Echipa „Salut, Sighet!” urează tuturor colaboratorilor, prietenilor, cititorilor, sighetenilor de-acasă și din lumea largă… CRĂCIUN FERICIT!

sursă foto: Peter Lengyel

Am ieșit și eu (ca tot omul) în fața casei să fac treabă, așa, ca la așteptarea unei așa mari sărbători. De dat zăpada, sau de făcut cărări nici nu se pune problema!

E o așa căldură, că a trebuit să aștept pînă s-a mai stins arșița, mi-am luat pe mine o ie românească (așa, de impresie) cu care recunosc că mi-a fost prea cald și în loc de lopată de zăpadă, am luat grebla și am adunat frunze.

Aici frunzele și gazonul sunt la ordinea zilei. Dacă iarba crește cu 1 cm peste media admisă, sau o frunză cade în plus față de numărul celor preconizate, și tu nu ai luat măsuri, primești pe sub ușă (la început), o înștiințare, iar mai tîrziu o notă de plată, cu contravaloarea lucrărilor efectuate de syty, adică de stat. Așa că am prilejul cu motivul greblatului să-mi arunc privirile prin vecini.

La fiecare casă instalații care mai de care mai sofisticate, căprioare, îngerași, moșuleți, toți luminați din cap pînă în picioare. Cel mai mult mă amuză moșuleții din cauciuc, care cît e ziulica de mare stau pe bay-pass și se toropesc la soare, cu burțile în sus, dezumflați, pînă spre seară cînd li se întorc proprietarii și-i cuplează la compresoare. Încet, încet, îi vezi cum se umflă și stau la început într-o rînă, apoi capătă niște forme grotești mai înalți aproape decît casa. Dar, bucuroși nevoie mare că au fost ,,reanimați’’ și readuși la viața (de noapte).

Prin alte părți, viața de noapte e apanajul celor tineri, aici moșii de Crăciun lucrează „la greu”. Mai ales că aici Crăciunul începe cam din octombrie. Fac și ei ce pot să inducă atmosfera Crăciunului. Brăduții aurii și argintii din fața caselor completează decorul, chit că din cînd în cînd mai primesc cîte un jet de apă în freză de la țîșnitorile ce udă gazonul. Dacă brăduții sunt din plastic, măcar gazonul să fie din iarbă. Totul este strălucitor, dar pustiu. Țipenie de om pe alei. Toată viața americană se petrece pe „scena din dos”. Din casă direct în garaj, ce dă în niște ulicioare în spate, care-i conduce la drumul principal. Curțile din spate sunt înconjurate de ziduri de 2-3 m, din scîndură lîngă scîndură. Auzi doar cîte un lătrat înfundat din casă, deoarece aici nu există cotețe pentru cîini.N-ai voie să-i stresezi, ei fac parte din familie. Îi păzesc pe stăpîni de pe dinăuntru.

După ce am adunat ultima frunzuliță de pe jos, făcîndu-se seară, l-am rugat pe băiatul meu să mă ducă cu mașina pe străduțe exclusiviste, să mă „giucăreiască” și pe mine de Crăciun.

Scene de Hollywood mi se derulează înaintea ochilor. Proprietăți uriașe luminate, geamuri imense fără perdele din spatele cărora inundă luxul, opulența. Omul ,,omenesc’’, normal, nu poate înțelege rostul acestor exagerări. Am auzit că sunt anumite case în care se apelează la G.P.S-uri pentru a se căuta colocatarii între ei, și să localizeze care în ce aripă a casei se află. Brazi imenși tronează în saloane somptuoase, iluminate feeric. Singura mea exclamație din mersul mașinii a fost: -Doamne, dar e prea mare risipa de frumusețe!

Ori de cîte ori sunt pusă în asemenea ipostaze, mă apucă așa o stare de sfîrșeală față de ce am lăsat acasă, mă încearcă un plîns de neputință în fața discrepanțelor fățișe în această societate „capitalistă”, pe care ne-o dorim și noi (și, culmea, unii chiar o au!).

Amărăciunea mea însă e legată de ceilalți, mulți și tăcuți, care nu pun întrebări, nu protestează, ci se aliniază în lungul șir al corului surdo-muților și care din umbră susțin pe umerii lor toate aceste extravaganțe! Mi-am stabilit (în secret) un punct de observație, în parcările supermarketurilor, care aici se numesc Wolmart-uri. Sunt un fel de Hale Obor cu de toate pentru cei de categoria mijlocie. Eu le zic ,,alergători’’. Mai ales la orele de seară, cînd fiecare trage la ,,cutia’’ lui (a se citi casă). Întîi trece să-și golească cardul și să-și încarce pungile.

Acasă eram ironizați că suntem un popor de papornițari (nu suna bine ,,de pungași). Nu există un om pe stradă fără celebra pungă de un leu. Ei, să vedeți aici, la ce nivel se lucrează, în ceea ce privește „banala” pungă. E un furnicar de oameni ce intră și ies cu coșurile pline de pungi. Mii, poate sute de mii de pungi, într-un ritm infernal.

America, eu am sintetizat-o prin două cuvinte: PUNGI și MAȘINI. Mașini care aleargă bezmetic non-stop, pentru a umple pungile. Mîncare, mîncare, mîncare. Obezi, obezi, obezi. Mexicani, negri, indieni, asiatici, orice alte naționalități în afară de cea „americană”. Aceasta e o pasăre rară, care stă pitită prin „rezervații”, cu security la poartă, cu alarme de ultimă generație. Masa celor ce aleargă e îndeosebi mai închisă la culoare, dar duce greul. Aici eu am perceput munca, ca pe un fel de sclavie modernă. Nu e nevoie de bici, aici biciul e înlocuit cu billul, în spatele căruia tronează „stăpîna” BANCĂ. Tot ce mișcă e sub controlul acesteia. Din momentul cînd ai intrat slugă la acest stăpîn, se numește că ai intrat pe viață în acest carusel. Numai Dumnezeu te mai poate scăpa (în cele din urmă) din tentaculele acestei caracatițe. Circuitul e unul din cele mai simple: tu trebuie doar să alergi zi lumină (uneori și mai mult), să dai Cezarului ce-i al Cezarului, să nu miști în front, totul să fie sub control (adică OK), rutina zilnică să fie liniară, tu să te pierzi în mulțime, să nu contezi ca ființă, decît ca un număr I.D.

Ori pe mine, tocmai acest ritm infernal mă sperie. TU nu mai poți fi TU! N-ai timp pentru tine.
Timpul costă bani.

Dar VIAȚA, VIAȚA unde e ?

……………………………………………………………………………………………………………..
Mi-am promis că n-o să mai caut rugina sub poleială, dar se pare că factura mea ca persoană cu rădăcinile adînc înfipte în marea familie de țărani (autentici), nu mă lasă. Dacă mă gîndesc bine, constat ce lucru ciudat mai e și familia. Pleci, și apoi te trezești că te întorci iar în acel loc la ea. Este asemeni unor rădăcini care te leagă de picioare. Nu te lasă nici să fugi, nici să trăiești. Suntem puternici numai împreună. Dacă unul pleacă, familia se destramă. Îmi simt inima ca o pasăre care nu mai încape în colivie… O fi prea mică America, sau Crăciunul de acasă nu-mi dă pace?

Dar să fim optimiști în fiecare zi. Chiar și la Polul Nord se termină noaptea.
Viața trece de acolo de unde a rămas…
Ce-i viața în definitiv?
O întîlnire de o clipă. Să ne bucurăm de ea…..

SĂRBĂTORI FERICITE REDACȚIEI „SALUT, SIGHET!” și tuturor colaboratorilor și cititorilor publicației dumneavoastră !

Cu drag,
Ileana Pisuc
18 dec. 2017, DALLAS

Marți, 19 decembrie 2017, Sala „George Enescu”, concertul de colinzi al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” condus de doamna profesoară Rodica Gheorghiu.

O atmosferă minunată, o sală arhiplină, bucuria creștină a Nașterii Domnului, fiorul autentic al tradiției românești dar și sonorități (clasice și moderne) de pe alte meridiane, veselie dar și emoție, contemplație dar și exuberanță, muzică și poezie, sunet și culoare, sinceritate și naturalețe dar și munca serioasă îndelung pregătită, inocența copiilor de pe scenă ( dar parcă toți ne simțeam copii…), vocile splendide ale liceenilor dar și o regie minuțios articulată…indiferent de vârstă sau profesie ne-am regăsit cu toții într-o încântare care înalță și înnobilează sufletul. Mă bucur și mă simt mândru că la Sighet se poate organiza un asemenea concert. Și asta an de an, de vreo 25 încoace…(îmi amintesc cu plăcere entuziasmul meu de la prima ediție…)

Anul acesta, însă, spectacolul a mai avut o dimensiune, cea a împlinirii unei vieți de muncă, de sacrificii minunat concretizate în realizări de prestigiu. Biografia doamnei profesoare Rodica Gheorghiu a punctat discret etapele concertului, magicianul care inspiră, pregătește și asamblează aceste bijuterii de suflet dezvăluindu-ne câteva din treptele devenirii sale ca om și artist, dascăl și prieten, dragostea și recunoștința față de părinți detașându-se în mod impresionant, dar fără să lipsească și mulțumirile adresate tuturor celor care au sprijinit-o de-a lungul timpului (inclusiv în organizarea acestui concert).

E greu de descris avalanșa de felicitări, mulțumiri, cuvinte omagiale (impresionant și cuvântul fiicei dânsei), aplauze entuziaste, scandări, distincții și cadouri simbolice cu care a fost “bombardată” doamna Gheorghiu… elevii de pe scenă au desfășurat un banner imens pe care scria “Te iubim , Rodica! “, profesorii liceului i-au făcut o surpriză urcând pe scenă și dedicându-i câteva colinzi, etc, etc…

Am plecat acasă cu bateriile încărcate. Am scris doamnei Rodica un scurt sms de felicitare, cerând asupra dânsei binecuvântarea lui Dumnezeu, Izvorul tututor darurilor, Izvorul Iubirii care pune în mișcare toate energiile și dă valoare tuturor acțiunilor noastre.

preot prof. Marius Vișovan

P.S. Tot sub conducerea doamnei prof. Rodica Gheorghiu, ne-au încântat duminică colinzile interpretate de corul parohiei greco-catolice “Cristos Rege” din Sighet, în cadrul concertului anual de la biserică cu ocazia Nașterii Domnului.

Închisoarea Pitești, 1949….

Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste. Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii… Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile. În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment. Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem – dacă putem – că mai era necesar de încă un loc pentru Ţurcanu… Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi, Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere. După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă, celor din partea opusă, ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos – viitorul comunist – şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere. Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) și a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949…

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun.

Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:

-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…

Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?
Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiților! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ?…

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte. (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu , Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Crăciun
de Aurel Vișovan

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi !

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
(închisoarea Aiud, decembrie 1963)

sursă foto: www.ziarelive.ro

Vine Crăciunul.  De obicei se simte în aer tensiunea de dinainte, aşteptarea, nerăbdarea, dorinţa de a fi totul ca la carte. Faci un rezumat cu o lună înainte şi în mintea ta totul iese perfect, masa arată ca în emisiunile de la Paprika, invitaţii sunt radioşi, odihniţi, bine dispuşi, tu la fel, cineva îţi pregăteşte casa, altcineva părul, altcineva calmează copiii, pisica, peştii, câinele sau alte animale de companie. În fiecare an sunt lucruri care nu se schimbă, vechi de când lumea şi altele care se prezintă complet diferit.

Mai sunt două săptămâni şi acest an nu face notă discordantă. Multe lucruri sunt la fel: aşteptarea, târgurile de Crăciun cu super sclipici şi lumini, colindele care se revarsă cam de peste tot, roşul Moşilor şi poate al cadourilor sau brazilor, filmul Singur acasă de pe Pro Tv. Dar e şi acel ceva diferit. Atmosfera este destul de încărcată negativ pentru că mai există nişte oameni care respiră acelaşi aer cu noi şi vorbesc aceeaşi limbă care în loc să se bucure de aroma unui pahar de vin cald cu scorţişoară se adună în pieţe pentru a protesta. Îşi dau timpul şi energia pentru o idee. Nu pentru bani, cum ar sugera unii, ci pentru că ei ştiu că nu e corect aşa şi tare ar vrea să fie. Pentru că vine Crăciunul, pentru că oamenii trebuie să fie mai buni ascultători, mai înţelegători, mai omenoşi, mai modeşti. Nu se prea potriveşte veselia luminilor cu furia celor care strigă iar cele 14 zile care au mai rămas până la Crăciun au un voal nou şi roşu. Sau mai degrabă gri.

Acest voal îl urăsc cel mai mult. Şi apoi:

– Schimbările peisagistice din oraşe făcute de unul sau doi oameni în numele tuturor, ca părintele care spune lasă, că ştiu eu ce e mai bine pentru tine şi interzicându-i copilului să participe la corul de Crăciun;

– Cozile şi învălmăşeala de la supermarketuri;

– Bradul împodobit cu două săptămâni înainte;

– Faptul că singura întrebare posibilă în răstimpul acesta este „Ce faci de Crăciun?” sau „Ce faci de Revelion?”  ori  amândouă mitraliate deodată.

Ce îmi place cât de cât sau mai mult, după caz:

– Dimineaţa devreme când e linişte şi aproape ger;

–  Că există sporturi de iarnă;

– Bucuria sinceră a unor oameni;

– Libertatea de a scrie.

Vă invit să vă puneţi şi voi ordine în gânduri, să fiţi mai buni şi mai toleranţi, oriunde v-aţi afla şi oricât de puternici v-aţi simţi.

Autor, Crina Voinaghi

Ajunge zilei cu tristețea ei. De ce ar trebui să adaog și tristețea altora? Dani are pe un perete un tablou cu trei preoți tibetani. Unul își astupă urechile, altul ochii, iar altul gura. Ce să deduci din asta? Să nu auzi, să nu vezi, să nu vorbești? Dar asta înseamnă să fii mort pe pămînt. Nouă ni se spune: „Cine are ochi să vadă și urechi să audă” (aș completa eu „și gură să vorbească”). Ei, nici chiar orice numai să se afle în treabă, dar eu zic că „ce-i drept nu-i păcat”.

Eu am multe nedumeriri ce mă macină și nu-mi dau pace. În mine e o zbatere continuă. Aș vrea să nu mă afecteze ceea ce poate pe alții îi lasă indiferenți, dar ceva mai presus de voința mea mă îndeamnă să reacționez. De pildă, de cum am venit aici, încă de prima dată în America, m-a frapat un amănunt, banal pentru unii și anume: cei ce stau la parter, chiar că au casa pusă direct pe pămînt, fără vreo fundație anume. Orice defecțiune ivită la subsol însemnînd a-ți ridica mocheta, a-ți sparge sub ea și în urmă să îţi lase pămîntul scormonit, toate vîlvoi, bineînțeles, cu scuzele de rigoare. Ei și-au făcut jobul, au remediat defecțiunea, tu urmînd să-ți nivelezi podeaua și restul colateralelor. Ca să nu fie mai prejos decît ceilalți locatari de la etaj, li s-a făcut în fața geamului de la living un „fel” de „balconaș” pe pămînt, îngrădit cu scîndură lîngă scîndură, cu o uștioară închisă cu o batcă (ca la coteț), înalt cît să nu vezi soarele, căruia eu i-am zis „cotruț”. Exact ca la ocolul porcului înainte de a intra în coteț. Ca să vezi ce influențe au pătruns pînă aici de pe la noi. Numai că noi le aplicăm la animale, omul mai are și alte nevoi.

Poate tocmai de aceea cîte unii mai sar embargoul și se manifestă care cum pot pe cotruță. De Paști își agață pe el ouă, iepurași, fluturi, flori, fel și fel de giucărei una mai chicioasă ca alta. De Crăciun își agață în disperare luminițe, crăciunițe, moșuți, brăduți, săniuțe, ca la circ. Dacă în subconștientul meu mai tînjesc după fereastra lui Ghipis, aici ai „Ghipiși” fără număr. Parcă-s case de alienați mintal și pe undeva mă trimite iar în copilărie atunci cînd se tăia porcu și deveneam stăpîni pe coteț. Doamne, cît îl măturam, cît îl ticăzuiam și-l înstruțam! Asta pînă ne prindea mama….

Cred că aici îi lasă anume măcar o dată pe an să-și mai coloreze viața grie și maro (exact ca mama cu struțu din tavan). Din exterior, de unde-i „studiez” eu, cotruțurile par pustii. Din cînd în cînd însă, auzi cîte on zgomot de batcă trasă și apar ca niște zombi, întîi cățeii ce-și zornăiesc lănțucurile și apoi în urma lor stăpînii. Rar care au mai puțin de 2 – 3. Își fac plimbarea zilnică și udă gazonul din jurul blocului. Pe seceta ce-i aici mai ajută și ei cu ce pot. Să vezi doamnele cum merg la automatele amplasate din loc în loc  și-și iau punguțe pentru a colecta deșeurile odraslelor patrupede, cu cîtă evlavie le culeg (mai ceva ca pe trufe) și le depun la container. Asta în fiecare dimineață, înainte de micul dejun (probabil să le facă poftă de mîncare).

Vorbeam întruna din zile cu o româncă la piscină, care s-a căsătorit cu un american, de lipsa de libertate. A ieșit și ea să se plimbe, soțul fiind la servici, pe o alee între case, să se familiarizeze cu locul. Nu crezi că au venit 6 mașini de poliție, au înconjurat-o și după ce au interogat-o, au sfătuit-o să intre în casă deoarece e în pericol și nu-i pot asigura securitatea.

Săracu „Big Brader” care urechează și controlează tot globul, nu a inventat sateliți în stare să-și protejeze un simplu cetățean, care are și el o nevinovată plăcere, aceea de a se plimba, să ia o gură de aer. Obligatoriu trebuie să intri în cutiuța de carton, deoarece încă n-au inventat sateliți personali pentru acei „nebuni” ce vor să inspire și ei un aer „necondiționat” pe o alee într-o seară.

Cine te crezi să te abați de la regulă? Aici ori trăiești „condiționat” ori afară cu tine! Aici concediul de maternitate e de o lună, timp în care poți să-ți rezolvi o baby siter, să te întremezi și fuga la Job cu tine.

Am asistat la evacuarea unei bătrîne, ce a rămas în urmă cu întreținerea la stat. A venit poliția, mai rău ca la un criminal i-a pus sub nas ordinul de evacuare, i-a amplasat polițist care să supravegheze și au obligat-o să-și strîngă lucrurile în saci, pe care le-a depozitat pe alee. S-au strîns gură cască ca pe la noi. N-a întins unul o mînă de ajutor, mai ales că se cunoșteau de tineri deoarece cartierul e mai vechi. S-a spetit săraca bătrînă  cărîndu-și sacii și bocceluțele cu ce a agonisit o viață întreagă… Singurul regret al celorlalți locatari fiind că s-a distrus gazonul pe locul unde au stat bagajele bătrînei pînă a doua zi. Nu i-a interesat pe nici unul unde va dormi, ce va mănca…. Grija lor era doar să se refacă iarba la loc! Observ că pe măsură ce societatea devine mai avansată, la fel de avansată este și distanța dintre OM și OM. Oricum aici n-am văzut cărări între case deci sfîrșitul Pămîntului e aproape. Primul pas s-a făcut: însingurarea omului, ridicîndu-i un „cotruț” în fața geamului între el și ceilalți.

Aici nici nu cred că au spitale de nebuni, în fiecare „cotruț” zace cîte un posibil pacient în stare latentă. Pînă e pașnic și nu se manifestă cu bubuituri e lăsat în pace. Doar e dreptul lui și aici nu te joci cu „DREPTURILE OMULUI”!

Dallas, 17 octombrie, 2013

Autor, Ileana Pisuc

The Big Bang Theory versus Scorpion

Geniile au fascinat întotdeauna şi nu este de mirare că două seriale în care personajele principale au înzestrări intelectuale deosebite au un asemenea succes.

The Big Bang Theory şi Scorpion au amândouă în centru un grup de 4 tineri, diferiţi de ceilalţi în primul rând prin faptul că au un IQ mult superior unui om obişnuit. În The Big Bang Theory acest lucru creează situaţii comice, cu replici amuzante atunci când relaţionează cu lumea obişnuită iar în Scorpion îi ajută să rezolve cazuri importante pentru siguranţa oamenilor.

The Big Bang Theory apare pe 24 septembrie 2007 şi este creat de Chuck Lorre şi Bill Prady. A câştigat Globul de Aur în 2011 pentru personajul Sheldon, rol interpretat de actorul Jim Parsons – care primeşte în prezent 1 000.000 $ pentru un episod – şi mai multe premii Emmy. Personajele trăiesc în Pasadena, California: Leonard Hofstadter, Sheldon Cooper, fizicieni la Caltech, inginerul Howard Wolowitz şi astrofizicianul Raj Koothrappali alături de care apare blonda Penny care nu se remarcă prin inteligenţă, e o tipă obişnuită, ci prin felul în care este capabilă să socializeze şi să se facă simpatică. Cu timpul alte personaje îşi fac apariţia, fiecare având farmecul lui : Bernadette, Amy, Stuart sau Emily. Ajuns la 10 sezoane în 2016, 242 de episoade până în prezent, continuând şi în 2017, serialul câştigă din ce în ce mai multă popularitate, pe CBS store tricourile cu soft kitty şi bazinga fiind de departe în topul vânzărilor.

Scorpion a avut premiera pe 22 septembrie 2014 şi e un serial de acţiune ajuns la sezonul al 3-lea, cu 57 de episoade până în prezent. În jurul lui Walter O’ Brien, expert IT, cu un IQ de 197, pe locul 4 în lume, se adună Toby, expertul în comportamente, Sylvester, specialist în calcule şi Happy, un geniu mecanic. Paige, fostă chelneriţă, la fel ca Penny, doar că puţin mai serioasă, face legătura între ei şi lume, punctul lor comun fiind fiul ei, Ralph, geniu şi el. Serialul nu se bucură de succesul lui The Big Bang Theory, nefiind comedie şi apropiindu-se mai mult de dramă, cu o listă kilometrică pe wikipedia de producători şi producători executivi, cu un limbaj uneori greoi şi mulţi termeni de specialitate din domeniul IT-ului, mecanicii şi fizicii. Totuşi, te face să gândeşti, dezmorţeşte mintea, deschide noi orizonturi şi te determină să rămâi în realitatea secolului XXI. Nici în The Big Bang Theory nu pricepi de fiecare dată toţi termenii ştiinţifici doar că acolo sunt mai uşor digerabili, fiind urmaţi de câte o replică amuzantă. Adică acolo e un personaj ca tine, cu care te poţi identifica, unul care nu înţelege toţi acei termeni pretenţioşi – cel mai adesea Penny – pe când în Scorpion toţi par să ştie despre ce e vorba şi uneori rămâi singur. Dar poate fi o formă de autoeducaţie şi asta mi se pare fascinant.

Fascinant mai e că personajele din ambele seriale dau impresia unor roboţi care sunt capabili să rezolve orice problemă obiectivă, orice calcul, cu mult deasupra unor oameni obişnuiţi dar în aparenta lor perfecţiune apare câte o sincopă, o ruptură care îi face teribil de umani. Se îndrăgostesc, au dorinţe pe care nu şi le pot explica logic, sunt vulnerabili şi cu atât mai umani, copii mari incapabili să-şi gestioneze propriile emoţii şi încercând să le dea de capăt folosind singura armă la îndemâna lor: inteligenţa. Dar nu este suficient, nici pe departe.

Vor aduce cu siguranţă o notă de umor sau de acţiune zilelor lungi de iarnă şi duminicilor interminabile. Sau zilelor de vacanţă. De fapt cel mai mult îşi doresc să fie normali şi ca noi toţi, să se bucure de Crăciun, de miracole, iubire şi empatie, adică de tot ceea ce li se pare iraţional dar atât de frumos, atât de uman.

Autor, Crina Voinaghi

Si iarăși e Crăciun…cumpărături, cadouri, mâncare, băutuuuuuură….A mai trecut un an și cu toții ne pregătim pentru marea sărbătoare: facem liste, gândim meniuri, stabilim cine e ”de invitat” și unde am vrea să participăm, și bineînțeles…Revelionul! Cu tot ce presupune: ținută, coafură și altele (după caz).

În toată forfota aceasta parcă ceva lipsește…din ”ecuația” sărbătorilor. Lipsește ”necunoscuta” care, spre deosebire de matematică, în acest caz ar trebui să fie o certitudine. Oare câți dintre noi reușim să ne oprim în gălăgia în care ne aflăm și să medităm la adevăratul sens al Crăciunului? Recunosc, suntem tentați să cădem în ispita tensiunilor datorate miilor de motive pe care le resimțim în această perioadă, dar e important să avem curajul să cerem putere să trecem peste cele… trecătoare și să acordăm atenție lucrurilor durabile, eterne chiar: să fim mai buni, și nu e un clișeu, chiar asta trebuie să facem și e ușor, la îndemâna oricui; să ne gândim la bucuria împărtășirii lucrurilor, cu cei dragi nouă dar și cu cei cu care poate ne este mai greu să trăim; să fim cumpătați… da, să ne abținem de la pornirile pline de tensiune sau egoiste și să încercăm să nu fim zgârciți în a oferi înțelegere, acceptare, ajutor.

În societatea contemporană, când materialismul și consumismul sunt la rang de ”Must do” ține de fiecare dintre noi să ”salvăm” puțin din spiritul Crăciunului și să oferim Celui care a venit în lume sărac, un acoperiș în casa sufletului nostru!

Crăciun Fericit tuturor!
Camelia Pesek

Autor foto: Lucian Bogdan

Din categoria: să ne mai și descrețim frunțile. 🙂

Agitație. Aglomerație. Alergături. Liste. Cumpărături. Claxoane. Nervi întinși la maxim. Vânzătoare plictisite.Hai, doamnă că așa, îți arăt toate produsele și tot nu te hotărăști ce cumperi! Vine Crăciunul! Din ce în ce mai comercial , mai modernizat, mai altfel decât în vremea copilăriei celor mai mulți dintre noi, când ne croiam drum prin nămeți pentru a ajunge la casele rudelor sau ale prietenilor pentru a vesti Nașterea și a ne bucura de nucile și merele primite ca răsplată pentru colindul nostru. Cumva Crăciunul e mai îndepărtat de noi sau noi de el, pus bine, uitat undeva în muzee ori în festivaluri, de unde îl scoatem când și când pentru a-l șterge de praf. E un moment numai bun pentru a ne aminti de cei oropsiți pe care acum îi vedem mai bine, chiar dacă ei au fost tot timpul lângă noi. Nu cred că trebuie căutat motiv sau prilej pentru a întinde o mână de ajutor, în fiecare zi, pentru a transforma într-adevăr noaptea de Ajun în miracolul care ne însoțește de mai bine de 2000 de ani.

Trăind într-o lume în care viteza și indiferența sunt foarte importante, cred că trebuie să-i apreciem cu atât mai mult pe cei ce încearcă să țină vie flacăra tradiției. Dascălii porniți la colindat cu copii de toate vârstele, îmbrăcați în costume autentice, amintind de vremurile în care colindele cuprindeau zarea, lăsând la o parte tot răul din lume. Corurile bisericilor creștine care în toată această perioadă ne-au adus un strop de lumină în suflet. Copii frumoși îmbrăcați tradițional cântând colinde, făcându-ne să simțim adevărata Sărbătoare, cea a celebrării Nașterii lui Isus, cea a sufletului și a credinței, a bradului sfios răspândind mirosul de rășină, până dincolo de veacuri.
Aceasta e imaginea Crăciunului !
Să aveți un Crăciun luminos, cu pace și bucurie !
Crăciun Fericit !

Autor, Roxana Pontoș

Sursă foto: internet