Verificați-vă cunoștințele în 1.500 de grile!

Azi, 3 decembrie 2019, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighetu-Marmației a avut loc lansarea cărții „Verificați-vă cunoștințele în 1500 de grile pentru admiterea la Academia de Poliție, Școlile de subofițeri, Facultatea de Drept, Facultatea de Litere”, autori Odarca Bout, Valeria Rus, Stoianovici Adelina, Crina Voinaghi și Marius Voinaghi, profesori la Colegiul Național „Dragoș Vodă” și la Colegiul Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu-Marmației.

Cartea este o culegere de teste utile celor care doresc să-și verifice și să-și consolideze cunoștințele de limba română, limba engleză, limba franceză și istorie, rezultatul unei munci care oglindește și surprinde o nevoie, aceea de a face față unor examene de tip grilă de care depinde reușita unui potențial student.

Grilele sunt însoțite de răspunsuri ce dau posibilitatea autoevaluării și conștientizării nivelului de pregătire al elevilor sau al oricui dorește acest lucru. Fiind concepute similar grilelor date la examenele de admitere, asigură indubitabil, un bun exercițiu și o bună pregătire în vederea obținerii rezultatelor scontate.

Cartea a apărut la Editura Valea Verde din Sighetu-Marmației.

Crina VOINAGHI




Tristețea ochilor albaștri (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Era destul de târziu, puteai vedea cum ziua nu mai rezistă după culoarea portocaliu-rozalie pe care o împrumutaseră norii şi copacii. M-am oprit la primul chioșc pe care l-am văzut în gară și mi-am luat o sticlă cu apă. Am băut-o chiar acolo, în picioare, abia respirând. Tipul de 20 de ani pe care îl cunoscusem în tren era lângă mine și m-a condus la o pensiune pe care o ştia el, ieftină şi cu servicii ok. Vreo câteva secunde bune mi-a stăruit în minte gândul de a-l invita să urce cu mine. Era cu siguranţă un panaceu universal dar din păcate expira mult prea repede efectul. Plus că s-ar fi putut produce daune pe termen lung. Sau nu. Oricum, cred că aveam o nevoie mai stringentă de mâncare decât de sex dat fiind că nu mai mâncasem nimic de ieri de la prânz, să iei trenul devine din ce în ce mai mult o problemă de răbdare decât de destinație. L-am întrebat dacă nu vrea să mănânce cu mine neexcluzând complet prima variantă. M-a fixat cu privirea, jur că se uita undeva înăuntrul meu, poate că descifra un cod interior sau căuta un indiciu pe undeva, între stern şi claviculă, dar nu l-a găsit, nici măcar o culoare amărâtă din curcubeul acela pe care şi-l dorea, aşa că a plecat. Eu am rămas, nici nu aş putea spune cu mine însămi pentru că nu prea știam cine sunt, doar am rămas.

În noaptea aceea m-am tot trezit, mă copleşeau gândurile câteva secunde, apoi adormeam, după câteva minute iar mă trezeam şi tot aşa. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, noaptea în care m-am prins, apoi iar m-am scăpat, am tot alergat, la un moment dat mă multiplicasem cu 3, cu 5, cu 10, unele eu râdeau, altele plângeau isteric, altele priveau minute în şir în gol. M-am trezit pe la vreo 5 şi m-am hotărât să nu mai adorm, era neplăcut să vezi că există altele exact ca tine. Și în plus la cei 32 de ani ai mei probabil ar fi trebuit să fac alte chestii mărețe, nu să călătoresc 12 ore cu trenul – ceea ce nu mai fac decât studenții – pentru a ajunge într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni și a mă închide într-o pensiune de duzină, speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat, ca o adolescentă răsfățată de bani gata.

Am rămas acolo cât mi-au ajuns banii, cam o săptămână. În fiecare zi mergeam în gară, mă uitam la mersul trenurilor, îl aşteptam pe al meu apoi îl priveam cum pleacă şi mă întorceam la pensiune. Luam cina şi mă culcam. Nu era forfota de odinioară de pe peroane sau când era se prezenta ciudat, în multe tonuri sărăcăcioase, de gri, vestigii ale unui trecut extrem de îndepărtat, oameni prea săraci sau prea tineri, cu multe plase și valize negre.

Într-o zi, tipul care se așeză lângă mine pe banca de pe peron a vorbit. Altfel decât ceilalți din celelalte zile care voiau bani sau deveneau vulgari. Nu-mi plac prezențele străine, de niciun fel. Pentru că trebuie să vorbesc, să explic, să alung sau să plec. A stat aşa un moment fără să-mi spună nimic şi am sperat că nici nu va spune. L-am privit cu coada ochiului. Semăna cu un viking, blond cu ochi albaştri, păr lung şi în dezordine, barbă lăsată să crească natural, mâneci suflecate şi bocanci, un tatuaj din care nu ieşea decât o parte de sub mânecă, nu îmi dădeam seama ce reprezintă, era exact tipul de bărbat pe care mama l-ar fi detestat din prima. Avea vreo 30 de ani sau chiar și 40 – nu-mi dădeam seama din cauza bărbii – şi nu era chiar frumos, mai degrabă interesant, mai degrabă ciudat.

– Nu pot suporta mirosurile, spuse privind undeva departe, nici măcar nu eram sigură că vorbeşte cu mine. Nu ştii, mai întârzie mult trenul de Bucureşti? întrebă apoi brusc, privindu-mă în ochi.

M-am fâstâcit, voiam să mă ridic şi să plec dar o anume tristeţe din ochii lui albaştri m-a amorţit pe bancă.

– Nu ştiu, nu merg la Bucureşti, aștept alt tren.
– Da’ unde mergi?
– Cred că nicăieri azi. Stau doar aici şi mă gândesc. Îmi place agitaţia, graba, nimeni nu are timp de vorbe, doar dumneata…
– Mă cheamă Claudiu.
– Dora… Nu i-am întins mâna, am privit în altă parte.
– Dora, tu crezi că fiecare om trebuie neapărat să aibă o familie? Nu crezi că am putea trăi singuri? Doar noi cu noi?

Vorbea încet, sacadat, nesigur. Nu avea bagaj, ca mine, ceea ce era destul de ciudat într-o gară.

– Nu ştiu, tu ai familie?
– Nu am. Morți toți.
– Atunci de ce îți mai faci griji? am simțit eu nevoia de a-mi încerca umorul negru.
– Mă duc să aduc o cafea. Vrei? sări el brusc înviorat în picioare.

M-am uitat la el, cum era animat de ideea unei discuţii, trist și singur, mi se părea incapabil de a face rău cuiva, puteam să mă înşel, normal, dar nu prea avea de ce să mă jefuiască la o adică. Stima de sine îmi era cât se poate de diminuată iar bani aproape nu mai aveam. Aşa că, înainte de a accepta cafeaua, pentru a mă simţi mai în siguranţă sau pentru a fi liniştită l-am întrebat, ridicându-mă de pe bancă pentru a mai recupera din diferenţa de înălţime:

– Ce vrei de la mine? Vocea îmi era străină şi aspră, dar el nu se lăsă intimidat. Mi-a răspuns pe loc, încercând să-şi prindă părul frumos la spate:
– Ai un elastic cumva?

Am scotocit în geantă brusc amuzată și am scos un elastic roşu pe care l-a luat fără să comenteze, prinzându-şi părul dezordonat la ceafă şi amintindu-mi de David Garett.

Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre un McDo care era o prezență obligatorie în mai toate gările mari. Cafeaua era infectă dar o băutură caldă ne-ar fi produs probabil niște schimbări. Poate speram să se clarifice ceva şi pentru mine. Poate nici eu nu puteam să plec pentru că nimeni nu mă ascultase. Pentru că nu îmblânzisem pe nimeni şi nimeni nu mă îmblânzise. Poate el era vulpea mea sau eu eram floarea lui. Poate eram amândoi blocaţi în timpul altora. Mama ar muri de râs dacă m-ar auzi. Mi-ar spune « Cu gândurile astea într-o zi te va omorî cineva sau în cel mai bun caz te va jefui. » De fapt, după ce am gândit asta și pe mine m-a pufnit râsul. Serios?! Naivă. Visătoare de doi bani.

– Așteaptă-mă aici, mi-a zis el indicându-mi o masă.

Cât l-am aşteptat să se întoarcă m-am gândit că lumea e o masă amorfă, aşa, privită dinafară, iar eu făceam parte din această masă, nu eram nici mai mare nici mai mică, nu aveam mai multă lumină ori culoare, eram ca zecile de persoane din acel loc. Dacă ar fi căzut o bombă şi ne-ar fi spulberat, nimeni nu ar fi plâns după mine, nimeni nu m-ar fi recunoscut acolo, nimeni nu m-ar fi găsit. Dramatizam bine, ce-i drept.

– Ce-i cu figura asta gravă? El stătea cu două cafele mari în faţa mea. Îşi dăduse jos cămaşa în carouri şi rămăsese într-un tricou negru care îl făcea şi mai blond şi îi descoperea tatuajul de pe braţul stâng.
– Nimic, mă gândeam că ar fi fain să poţi schimba decorul când vrei tu, ştii, ca în filmele acelea unde se trage o perdea şi brusc oamenii par altfel şi ai impresia că totul s-a schimbat chiar dacă cei de acolo sunt la fel de buni sau răi cum erau şi în urmă cu trei minute, nimic nu se schimbă odată cu un decor. Doar avem impresia că ar fi altceva dar niciodată nu e.
– Cine are impresia asta? Ne complicăm doar, având în vedere faptul că în fond nu se schimbă nimic. Eu cred că e un deranj inutil.
– Da, dar măcar decorul să-l putem alege, să ne facem viaţa mai colorată, de ce să nu putem face asta dacă oricum n-ar schimba nimic, doar ne-ar face mai veseli atunci când nu am avea motive să fim trişti?
– Şi ce decor ţi-ai alege tu, acum? se dădu el bătut.
– Ceva cu flori de cireş, ca în filmele japoneze.
– Parcă suntem doi suprarealiști filosofând prostește într-un bar. Mai bine am pleca. Tu ce zici, Dora? De ce să nu ne cunoaștem mai bine? Ești căsătorită?
– Nu, eu… nu am mai știut ce să spun, devenise puțin cam brutal și îmi năruia visul de prințesă care își așteaptă prințul ca apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Încă nu mi-am băut cafeaua, am găsit eu puterea de a protesta.
– După aceea plecăm? nu s-a lăsat el învins și brusc nu mai era așa interesant, era doar ciudat.

Nu am mai apucat să-i răspund. Oare tot timpul fusesem atât de naivă?! Toată atenţia ne-a fost atrasă spre uşa prin care o femeie încerca să intre, dar nu reuşea să o mişte, oricât ar fi zgâlţâit-o, făcea doar un zgomot infernal şi atât. Era plin de lume și toți erau obișnuiți cu astfel de scene. Nu era ceva ieșit din comun să vezi pe cineva făcând o criză, plângând, cu părul încâlcit ori cu ochii vineți. Femeia avea în jur de 55 de ani, decent îmbrăcată, în tonuri de gri care te duc cu gândul la moda de pe vremea comunismului, păr scurt și creț cu nuanțe de mov, ochi încercănați, nefardați. Claudiu a sărit de la masă, în alte trei secunde l-am văzut cum aleargă spre intrare şi deschide uşa tocmai în momentul în care femeia se lăsa în genunchi.

– Claudiu, a murit, am auzit-o urlând lung, au auzit-o toți.

El s-a aplecat și a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea arăta strada şi urla. Mi-a strigat fără să o lase:

– Sună la 112! Acum!

Femeia plângea, lumea se înghesuia la uşă, curioasă ca întotdeauna când se întâmplă o nenorocire, iar mie mi se părea că nu voi putea niciodată să mai îmi mişc vreun muşchi din corp.

– Dora! am auzit. Sună!
– Nu pleca, Claudiu mamă! Ai cu Lena doi copii mici ! Am venit cu taică-tău după tine să te oprim să pleci, el era bine, dar acum, acum… spuse ea fără a reuși să termine ideea.

M-am dezmeticit. Am pus totul pe rapid. Am luat telefonul, am sunat, ştiau deja că a fost acum câteva minute un accident în zona gării, ajungeau imediat, m-am ridicat şi am ieșit. Oamenii au ieșit și ei în stradă, atraşi de priveliştea groaznică de acolo. Un bărbat era strivit de o maşină din care ieşise o femeie despletită căreia viaţa nu avea să-i mai surâdă repede. Îşi trecea fără încetare mâna prin păr, fixând scena fără să-şi dea seama cu adevărat cine sunt oamenii care se adunaseră ca la circ, cine e bărbatul pe care părea să-l fi omorât sau femeia care ţipă, cine e ea, cea care se plimbă ca într-o cuşcă deşi e loc suficient. Oamenii care căscau gura se făceau din ce în ce mai mulţi, eu am rămas imobilizată lângă uşă dar vedeam femeile cum îşi duc mâna la gură, îşi întorc capul pentru ca apoi să privească iar, speriate şi atrase în acelaşi timp de spectacolul terifiant din stradă. Nu a trecut multă vreme şi am auzit sirenele maşinii de salvare care şi-a făcut rapid loc pentru a culege de pe caldarâm ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un om care vorbea, respira şi poate chiar îndrăznea să mai viseze.

Femeia repeta într-una « Claudiu, să nu cumva să pleci ! » Era cu stropi de sânge pe haine şi s-a ţinut de el până în momentul când au apărut brancardierii. Aproape au smuls-o de acolo. Aş fi vrut să o pot ajuta cu ceva, dar mi-am dat seama că e imposibil, doar pe tine te poți ajuta cu adevărat. Nu am mai rezistat presiunii din partea stângă şi din colţul ochilor și am plecat. Am mers în gară și am luat primul tren care mă ducea cât mai aproape de casă și m-am hotărât să las dracului inepțiile, visele și chestiile bovarice. Nimeni nu a descoperit cu siguranță o a doua viață. Naivitatea o las altora, să caute ei flori, vulpi și alte planete. Eu voi trăi în prezent. Și cam așa am și făcut, mai mult sau mai puțin.

Crina VOINAGHI

foto: pixabay.com




Fără regrete (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

– Eu nu regret nimic, să știi, Costică, ăia care regretă sunt proști! zise cu hotărâre o voce groasă ce aparținea unei femei așezată pe o bancă într-un parc din mijlocul orașului. Era extrem de cald pentru luna mai așa că nu era de mirare că rochia pe care o purta era șifonată.
– Se întâmplă să faci o prostie, ce vorbești, doar suntem oameni! Și pe urmă să-ți pară rău că ai făcut-o. Ăsta nu se numește regret? o întrebă bărbatul de lângă ea pe un ton calm și pe jumătate plictisit.
– Ce rost are să-ți pară rău dacă tot nu poți schimba nimic… Ai făcut-o și gata! Nu, îți spun eu, regretul nu are rost. Cine își pierde vremea cu regrete e fraier!
– Dacă zici tu, Nuți! zise el încercând să întoarcă cu vârful piciorului o etichetă albă pe care scria ceva.
– Cum dacă zic eu? Așa e cu siguranță! se răsti Nuți în timp ce-și aranja părul nici prea bogat nici prea mătăsos și scoțându-și în față sânii strânși în rochia ce și-o luase probabil pe vremea când era mai slabă.

Cine ar fi trecut pe lângă ei nu ar fi știut dacă sunt frați, soți, vecini sau doi oameni care s-au nimerit unul lângă altul pe o bancă în parc. Fumau cu pasiune lăsând scrumul să cadă direct pe jos și având un aer de oameni neînțeleși și nedreptățiți. Nuți nu mai era tânără dar avea o atitudine care compensa până și faptul că nu avea decât zece clase. Purta cu mândrie sandale tip șlapi, cu un șnur cu ștrasuri aurii între degete și din rochia strâmtă, fără mâneci, ieșeau brațele grăsuțe și bronzate până la un moment dat, semn că purtase multe tricouri. Costică avea o bască gri, tricou polo foarte larg să nu i se vadă începutul de burtă și pantaloni verzi până la genunchi. Părea mai tânăr decât Nuți cu tot cu fardul ei albastru și rujul roz.

– Hai mai bine să plecăm, zise ea, în curând merg la lucru. Nu-mi place deloc când sunt pe după-masă, timpul trece mult mai greu. Tu ce vei face?
– Chiar nu știu, mă plictisesc groaznic când e așa de cald.
– Faci o supă pe deseară?
– Pe căldura asta? Ai înnebunit?
– Ceva tot trebuie să mâncăm, măi Costică! se opri ea contrariată.
– Hai că mai văd eu! Du-te înainte că te grăbești, și o pupă din vârful buzelor încercând să o atingă cât mai puțin.

O privi cum se îndepărtează, unduitoare și puțin cam prea plinuță pentru gusturile lui și se gândi că ar fi putut avea orice femeie, era un tip bine și de familie bună dar totul se schimbase după 30 de ani. A crezut că va fi la fel, dar observase începutul de burtă, nici cu părul nu stătea prea bine, nu mai lucra pentru că firma lui dăduse faliment după 5 ani și nu i se merita să se dea jos din pat pentru cât plăteau angajatorii plus că îl mai durea una alta – semn nu de tinerețe, spunea Nuți. Avea 5 ani în plus față de el dar îi dădea o senzație de siguranță: făcea curat, îi umplea frigiderul când avea timp, îi călca tricourile și nu îl bătea la cap să se angajeze. Îi făcea plăcere prezența ei, deși uneori uita să mai plece de la el și atunci se plictisea groaznic.

Se îndreptă liniștit – oricum nu avea nimic planificat – spre terasa care îl atrăgea prin halbele imense de bere, scoase direct de la congelator cu un guler de spumă de exact două degete. Se și închipuia bând una pe nerăsuflate, ei bine, nu chiar întreagă dar măcar până la jumătate nu ar fi luat-o de la gură.

După ce a băut vreo două, a pornit-o spre apartamentul situat la etajul al V-lea al unui bloc de muncitori, plin de bune intenții. Urma să facă o supă de păstăi verzi, știa cu siguranță că mai are în congelator, sfidând căldura din interior și din exterior. Pe când a ajuns sus și-a dat seama că nu are sare nici smântână. Și-a zis foarte bine, oricum aș mai bea o bere rece în timp ce gătesc, Nuți va fi super impresionată. Așa, și iau mașina, nu are rost să merg pe jos, e prea cald. Plus că la supermarket sunt prețuri mai bune decât la magazinul ăsta minuscul din cartier unde nu poți găsi o bere mai de doamne-ajută, numai Noroc la 2 litri sau Bucegi, vreau să beau o bere bună, un Carlsberg de exemplu, să sărbătoresc! Nu prea știa ce sărbătorește, dar nu a stat să analizeze prea mult situația, în fiecare zi puteai găsi ceva de sărbătorit.

A oprit în parcarea supermarketului la 10 cm de un BMW X6 negru. Când a deschis portiera a dat inevitabil în portiera celuilalt făcând să-i sară puțin vopseaua, dar ce contează, era  doar o mică urmă, nici nu se vedea decât de aproape, important era să ia cât mai repede berea, smântâna și mai era ceva, dar nu-și aducea aminte nici în ruptul capului. Pe când a fost înăuntru, a luat 4 beri Carlsberg la sticlă și a uitat de restul. Le-a plătit și a ieșit foarte bine dispus. În parcare îl aștepta proprietarul mașinii și a fost gata scandalul. I-a oferit 50 de lei explicându-i că el e de treabă de aia îi dă, să aibă și el de o bere, că degeaba conduci BMW-uri dacă faci gură pentru 50 de lei ca să ai și tu de un Carlsberg. Normal că șoferul, enervat și cu ochii cât cepele a chemat poliția. Până la urmă i-a dat o sută ca să poată pleca, toți banii lui.

Pe când a ajuns iar la apartament și-a dat o palmă peste frunte: uitase smântâna. Și sarea. Nu-i nimic. Va face o supă dietetică, să mănânce sănătos, era convins că  Nuți va aprecia intenția. Și-a desfăcut o bere și a curățat ceapa și morcovii. A pus apa la fiert, le-a aruncat în oală adăugând  păstăile. Și-a mai desfăcut o bere și s-a întins pe canapea manevrând telecomanda și gândindu-se că viața e frumoasă.

Când s-a trezit era un fum atât de gros în cameră încât inițial a crezut că i s-au împăienjenit ochii de la somn. Nuți îl zgâlțâia:

– Ce dracu faci, toată casa e plină de fum, ai lăsat ceva pe aragaz? Bine că am făcut scandal să-mi dai și mie un set de chei altfel crăpai naibii aici.
– Nu știu de ce e fum, se frecă el la ochi apoi sări în picioare: supa de păstăi!
– Ce supă, măi, e neagră oala, s-a evaporat tot, absolut tot, cât ai dormit? Ai fumat ceva?
– Am băut o bere, atâta tot, cred că am fost foarte obosit, adăugă rapid.
– Obosit de la ce, că mă enervezi! Ia dă-mi niște bani să comand pizza și deschide naibii toate geamurile! strigă Nuți de se auzi probabil până în fața blocului.

S-a căutat în buzunar dar și-a dat seama că nu mai are nici un leu, îi dăduse pe bere și ăluia cu BMW-ul.

– Nuți, să știi că ai avut dreptate! și se întoarse spășit către ea.
– Cu ce? întrebă nervoasă Nuți cu mâna încă întinsă după bani.
– Cine regretă e fraier. Nu regret nimic, absolut nimic! declamă el de parcă ar fi fost pe o scenă.
– Nu mai ai bani? i-o tăie scurt Nuți.
– Dar uite, mai am o bere, putem să o împărțim.
– Mare fraier mai ești! zise Nuți luându-și geanta și trântind ușa apartamentului care semăna mai mult cu o afumătoare. Fără nimic de mâncare înăuntru, normal, doar cu un tip puțin afumat, dar fără regrete.

Crina VOINAGHI




Vecinul (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Vestea străbătu ca un fior cartierul. Oamenii devin sensibili atunci când este vorba de boli incurabile, moarte, bani câștigați peste noapte sau povești nepermise de iubire cu un strop de vulgaritate dacă este posibil. De la etajul IV și până la magazinul din colțul cartierului nu vedeai decât chipuri grave care șopteau uitându-se cu luare-aminte în dreapta sau în stânga.

Mara tocmai se mutase la etajul al II-lea în mijlocul cartierului, într-o scară ordonată, cu interfon și geamuri cu mușcate la fiecare etaj. De fiecare dată când trecea pe lângă un grup de două sau mai multe persoane avea impresia că vorbesc despre ea. Își verifica blugii să nu fie rupți, pantofii să fie curați, se pieptăna cu grijă și nu se dădea cu rujuri prea stridente. Era dintr-un sat din apropiere și se angajase de curând la un birou de avocatură ca secretară. Tatăl ei îi cumpărase apartamentul din banii strânși cu multă trudă timp de mai mulți ani. Nu era frumoasă și nici nu făcea nimic ca să fie. Era mai degrabă străvezie, invizibilă, de regulă oamenii nu o vedeau de aceea se simți ciudat când lumea îi acordă brusc prea multă atenție. De fapt nu îi plăceau oamenii, era timidă, introvertită, obișnuită să muncească și atât. Dar era onestă, sinceră și de o bunătate care era luată de cele mai multe ori drept naivitate.

Îi plăcea cartierul zgomotos, vesel și pestriț, singurele momente penibile fiind acelea în care copiii îi dădeau cu mingea în cap în timp ce se jucau sau frânau cu bicicleta exact în spatele ei. Și acum, când lumea șoptea iar ea nu știa secretul.

Asta până într-o zi când întorcându-se de la birou îl găsi pe vecinul ei politicos și cu ani mulți de la etajul I udând florile.

– Domnișoara Mara, ce mai faceți? o întâmpină bine dispus. De mult timp nu v-am mai văzut! Lumea este tot mai ocupată în ultima vreme, nu mai are timp de nimic! Vai, dar cât de rău îmi pare că nu ați cunoscut-o pe soția mea, ce bine v-ați fi înțeles, dar ea ne-a părăsit prea devreme, ce să-i faci, așa e viața…

A mai continuat câteva minute bune timp în care Mara zâmbea, dădea din cap aprobator și încerca să-l depășească. Apoi a zis:

– Nu vă uitați ce zice lumea că sunteți tânără. Faceți-l și gata! Nici nu o să băgați de seamă când crește, ascultați-mă pe mine că sunt om bătrân și aș fi vrut să am copii dar asta e, nu s-a putut, așa a vrut Dumnezeu…

Mara s-a oprit ca și curentată din încercarea de a se strecura pe lângă vecin.

– Ce să fac? a întrebat ea cu voce slabă.
– Știu că nu e treaba mea și oricum e un subiect delicat dar îmi sunteți simpatică, ați fi putut fi copilul meu. Gelu nu va divorța, noi îl știm de multă vreme, tot așa face și nevastă-sa îi iartă orice, foarte tânără nu mai sunteți deci cine o să vă iubească…
– Am 24 de ani, zise Mara tulburată maxim și negăsindu-și cuvintele. Și… care Gelu? reuși să articuleze.
– Cum care Gelu? Eu încerc să vă ajut, nu-i cazul să mă luați peste picior!

Discuția se opri brusc odată cu apariția lui Gelu însuși care se întorcea cu o pâine mare din care cineva rupsese o bucată, poate chiar el judecând după cum molfăia și cum s-a oprit brusc când i-a văzut. Mai avea o plasă în care se ghicea o bere la 2 litri și un pepene verde, combinație nefericită. Mara nu plecă ochii când îl văzu așa cum făcea în majoritatea cazurilor când se întâlnea cu cineva pe scară sau în jurul blocului. Voia să vadă cine era Gelu de care cică era ea amorezată sau ceva de genul ăsta. De data asta Gelu a lăsat ochii în jos încercând să treacă pe lângă ei cât mai repede. Mara nu-și amintea să-l mai fi văzut dar era posibil, tipul nu ar fi putut să-i atragă atenția: avea în jur de 30 de ani, început de chelie și o burtă marcată de tricoul Guci cu un c, mult prea strâmt, verde ca pepenele din plasă.

Vecinul își văzu de udatul florilor fluierând o romanță auzită la radio și prefăcându-se că nu-i cunoaște nici pe unul nici pe celălalt. Mara i-a făcut loc să treacă apoi începu și ea să urce spre etajul al II-lea neștiind dacă e cazul să mai adauge ceva sau nu. Totul era clar pentru toată lumea, mai puțin pentru ea. Ea nu știa cât e de complicată viața în cartier, câte telefoane fără fir există și cum nu poți fi atât de lipsită de suflet încât să strici singura distracție a acestor oameni care au atât de puțin! Totuși, după câteva trepte, vocea i se auzi subțire, parcă fără să o poată controla:

– Mă scuzați! Domnu’ Gelu!
– Da, se auzi de la etajul superior și un cap nedumerit, cu chelia din dotare își făcu apariția peste balustradă.
– Se pare că noi ne cunoaștem? nu găsi ea altceva ce să întrebe.
– Păiiii, lungi Gelu, io vă știu dom’șoară, că doară suntem vecini.
– Eu nu vă știu deloc.
– Acum mă știți, rânji el arătându-și dintele de aur din față. Nu vă neliniștiți, dom’șoară, bârfele mor repede în cartier dar oamenii au nevoie de ele ca… ca… eu de berea asta, găsi în sfârșit comparația potrivită și râse prea tare trăgându-i cu ochiul.

Mara nu mai zise nimic și intră repede în casă închizând ușa de două ori. La câteva luni, timp în care invizibilitatea ei se reinstala, apărură mai multe speranțe de natalitate crescută în cartier. Mara decise că nu era cazul să-și mai bată capul, oricum toți vecinii se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și încercau din când în când, atunci când era mai puțin străvezie, să o mărite. Nu cu Gelu, normal. Gelu era prea ocupat.

Crina VOINAGHI




Jocul (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

O priveam din spatele ochelarilor fără să mă pot abține. Păr lung până peste umeri, tot timpul aranjat, tot timpul vaporos de parcă și l-ar spăla în fiecare dimineață. Negru fără nici un fir alb deși nu e tocmai tânără. Nici bătrână. Să fi împlinit vreo 30 de ani? 32? 35? Nu am idee, părul e de vină. Îl mai prindea uneori într-un coc lejer în vârful capului sau cu două agrafe mari, roșii, de o parte și de alta ori își făcea bucle și atunci chiar era enervantă. Când o striga șeful lăsa tot ce făcea, se ridica aruncând o ultimă privire la ecranul calculatorului, niciodată privirea nu îmi era adresată, de ce să-mi fi fost doar eram o tipă ciudată rău, purtam ochelari cu ramă violet și părul tuns periuță pe care îl vopseam cum îmi era dispoziția în acea lună, aveam 1,55 doar cu tocuri dar nu purtam aproape niciodată, mă îmbrăcam de la raionul de copii și nu mă fardam decât foarte rar. Eram dependentă de telefonul meu și îmi plăcea să dorm cât mai puțin pentru a trăi cât mai mult iar la cei 25 de ani mi se părea că dacă nu există distracții atunci trebuie să le inventăm.

Se ridica deci și îi auzeam pantofii cu toc cum se grăbesc spre biroul șefului care era situat la capătul biroului nostru. Sau invers. Eu purtam teniși sau ghete, singura pereche de pantofi pe care o dețin stă pe un raft în debara iar atunci când o iau de acolo – de obicei la o nuntă sau de Paști când o însoțesc pe mama la biserică ca să pot vorbi pe urmă normal cu ea un an întreg – trebuie să o șterg de praf. Ea are pantofi cu toc în fiecare zi. Frumoși, noi, cam ca părul ei de spectaculoși. De rochii nu mai vorbim. În fiecare zi în metrou, când mă îndrept spre birou, mă întreb ce rochie va purta. A devenit interesant să o urmăresc, aveam o perioadă mai proastă pe plan personal în sensul că nu se întâmpla nimic. Horea pleca la 10 dimineața la jobul lui de programator și venea pe la 8-9 seara când iar se așeza în fața calculatorului. Eram din facultate împreună, fusesem colegi și probabil trăisem împreună tot ce puteam trăi. Așa că mă cam plictiseam iar Magda mi se păru a fi o distracție inocentă, un voyerism ieftin și inofensif. Nu cred că aș mai începe o dată acest joc, problema cu distracțiile astea este că ai impresia că le controlezi și chiar reușești la început. Pe urmă nu mai ai control, pur și simplu simți că nu poți face decât într-un fel și orice altă abordare e complet inutilă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă îi vreau răul aș fi spus cu siguranță că nici vorbă. Cred că o invidiam sincer și îmi închipuiam că într-o dimensiune paralelă aș fi putut să fiu ca ea. Cu părul colorat în toate culorile curcubeului în funcție de dispoziția mea lunară dar în rest exact ca și ea. Puțin naivă, aeriană și drăgălașă, total inofensivă. Mi se părea uneori că ar avea nevoie de un cutremur care să o mai scoată din lumea ei rozalie, fermecătoare și protectivă, o lume de basm ori de desen animat. Nu vorbeam aproape deloc în afara serviciului deși eram numai noi două în birou dar era tot timpul atât de mult de lucru încât nici nu prea aveam când. Lucram bine, eram eficiente și chiar ne completam reciproc, șeful era foarte mulțumit de noi iar firma mergea excelent. Nu discutam însă nimic personal deși lucram de aproape un an împreună.

Într-o zi, la prânz, curioasă și stârnită de ordinea de pe biroul ei – toate erau înșirate, culminând cu rujul de buze – i-am spus:

– Auzi, Magda, s-a deschis peste drum un local foarte fain, au mâncare bună și deloc pretențioasă, ce-ai zice să înlocuim sandwichurile astea fără gust?
– Bine zici, spuse ea după câteva secunde cântărind oferta și clipind des din genele rimelate. Semăna cu o pisică și mie nu-mi plac pisicile. Totuși, ea nu îmi displăcea.

Ne-am luat hainele de iarnă – ea paltonul, eu geaca – și am ieșit închizând ușa. Aveam o oră pauză de masă în fiecare zi dar de obicei mâncam cu ochii în calculator iar când terminam eu ieșeam, dacă nu ploua, la o țigară pe acoperiș cu telefonul în mână glisând imaginea infinită de pe rețelele de socializare și gândindu-mă cum mi-ar sta într-o poză cu rochia ei, fapt complet ilogic având în vedere că era cu 20 de centimetri mai înaltă ca mine.

– Ai mai fost în localul ăsta de care zici? mă întrebă ea în timp ce cobora scările cu poșeta galbenă într-o mână și cu telefonul cu husă roșie în cealaltă. Nu prea îmi plac locurile noi, a adăugat, mai mult pentru ea.
– Am mai fost o dată sau de două ori, i-am spus cu plăcerea că eu eram cea care controla situația, strângându-mi geaca pe lângă mine și căutându-mi țigările în buzunar. Genți nu prea purtam. Jerseele și gecile mele aveau buzunare mari, întinse de atâta purtat. Țineam acolo banii, telefonul, țigările, cheile și orice altceva îmi dădea prin gând.

Era o zi friguroasă de sfârșit de noiembrie, genul acela de frig care îți intră în oase și apoi cu greu mai iese de acolo. Nu ploua dar cerul era acoperit cu nori imprevizibili. Am parcurs distanța dintre birou și local fără să vorbim. Eu mi-am aprins o țigară din care am reușit să fumez jumătate și pe care am stins-o apoi la intrare într-o scrumieră plină cu nisip. Ea a mers cu nasul în telefon riscând să se împiedice dar nu a făcut-o, lovindu-și tocurile de trotuar și strîmbând din nas sau zâmbind în funcție de mesajele pe care le citea. Înăuntru era aglomerație dar am reușit să găsim o masă cu două lucuri aproape de bucătărie. Nu erau cele mai bune locuri însă ne-am mulțumit cu atât. Ospătarul a venit în vreo 2 minute timp în care ea bătea în masă ritmul piesei care se auzea la radio cu unghiile ei lungi, colorate în roșu aprins. Avea ceva superior, de divă și în același timp o vulnerabilitate care i se oglindea în ochii frumos creionați, un diafan mister interior care mă făcea să-i caut mereu privirea. Ceva provocator care mă făcea să-mi doresc să-i fac rău iar apoi să o mângâi. M-am îngrijorat chiar la un moment dat că încep să îmi placă fetele dar apoi mi-am dat seama că e exclus, sunt o heterosexuală convinsă care tresare la fiecare bărbat frumos care intră în peisaj.

Ce aveți la meniul zilei? îl întrebă toată numai un zâmbet pe ospătarul topit după ea. Îl lăsă să-i înșire tot apoi spuse: mie adu-mi te rog rog o porție de bruschete cu somon și un fresh de grepfrut cu lămâie în proporții egale.
– Mie un meniul zilei, am strigat după ospătarul care era pe picior de plecare ca și cum doar ea conta, femeia frumoasă bine îmbrăcată, și o cafea, am adăugat dar nu cred că m-a auzit pentru că nu mi-a mai adus cafeaua cu toate apropourile mele pe parcursul vizitelor lui scurte la masa noastră. Așa fac uneori. Bat apropouri în loc să spun direct ce am de spus.
– Mă enervează foarte tare tipii ăștia, zise ea strâmbând din nas.
Cine? Ospătarii? m-am mirat eu.
– Da. Se cred deștepți pentru că știu tot ce există într-un meniu. Cei care știu. Mai sunt și cei care au pretenția să știi tu mai bine. Și sunt la fel de superiori.
– Am crezut că îți face plăcere să te admire, nu m-am putut eu abține.
– Sunt niște proști în călduri, concluzionă ea fără drept de apel. Îți place muzica? schimbă brusc subiectul de parcă eram două adolescente care atunci se cunoscuseră la o petrecere.
– Îmi place un anume tip de muzică, i-am tăiat-o eu regretând că o lăsam să conducă discuția și simțindu-mă brusc plictisită.
– Mie mi se pare interesant la concertele rock în aer liber. Toată lumea de acolo, muzica tare, berea la draft, bucuria, soarele, zise ea mestecând cu poftă și atacând freshul pe care îl sorbi fără să se strâmbe nici un moment.
– Nu aș zice că ești fan concerte, cu atât mai mult rock în aer liber, am zâmbit eu superior.
– De ce nu? Crezi că nu am și eu un maiou negru, blugi și ghete? Nu-i mare lucru, în liceu ascultam Nirvana la petreceri. Și Metallica.
– Serios?! Și eu ascult Nirvana. Și Anathema, Amorphis, Nightwish, m-am aprins eu dintr-o dată.
Da, zâmbi ea arătându-și dinții mici și extrem de albi, toți la fel. Dacă vrei te chem și pe tine la următorul concert. Mircea adoră rockul.
– Mircea?
– Da, soțul meu. Parcă și tu ești căsătorită? Am putea merge toți 4.
– Nu sunt căsătorită, am o relație. Mai mare rocker ca Horea nu există. Să-l vezi, e plin de tatuaje plus că mai nou se deplasează doar cu motocicleta.
– Cu atât mai bine, a mai zis ea și a zâmbit cald făcându-mă să uit partea cu chinul și rămânând doar mângâierea.

Am ieșit de acolo discutând și făcând planuri de viitor de parcă am fi brusc cele mai bune prietene. Dacă ne-ar fi văzut cineva la intrare și la ieșire ar fi spus că am fost certate și brusc ne-am împăcat. De atunci relația noastră s-a schimbat. Am înlocuit sandwichurile mâncate în fața calculatorului cu ieșiri la localurile din apropiere, încercam diverse feluri și ne distram adăugând sau eliminând ingrediente. Arătam ciudat văzute dinafară: eu mică, în blugi, ghete și o geacă albastră, cu părul scurt vopsit verde pal, ea înaltă, îngrijită, cu cizme cu toc înalt și un palton roșu în carouri, cu părul negru plutind parcă mereu în jurul ei. La un moment dat, ca să o șochez, mi-am comandat un pahar de vin roșu la prânz. Nu s-a lăsat intimidată, a zis „La fel și mie!”. L-a băut mai repede ca mine și am avut senzația la un moment dat că îmi va propune un al doilea dar s-a ridicat brusc și a zis că ar fi cazul să mergem, mai avem mult de lucru.

I-am propus să vină în vizită cu soțul ei și a acceptat fără să ezite. Și uite așa o lună întreagă plus Crăciunul și Revelionul ni l-am petrecut împreună, toți 4. Eram extrem de deosebiți, făceam parte din generații diferite dar asta nu părea să deranjeze pe niciunul dintre noi. Ba chiar aș spune că soțul ei se apropia de 40 de ani. Plus că era un tip pedant căruia îi lipsea complet simțul umorului și de care făceam haz cu Horea de îndată ce ne regăseam singuri. Nu mă mai simțeam plictisită, Horea se dichisea la întâlniri amintindu-mi de începutuile noastre, la birou ne amuzam uneori cu Magda din nimic, viața mi se schimbase în bine și trăiam fiecare moment cu plăcere.

Apoi, brusc a început să plece mai repede de la birou, din ce în ce mai des, eu îi spuneam că nu-i nicio problemă pentru că întotdeauna luam masa de prânz împreună și făceam planuri. Țineam să-i demonstrez că sunt mai deșteaptă și mai citită ca ea, alegeam subiecte de discuție care mă avantajau și o lăsau de multe ori cu un surâs de superioritate în colțul gurii care mă enerva teribil. Pe moment doar. Apoi uitam repede și o luam de la capăt. Se schimbase doar faptul că primea mult mai multe mesaje ca înainte, aproape tot timpul îi vibra telefonul iar dacă eram prea aproape îl apuca efectiv de parcă aș fi avut vreo clipă intenția să i-l iau.

Într-o după-amiază am fost nevoită să plec și eu mai repede de la birou, aveam o programare la coafor pentru schimbarea culorii părului, mă gândeam la un fucsia inițiator de primăvară și i-am propus să mergem împreună.

– Nici o problemă, dar să știi că eu mă grăbesc, îmi spuse ea zâmbindu-mi.
– Și eu, am o programare.
Se pare că nu mai am baterie, zise iar îmbrăcându-se rapid și crezând că mi-o ia înainte pe scări în jos. Nu mai suport telefonul ăsta, trebuie să-l schimb!

Ea a ieșit prima, eu eram după ea, chiar dacă asta a însemnat să alerg puțin pe scări în jos, nu că mi-ar fi fost greu, purtam ghete iar ea avea pantofi cu toc cui. Horea stătea exact în fața ușii, vizibil încurcat când ne-a văzut pe amândouă.

– Horea, ce faci aici? l-am întrebat eu înălțându-mă pe vârfuri să-l sărut în timp ce el stătea drept și făcea imposibilă recuperarea celor 30 de centimetri diferență dintre gura mea și a lui. În cele din urmă, văzând că nu există scăpare s-a aplecat și m-a sărutat din vârful buzelor, apoi a tușit.
– Aaaa, eu am venit, aaaa, am ieșit mai repede azi că a apărut o problemă tehnică și nu mai putem lucra, doar mâine….
– Eu l-am rugat să mă ajute cu un site, a vorbit brusc Magda dându-și părul pe spate și țuguindu-și puțin buzele rujate cu nuanța Merlot pe care de atâtea ori o văzusem odihnindu-se pe biroul ei.
– Ce site? am întrebat eu, uitându-mă mirată când la ea când la el și uitând să-mi aprind țigara pe care mi-o pregătisem.
– Am nevoie de un blog mai bine zis. În care să-mi scriu ideile. Am foarte multe idei, e păcat să se piardă.
– Ce idei? nu m-am putut abține. Horea stătea deoparte și nu schița nici un gest. Magda a făcut primul pas aruncându-mi din mers:
– Hai și tu cu noi și o să vezi! Ce tot stăm în drum ca proștii?!

A luat-o înainte lovind cu tocurile pantofilor cărămizii în asfalt și lăsând o dâră de parfum cu nuanțe de citrice. Horea s-a întors și el zicând cu jumătate de gură „Chiar, hai și tu!” Bineînțeles că m-am dus, în fond nu prea aveam ce face. Plus că nu știam cum să iau toată faza și am vrut să mă clarific. Normal că nu m-am clarificat.

Am intrat în prima cafenea și ne-am așezat tăcuți la o masă. Horea era stânjenit, eu puțin confuză și amuzată iar Magda la fel ca de obicei, calmă și deosebit de șarmantă.

– Te vei plictisi, mi-a spus ea cu afecțiune, punând mâna pe umărul meu.
– Nu-ți face griji, întotdeauna m-au fascinat blogurile, și eu cochetam cu ideea de a-mi face unul.
– Serios? își îndreptă ea toată atenția spre mine. Despre ce?
– Nu știu. Despre orice. Al tău despre ce e?
– Despre modă. Și machiaj.
– Am crezut că despre muzica rock și concerte în aer liber, am bodogănit eu.
– Ce spui?
– Nimic. Începeți, nu vreau să vă deranjez. Ba poate că vreau puțin, altfel nu veneam, am continuat în șoaptă.

Magda nu m-a luat în seamă deși m-a auzit. De ambele dăți. Horea nici atât, deși el părea cam încurcat și cred că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar nu prea a avut de ales. A scos laptopul și nu a știut unde să-l pună.

– Veniți lângă mine? întrebă cu jumătate de gură. Ca să puteți vedea.

Magda și-a tras repede scaunul lângă el iar eu am ieșit pretextând o țigară. Am fumat țigara uitându-mă pe geam la fața lui tulburată și la părul ei perfect care era la câțiva milimetri de al lui și am plecat mulțumită că nu purtam genți care să trebuiască recuperate și să mă împiedice să plec când voiam.

Mi-am dat demisia după vreo două luni pierdute din viața mea, timp în care am încercat să mă războiesc cu ea, să ies învingătoare, să-i demonstrez că nu e decât o gâsculiță frumoasă dar confuză și am pierdut de fiecare dată. În fața șefului, în fața lui Horea, în fața întregii comunități a ospătarilor, în fața mea. Și când m-am mutat după multe certuri și urlete la mama mi-am dat seama că poate aș fi putut evita tot consumul de neuroni dar în scurt timp nu mi-am mai bătut capul nici cu asta fiind interesată mai degrabă de toți băieții frumoși pe care îi întâlneam. Fetele nu, fetele nu mă mai interesau.

Crina VOINAGHI




Decizii (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Se trezi. Ba nu, era iar visul în care se trezește dar e conștient că visează. Pentru a nu știu câta oară are în față ușa scorojită, veche de o sută de ani, forțată de vreun uriaș ori de soartă, întredeschisă, cu așchii și vopsea de un alb murdar pe prag. O împinge încet, ușa se deschide scârțâind multă vreme ca o respirație anevoioasă, ca un astmatic care are – paradoxal – prea mult aer în plămâni. Intră și cu respirația tăiată, ca de fiecare dată, speră că va găsi altceva înăuntru. Că visul se va sătura de repetiție și va inventa altceva. Un nou decor, alte personaje. Dar era de fiecare dată același lucru. El, sărind peste câțiva ani, destul de mulți, cu chipul melancolic și plin de riduri, cu părul prea lung și prea alb, ca un Rambo decăzut, stă în fața ferestrei prin care se poate distinge un stejar imens agățat de cer, sfidând orice lege a gravitației. Mai multe familii de ciori stau cu capul în jos pe crengile lui. Nu sunt agitate, nu croncăne, ascultă și ele muzica ce se revarsă prin toți porii casei. El e îmbrăcat ca un țăran simplu, ca tatăl său. Nici urmă de costumele la dungă pe care le poartă de obicei, de cravatele colorate si elegante, de pantofii lucitori. Camera o recunoaște ca fiind a lui din copilărie, camera din satul Breb, mirosind a busuioc și a mere, simplă, micuță, răcoroasă, cu un pat doar, o masă din lemn și dulapul mare care acoperă aproape în totalitate un perete. Icoana e la locul ei pe perete cu ștergarul cusut de mama lui atârnând de o parte și de alta. Nu se aude nimic în afară de muzica ce răsună strident, fără sursă, de parcă ar fi fost un sistem audio surround de ultimă generație ascuns în măruntaiele casei.

Ca de fiecare dată se opri în prag, mut, cu gura căscată, într-o poziție incomodă pe care încerca să o schimbe dar niciodată nu reușea. Începea tot timpul cu Rolling Stones, Paint it black. Apoi era Beach Boys. După nici 20 de secunde se auzea Stairway to heaven a lui Led Zeppelin, apoi se porneau acordurile de la Dream on, Aerosmith și tot timpul se încheia cu Forever and One de la Helloween, din ce în ce mai repede până ce stejarul începea să vibreze făcând cerul să tremure ca apa unui lac tulburat de o ploaie torențială. Nu mai ascultase muzică de ani buni, piesele astea le știa din adolescență, de pe vremea când avea tot timpul din lume dar în vis era ca și cum le ascultase în urmă cu doar câteva ore. Își amintea perfect versuri, emoții, tatăl lui spunându-i „Oprește muzica, ne asurzești și în plus nu tu plătești curentul!”, mama lui care îl privea cu tristețe atunci când el cerea orice sumă de bani, refuzându-l cu furie neputincioasă, își amintea cum se întreba de ce și-au dorit părinții lui copii din moment ce părea mai mult că îi încurcă decât că îi ajută, slab, bolnăvicios, incapabil să lucreze în gospodărie sau pe câmp, idealist și lipsit complet de simț practic. Își amintea perfect în vis și nu putea să scape. Moartea mamei, cearta cu tatăl lui la înmormântare, rușinea și refuzul de a se mai întoarce în sat, toate le retrăia cu ochii închiși în timp ce muzica răsuna. În momentul când se oprea, liniștea îi rănea urechile și făcea eforturi să se trezească însă doar când exploda totul reușea să deschidă ochii. Ciorile își pierdeau primele penele cuprinse brusc de o forță gravitațională isterică, apoi stejarul cădea din cer cu un bubuit înfricoșător după care totul exploda și dispărea luat de vânt, inclusiv casa, inclusiv el.

Deschide iar ochii. Stă cu ei deschiși, ațintiți dureros spre tavanul fals zugrăvit recent verde măr, cu irisul mărit de concentrare, teamă și nesiguranță. Așteaptă ușa dar cum ea nu se arată clipește repede ca pentru a alunga de pe retină orice urmă a visului și sare din pat aruncând plapuma. În fiecare dimineață are același ritual, cu minimum de gânduri: își pregătește freshul de portocale și cafeaua, face un duș, își calcă perfect cămașa întotdeauna albă, pune mâncare pisicii unduitoare și mieunătoare, urmărește păsările care dansează în fiecare dimineață în stoluri – mai puțin în zilele când plouă – își ia geanta și iese grăbit pe ușă. În fiecare dimineață, mai puțin în acea dimineață. Casa este prea tăcută, nici măcar frigiderul nu se mai aude iar pisica se ascunde pe undeva. Și în acea liniște țârâie indiscret telefonul iar el îl caută nemulțumit din priviri. Nu-i plac lucrurile neprevăzute. Mai ales în dimineți ciudate, cu vise nelămurite.

– Domnul Remus Popescu? îi silabisește numele în receptor o voce feminină, răgușită.
– Da, eu sunt. Riky.
– Riky, da, nu am vrut să par lipsită de respect. Eu sunt Carolina. Ne-am cunoscut mai demult prin Mihai, prietenul tău din copilărie, el mi-a dat numărul tău de telefon. Eu sunt iubita lui Mihai dar acum e plecat în Spania la muncă și eu am rămas în Breb să am grijă de gospodăria lui.
– Da, parcă îmi amintesc, spuse el vag iritat de conversația care se prelungea inutil și de faptul că, afectat probabil de visul repetitiv, simți cum i se strânge inima. Mihai împărțea cu el ciocolata pe care și-o cumpăra de la Abc-ul din sat, îi dădea adidașii care lui îi rămâneau mici, îi povestea despre cărți și muzică. Nu mai auzise nimic de el de ani buni.
– E vorba de tatăl tău, Riky, se auzi iar vocea după o scurtă pauză.
– Așa?
– Nu pot să-ți spun la telefon.
– A murit?
– Da.
– Aha. Vezi, nu era greu de spus la telefon.
– Mie mi s-a părut greu.
– E nevoie de bani, zise el repede trăgând aer în piept.
– Ar fi. Nu a mai rămas nimeni din familie. Nu ai timp să bem o cafea și să vorbim despre lucrurile astea? Pe acasă pe la tine s-au schimbat multe lucruri.
– Nu cred, la mine acasă totul e cum trebuie, spuse el privind în jur. Iar timpul nu-mi prisosește. Dă-mi te rog un număr de cont și azi depun banii. Chiar contul tău dacă vrei, nu mă deranjează.
– Riky, banii nu rezolvă chiar tot, trebuie ca cineva să umble să rezolve toate treburile astea, încerca vocea să se mențină calmă, tatăl tău a rămas complet singur în ultimii ani.
– Îți trimit oricât. Nu prea am văzut lucruri care să nu poată fi rezolvate cu bani.
– Eu zic că sunt. Hai să bem o cafea.
– Auzi….Carolina, parcă așa ai zis că te cheamă, timpul meu este extrem de prețios și în plus nu beau mai mult de o cafea pe zi. Pe care tocmai am băut-o. Deci nu cred că este posibil.
– Dar bine, a fost tatăl tău! izbucni pierzându-și calmul inițial vocea de la celălalt capăt al firului.
– Da, a fost, îmi găsești mailul pe site-ul companiei A-scenta. Scrie-mi contul. Îți trimit banii. Este tot ce pot să fac. La revedere.

Închise înainte să audă ce mai avea femeia de zis. De fapt nu conta. Întârzia la birou și compania nu funcționa fără el. Poate și pământul înceta să se învârtă fără el. Și-a încălțat pantofii eleganți din piele naturală și a ieșit aranjându-și pentru ultima oară părul din care nici un fir nu făcea ce voia el. Arăta bine, nimeni nu ar fi zis că se apropie de 40 de ani, nu-i dădeai în nici un caz mai mult de 32. Era înalt, bine proporționat, fără nici un gram de grăsime pe corp, fără nici un fir de păr alb, tot timpul aranjat și bine îmbrăcat. Programul lui zilnic era același cu mici excepții, nu renunța pentru nimic în lume la orele de sală sau de somn, nu fuma și nu consuma alcool decât în situații excepționale. Se apropia mult de a fi un mecanism bine pus la punct care își programează până și emoțiile plus că plătea câte o persoană pentru fiecare mică plăcere din viața lui fie că era vorba de sex, prietenie sau prăjituri. În rest trăia singur cu pisica lui și nu ar fi schimbat niciodată situația.

În drum spre parcare încercă să-și ordoneze gândurile: proiectul nou, videoconferința de la ora 10, cele 2 concedieri, espressorul de cafea din hol – de fapt era o mașinărie de făcut cafea cu care voia să-i dea pe spate pe angajați, acum, după Crăciun. Mănușile, și-a uitat mănușile maro din piele întoarsă, și le cumpărase din Barcelona când fusese cu Matei. Și volanul va fi rece, trebuia să și le pregătească mai din timp. Tatăl lui, omul simplu, țăranul încă autentic care i-a spus „Hai și ajută-mă mai bine decât să te îmbraci ca o muiere, atâtea creme și sprayuri nu a avut neam de neamul nostru.” Nu. Nu asta e ordinea gândurilor. Va trimite bani și totul se va rezolva. Oricum nu-și mai văzuse tatăl de vreo 10 ani, deci nu mai conta, pentru el murise atunci. În vis semăna mult cu el, de fapt și în realitate, genetica e așa cum e, nu putem perfecționa ceea ce nu putem schimba.

Urcă în mașina rece și porni căldura. „Să mă implic emoțional doar dacă obțin rezultate imediate”, își repetă ca o mantră. Acceleră rapid dar inutil, la prima intersecție trebui să oprească. Fusese un accident sau ceva asemănător și se formase un ambuteiaj. Nu prea avea de ales. Trebuia să aștepte. Începu să bată nervos din picior și se uita din 10 în 10 secunde la ceasul lucitor de pe bordul BMW-ului negru seria 8 Coupé. După vreo 5 minute, obosit și iritat de neprevăzut dădu drumul la radio. Se auzea „I see a red door and I want it painted back/ No colors anymore I want them to turn black” și s-a trezit că fredonează Rolling Stones din vis. Și apoi „I love the colorful clothes she wears/ And the way the sunlight plays upon her hair.” Beach Boys. Fir-ar. Ieși din mașină. Nu era stilul său să fie spontan, spontaneitatea aduce numai probleme dar se făcuse prea cald înăuntru și ambuteiajul nu părea să se rezolve. Bine că nu și-a luat mănușile. Mașinile claxonau și fumegau agitate, din când în când câte una își mai ambala motorul, dar de urnit din loc, nici vorbă. Merse până pe trotuar să aibă o vedere mai bună asupra a ceea ce se întâmpla în față dar nu văzu nimic în afara șirurilor interminabile de mașini. O secundă avu intenția să se întoarcă la mașină să pornească iar radioul dar se răzgândi. Trotuarul era plin de oameni. Se amestecă și el în mulțime atras de posibilitatea de a zări cauza ambuteiajului. Când văzu cele două mașini de salvare se opri.

– Ce te oprești așa, în mijlocul drumului? auzi o voce nervoasă de femeie trecută prin ce era mai rău în viață și care îl îmbrânci puțin risipind în jurul lui un parfum ieftin și dulceag.

Asta îi aduse aminte de mașină și începu să alerge în sens invers. Era multă lume și parcă toți se deplasau ordonat în afară de un băiat de vreo 8-9 ani care stătea în genunchi lângă o gură de canal. Avea părul cam lung și în dezordine, nu purta căciulă dar era îngrijit îmbrăcat cu o geacă verde, blugi și ghete maro. Deși cam prăfuit. Și el avea părul ciufulit când era copil, mama lui îi punea un scaun în mijlocul încăperii și-l obliga să stea la tuns. El făcea orice ca să scape pentru că întotdeauna după avea senzația că e un pui care tocmai și-a pierdut puful. Niciodată însă nu scăpa.

Scutură nervos din cap ca și cum în acest fel ar fi reușit să pună capăt gândurilor pe care nu le mai avusese de ani buni. Pentru că, își spunea tot timpul, din momentul în care ai luat o decizie, totul devine clar. Poate nu chiar atât de clar, mormăi cu ciudă și se opri. Lumea trecea pe lângă copil ca și cum ar fi avut treburi importante de rezolvat și poate așa și era. Nimeni nu se oprea, nimeni nu se îndoia.

– Ce faci acolo? îl întrebă Riky. Ar fi vrut și el ca ceilalți să treacă mai departe pentru că, în mod cert, avea treburi importante de rezolvat. Dar nu mai era posibil.
– Aștept să iasă cățelul meu. A căzut în canal.
– Cum ar putea să iasă? E destul de puțin spațiu.
– E un cățel mic, domnule, e un pui, l-am găsit în fața grădiniței de lângă blocul meu. S-a speriat, precis, și a căzut în canal. Cred că pe aici va încerca să iasă. Atunci observă că are palmele julite și cam însângerate.
– Ce ai pățit la mâini? De ce nu ai căciulă? Și cum a căzut cățelul în canal?
– Așa fac animalele când sunt speriate, răspunse copilul privindu-l în ochi.
– De ce să fie speriat? L-a bătut cineva?
– S-a speriat de explozie. Eu eram cu el afară, ne jucam. A fugit în canal.
– De explozie?
– Da. A explodat apartamentul de la etajul 1. Noi stăm la 2.
– Și era cineva la voi acasă?
– Cred că da. Nu știu exact. Când am ieșit să mă joc cu câinele mama mea era în bucătărie și tatăl meu fuma o țigară pe scară.
– De aceea sunt mașinile de salvare?
– Cred că da. Nu știu exact. Eu am fugit.

„Nu te implica, nu te implica, ia rapid o decizie!” răsuna vocea dintotdeauna. S-a uitat în dreapta și în stânga, șirurile de mașini avansau ușor, se auzea un cor de claxoane mai încolo și începuse să fulguiască. Ceasul arămiu Meteoris de la Louis Moinet arăta ora 9 fix. Își verifică părul, îi păru iarăși rău că nu își luase mănușile, încercă să facă doi pași dar se întoarse.

– De ce nu porți căciulă pe vremea asta? îl întrebă pe băiat. E cam frig.
– Aveam căciulă… dar am pierdut-o.
– Hai! Căutăm un magazin și îți iau o căciulă. Sunt câteva mai mici în zonă.
– Nu se poate, domnule. Mama a zis să nu merg în nici un caz cu persoane necunoscute.
– Bine. Așteaptă-mă atunci aici.

Începu să alerge, trecu pe lângă mașina pe care o recunoscu ca fiind a lui, era greu să nu remarci Coupé-ul negru care încurca înfiorător traficul dezghețat între timp dar nu se urcă la volan să o mute din mijlocul drumului, îl ocoleau, asta e, îngreuna puțin circulația dar nimeni nu murea din asta. Trecu strada rapid și găsi după vreo 20 de metri un magazin de haine, o amintire a magazinelor comuniste de altădată, cu multe lucruri tricotate în vitrina mică, puse claie peste grămadă, rătăcit între un bar și o clădire care părea să se pregătească pentru demolare. Când intră se auzea de la un radio vechi portabil Led Zepellin, ajunsese la partea cu „To be a rock and not to roll.” Poate nu fusese o decizie chiar atât de bună.

– Bună ziua, aș dori o căciulă pentru un băiat de vreo 8-9 ani, se adresă vânzătoarei cu o claie de păr roșcat și sprâncenele poate puțin prea evidente.
– Desigur, avem roșii, albe, galben cu roșu…
– De băieți, vă rog.
– Îmi pare rău, doar astea le mai am, spuse ea, înșirându-i pe tejghea 3 căciuli colorate.
– Oricare, vă rog, zise el și își scoase portofelul elegant să plătească.

Luă una mai mult de fete decât de băieți și ieși fugind din magazin. Piesa se terminase, nu voia să asculte ce mai urma.

Când ajunse la locul unde-l lăsase, cel cu gura de canal, băiatul nu mai era. Doar oameni care mergeau grăbiți încoace și încolo, strânși în paltoanele lor. Începu să alerge în direcția de unde se puneau în mișcare salvările simțind deja un firicel de transpirație cum îi curge pe spate riscând să-i păteze cămașa perfectă. Dar nu se opri. Pe când ajunse în locul cu pricina oamenii strânși la fața locului începeau să se împrăștie.

– Vă rog, se adresă unui bărbat cu barbă între două vârste, caut un băiat care locuiește în scara cu explozia, la etajul II, de vreo 8-9 ani, cu părul vâlvoi, fără căciulă pe frigul ăsta, nu l-ați văzut?
– Aaaa, probabil vorbiți de Mihăiță, îi spuse bărbatul gânditor. Deși are doar 5 ani, nu 8 cât ați zis. Eu stau în cealaltă scară la etajul II. Tocmai l-ați ratat, a plecat cu salvarea a doua, părinții lui au scăpat doar un picior rupt – tatăl lui – și o mână ruptă – mama lui – plus niște contuzii dar când ne gândim ce putea să se întâmple… avea și un cățel în brațe, tot ud de l-a udat și pe el, îi era frig și vecina de la III i-a dat jerseul ei de lână maro, arăta ciudat săracu îmbrăcat așa, a plâns de ni s-a rupt sufletul și l-au lăsat să meargă cu ei. Da dumneata cine ești?
– Dar nu avea căciulă… șopti el fără să răspundă la întrebare.

Era ora 10, trebuia să înceapă videoconferința însă lui nu-i mai păsa atât de tare. Strânse în mână căciula subțire de fetițe și trăgându-și nasul de la frig și fulgi răzleți se îndreptă spre mașină. Se urcă la volan într-un cor de huiduieli și claxoane. Nu porni. Își căută telefonul în buzunarul paltonului pe care uită să-l mai dezbrace și formă numărul de dimineață ignorând celelalte 53 de apeluri.

– Alo, Carolina, sărut mâna! Parcă acum aș bea o cafea dacă mai este valabilă invitația. Într-un loc cu muzică. Sunt sigur că va fi muzică bună.

prof. Crina VOINAGHI




Crăciunul meu, Crăciunul altora (Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

E absurd să crezi că oamenii își doresc aceleași lucruri de Crăciun, că au aceleași dorințe clasice, să fie mai buni, mai darnici, mai frumoși sau mai deștepți. Asta se întâmplă în filme și în reclame. În realitate, suntem diferiți și vrem lucruri diferite. De la cele mai prozaice la cele mai idealiste și irealizabile. Unii vor să mănânce bine, să bea chestii fine, alții își doresc să plece cât mai departe, mai sunt și cei care vor să fie cu toată familia alături de dragul ideii Crăciunului sau pentru că de obicei toți sunt departe dar la fel de bine sunt și cei care se țin extrem de ocupați de Crăciun ca să nu se gândească prea mult la ce înseamnă acest moment pentru ei.

Îmi aduc aminte un film în care personajele, care făceau parte prin alianță din aceeași familie, erau întâmplător de religii diferite și, ajunși în casa părinților care erau catolici nu știau cum să explice copiilor existența ieslei în miniatură cu pruncul Isus, așezată la loc de cinste. Normal că a ieșit o comedie drăguță, așa cum francezii știu să facă dar, dincolo de toate, ei voiau doar să fie acceptați de cei din jur și poate puțin iubiți dacă este posibil. Și asta, cu toate că erau extrem de diferiți și voiau lucruri diferite, aveau alte credințe, se rugau la alți Dumnezei și îmbrăcau personalități care, uneori, se băteau cap în cap. Dar, până la urmă, ceea ce își doreau era să nu fie singuri și cred că asta ne dorim toți, există totuși un lucru pe care îl avem în comun dincolo de micile sau marile năzuințe diferite. Nimeni nu își dorește să fie singur de Crăciun chiar și într-o mașină scumpă sau într-un loc exotic. Ce farmec ar avea dacă nu ai putea împărtăși nimănui bucuria ta?

Deci, aș risca să spun că despre asta e vorba de Crăciun, Crăciunul meu, poate și al altora, nu neapărat al tuturor: despre împărtășirea unor gânduri, zâmbete și bucurii, despre umanitate și despre cât suntem de fragili. Crăciun fericit, oameni buni, vă doresc să trăiți aceste zile de sărbătoare alături de oameni dragi, să vă opriți un moment din rutina zilelor din ce în ce mai pline și să vă gândiți la ce contează cu adevărat pentru voi, să zâmbiți o secundă, două și apoi să mergeți mai departe.

prof. Crina VOINAGHI




Cum mi-am petrecut două zile cu românii mei din dreapta Tisei (autor, Crina Voinaghi)

În perioada 23-25 noiembrie 2018 au avut loc în Apșa de Jos, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia din Ucraina, la 11 km de Sighetu Marmației, mai multe activități care marchează anul Centenarului și pentru românii din dreapta Tisei. Printre evenimente trebuie să amintim Seminarul Internațional „Patrimoniu Identitar Comun – Casa Memorială Ilieș Filip” și Simpozionul Internațional „Mari personalități din Trasncarpatia, Ucraina”, inaugurarea Casei Memoriale Ilieș Filip, lansarea cărții „Mari personalități din Transcarpatia care au contribuit la promovarea culturii românești, Ucraina,”, volumul II, publicată în cadrul proiectului derulat de Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia” și finanțată de Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni. Coordonatorul proiectului, Ioan Botoș, este și președinte al Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia” și director al Muzeului de Istorie și Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Ucraina. Au participat invitați din România, Ucraina și Republica Moldova.

Românii din dreapta Tisei, aflați la o mică distanță de Sighet trăiesc în afara frontierelor României simțindu-se, majoritatea, români. Hazardul istoriei a făcut ca 4 localități să rămână lăsate pe dinafară, influențând nu numai destinul unei comunități ci și destine personale: Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă și Slatina. „Ne apropiem de o sută de ani de când românii din partea dreaptă a Tisei trăiesc în afara granițelor României, dar cu sufletul sunt îndreptați către neam, către limba română”, spune Ioan Botoș în prefața cărții „Mari personalități din Transcarpatia, Ucraina.”

Am simțit, cât timp am fost prezentă, o bucurie și o tristețe. O bucurie că românii, frații lor, nu îi uită și o tristețe pentru că nu au loc în viața lor. Am intrat într-o biserică ortodoxă. Preotul vorbea în ucraineană, oamenii de lângă mine în română. La seminar s-a vorbit în limba română și tot așa s-a și cântat. Melodiile tradiționale cu zongoră și ceteră care totuși sunau puțin diferit. Dar numai puțin. Cât să-ți amintească despărțirea, cotitura pe care destinul lor a făcut-o la un moment dat fără să vrea, obligat de circumstanțe. Nu scriu acest articol ca un istoric. Un istoric ar explica punctual de ce este așa. Eu doar vreau să punctez suferința difuză și dorința profundă a unor oameni calzi și primitori care vor să trăiască în familie, nu în afara ei. Trăiesc mai simplu. Fără atâtea dileme, bucuroși de întâlnire, întâmpinându-te cu bunătate și căldură. S-a cântat pentru sufletul românesc. O mână de oameni, multă solidaritate și o serioasă doză de umanism. Două zile cât am stat acolo, nu s-a discutat despre titluri și bani. S-a discutat despre suflet, limba română, frați, „românii noști”, cărți scrise în limba română, poezie, s-a recitat în limba română și tot ce s-a făcut s-a făcut din suflet.

M-am simțit foarte bine iar când am plecat după două zile, am avut impresia că eram cu toții niște prieteni buni care se despart pentru puțin timp urmând să se reîntâlnească în curând. Și mi-am dat seama că ei își doresc doar puțină solidaritate. Pentru că vorbesc în limba română și tot în limba română gândesc, pentru că sunt români. Am simțit legătura, am simțit afecțiunea și emoția. Iar d-nul Ioan Botoș, cel care a organizat activitățile, precum și soția dumnealui, Ileana Botoș și toți ceilalți români din dreapta Tisei sunt niște oameni extraordinari, i-am simțit în aceste două zile mai mult românii mei decât pe cei de acasă, din orașul meu, Sighetu-Marmației.

Autor, prof. Crina VOINAGHI




Despre Adela (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

– Melania! Hai te rog, ajută-mă să merg la baie!
– Nu sunt Melania! și apoi cu un glas voit plângăreț: Sunt Adela, mamă!
– Da, da, abia mă mai pot mișca, nu știu ce este cu mine, cred că am amorțit de atâta stat în pat. Melania, te rog sprijină-mă puțin!

La lumina veiozei aprinsă în grabă se puteau vedea două persoane cum încearcă să ajungă la ușă; una ținându-se dreaptă, cu părul complet alb prins sub un batic care îi alunecase pe spate și cu mâinile tremurânde mereu în căutare de sprijin iar cealaltă mai înaltă, foarte slabă, puțin adusă de spate, cu un capot roșu care foșnea la orice mișcare și care se șifonase foarte rău pe alocuri.

Întotdeauna când o trezea noaptea vocea slabă și răgușită avea o senzație de rece pe șira spinării. Îi veneau în minte momentele când ar fi strigat-o cu orice nume doar să răspundă. Dar nu era niciodată acolo. În liceu, când plângea cu capu-n pernă. În facultate când mânca ce apuca. Când Ionuț era mic și nu avea niciodată timp să vină să o ajute. Și acum se schimbaseră rolurile. Acum ea, mama ei, lipsită de aroganța și severitatea din tinerețe, cu toate celelalte lucruri dispărute din viața ei, tot ce o ținuse ocupată, tot ce îndrăgise, cu tatăl ei, Mișu, iubirea și chinul ei mort de ani buni deja, ea o tot striga. Dar nu o striga de fapt pe ea, Adela. Ea nu exista. O striga pe o anume Melania despre care nu știa nimic. Și toată această repetiție, acest nume care revenea obsesiv, al ei fiind complet uitat, începea să o irite, să o chinuie din nou, după atâția ani în care nu o mai chinuise niciuna din problemele adolescentine, uitate, îngropate. O întrebase într-o zi:

– Mamă, cine-i Melania?
– Cine? a întrebat-o și ea după câteva zeci de secunde, aproape total rătăcită în lumea ei interioară sau într-o altă lume, foarte departe și foarte străină.

– Îmi spui Melania. Cine este? Eu sunt Adela. Adela!

Bătrâna și-a netezit capotul plușat vișiniu pe care își așezase cuminte mâinile brăzdate cu degete tremurânde pe care stăteau semețe două inele cu pietre mari, mov. A privit pe geam ca și cum ar fi fost singură în casă și a început să fredoneze ceva doar de ea știut.

– Bine că acum îți place muzica! Tot liceul am ascultat muzică la căști, a bombănit Adela ridicându-se și forțându-se să meargă în bucătărie.

De două luni de când o adusese pe mama ei la ea i se schimbase viața. Și nu ar fi putut spune că în bine. Liniștea care era de obicei la ea în casă se schimbase în oftaturi, târșâit de picioare și trezit în miez de noapte. Ionuț era plecat la facultate și sunetele străine din casa ei o scoteau din sărite. Nu prea reușea să doarmă și era extrem de furioasă tot timpul. De 10 ani de când Victor plecase de acasă fără să dea vreo explicație nu mai fusese atât de furioasă.

Se hotărî să afle cine este Melania. Și într-o zi, întorcându-se de la birou, intră în casa unde crescuse și care acum era complet pustie. O izbi mirosul de naftalină și podeaua uzată de la atâta frecat. Mereu se mira din cauza asta. Acum dacă ceva se degrada din cale-afară îl schimbai. În ultimele două luni de când mama ei era la ea avusese nenumărate tentative de a o aduce înapoi. Și chiar o adusese o dată. La început, când nu părea atât de grav. O găsise la două străzi distanță, în pijama și cu capotul vișiniu pe deasupra. Stătea pe o bancă în fața unei case și se încălzea la soare, cu bigudiuri în părul ei încă frumos, în întregime alb, impozantă și cu un anume farmec păstrat în pofida trecerii timpului. Uneori, Adela avea senzația că pare de vârsta ei. Ea nu-și punea niciodată bigudiuri și își prindea la spate părul șaten cu multe fire albe pe care uneori uita să-l vopsească. Atunci îi zise pentru prima oară Melania. Nu o luase prea în serios pentru că avea altele în cap: cum să rezolve situația, ce să-i spună lui Ionuț, la ce medici ar putea merge pentru somnifere, calmante, lobotomii parțiale…

S-a apucat să scotocească printre lucrurile ei, în locuri interzise pe vremea când era copil și pe orice vreme, când ar fi vrut să descopere secretele ascunse, mai ales pe acelea care îi erau interzise. Erau acolo poze, dosare, flori uscate, sticluțe goale de parfum, versuri, frânturi de proză, jurnale scrise cu litere micuțe, temătoare, desene naive pe care le-a recunoscut ca fiind ale ei și pe care le credea de mult aruncate, botoșeii ei de când era mică, compunerile ei din clasa întâi, era acolo o altă lume care îi era ei străină, un puzzle ciudat care o făcu să plângă și să se îndoiască de tot ceea ce știa. S-a uitat încă o dată în jur pentru a se convinge că era casa în care crescuse și a plecat cu senzația că ceva îi scapă, că ani de zile fusese victima unei farse.

– Mamă, ai păstrat desenele mele de când eram mică! De ce?
– Melania, știi ce aș mânca? Niște plăcinte cum făcea bunica ta. Mai știi? Zicea că-s cu buruieni și tu nu voiai în ruptul capului să guști. A râs câteva secunde și Adela a văzut că o pierde din ce în ce mai mult, parcă ar pleca undeva departe și doar corpul i-ar mai rămâne puțin.
– Mamă, îți fac plăcinte dacă asta vrei, dar verdețurile bunicii, nu știu de unde să le iau. Nu am întrebat. Tu știi?
– Să mergi să culegi niște ștevie de pe lângă casă și urzici, acum sunt bune cât sunt tinere. Vai, ce poftă îmi este de o plăcintă! Melania dragă, tu vei știi să o faci, semeni mult cu mama mea și cu mine! Și ție îți este greu să îmbrățișezi pe cineva….Asta e problema cu noi, cei din neamul ăsta, nu știm cum să iubim!

Adela a rămas mută, în picioare. Mama ei nu a mai spus nimic, a început să caute ceva în zare și orice a mai întrebat-o apoi nu a răspuns. S-a întors a doua zi la lăzile din casa părintească și după câteva ore de mirări a găsit niște cărți poștale pe care mama ei le-a scris unui anume Matei Moldovan din Iași, dar nu le-a mai expediat. Pe una era: „Voi avea o fetiță. O va chema Melania.” Urmată de o alta: „O cheamă Adela, lui Mișu nu-i place numele Melania.”

Crina VOINAGHI

Sursă foto: www.efoartebine.ro




O mână întinsă trebuie să spună o poveste (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Nici cerșitul nu mai este ce a fost. Cândva știai că persoana care se apropie de tine urmează să-ți ceară bani, era cumva previzibil. De exemplu la ieșirea din biserică sau la intrarea în cimitir, bănuiai că cineva îți va întinde mâna spunând sau nu o poveste. Te pregăteai moral fie să-l ignori fie să-ți cauți câteva monede în buzunar. Apoi au fost cei care veneau pe la mese și cereau pur și simplu sau vindeau câte ceva. Cei care stăteau așezați direct pe trotuar cu câte un carton legat de gât pe care apăreau vreo 100 de cuvinte, scrise de mână, de cele mai multe ori stâmb, scrijelit și neciteț.

Acum mi se pare că cerșetorii s-au schimbat, s-au rafinat, fiecare îți spune o poveste, te iau pe nepregătite și nu știi dacă să te lași sau nu manipulat. Nu știi ce stă în spatele poveștii și dacă nu ați văzut încă filmul românesc „Filantropica”, acum ar fi  momentul. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Nimic mai adevărat.

Fiecare țară cu cerșetorii și săracii ei, da, cum nu se poate mai bine spus dar ai noștri te iau pe nepregătite. Se îndreaptă spre tine la ieșirile din supermarketuri sau pe stradă persoane îmbrăcate decent despre care ai putea crede că s-au rătăcit într-un orășel străin sau că te cunosc de undeva și pe tine te-a lăsat memoria. Le lași să vină spre tine, le acorzi toată atenția ca apoi să le auzi spunând o poveste cu mai mulți morți, cu incendii, cu copii de crescut sau bătrâni de îngrijit. Oameni nu neapărat bătrâni care probabil spun „pentru 1000 de lei pe lună nu mă ridic din pat” sau oameni care ar necesita îngrijiri speciale și de care statul se spală pe mâini. Rămâi perplex câteva secunde după care scotocești jenat după o bancnotă întrebându-te în același timp de ce te lași atât de ușor manipulat, analizând situația și încercând să-ți dai seama ce este mai rău: că cerșesc sau că te iau prin surprindere. Sau te mângâi cu ideea că poate cerșetorul căruia i-ai dat face parte din acei 1% care spun adevărul. Sau poate nu există nici atât?

Mai sunt bătrânii care își vând cărțile și pe lângă care treci cu sufletul rupt în zece, ai vrea să le cumperi pe toate, sau poate nu sunt cărțile lor, te întrebi brusc, suspicios, mai sunt copiii cu ochi mari care îți cer să își ia o înghețată și cărora nu le poți rezista. Și ți se rupe sufletul când vezi persoana matură dubioasă care vine și-i ia banii și căreia nu i-ai fi dat nimic niciodată. Bărbatul tânăr cu un copil de câteva luni la gât care îți smulge un oftat sau bătrâna cu plase așezată pe un scaun.

Probabil pe viitor poveștile se vor diversifica și ne vom ocoli suspicioși unii pe alții. Vom trece pe lângă persoana care are nevoie de un telefon la 112 sau pe lângă turistul care vrea să știe cum să ajungă la Săpânța. Vom obosi să ne lăsăm puși în situații ciudate. Sau vom trăi într-o Românie perfectă fără cerșetori, fără câini vagabonzi și cu oameni buni. Glumesc, normal.

prof. Crina VOINAGHI