. Acceptăm toamna și iarna doar în speranța unei noi primăveri. Din păcate, mulți dintre noi nu reușesc să o mai vadă.

Ne este frică. Ne e teamă. Acceptăm puțin și lăuntricul nostru se scufundă în dor. Suntem departe. Departe de tot ceea ce eram odată. România, totuși, trăiește prin tine. Tu îi porți rănile și victoriile. Oriunde te-ai afla, nu poți să pierzi ceva ce se află adânc în tine. Ești departe de familie, fizic, iar de multe ori, departe de ei, sufletește. Ultima variantă doare cel mai tare.

Priviți suflete, nu chipuri. Zâmbiți sincer, vă rog! Oh, și iubiți onest, oriunde v-ați afla. Haideți să salvăm sărbătorile, căci mie mi-este dor de un Crăciun pe care nu l-am mai trăit niciodată.

Daniela BERCIU

Mă gândeam zilele acestea și observam cum toată lumea e în goană, toți sunt preocupați de cadouri, de brad, de felicitări și alte mii de chestii care, pentru moment, aduc bucurie, însă nu acestea înseamnă adevărata semnificație a Crăciunului. Cu multe decenii în urmă, Crăciunul nu însemna cadouri scumpe, decoraţii stradale, vacanţe la schi, ci doar un brad împodobit cu globuleţe, colinde adevărate, și multă emoţie, legată de minunea Naşterii Domnului – esența acestei sărbători.

Crăciunul este despre iubire. Încearcă să îți faci timp pentru tine și pentru cei dragi în această perioadă. Încearcă să lași deoparte preocupările, abandonează treburile zilnice, nu continua să faci ceea ce te face nefericit. Cu toții avem nevoie de o pauză. O pauză de la tot… mai puțin de la iubirea față de omul de lângă noi, părinți, prieteni, familie, cei dragi sufletului nostru.
E un moment în care trebuie să ne oprim din tot și să ne uităm în jurul nostru. Să ne uităm la oamenii de lângă noi, să le mulțumim pentru că a trecut încă un an în care ne-au rămas aproape, indiferent de circumstanțe, să nu uităm să le spunem „te iubesc”, „mulțumesc”, „iartă-mă” sau „te rog”. Zilele acestea sunt despre noi, despre faptul cum alegem să ne petrecem acest „timp”.

Decembrie este despre dăruire, și nu mă refer la lucruri materiale, ci la acele valori pe care banii nu le pot cumpăra: bunătatea, iubirea, speranța. O îmbrățișare valorează mult mai mult decât ne putem imagina. Deschide ochii, ai atât de multe lucruri de care să te bucuri, privește-ți familia, spune-le cât îi iubești și bucură-te de cele mai mărunte lucruri din jurul tău. Îți trebuie atât de puține lucruri ca să fii fericit! Pune-ți un zâmbet larg pe față și anul ăsta, în loc de Crăciun fericit! strigă OAMENI FERICIȚI!

Anul acesta este primul an în care simt nevoia cu adevărat de un altfel de Crăciun. Avem de toate și totuși ne lipsește cel mai important lucru. Trăirea, spiritul, sufletul, căldura sufletească. Lipsește chiar lucrul de care avem cu toții cea mai mare nevoie: Isus. Suntem capabili să observăm toate lucrurile nesemnificative legate de această perioadă, dar suntem incapabili să-l vedem pe Isus.

Crăciunul nu trebuie să fie o sărbătoare comercială. Cu cei dragi în jurul tău, știi că-i sărbătoare, fericirea este bogăția cea mai mare. Și ce dacă n-ai acum chiar tot ce ți-ai dorit, anul ăsta de Crăciun o să fii fericit.

Pentru cititorii „Salut, Sighet!”: vă doresc sărbători binecuvântate, cu multă iubire, pace și bucurie în suflet! Să aveți parte de un Crăciun așa cum vi-l doriți, iar anul care vine, să vă facă mai înțelepți, darnici și iubitori!

Monica BUD

Suntem în luna decembrie supranumită „luna cadourilor”. E o lună frumoasă în sensul că oamenii au tendința să fie mai buni, mai atenți și altruiști. Pentru mine, e mereu o perioadă foarte plină în care mă umplu de optimism și speranță văzând că oamenii din jurul meu încearcă, după posibilități să fie implicați în proiecte caritabile. Până acum, în proiectele pe care le-am coordonat, m-am bazat în mare parte pe familie, grupul de prieteni și asociațiile din care fac parte. Anul acesta, însă. am fost foarte plăcut surprinsă când oameni complet străini mie, mulți cu domiciliul în alte orașe sau țări, m-au contactat pentru a participa la diferite proiecte. E un sentiment grozav dimineața când îmi consult mesajele on line să citesc ce mi-au scris diferite persoane care doresc să ajute, dar mai ales încurajările ce le primesc de la ei. Și acest sentiment fantastic continuă și la muncă, atunci când mă opresc colegi cu același tip de abordare. O fi mult, o fi puțin, ei bine, e greu de cuantificat binele… Dacă te gândești doar ce rezultate are absența lui, realizezi de fapt că „puținul” pe care îl faci e ca o investiție într-o bancă de valori. E adevărat, nu e pură economie, că poate nu reușești să vezi rezultatul investiției, dar, cu siguranță, te bucuri de „dobânda” la nivel personal.

Decembrie e doar o lună din cele 12, dar, într-adevăr, e mai greu în restul anului să găsești colaboratori, însă, e și o perioadă în care poți să faci „provizii” pentru restul anului. Eu aleg această lună să mulțumesc celor care ajută constant și se implică în orice fel de acțiuni care vizează bunăstarea comunității! Despre acești oameni e vorba în această lună, persoane care în mod discret ajută după posibilități fără să se gândească la vreo recompensă! E bine, totuși, de menționat că cel mai mare cadou ajunge de fapt la cel care dăruiește, deoarece valoarea gestului își face loc în sufletul lui și lucrează în liniște și „înflorește” în momentele cele mai neașteptate!

Dragi colaboratori și cititori ai site-ului „Salut, Sighet!” vă încurajez să profitați din plin în această lună de orice inițiative sociale cu care vă întâlniți! Sărbătoarea Crăciunului se apropie și ar fi bine să încercăm să facem sărbătoare în primul rând în interiorul nostru, să ne umplem de bunătate și să fim mai înțelegători și atenți cu ceilalți.

Camelia PESEK

sursă foto: dornamedical.ro