Clubul Rotary Sighet are plăcerea să vă invite la un concert special, un concert de colinde susținut de Corala Armonia din Baia Mare (dirijor prof. Mihaela Bob Zăiceanu). Corala Armonia a concertat din China până-n Brazilia și-n multe alte țări ale lumii și ajunge din nou la Sighet – aici unde sunt acasă – pentru a ne spune simplu…. SCULAȚI BOIERI MARI!
Concertul va avea loc joi, 22 decembrie 2016, ora 18:30 la Școala de Muzică Sighetu Marmației. Intrarea liberă.

Limite spre infinit

Când s-a trezit, era deja iarnă. O iarnă întârziată, sosită asemenea unei tipe răsfăţate, puţin după începerea balului pentru ca toţi să o admire, să fie singură pe podium, cu toate privirile aţintite asupra ei. Bianca a fost vrăjită de apariţie, revoltată de întârziere – era totuşi 20 decembrie – lăsând să-i scape un uau sonor cu nasul lipit de geamul rece. Totul era alb şi nemişcat, învelit cu grijă în desertul ei preferat. Un desert scăpat de o gospodină uriaşă, nemuritoare, care nu mai are chef de gătit şi se uită la telenovele, împrăştiind totul în jur şi nepăsându-i. O soţie sau mamă de-a lui Jack de la capătul vrejului de fasole.

A mai băut un ceai şi a amânat cât a putut de mult căutatul mănuşilor care în mod sigur miroseau a naftalină şi pe care le păstra, superstiţioasă, pentru prima zăpadă. A deschis geamul, simţind nevoia de o ţigară şi temându-se să nu apară în cadrul uşii mama ei care de când se recăsătorise nu mai dormea bine şi se trezea la ore ciudate. Abia se luminase, era încă devreme şi se gândea cu plăcere că va chiuli de la şcoală. Mai avea două zile până la vacanţă dar nu-i păsa, oricum nu se întâmpla nimic interesant, aceleaşi lecţii care spărgeau rar monotonia. Normal că în zile obişnuite nu se putea trezi atât de devreme, abia se târa din pat la 7.30 după multiple ameninţări ale mamei ei şi cu groaza unei zile cotropite de comentarii, funcţii şi limite care tind spre infinit, marcate şi ele de ameninţarea bacului. Dar în acea dimineaţă mama ei fusese aproape mulţumită când o văzuse la 7.30 îmbrăcată aşa că plecă la birou, nu înainte de a-i critica blugii prea largi, puloverul vechi şi părul plin de zulufi. Mai observă nemulţumită şi că nu seamănă cu ea, pentru că ea e mereu atentă la aparenţe şi are mulţi prieteni.

După câteva ore, pe când era în trafic fără vreun scop anume, claxonând de mama focului, albul zăpezii şi posibila ei calitate de desert i se părură un vis doar. Îşi privea mănuşile fără degete ca pe nişte extratereştri ruşinaţi, surprinşi de luminile reflectoarelor. Streşinile se topeau curgând cu zgomot, albul devenise gri. Se circula infernal în acea zi de decembrie în orăşelul mic de provincie. Numărul maşinilor se dublase, apăruseră multe numere de Anglia, Franţa, Spania, toţi veniseră acasă cu o căruţă de bani să petreacă sărbătorile în familie, să mănânce, să bea şi să iubească cât pentru o jumătate bună de an. Dacia bătrână şi scârţâitoare i-o lăsase Tibi, fratele ei mai mare care urma să apară cu noua lui prietenă despre care ar fi pariat că e blondă pentru că ultima fusese roşcată iar înainte de asta avusese o brunetă.

Ajunsă în sensul giratoriu văzu reclama care trona undeva în dreapta, mare cât o vitrină, cu oameni în costume populare care zâmbeau sănătos. „Concert extraordinar de colinde” îi jucă o clipă prin faţa ochilor, lungindu-şi literele, apoi îngroşându-le. În dreapta, o căruţă cu lemne, trasă de doi cai slăbănogi cu burţi mari. Căruţaşul îi trage unuia dintre ei vreo două bice ca să-l motiveze. Un tip purtând o cuşmă trage cu sete dintr-un chiştoc pe marginea drumului şi mormăie tărăgănat, ca pentru sine: « Nu-l bate, mă ! »

Nu-i place Crăciunul, nu-şi aduce aminte să-i fi plăcut vreodată. Poate când era mică şi stătea la bunici cu Tibi. Atunci iarna sosea într-o dimineaţă cu miros de mere şi căldură. Dar între timp totul se schimbase. Bunica nu mai era, mama ei se recăsătorise iar Tibi îşi trăia viaţa prin oraşe mai mari, evitând să se însoare şi câştigând bine ca programator. Se întâlneau rar şi Biancăi îi era dor să-i împletească părul şi să-i spună prinţesă. Nimeni nu mai făcea asta. Era o piesă de mobilier, cam costisitoare, aşa cum observase noul ei tată vitreg şi nici măcar nu se îmbrăca bine, îşi cumpăra mereu şi inutil cărţi, risipind banii.

Corul de claxoane orăcăia insuportabil, ceva provocase un ambuteiaj, auzea caii cum bat nerăbdători din copite şi îşi lăsă oftând capul pe volan. Era cald şi la radio se auzea o colindă cu colaci şi cozonaci. Se trezise prea devreme iar seara citea până târziu, mai ales în ultima săptămână de când îl descoperise pe Amos Oz, sacrificând chiar orele de analiză cu limite infernale. Şi înainte de el fusese Houellebecq şi mai înainte Gelu Naum…

Tresări când auzi o bătaie în geamul maşinii.

– Nu cred că ne mişcăm prea repede de aici.
– Cum? zise ea repede, clipind des şi încercând să-şi dea seama cine îi vorbeşte.
– Un Audi a lovit două femei. E plin de portocale şi bomboane de la Carrefour. Probabil va dura ceva vreme până ajunge salvarea.

Era un tip înalt şi blond , de vreo 20 de ani şi cum se uita la el de jos în sus, prin geamul maşinii, avu impresia că l-a visat şi încercă să-şi aducă aminte. Se lăsă emoţionată două secunde apoi coborî din maşină.

– Merg să văd.
– Stai, vin cu tine, i-a zâmbit amintindu-i o senzaţie proaspăt coborâtă din vis.

O enerva să fie adolescentă, să viseze tipi blonzi pe care îi întâlnea a doua zi şi care o tulburau degeaba. Nu putea să înţeleagă, mai ales comentariile la română care o scoteau din minţi şi în plus îşi punea tot timpul întrebări la care nici profesorii nici colegii nu îi ofereau vreun răspuns.

A trecut pe lângă caii care se odihneau fornăind. Peste tot se vedeau şiruri de maşini de toate culorile care aşteptau să poată iar defila şi să reînceapă vânătoarea de oferte 2 plus 1 gratis. Bianca se strecură până pe trotuar unde puhoiul de lume îngheţase. Nu-l vedea pe tipul blond, dar ştia că e în spatele ei. Şi-a făcut loc printre oamenii nemişcaţi şi primul lucru pe care l-a văzut a fost geaca albastră de care ea râdea spunându-i că arată ca un puştan de 15 ani, nicidecum de 28. Umerii îi erau adunaţi şi tremura iar lângă el, nemişcată şi ea, stătea o blondă. Deci avusese dreptate. Nici urmă de sânge sau portocale sau doamne leşinate. S-a întors să-l ia la întrebări pe tipul blond dar nu era nimeni în spatele ei, doar trotuarul gol în aerul vâscos. A vrut să meargă la fratele ei dar îşi simţea gâtul amorţit şi o dureau urechile, cineva iar bătea într-un geam aproape de ea.

– Hai odată, ce dracu, mai stăm mult aici?

Varianta de mahala a tipului blond şi înalt dar cu vreo 10 ani mai bătrân se răstea la ea prin geamul ridicat al maşinii. Întinse mâna după telefonul mobil bombănind furioasă:

– Crezi că dispar promoţiile?
– Ce emoţii? Ia porneşte odată maşina,m-am săturat de ţara asta, fiecare face ce vrea!

Nu-l mai asculta. Înainta cu a-ntâia ţinând cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul la ureche. Privi îngrozită o portocală lângă bordură.

– Tibi, aţi ajuns? A, într-o oră. Auzi, tot geaca aia enervantă o ai? Aia albastră? Bine, să ai grijă cum conduci, vine iar Crăciunul şi se pare că tu eşti cel mai drag pentru mine… Da, bine, nu mă sentimentalizez… Nu, nu m-am dus la şcoală. Nu suport să fiu adolescentă, adăugă cu glas şoptit îndată ce auzi sunetul scurt care marca finalul conversaţiei şi oprind maşina în parcarea mare de la Kaufland, pe jumătate plină. Putea în sfârşit să fumeze o ţigară şi să uite de geci albastre, tipi blonzi, limite spre infinit şi femeile lui Amos Oz. Era călduţ, decembrie iar trădase. Îşi lăsă scaunul pe spate şi închise ochii trăgând din ţigară.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

Nu trebuie să cauți prea mult în rândul cunoștințelor tale ca să dai peste o poveste…un scenariu trist de viață al unei familii care are cel puțin un membru care a emigrat în lumea ”cea mare” animat de gândul de a oferi celor dragi o viață mai bună.

Da, cunoaștem cu toții acești conaționali ai noștri, cei care sunt de regulă ”faimoși” în perioada alegerilor când îi numim ”diaspora”, în rest sunt ”spanioli”, ”italieni”, ”francezi” ș.a.m.d. Subiectul este unul complex cu implicații pe toate planurile dar aș vrea să arunc o privire asupra aspectelor de natură psiho-emoțională implicate. Mă refer cu precădere la copiii care rămân în țară, (în cazurile fericite) în grija rudelor. Colegii italieni au găsit și o sintagmă interesantă pentru aceste făpturi, obiect al sacrificiului părinților dar care din nefericire ajung ei înșiși să fie sacrificați: ”orfani bianchi” (td. orfani albi). Explicația pentru această descriere nefericită este dată de carențele care se formează la nivel emoțional în ambele cazuri. S-au făcut studii, s-a publicat pe această temă, surprinzându-se în esență idei destul de sumbre privind efectele de lungă durată la nivel de atașament și stimă de sine ale copiilor lăsați acasă.

Oare cum e să fii în pielea unui ”orfan alb”….? Să duci povara sacrificiului imputat și în același timp să fii ca ceilalți copii fără ca tu să te bucuri de permanența prezenței părinților tăi, de iubirea lor exprimată, de grija și siguranța sentimentului de apartenență? Și în cealaltă parte durerea unui părinte, care muncește în niște condiții care sunt deseori mult sub ceea ce omenește se poate îndura, și totul ca să poată să ofere ființei iubite Tot ce are nevoie…

Ne apropiem cu pași repezi de sfintele sărbători și mă întreb dacă acești copii care tot anul s-au ”hrănit” cu afecțiune prin lungi conversații la telefon sau pe skype, telefoane și aparatură și tehnologie media și IT de ultimă oră și toate ca să umple un gol….un gol pe care un orfan îl resimte pentru totdeauna…ce e oare Crăciunul pentru acești copii?Cu siguranță cea mai frumoasă sărbătoare!Bucuria revederii este cea care îi ajută să viseze, să continue să spere….să spere că viața le va fi și lor prielnică la un moment dat și mai ales că: nu vor mai trebui să fie orfani!

Autor, Camelia Pesek

sursă foto: internet

Decembrie, dintre toate lunile anului, este un fel de cireaşă de pe tort. Numele lunii vine de la cuvântul latinesc decem (zece) pentru că era a 10-a lună în calendarul roman vechi, devenind a 12-a în calendarul iulian iar mai apoi în cel gregorian. În limbaj popular e Undrea sau Andrea, de la sfântul Andrei sărbătorit pe 30 noiembrie, sărbătoare importantă a românilor. Dar nu, să nu credeţi că veţi citi ceva obiectiv şi bine documentat, e o pistă falsă, o introducere drăguţă, voi încerca să fiu cât mai subiectivă cu putinţă.

Decembrie este luna proiectelor fanteziste, a planurilor duse mai mult sau mai puţin la bun sfârşit, a cântărilor false sau pe mai multe voci şi a dorinţelor împlinite sau nici pe departe. „Ce faci de Rev?” devine laitmotivul majorităţii conversaţiilor din această lună cu răspunsuri extrem de variate, de la cele serioase, „La restaurant” sau „La schi în Austria”, la răspunsuri glumeţe de genul „La hotel plăpumioara” sau „Nu ştiu, cântărim opţiunile”. S-ar putea face nişte reguli de folosire a lunii decembrie pentru că, în mare, toţi tânjim după aceleaşi lucruri, toţi avem dorinţe de bine, confort şi îndestulare dar ceea ce diferă e manifestarea lor şi locul pe care îl ocupă pe lista cu priorităţi a fiecăruia.

În capul listei unora e iPhonul 7 prezentat cu mândrie pe facebook ca să ştie toţi că Moşul nu e acelaşi pentru toţi, pentru alţii, o familie prezentă cu mic cu mare în jurul mesei îmbelşugate e idealul de fericire. Mai sunt şi cei care sunt veşnic gri şi critică totul în jurul lor, îşi plătesc cu greu facturile şi nu se pot bucura într-o lună cu cheltuieli inutile. Sau cei care se bucură simplu, cu bani puţini, fără fast şi cu poftă de viaţă. Oamenii de afaceri cu profituri serioase, vânzătorii şi ospătarii care lucrează cât pentru un an şi pentru care sărbătorile ideale ar însemna somn continuu, copiii care aşteaptă vacanţa şi cei cu capul în nori şi vise la purtător. Pentru aceştia din urmă e greu să dai tot timpul peste o mulţime gata să te ia cu asalt pentru că se grăbeşte să-şi facă provizii, să cumpere, să încerce sau să măsoare.

Pare din ce spun aici că există mai multe tabere care se înfruntă în decembrie. Poate aşa şi este, ar trebui să ne regăsim într-o oază de linişte dar ne separă un ocean de agitaţie şi nelinişte. Ar trebui să fie totul alb dar beculeţele, luminiţele şi moşii căţărători apar ca dovezi incontestabile ale unei luni în care primează sărbătorile iar voia bună este un must have. Suntem diferiţi, e normal să ne placă lucruri diferite dar în decembrie apare un fel de uniformizare, ca o molimă colorată care pune stăpânire pe toate locurile cunoscute şi care va dispărea doar pe la mijlocul lunii ianuarie.

Ideea e că în decembrie devenim conştienţi de celălalt, de alteritatea noastră şi de faptul că devine din ce în ce mai greu să te bucuri de ceva real şi palpabil care să nu fie de mâncat, de băut sau de trăit virtual. Devine din ce în ce mai greu să îţi aperi universul interior. Dar, ca să nu fiu acuzată că devin mohorâtă, poate lumea veselă din jurul nostru, copiii care aşteaptă Moşul cu obrajii roşii, prietenii, aşa puţini sau unici cum sunt, oraşul, casa şi familia noastră, faptul că suntem cât de cât sănătoşi şi mai putem râde ori plânge, poate toate acestea înseamnă decembrie, final de an, bucurie şi clinchet de pahare.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto (principal): Peter Lengyel