Azi sunt foarte bucuroasă și vreau să împărtășesc lumii motivul fericirii mele. Mă număr printre oamenii norocoși care au avut șansa să crească frumos, într-o familie frumoasă și, mai apoi, într-un mediu profesional sănătos și motivant. Timp de 13 ani am activat în domeniul asistenței sociale, perioadă în care am adunat în bagajul de amintiri momente deosebite care m-au format ca profesionist, dar mai ales ca Om. Este important să menționez că persoanele pe care le-am întâlnit în „drumul” meu au avut un rol decisiv în ceea ce am devenit azi, o sumă a lucurilor fantastice pe care le-am învățat de la ei. Și da, am fost super norocoasă să am mereu în jurul meu oameni valoroși cu care am creat legături de lungă durată.
Despre acești oameni vreau să vă vorbesc azi, despre prietenii mei dragi care mi-au facut ziua atât de frumoasă! Așa cum am menționat, am activat în domeniul asistenței sociale timp de 13 ani, dar, din toamna aceasta, am schimbat total domeniul ocupațional. Deși îmi place ceea ce fac, vorba ‘ceea: „prima dragoste nu se uită niciodată!” Astfel că, am decis să mă implic în continuare în viața comunității și să-i ajut, pe cât se poate, pe semenii mei.
De aproximativ 3 ani o fac prin intermediul Clubului Rotary Sighet din care, cu mare mândrie fac parte după o experiență de 5 ani în care am fost membru fondator și președinte al clubului Rotaract Sighet. Proiectul meu de suflet este legat de Centrul de Zi „Micul Prinț” care, începând cu toamna aceasta, va găzdui activități destinate copiilor și tinerilor din casele de tip familial din oraș și vârstnicilor din comunitate, prin implicarea directă a asociațiilor SOS Bambini, Frați Minori Capucini și a Clubului Rotary.
Azi mi-a facut ziua mai bună proiectul „Fratele cel mare”. Prin intermediul acestui proiect, doresc să organizez o excursie la un centru de călărie din vecinătatea Sighetului, la care să participe un număr cât mai mare de copii din sistemul de protecție a copilului. Pentru reușita proiectului, este nevoie de… „frați/surori mai mari”, adică persoane care să susțină financiar și, eventual, să însoțească copiii în această excursie. Am prezentat acest proiect prietenilor mei mai apropiați și am fost plăcut surprinsă de răspunsul prompt, pozitiv prin care și-au arătat susținerea și implicarea.
Profit de această ocazie ca să le mulțumesc acestor dragi oameni că au acceptat propunerea mea, dar mai ales că m-au umplut de optimism văzând că există un simț civic puternic și că se poate lucra la acest aspect chiar dacă vremurile sunt destul de… gri.
Dacă mai sunt doritori dintre cititorii site-ului „Salut, Sighet!” care doresc să se alăture inițiativei, îi rog să mă contacteze prin intermediul redacției. Excursia va fi în vacanța de Crăciun, până atunci, aștept să fiu contactă de…. noi prieteni :).
Lumea se schimbă prin oameni! Fii tu schimbarea!
Camelia PESEK
Sighet – Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni
Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană, Sighet vă invită să luaţi parte la cea de-a XXVI-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care se va desfășura la Școala de Arte „George Enescu” din Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 12.01.2019, după următorul program:
Sâmbătă, 12.01.2019:
10:00 – 11:00 – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet
11:00 – 11:30 – formarea coloanei pentru paradă
11:30 – 12:00 – parada grupurilor de colindători de la Biserică la Școala de Arte „George Enescu”
12:00 – 12:30 – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi urări de Anul Nou
12:30 – 16:00 – concertul prezentat de grupurile de colindători din: Ucraina, Ungaria, Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Cluj, Galați, Iași, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea, Maramureș.
Vremea colindelor nu s-a încheiat!
Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi З Різдвом Христовим!/ Crăciun fericit! și Щасливі свята!/ Sărbători fericite!
Salut, Sighet!
Crăciunul meu, Crăciunul altora (Crina Voinaghi)
prof. Crina Voinaghi
E absurd să crezi că oamenii își doresc aceleași lucruri de Crăciun, că au aceleași dorințe clasice, să fie mai buni, mai darnici, mai frumoși sau mai deștepți. Asta se întâmplă în filme și în reclame. În realitate, suntem diferiți și vrem lucruri diferite. De la cele mai prozaice la cele mai idealiste și irealizabile. Unii vor să mănânce bine, să bea chestii fine, alții își doresc să plece cât mai departe, mai sunt și cei care vor să fie cu toată familia alături de dragul ideii Crăciunului sau pentru că de obicei toți sunt departe dar la fel de bine sunt și cei care se țin extrem de ocupați de Crăciun ca să nu se gândească prea mult la ce înseamnă acest moment pentru ei.
Îmi aduc aminte un film în care personajele, care făceau parte prin alianță din aceeași familie, erau întâmplător de religii diferite și, ajunși în casa părinților care erau catolici nu știau cum să explice copiilor existența ieslei în miniatură cu pruncul Isus, așezată la loc de cinste. Normal că a ieșit o comedie drăguță, așa cum francezii știu să facă dar, dincolo de toate, ei voiau doar să fie acceptați de cei din jur și poate puțin iubiți dacă este posibil. Și asta, cu toate că erau extrem de diferiți și voiau lucruri diferite, aveau alte credințe, se rugau la alți Dumnezei și îmbrăcau personalități care, uneori, se băteau cap în cap. Dar, până la urmă, ceea ce își doreau era să nu fie singuri și cred că asta ne dorim toți, există totuși un lucru pe care îl avem în comun dincolo de micile sau marile năzuințe diferite. Nimeni nu își dorește să fie singur de Crăciun chiar și într-o mașină scumpă sau într-un loc exotic. Ce farmec ar avea dacă nu ai putea împărtăși nimănui bucuria ta?
Deci, aș risca să spun că despre asta e vorba de Crăciun, Crăciunul meu, poate și al altora, nu neapărat al tuturor: despre împărtășirea unor gânduri, zâmbete și bucurii, despre umanitate și despre cât suntem de fragili. Crăciun fericit, oameni buni, vă doresc să trăiți aceste zile de sărbătoare alături de oameni dragi, să vă opriți un moment din rutina zilelor din ce în ce mai pline și să vă gândiți la ce contează cu adevărat pentru voi, să zâmbiți o secundă, două și apoi să mergeți mai departe.
prof. Crina VOINAGHI
Crăciun în lagărul Baia Sprie (1953)
…Ne-am adaptat condiţiilor grele din baraca de la izolare, încercând să facem suferința mai suportabilă.
Nea Ionicã – comandorul de aviație – ne ţinea prelegeri de filosofie, ba ne mai povestea şi despre bombardamentele de la Stalingrad la care participase. Alţii vorbeau din specialitãţile lor şi timpul trecea – cu toatã foamea ce începu sã se simtã – relativ uşor. Mai greu era noaptea, când, cu toatã echilibristica de care eram capabili, era greu sã ne gãsim o poziţie de repaus pe neregulatele şi ruptele fierãtanii ale patului. La toate aceste grave inconveniente se mai adãuga frigul acelei ierni din 1953. În camera noastrã frigul acelei ierni s-a simţit din plin.
Se apropie Crãciunul. De data asta un Crãciun cu colinde murmurate de cãtre noi şi cu bucuria naşterii Pruncului Isus în suflete.
Camera avea douã uşi: o uşã ce dãdea spre exterior şi prin care veneau gardienii, iar altã uşã ce ne despãrţea de o camerã în care erau deţinuţi neizolaţi care lucrau în minã. Prin aceastã uşã reuşeam sã comunicãm cu ceilalţi camarazi ai noştri consideraţi liberi. Uşa aceasta era de tip vechi. Era bãtutã în cuie ca sã nu putem circula şi era formatã din douã tãblii prin care – însã – se putea vorbi cu grijã fãrã a fi auziţi de gardian.
Într-o searã, bate la uşã discret un bun prieten al meu. Era Ghiţã Dipşe – om cu totul şi cu totul deosebit, un greco-catolic foarte credincios de lângă Baia Mare. Fãcuse închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al şcolii de arte şi meserii. Ne întreabã dacã mai rezistãm la foame, deoarece raţia noastrã ce o primeam era cam de patru ori mai micã decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentã. Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta noastrã. Le era teamã sã nu ne îmbolnãvim. Ne-a comunicat cã va încerca o anumitã soluţie ca sã putem fi ajutaţi.
Dupã un timp oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşã şi nişte ciocãnituri uşoare… Oare ce s-a apucat sã facã – ne întrebam noi. La un moment dat, am observat cum tãblia inferioarã a uşii este scoasã şi prin gaura respectivã puteam comunica direct cu cei din camera vecinã. Marele meşter Ghiţã Dipşe – zis filosoful – ne-a demonstrat cã poate scoate tãblia şi a o pune la loc fãrã sã se observe cã s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în camerã, n-au observat cã s-a lucrat la uşã. Seara – dupã ora stingerii – Ghiţã scotea tãblia de la uşã şi prin acest orificiu primeam din abundenţã pâine şi marmeladã pe care cei ce lucrau la minã aveau posibilitatea sã le cumpere de la o cantinã din interiorul coloniei.
Eram copleşiţi de atâtea bunãtãţi primite de la cei din colonie. Ne bucuram – mai ales – cã se apropia Crãciunul şi se dorea ca şi noi sã ne putem bucura de darurile pãmânteşti ale marii sãrbãtori. Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în toate direcţiile, cu simţul ascuţit de fiarã al deţinutului şi astfel n-am fost prinşi niciodatã.
În seara de Crãciun însă, dupã primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacãtul uşii ce dãdea spre curte. Îngheţaserãm. Ne era fricã pentru cei ce ne ajutau întrucât, dacã am fi fost prinși, s-ar fi declanşat o teribilã anchetã atât printre noi, cât şi printre cei din camera vecinã. Ce sã facem ?Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi şi pe paturi, acoperindu-le pe cât s-a putut cu pãturile şi aşa am încremenit cu frica în suflet la ceea ce se putea întâmpla. Eram siguri cã cineva (vreun informator) a anunţat de ceea ce se întâmpla la noi. Uşa s-a deschis şi câţiva gardieni au intrat în camerã. Noi ne-am ridicat în picioare pe lângã paturi ca sã acoperim vizibilitatea gardienilor şi cu inima bãtând aşteptam sã vedem ce urmeazã. Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat la paturi. S-au uitat la cealaltã uşã care dãdea spre camera vecinã. Au forţat-o putin sã vadã dacã e tot bãtutã în cuie, dupã care – spre marea noastrã uşurare – gardienii s-au retras fãrã a spune mãcar un singur cuvânt. Dupã plecarea gardienilor ne uitam unul la altul şi nu ne venea a crede… Oare chiar nu vãzuserã nimic? Am rãmas cu un semn de întrebare. Cert este cã mâna lui Dumnezeu a fost deasupra noastrã.
A fost un Crãciun pe lege, cu colinde, mâncare din belşug, cu bucurie. Se apropia anul 1954. Doamne, ce diferenţã de Piteşti şi Gherla unde nu mai ştiam numele zilelor!…
Aurel VIȘOVAN (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)
Rotary Club Sighet printre sighetenii mai puțin norocoși!
Iarna a năvălit peste noi fără prea multe semnale și ne-a “sufocat” drumurile și orașul cu zăpadă. Și totuși, în pofida neplăcerilor “colaterale”, în aceste zile avem decorul perfect pentru Crăciun și pentru sărbătorile trecerii dintre ani.
Spiritul sărbătorilor aduce mereu un dram în plus de bunătate, de filantropie și, mai ales, aduce mult așteptatele cadouri celor care le apreciază, le doresc și pe care îi ajută să simtă că există și momente de bucurie în viață.
Rotary Club Sighet a continuat și la acest sfârșit de an acțiunea obișnuită, “tradițională”, pe care o respectă din anul 2001 de la înființare.
Marți, 18 decembrie 2018, în jurul prânzului președintele clubului, dr. Horea Bedeoan, însoțit de o parte dintre rotarieni, au distribuit aproape 300 de pachete – cadou bolnavilor de la Căminul de bătrâni (azi dispersat în trei locații) și membrilor de la Asociația nevăzătorilor din Sighet. Asociația nevăzătorilor a primit suplimentar și un calculator complet echipat din partea unuia dintre rotarieni, fiind de fapt al doilea echipament pe care-l oferă Rotary Club Sighet în ultima lună.
Peste tot rotarienii au fost așteptați cu bucurie și nerăbdare, acțiunea filantropică fiind posibilă prin contribuția rotarienilor la care s-a adăugat sponsorizarea suplimentară oferită de PLIMOB SA prin rotarianul și conducătorul societății, ec. Vasile Godja.
Din păcate, sărbătorile durează câteva zile, fiecare se întoarce apoi la munca lui, iar cei săraci, nevoiașii și bolnavii, copiii abandonați sau bătrânii singuri vor reveni la starea inițială, de frustrare și tristețe, așteptând și alte zile – mult prea puține – frumoase.
Ce bine ar fi dacă gesturile caritabile, nobile, sincere, ar avea loc zi de zi!
Ion MARIȘ
RC Sighet
Bilanț cu minus (Ileana Pisuc)
Ileana Pisuc
Se apropie sărbătorile… E o perioadă când, pentru fiecare dintre noi, vine momentul bilanțului în prag de an nou. Bilanțuri de tot felul, dar, mai ales, cel al câștigului, cel al profitului, cum i se mai zice.
De cele mai multe ori însă, în goana nebună a acestor vremuri, partea materială este primordială. Statistici aduse la zi, procentaje, reglări, compensări, rectificări, măriri, scăderi, toate împreună dând o plusvaloare a muncii fiecăruia dintre noi.
Bilanțul pe care eu vreau să-l fac acum, la final de an, nu se referă la nicio situație din cele enumerate mai sus. Bilanțul meu este unul care nu e consemnat în nici o statistică de până acum. Este un bilanț al pierderilor de suflet, al prietenilor, al celor dragi…
Oricât am încerca să ne eschivăm de la acest ”bilanț”, eu cred că fiecare, atunci când afară se aude zvon de colinde, când albul zăpezii acoperă urâtul din jur, are o mică străfulgerare la gândul că în anul care a trecut, a mai pierdut pe cineva drag.
Îmi persistă în minte o amintire care nu mi se va șterge niciodată, aceea a mamei care – în seara de Crăciun, când toată lumea era veselă, colindătorii pe la ferestre – nu se putea opri din plâns.
De ce plângi, mamă?
Plâng, pentru că, cu fiecare an care trece, mă simt tot mai singură, pentru că cei plecați sunt mai mulți decât cei rămași… De aceea nu pot să mă bucur…
Acum, încep s-o înțeleg. Parcă, acum pleacă tot mai mulți dintre noi. Câte un anunț scurt și nu se mai știe nimic de el. Poate, și de aceea nu-mi place să stau mult departe de țară, de cei care contează.
Sugestia mea ar fi ca, atunci când vă faceți bilanțul pe anul acesta, pierderile de suflet, pe care fiecare dintre noi le are, să nu le treceți la ”cantități neglijabile” și, să nu vă speriați dacă veți ieși cu minus. Golurile lăsate de cei plecați, nu se vor umple niciodată, cu fiecare an ele vor deveni tot mai adânci și sunt singurele pierderi care nu se pot ajusta din pix.
Asta am simțit să fac pentru cei care au plecat sau care sunt pe drum…
Ne mor prietenii
Ne mor prietenii sub ochii noștri Răpuși de-o boală crudă și nătângă, Pe care toți savanții de pe lume, Nu sunt în stare, încă, s-o înfrângă.
Ne mor prietenii, iar noi, Îi ogoim atâta cât putem Și îi mințim frumos c-o să le treacă, Iar ei se-ncred în noi și gem…
Ne mor prietenii și doare Că nu e timp să ne mai facem alții, Iar unii dintre ei s-au dovedit a fi Mai buni și mai onești ca frații!
––––––––––––––
Se cheltuie pe arme, pe lucruri inutile Se bagă mâna-n sac până la fund, Dar sunt neputincioși s-aduc-un zâmbet, Pe fața trist-a unui muribund!
Ileana PISUC
La Liceul Tehnologic Forestier Sighet s-a dat startul… colindelor!
Evenimentul caritabil ”Suflet bun, dăruiește de Crăciun”, ediția a VIII-a, a demarat oficial vineri, 14 decembrie 2018, la Liceul Tehnologic Forestier din Sighetu Marmației în prezența profesorilor și elevilor noștri dar și a unor invitați.
Evenimentul cuprinde trei etape, în prima parte, participanții au admirat „Expoziția de ornamente/ decorațiuni inedite de Crăciun”! Ornamentele au fost confecționate de către elevii Liceului Tehnologic Forestier sub îndrumarea dascălilor organizatori, în zilele anterioare. Toate obiectele handmade au fost prezentate participanților și vândute, iar alături de donațiile ce s-au făcut și se vor face, se vor achiziționa dulciuri și îmbrăcăminte, cadouri pentru copiii de la o casă de tip familial din Sighet.
Partea a doua a proiectului – eveniment a adus bucuria colindului: „Noi umblăm să colindăm!” Elevii din Ansamblul Folcloric ”Flori de Maramureș” au colindat și au prezentat obiceiuri tradiționale specifice sărbătorii Crăciunului din zona noastră iar colegii lor din trupa ”Scenic dreamears” au susținut un recital de colinde în limbile engleză și franceză.
Elevii din clasele cu profil Turism au amenajat un stand cu produse tradiționale pentru toți colindătorii, aceștia fiind reale gazde primitoare.
Ultima parte a proiectului, va desăvârși colindul sufletelor caritabile. ”Dăruind vom dobândi”!… spunem noi, doar e Crăciunul! Astfel că Luni, 17 Decembrie 2018, elevii implicați vor continua colindul și vor dărui celor care îi așteaptă, pachetele cadou.
Indiscutabil, elevii și profesorii de la Liceul Tehnologic Forestier din Sighet știu să aducă zâmbetul în sufletul și-n casa celor ce apreciază colindul sincer, oferit cu tot dragul.
Prof. Maria Roman Liceul Tehnologic Forestier
„Iadul” de la Securitatea din Satu Mare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)
prof. Gheorghe Bărcan
Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.
După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.
Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.
Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.
Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.
Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.
Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!
Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.
A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.
Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!
Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .
Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet
N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.
Poesis – Instantanee de iarnă
Duhul pământului și-a pregătit micul dejun în dimineața de Crăciun.
Aproape de vechile case din lemn.
Căpițele verii i-au folosit drept cuptor.
Fuioare subțiri se înalță din ele spre cerul albastru.
Zăpada atinsă de urma căprioarei
Scrâșnește sub pașii grăbiți spre visare.
O dâră din plapuma îngerilor plutește în vale.
Râul își sapă poteca agale.
Clopotele bisericilor dau clipei contur.
Imensitate străjuită de Creasta Cocoșului.
Decor de iarnă. În Rai.