1

Tânăra poetă CNDV-istă Anastasia HERBIL ne-a adus mai aproape de EA! (autor, Giulia Șofron)

Vineri, 5 noiembrie 2021, am avut plăcerea să particip la momentul cu totul înnobilat într-o mare de Emoții și Artă (EA), lansarea de carte a Anastasiei Herbil (elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet). Intense „valuri” de trăiri generate de volumul „Aproape pe jumătate” (Editura Valea Verde, 2021) au cuprins sufletele noastre. Lansarea de carte s-a desfășurat la Galeria Vassiliev, într-o atmosferă magică. M-am simțit parte integrată inimii poetei. M-am regăsit printre oamenii dragi ei și am admirat tăcută volumul de poezii care cuprinde un univers de sentimente metamorfozate în admirabile versuri.

Editorul (și poetul) Ion Mariș a fost ghidul acestei călătorii în ascunsul străfund al Anastasiei. Ne-a vorbit despre drumul tinerei poete în lumea artei și despre darul ei, bine înrădăcinat, din care a crescut pomul bogat al creației. A reușit să o descrie în adevărata ei esență poetică, să ne-o „ofere” precum cupa de înghețată pe care ne-am dorit-o mult și am așteptat-o toată ziua pe când eram mici.

Printre noi s-au aflat patru „curajoși”, care au luat exemplul Anastasiei și au eliberat emoțiile interioare. Poetul Marin Slujeru și-a exprimat admirația față de scrierile tinerei, copleșit de mândrie față de ea și de ceea ce reprezintă. Poeta Rândunica Anton i-a presărat câteva sfaturi, care vor fi condimente utile pentru viitorul artistic. Doamna profesoară Crina Voinaghi, directoarea Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, a vorbit despre Anastasia ca și cum ar fi fost trandafirul neprețuit, care trebuie îngrijit meticulos, din povestea Bell și Bestia. Totodată, a subliniat cât de multă culoare aduc în lume oamenii ca ea, cum dăruiesc viață până și unui „lucru” care părea banal. Este esențial să prețuim aceste persoane care ne ghidează spre o cunoaștere mult mai profundă a sinelui și automat a tot ceea ce ne înconjoară.

Au existat două momente, preferatele mele, care mi-au luat sufletul în palme și m-au emoționat până în punctul de a-mi da lacrimile. Nimic nu mă atinge așa cum o face conexiunea dintre copil – părinte. Cu ochii umezi și inima plină de iubire, mama Anastasiei ne-a povestit despre talentul fiicei sale, care își are originea în copilărie. Ne-a mărturisit că i-ar fi adus o mare bucurie dacă reușea să păstreze toate poeziile însoțite de o multitudine de desene de când era mică tînăra poetă. Astfel, ar fi reușit să scoată încă un volum pentru surioara acesteia, pentru cei care sunt la începutul drumului în viață.

Am remarcat și intervențiile proactive ale reprezentanților revistei „AxA” (CNDV) și ale Clubului INTERACT Sighet.

În jur, vibrațiile au crescut, iar poeziile Anastasiei și-au găsit ecoul în interiorul meu. Pleș Ilinca, elevă și ea la CNDV i-a însoțit creațiile pe ritmul muzicii, în armonie cu vibrațiile trupului omenesc. Le-a interpretat și a reușit să-i transmită emoțiile într-un mod unic. În momentul acela, fiecare vers s-a contopit cu existența mea, înțelegându-l mai profund ca oricând. Prin muzicalitatea adusă poemelor Anastasiei am reușit să simt clar, precis, mesajul pe care-l transmiteau, am reușit să fac parte din bătăile inimii ei.

Lansarea de carte s-a încheiat la fel de frumos cum a început și s-a derulat. Tânăra poetă ne-a mulțumit tuturor, a împărtășit cu noi emoțiile pe care le avea, iar noi ne-am bucurat de această părticică din ea pe care am fost norocoși să o cunoaștem.
Anastasia Herbil a reușit să ne aducă nu numai mai aproape de ea ci și de noi înșine.

Giulia Șofron
elevă, CNDV

Foto: Nicoleta Giurgi
Video: Ion Mariș




Nu postezi, nu exiști (autor, Crina Voinaghi)

E vremea vacanțelor, a pozelor albastre și însorite postate din plin pe facebook, instagram și mai știu eu câte rețele sau pagini virtuale. Sunt vacanțele trăite real dar și virtual, cu telefonul la îndemână, de parcă reacțiile primite ar valida calitatea sejurului. Farfurii din care rânjesc pești cu ochi sticloși, caracatițe și rapane, deserturi aranjate fantezist, ochelari de soare lăsați neglijent într-un colț al pozei, stânci albe ieșind dintr-o mare turcoaz, ireală pentru cel care muncește de o viață pământul într-un sat de pe Valea Izei și care nu înțelege de ce alții umblă aiurea, pe la străini, în loc să aibă grijă de ce este al lor. Plajele întinse, pustii sau colorate de nenumărate umbrele de soare, lichidul verzui sau portocaliu dintr-un pahar aburit unde parcă poți să auzi sunetul pe care îl scot cuburile de gheață atunci când se lovesc unele de altele, pozele Iola, cum le numește un prieten, adică io la mare, io pe un cal pe drumuri de munte, io la Tour Eiffel, ca o dovadă, am fost acolo, jur, să mor io dacă mint. Concediul ideal, cosmetizat pe ici pe colo, povestit, arătat, bifat. Nu intru în detalii gen Mamaia sau Vama Veche versus Antalya ori Egipt ori Turcia. Hai să lăsăm așa partea asta.

Altceva vreau să spun. Să vorbim puțin despre partea ascunsă a vacanțelor. Dark side of the moon. Dincolo de poze. Dincolo de virtual. Realul. Gogoașa mâncată pe plajă, înmuiată într-o cafea dulce care poate e mai bună ca mic dejunul repetitiv de la un hotel mediocru. Coada la șaormerie. Copilul care nu mai are răbdare. Soarele. Loțiunile de plajă cu care nimeni nu vrea să se dea, doar dacă îl dă cineva. Nota de plată de la cină. Oboseala de la 5 dimineața când te trezești ca să vezi răsăritul. Hainele murdare pe care le îndeși în bagaje. Și totuși, și astea fac parte din vacanță, din realul și farmecul ei. Nu le poți surprinde în poze dar cu câtă nostalgie te gândești la nisipul prea fierbinte care îți ardea tălpile, la cabina de duș mult prea mică de la hotel sau la ploaia care a venit de nicăieri și te-a udat până la piele într-o seară cu nuanțe de portocaliu. Cât de mult contează cu cine ai fost, ce ați vorbit când nu aveați ce vorbi, cum te-ai așezat pe o terasă și ai comandat din meniu fără să te uiți în dreapta la prețuri, cum ți-a zâmbit chelnerul sau cum ai zâmbit tu orizontului.

De fapt, toate lucrurile care contează cu adevărat nu sunt surprinse de nicio poză, de pe nicio rețea de socializare, niciuna nu îți poate transmite esența, e doar o imagine frumoasă și nimic mai mult, de obicei analizată, refăcută, retrasată, pe care o promovăm pentru că ne face viața mai simpatică. Și, în fond, fiecare știe cât de mult s-a apropiat vacanța lui de ceea ce dorea să fie, în ce măsură i-a reușit evadarea pe care a planificat-o și care îi va da chef de muncă pentru încă un an sau cel puțin până la următoarea vacanță. Până atunci rămân emoțiile, bucuriile și de ce nu pozele, postate în lumea virtuală a prietenilor conștiincioși care dau like.

Crina Voinaghi




Semn de carte – Schimbarea și alte povestiri, de Crina VOINAGHI

DIN ROST ÎN ROST….

Adina CURTA

Nimic nu rămâne fără rost. Când nu mai are unul, apare altul…

Cine a citit Nouă vieți, prima carte a Crinei Voinaghi (2017), va regăsi în Schimbarea și alte povestiri (2020) confortul lecturii gratifiante, plăcerea incursiunii într-un obișnuit nebătător la ochi, dar cu potențial neprevăzut și  frisonul   contactului cu dimensiuni mai puțin accesibile.

Tonul, dat încă din titlu, pare să fie cel al schimbării care merge de la deplasare la întorsătură și transformare. Depinde de căutătura ochiului cititor…

Personaje naratoare în tot felul de ipostaze, persoane întâi masculine și feminine, mai tinere sau nu prea, cu sau fără soț/ie, persoane mai îndepărtate de vorbitor – de rangul trei al gramaticii – cu priviri băgărețe, toate puse pe povestit, adică pe descărcat. Că materia primă, respectiv viața cu ale ei, nu lipsește. Nici nu începe, nici nu se sfârșește, indiferent ce-ar spune sau ce-ar păți unul sau altul. Ea doar este. A nu se confunda cu realitatea care, în doză prea mare, poate deveni stresantă. Vezi 6.40. Caz în care,  reguli menite să țină haosul în frâu, pot fi temporar abandonate sau, culmea!, ca să nu dispară de tot, preluate pe nesimțite tocmai de inițial oponenți. Pentru că nimic nu trece fără a lăsa urme, și nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.  

Bine zicea Shakespeare: Mult zgomot pentru nimic. Dar una este să fii de acord cu o zicere celebră despre care auzi la cursul de literatură universală, și alta este s-o întorci pe dos în favoarea ta, cu larma de rigoare. La cursul de literatură universală unde proful tău preferat intră, într-o anumită dimineață, îmbrăcat cu o salopetă de zugrav albastră, pătată din loc în loc cu alb. Pentru că se consideră important, cel mai important, pentru că își permite să facă ce-i place (să zugrăvească, în cazul de față) și își apreciază într-atât viața personală încât nu lasă pe absolut nimeni să-l calce în picioare. (Proful meu preferat)

Atunci când te cheamă Adela, dar tu ești, de fapt, Melania și n-ai știut până la un moment dat…Atunci viața ta capătă, în răspăr, un sens pe care n-aveai cum să-l bănuiești. Porți numele Adela, da, dar asta nu înseamnă că exiști. Cel puțin, nu pentru mama ta. Pentru ea n-ai prea existat ca Adelă, atâta timp cât viața a ținut-o ocupată cu una, alta. Cât a distras-o. Când și-a retras distractorii – ca la testele cu alegere multiplă – mama s-a întors în punctul inițial. În preajma nașterii tale. Iar tu, care acum o îngrijești, ai impresia că ani de zile ai fost victima unei farse. O farsă în care ai început să joci în momentul în care, în loc să intri în lume cu numele pregătit și dorit de mama ta,  Melania, te alegi cu Adela,  nume  pus de Mișu, soțul mamei. N-am zis tata, am zis soțul mamei. Ești sau nu ești numele pe care îl porți. Putem spune și altfel: îți porți sau nu îți porți numele destinat. (Despre Adela)

Bunicii. Așa bătrâni cum sunt, au puteri miraculoase. O poți spune acum, retrospectiv, fără nicio ezitare, încredințat că totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Cât să găzduiască și bunici, și copii laolaltă. Și, cel mai important, telefoane care nu dau niciodată vești proaste. Veștile proaste există, de ce să nu recunoaștem, dar ele vin doar prin telefoane de adulți. Indiferent de brand. Și, evident, în case fără bunici. (Trei la masă)

Plăcerea de a savura, liniștit și cu multă poftă, un pahar cu apă, nu este de ici de acolo. Ea pare să vină în viața cuiva abia când începe să aibă timp… să viseze. Noaptea, de bună seamă. Nu pentru că ziua ar fi foarte ocupat, dimpotrivă. Are tot timpul posibil din momentul în care nu mai are nevoie de el, de timp adică, pentru nimic. Decât, eventual, pentru a face diferența dintre orez și cușcuș. Meniu tenace de…spital? (Schimbarea)

Uneori visezi că visezi. Vis în vis. Se întâmplă mai ales atunci când trecutul se ține scai de tine și se încăpățânează  să te rezolve. Vei fi sărit peste ceva fără să rumegi suficient amplitudinea contextului, crezând că poți pur și simplu să te rupi și să ignori ce-o fi fost. Nu funcționează. Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, vei veni la întâlnirea esențială, de neevitat. (Decizii)

Când te joci, câștigi sau pierzi. Dacă jocul este unul de competiție, vorba lui Caillois. Că dacă-i de vertij, amețești. Dacă-i simulacru, intri în vreo piele străină, iar dacă-i de hazard, te abandonezi, nu prea știm exact cui. Când ajungi la 1,55 cu tocuri cu tot (pe care, oricum, nu le porți!), ești tunsă periuță și porți ochelari cu ramă violet, ascendentul tău asupra unei semene cățărate veșnic pe tocuri cui, cu părul lung  aranjat tot timpul ș.a.m.d. ar putea fi inteligența. Doar că IQ-ul nu prea are sex-appeal…(Jocul)

Ar fi de dorit să te ai bine cu tine. Nu de alta, dar nu întotdeauna ai șansa să dai peste cineva care să te salveze de tine însuți. Sau să vă salveze de voi înșivă, dacă sunteți doi. Că te poți plictisi de moarte și unul cu celălalt. Chiar dacă îți pasezi responsabilitățile și nefericirile mărunte. Ciudat cum te atrage viața (sau karma) în locuri în care nu-ți este bine. Unde pățești câte ceva, sau te întâlnești (uf!) cu câte cineva. Nu-i musai s-o pui pe seama karmei, poate fi doar un moment prost.  Sau mai multe momente proaste. Oare chiar contează?  (Ce noroc!)

Unele sate au biserica în centru, eventual pe lângă școală, primărie etc. Altele, în mijloc. Pentru că sunt atât de mici încât n-au centru. Circulație restrânsă, limitată, dar zvonurile nu au nevoie de mijloace de transport. Tehnologia cu reprezentantul ei cel mai popular, internetul, îi ademenește pe copii, exploratori din fire. Dar laptopul cu filme porno – ce-or mai fi și alea? –  al lui moș Costel, este bine păzit de câini ciobănești. Nicio problemă! La toamnă mergem la liceu. (Satul)

Nici chiar așa! Doar n-ai vrea să-ți vezi iubita dansând pe Chop Suey! Nu, n-ai vrea. Nici ea nu vrea. Se ferește să vrea ceva. Îi place Nichita Stănescu, depozitează multe tristeți, absențele tatălui, furiile mamei. Nu-i plac gândurile, o sperie, le alungă cu ce poate: o relație, o pisică, niște tequila etc. Inerția este mare, învinge de fiecare dată. Schimbarea n-are nicio șansă, că bine zice tanti Dumitrița.  (Chop Suey)

De ce să nu-ți faci timp de o cafea cu o fostă colegă întâlnită după…..ani? Care te pune la curent cu actualitatea etichetelor. Cam nasoală, eticheta – curvă, dar asta-i viața! Nu, nu ea. Mădă! Ce bine că există câte-o Mădă care să servească drept ecran de proiecție. Este și acesta un mod în care viața îți oferă oglinda ajutătoare. Te poți vedea în ea, te pot vedea alții, te poate și se poate înțelege cititorul. Cam așa funcționează etichetele. (Revedere)

Revederea este una cu iz de rutină când se petrece programat, din 10 în 10 ani. O tradiție rutinată sau o rutină tradițională. Din care nu te scoate nici măcar spontaneitatea ultimului moment. Nostalgiile la ele acasă. V-ar plăcea să mai fiți în liceu? Variante posibile: cu sau fără mintea de acum. Variațiuni pe tema în chestiune. Până în momentul în care, ce să vezi?, back in time, pe bune.  Vrei în trecut? Hai în trecut! Un scurt cutremur și terasa zdruncinată te conectează. Din fericire, nu sunt victime. Nici ale cutremurului și nici (de acum înainte) ale trecutului. Lăsăm trecutul să rămână trecut. (După 20 de ani)

Proști și deștepți sau, în loc de proști, să zicem fraieri. Fraieri pentru că pierd vremea cu regrete. Ce rost are ? Niciunul. Atunci hai să fim deștepți, să bem niște beri bune și să ne bucurăm că viața este frumoasă. Chiar dacă afară este foarte cald și-am rămas fără bani de smântână. Supa de păstăi congelate pe care am plănuit-o nu mai are nevoie nici de smântână, nici de sare. S-a evaporat până la fum, în timp ce, manevrând telecomanda de pe canapea, probabil că am ațipit.  (Fără regrete)

Nu suntem singuri în univers. Nici măcar în cartier. Avem vecini. Atât de bine informați încât reușesc să ne-o ia înainte în propria noastră viață. Unii sunt chiar bine intenționați și ne susțin în planuri de viitor. Pe care, dacă nu le-am făcut încă, las’ că le fac ei! Și ce-i dacă timpul nu le dă dreptate? Noi să fim sănătoși! (Vecinul)

Se poate dormi și în pensiuni ieftine, cu servicii ok. Atâta cât te țin banii. Mai ales atunci când îți dorești să rămâi puțin singură. Nu, nu cu tine însăți, pentru că nu prea știi cine ești. Știi doar că ai 32 de ani și ești speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat. Te gândești la cum ar reacționa mama ta când i-ai spune că ești, probabil, blocată în timpul altcuiva. La fel ca individul care s-a așezat într-o zi lângă tine, pe banca de pe peronul gării. Nu chiar frumos, dar interesant sau, mai degrabă ciudat, poate chiar periculos? Mama l-ar fi detestat din prima, asta-i sigur. Madame Bovary, interesantă și instructivă carte, ce bine că am citit-o! (Tristețea ochilor albaștri)

15 povestiri vrednice de citit, cu miez, la sfârșitul cărora zăbovești admirativ preț de-un înțeles, de-o nedumerire, de-o descoperire…

 

Sursă articol: Revista Discobolul nr. 280-281-282

N. r. Schimbarea și alte povestiri, de Crina Voinaghi, poate fi achiziționată de aici: carturesti.ro

 

 




Există un timp pentru orice (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Petrecea multă vreme gândindu-se la timp. Își aducea aminte că în copilărie avea ore întregi ba chiar zile lungi de plictiseală în care timpul se târa asemenea unui melc hotărât să ajungă ultimul la frunza de varză. Nu mai ținea minte de când timpul îl înșela și împărțea ziua în câteva momente cheie cum ar fi toaleta de dimineață, plimbarea de după-amiază încetinită de baston, scuturatul pernelor care îl făcea tot timpul să strănute și serialul de seară devenit tot mai siropos odată cu trecerea anilor. Și apoi de la capăt. Ca și cum ar fi aceeași zi pusă pe repeat. Ca și cum tipul înalt care făcea un maraton în mai puțin de trei ore, bărbatul carismatic după care femeile întorceau capul pe stradă, divorțat la doar doi ani după nuntă și care nu s-a mai recăsătorit, ar fi dispărut. Pur și simplu. Nu s-a transformat, a dispărut, nu îl mai recunoștea în nimic. Nici în mersul șovăielnic, nici în ridurile care îi brăzdau fruntea, nici în ochii apoși, nici măcar în vocea devenită răgușită și ezitantă.

Apoi au început să îl doară toate deodată. Vârsta, asta e, cnp-ul, îi spunea vecina de la trei care îi aducea din când în când o prăjitură, vorbeau de trecut, de copii iar timpul devenea vioi, întinerea și cânta cu toate limbile ceasului vechi cu pendul de pe hol. A venit și fata lui din Elveția – singurul copil pe care îl avea – cu două săptămâni înainte de Crăciun.

– Tată, ți-am spus să ai grijă de tine! Of, de ce nu ați mai făcut voi un copil! Tu ești într-o parte, mama în alta, am și eu viața mea! zicea ea cam de două ori pe zi cu ochii la ceasul micuț de la încheietură.
– Apoi nu trebuia să vii dacă te-am deranjat, îi răspundea el pieptănându-și părul rar și alb. Avea ticul ăsta ori de câte ori se simțea ofensat, îl păstrase din tinerețe când avea un păr des și frumos, cam așa ca al fetei lui.
– Nu mă enerva! Mi-am luat două zile de concediu. Cu week-end-ul, patru. Merg cu tine să-ți faci analize, te pun eu pe picioare.

Nu i-au ieșit bine analizele. Fata lui a plecat după patru zile timp în care i-a întors casa pe dos, a ridicat praful din covoare, a gătit exagerat, a servit mesele la ore fixe, a aerisit continuu, el suferind de frig și dorindu-și să nu fi venit. Plus că vorbea tot timpul la telefon într-o franceză pițigăiată și miorlăitoare. Nu suferea franceza. I se trăgea din școală probabil, de la conjugarea infinită a verbelor și de la profa care urla pronunția.

S-a internat pentru trei zile – pentru mai multe investigații cică – iar timpul nu mai era împărțit, devenise un lac mâlos nemișcat, cu miros de clor și medicamente. Poate și pentru că își lăsase ceasul și telefonul acasă spre disperarea celor doi prieteni ocazionali pe care îi mai avea și a fiicei lui, singurii care îl mai căutau. Poate l-ar fi sunat și vecina de la trei, cine știe? În lipsa unui ceas urmărea defilarea asistentelor, a medicilor, a infirmierelor, a celor care veneau în vizită, doar noaptea erau perioade de liniște întrerupte de suspine mai sonore. Apoi nu mai putea să doarmă iar timpul îl cuprindea în plantele lui unduitoare.

După Crăciun au început să-l doară mâinile. Pur și simplu. Timpul aproape s-a oprit în loc dar cel mai ciudat era cât de mult le simțea ale lui, așa dureroase și atârnându-i greu de corp. Ar fi vrut să le smulgă și să le pună deoparte, măcar cât să poată dormi dar erau ale lui, ramificații devenite inutile ale unui corp ticăind mut. A avut timp în acele nopți să-și aducă aminte toată adolescența. Clavicula unei fete blonde, cerul mânjit de stele văzut dintr-un câmp de maci, roșul unghiilor tipei de la bar care îi dădea restul de la paharul cu gin și el care îi prindea mâna caldă spunându-i „Păstrează-l!” Mama lui tot timpul cu cearcăne, bicicleta negru cu galben la care pedala ca un apucat, muzica răsunând dintr-un garaj unde era clinchet de pahare și versuri de la Pink Floyd. Cât de repede a trecut acea perioadă, uneori se întreba dacă sigur e a lui, dacă nu cumva a inventat-o. Au mai fost momente fericite, sigur că au fost, dar perioade întregi ca atunci, asta nu mai ținea minte. Poate era și el de vină, nu lua timpul în serios, credea că e egal, corect, altruist. S-ar întoarce să mai stea cu fata blondă, să îi sărute clavicula ca în acele seri de iulie, să nu se însoare atât de repede și prostește cu cea mai bună prietenă a ei doar ca să se răzbune pentru a și uitat ce, să nu se mai îngroape în lucru devenind un străin pentru propria lui familie.

A durat câteva nopți dureroase până și-a dat seama că toate gândurile sunt inutile, că timpul îl păcălește în continuare provocându-l să se gândească la ceva mort, trecut, terminat, devenit atemporal. Când și-a dat seama de asta nu l-au mai durut mâinile. A dormit toată noaptea iar dimineața s-a simțit tânăr, energic. Și-a dat jos ceasul de pe mână și a oprit pendulul din hol. Apartamentul încărcat de tablouri, pături, milieuri și vaze de cristal i-a părut brusc apatic și inutil. S-a îmbrăcat lejer și a urcat încrezător la etajul trei. Era o zi numai bună de făcut o plimbare prin oraș, iarna se transformase prematur în primăvară.

prof. Crina VOINAGHI

sursă foto: mediafax.ro/Persistența memoriei, Salvador Dali




Mai mult (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

S-a trezit, pentru a nu știu câta dimineață cu nasul complet înfundat, ca și cum ar fi fost răcită deși știa aproape cu siguranță că nu este. Iar mă simt nașpa în propria mea viață, și-a spus. De multe ori se întâmpla să fie luată prin surprindere de propriul ei corp. Ca și cum ar avea o ținere de minte personală și ceea ce și-ar aminti ar fi că nu-i place de el în camera gri cu perdeluțe crem care probabil ar trebui spălate mai des. Nu-i place să fie frig atunci când se dă jos din pat și caută prin dulapuri cafeaua, atunci când trebuie să se spele în baia rece și să se îmbrace cu aceleași haine pentru a merge la un serviciu necesar și în același timp inutil.

Nu a fost tot timpul așa dar oamenii își doresc diverse lucruri și cad în numeroase capcane. Viața te învârte cu 180 de grade și te întoarce rapid cu capul în jos, zicea bunicu-său și poate știa el ceva. Cine ar fi crezut că vor ajunge în situația asta, totul mergea bine până când au scăpat hățurile și el…. Nu are rost să-și mai aducă aminte, oricum e trecut, nu mai poate fi schimbat și își face mai mult rău bătând aceleași drumuri cunoscute prin mintea ei.

A ieșit din scară proptindu-se cu șoldul drept în ușa cu arc care se închide singură și docilă în urma ei. Aerul transparent era ușor de inspirat. Intra în plămâni fără dificultate, ca un fuior invizibil și binefăcător al unei zâne bune. Era ziua ei liberă și totul în jur i se părea emoționant, ca unui copil care așteaptă și nu așteaptă prima zi de școală. Copacii din curtea învecinată blocului aveau mugurii pregătiți să-și descopere albul sau rozul sau galbenul, pământul respira umed și verde iar oamenii închideau cuminți ochii pe bănci la soarele de martie. O așteptau Carla și ceilalți, era în întârziere, știa asta, dar totuși nu s-a putut abține și a rămas câteva minute nemișcată, visătoare, cu impresia că totul se putea opri câteva clipe dacă se oprea și ea.

– Ia dă-te la o parte că nu poate nimeni intra în scară! auzi o voce feminină răgușită probabil de la prea mult tutun.

Deschise repede ochii sau poate mai întâi se mișcă din loc, încetinită de revenirea simțurilor.

– Scuze, reuși să articuleze după vreo 20 de secunde, timp în care femeia cu părul mov și cu o plasă voluminoasă deschise ușa de la scară vorbind cu ea sau nu.

– Ce ți-e și cu fițele tineretului din ziua de azi! Parcă vor fi tot timpul tineri și frumoși! În loc de muncească stau în drumul oamenilor, mai auzi înainte să se închidă ușa.

Sâmbătă, sfârșit de martie. Azi nu merge la fabrică, e liberă și tocmai azi, după 5 zile de trezit la ora 5 și alergat cu ochii pe jumătate închiși la stația de autobuz se găsește cineva să-i facă observație că nu muncește și că este prea tânără, mda, fain să ai 30 de ani, să te doară diverse chestii, să suferi de insomnie 6 nopți din 7 și să ți se arunce în față, în singura zi cât de cât bună, că nu muncești cât ar trebui. S-a întors cât ai clipi, nici nu apucase vecina cu părul proaspăt vopsit cu violet de gențiană să închidă ușa. Din două salturi a fost lângă ea făcând-o aproape să scape plasa de spaimă.

– Ce ați spus? Credeți că știți mai bine ca mine ce se întâmplă în viața mea? Ce dracu ați vrea să fac sâmbătă dimineața? Să bat la ușa fabricii să mă primească și azi la lucru? Să fac șnițele toată dimineața? Să mut mobilele prin casă sau să îmi găsesc o mătușă care stă la casă și să-i sap grădina? Fir-ar să fie de treabă! și dădu cu pumnul în ușă mai tare decât ar fi intenționat.

Vecina cu părul mov nu a mai spus nimic ba chiar a luat-o la picior pe scări în sus, cam speriată de izbucnire și tot uitându-se în urmă, să nu o apuce ceva pe nebună.

Nebuna, căreia lumea îi spunea Aura, lăsă moale ușa să se închidă și se întristă. A fost dură și de acum înainte, când se va întâlni cu vecina pe scara blocului sau în oraș va simți aceeași rușine de a fi fost prea temperamentală, de a fi spus lucruri care i-au scăpat de nesomn, de tristețe, de singurătate, de suprasolicitare. O obosea groaznic viața din cartier, ar fi vrut să fie oriunde altundeva. A grăbit pasul uitând de primăvară, soare și aer, pregătindu-și o mască chirurgicală albastră pe care o mai purtase și ieri. Carla o aștepta deja lângă librărie.

– Hai odată, iar întârziem, te-am sunat de cinșpe ori, unde dracu îți ții telefonul?

Fir-ar. Și-a uitat telefonul.

– Carla, te rog să nu strigi, și-așa părea o dimineață bună dar nu prea este.
– Dar ce s-a întâmplat? se calmă Carla brusc.
– Hai să mergem. Întârziem mult?
– Eu te-am așteptat vreo 20 de minute.
– Așa de mult? Vai, îmi pare rău.
– Hai să uităm și să ne grăbim, ne așteaptă ceilalți, cu siguranță au băut deja două cafele.
– Mor și eu după una.

Au grăbit pasul. Oamenii erau mai numeroși decât de obicei și unii purtau măști, se anunța un nou virus, altul, diferit de ultimele două, Covid 19 și Covid 20. Unii refuzau cu încăpățânare să le poarte, sătui deja de situație, parcă o dată la doi-trei ani se repeta aceeași teroare. Mulți nu credeau că se moare din asta deși cimitirele erau pline. Făceau cumpărături și se opreau circumspecți pe trotuare, câte doi sau trei dezvoltând teorii ale conspirației și îndepărtându-se brusc unul de altul după câteva minute bune de socializare. Carla spunea că lumea se va schimba, de data asta chiar se va întâmpla, deși tot asta spusese în ultimii ani și nu se schimbase nimic, zicea că a treia oară e cu noroc dacă se poate spune asta. În primele două cazuri, după ce trecuse pericolul și se descoperise un vaccin, toată lumea se purtase ca și cum virusul nu ar fi existat niciodată. Aura o privea în tăcere când spunea asta, cel mult o maimuțărea puțin și începeau amândouă să râdă. Ele își purtau cuminți măștile, deveniseră un accesoriu obligatoriu pe care îl regăseau în orice geantă și în mai toate buzunarele.

Era o perioadă ciudată, oricum, nu că pentru Aura ar fi existat perioade foarte normale. Nu că ea s-ar fi simțit foarte normală. Și tot ce se întâmpla în ultima vreme îi dovedea asta. Călin. Fabrica. Ceilalți. Avea din ce în ce mai mult impresia că tatăl ei avea dreptate când spunea că infernul sunt ceilalți. Tatăl ei citea mult, fusese profesor universitar, pe urmă nu a mai fost nimic pentru că a făcut infarct cu 2 zile înainte de pensionare. Și nu orice fel de profesor. Unul bun. Ea în schimb se dădea repede bătută, așa credeau toți. O enerva amintirea lui, o enervau teoriile pe care le avea, o enerva de fapt toată familia ei, cu toate mătușile care știau mai bine, cu frații ei care reușiseră în viață și o priveau superior.

– … așa tâmpiți? Tu ce crezi?
– Cine?
– Iar nu mă asculți! Că vorbesc cu tine sau singură pe stradă e același lucru! Ai mai fost la cimitir?
– Normal.
– În curând nu vei mai putea ieși din casă, trebuie să te dezobișnuiești. Morții cu morții.
– Auzi, vrei să termini cu asta? Am avut o săptămână de coșmar. Și în plus, măștile asta, de vreo 5 ani tot le purtăm, e mai rău de fiecare dată dar nu ne dăm bătuți, ca niște Sisifi vrednici de milă. Apropo, mie îmi face coșuri.
– Asta e, nu se vede când mor de râs de unii cât sunt de fraieri, zise Carla de sub mască. Dar nu schimba subiectul, dear. La ce i-a folosit lui Călin că s-a spetit muncind?
– Mie la ce-mi folosește că m-am lăsat de școală pe ultima sută de metri și lucrez într-o fucking fabrică? Mă lași cu prostiile? Iar el a murit pentru că așa a ales.
– Călin nu dădea niciun semn că ceva este în neregulă cu el, să nu cumva să te mai învinovățești, ai făcut-o destul! Și o să vezi tu, Aura, lumea se schimbă în sfârșit, mâine nu va mai fi la fel.
– Nu mai e nici azi la fel. Carla, nu cred să mai rezist în apartament, am vândut casa să-i plătesc datoriile și tot sunt până în gât. Singura diferență este că stau într-un loc pe care îl urăsc.

Nu poți rezista să nu-ți dorești mai mult. Oricât și orice ai avea. Dopamina spune mereu mai mult. Iar tu nu ești în poziția în care ai putea să o ignori, își zise Aura. Așa a fost cu Călin, așa e cu toată lumea. După prima cafea a mai vrut una pentru a prelungi senzația de câteva secunde că e o cafea ideală, destul de dulce, destul de fierbinte, apoi se răcește, devine călduță și dacă o lași, chiar rece, ca o femeie superbă care e așa până se demachiază, își dă joc peruca și implanturile. Apoi au mai stat și au povestit până i s-a făcut somn de tot și s-a gândit că nu are nici un sens, cafeaua e călâie și dulceagă, ceilalți vorbesc de planeta care își va cere dreptul ei, de liniște și nepoluare, toată lumea prevestește din nou vremuri dure. De parcă până acum au fost calme și bune.

– Vreau să reiau școala de asistenți pe care am întrerupt-o la un moment dat.

Nu și-a programat să spună asta, nici nu era prea sigură că așa va face, dar nu mai putea da înapoi. A obținut o liniște totală, parcă și muzica din cafenea s-a întrerupt un moment.

– Așa zici tu? a luat-o peste picior Augustin care era asistent. Întrerupt? Ai făcut-o pe toată, fiecare curs, fiecare oră de practică, fiecare examen, examenele finale, practica finală, examenul scris. Apoi nu te-ai prezentat la licență.
– Mda, așa o fi. Ideea e că vreau să o termin, îmi bag picioarele în ea de fabrică și trezitul la 5 în fiecare zi. Mă termină.
– Vin vremuri aiurea, a zis și Doina, profesoară de biologie la un liceu din oraș. Eu în locul tău nu aș face acum schimbarea. Virusul vine către țara noastră, e o chestiune de timp. Iar va fi jale.
– Eu cred că te înșeli, spuse Țocu, cel mai fioros ca înfățișare dintre toți dar de fapt cel mai sentimental. E departe toată nebunia, din America până la noi mai are un ocean de traversat și apoi americanii vor descoperi rapid un vaccin. Nu va mai fi cazul să ne stresăm, eu nici nu înțeleg de ce purtați iar măști.
– Tu vorbești serios?! Dar cu celelalte două virusuri cum a fost? s-a rățoit Doina la el. Și să nu mă iei cu teorii ale conspirației, am văzut oameni care chiar au murit, și Călin a văzut mulți, prea mulți, întreab-o pe Aura.
– Nu mă întreba, a muncit ca orbul, aproape nu ne mai întâlneam, cred că ar fi avut nevoie de un psiholog, de fapt sunt sigură, cretinii dracului, au văzut că medicii erau terminați, credeau cumva că sunt mașinării? A clacat, a clacat iar eu nu am văzut asta, ocupată cu școala mea și cu manichiură, coafor, toate prostiile astea, vai, cum am putut? Și începu să plângă de-a binelea.
– Aura, nu te mai gândi, termină școala aia dacă asta vrei, noi te ajutăm, suntem prietenii tăi, i-a spus blând Carla nepăsându-i de lume și strângând-o în brațe.
– Nu puteam gândi, zău dacă puteam. Dacă gândeam, apăreau întrebări și îl revedeam pe Călin cu ochii deschiși în vana plină parcă de suc de roșii. Eu credeam că e ok dar el nu era deloc ok. Și-a tăiat venele și m-a lăsat cu o căruță de datorii. Și în plus nici nu cred că știa ce pariază, făcea asta doar ca să nu se mai gândească la toți oamenii care mureau sub ochii lui.

Nimeni nu a mai spus nimic. Era prima dată după un an când Aura vorbea despre asta. Covid 20 fusese mult mai dur decât Covid 19. După înmormântare toți au încercat să o ajute dar ea nu prea îi lăsa, nu răspundea la telefon, nici la ușă, se ferea de toată lumea. A vândut casa, a plătit mare parte din datorii, și-a închiriat un apartament și s-a angajat la fabrică. S-a schimbat. Din tipa fardată, veselă și aranjată tot timpul, cu rochii vaporoase, pantofi cu toc și genți multicolore s-a transformat într-o femeie cu vârsta incertă care poartă aceeași pereche de blugi și teniși, părul prins cu un elastic și mâinile cu unghii roase până la carne. Ea s-a schimbat cu siguranță dar lumea părea la fel, cu aceleași reguli nescrise, aceleași apucături, aceleași metehne, ca un uriaș cu vreo zece miliarde de personalități diferite dar formând totuși același colos care nu se schimbă niciodată.

S-a întâlnit cu Augustin după câteva luni în care situația devenise critică, se înmulțeau cazurile de infectare, acum se numea Covid 21 și ataca în primul rând rinichii urmând și celelalte organe.

– Ei, zise el transparent de oboseală, am auzit că muncești pe rupte.
– Da, e mai bine să fiu asistentă decât muncitoare în fabrică.
– Cum mai bine? E iadul în spitale.
– Da, este, dar măcar sunt acolo până cad de oboseală, dorm pe unde apuc, un somn fără vise, de piatră. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mă mai doare nimic, nu mai am probleme de respirație, nu mă mai trezesc cu nasul înfundat. Mă rog doar să nu mă îmbolnăvesc, să pot s-o duc așa cât mai mult, până la capăt.
– Nu știu unde e capătul. Și la mine e jale, mai ceva ca la Spitalul Sfântul Spiridon, am înțeles că totuși sunteți mai bine organizați. Și de acum înainte vine greul. Nu am mai dormit de 48 de ore dar știi ce mi-aș dori cel mai mult acum?
– Să dormi? zâmbi ea printre cearcăne.
– Pffff, cred că mai rezist. Aș vrea să petrec o zi pe plajă, undeva la o mare unde nu are nevoie nimeni de mască, unde copiii fac castele de nisip pe plajă și câinii lor aleargă după bețe aruncate aiurea. Aș vrea să beau o halbă rece după o baie în valuri, să mă întind pe un prosop direct pe nisip și abia apoi să dorm.
– O lume normală. Când a fost asta? Eu nu mai țin minte. Cafeaua aia de acum câteva luni pare lucrul cel mai aproape de normalitate.

S-au despărțit fără să se salute, ca și cum nu ar mai fi avut energie pentru un lucru atât de superfluu, siluete obosite fără griji mici, doar cu griji mari, Sisifi îndurând trecerea zilelor fără să se plângă prea mult, stăpâni pe propria lor viață, fericiți în tristețea lor nemărginită.

Crina VOINAGHI

sursă foto: bittv.info




Stăm acasă – doar un hashtag pe facebook? (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Trăim o perioadă ciudată și nu prea bună dar cine spune că avem dreptul doar la perioade bune? S-a schimbat viața de fiecare zi, trebuie să stai la rând la supermarket, să lucrezi de acasă, să-ți faci griji mai mari pentru bunicii și părinții tăi, oamenii poartă măști peste tot și toată povestea îmi aduce aminte de un film american SF al cărui nume îmi scapă dar nu e atât de important, toate seamănă.

Trec de la o fază la alta. Îmi spun că-i grav, apoi că nu este, apoi că varianta ideală ar fi să fim toți cumpătați și optimiști, de acasă. Trăiesc mai mult în online, mai mult decât de obicei și de obicei telefonul era prietenul meu. Acum pare dușmanul meu. Vibrează într-una – nu am mai suportat să tot sune și l-am pus pe vibrații – luminează la fiecare mesaj și primesc multe, pe diverse grupuri, în interes de serviciu, în interes personal, toate amestecate. Parcă în ultimele zile s-a mai calmat, învață și el să fie cumpătat. Să nu se intoxice cu știri dar nici să transmită mai departe că este o simplă răceală, să nu fie răutăcios spunând „alții greșesc, eu tot ce spun e adevărul adevărat”, să își ia o pauză atunci când nu îl mai ține bateria.

Nu pot să nu observ, de la mine de acasă, cum oamenii nu și-ar schimba pentru nimic în lume rutina lor de fiecare zi, mai degrabă ar susține că toată lumea greșește, că se exagerează, că până la urmă viața merge mai departe. Adevărat. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te îmbraci în fiecare dimineață la aceeași oră pentru a-ți face plimbarea la supermarket după o pâine și două portocale, revenind acasă după trei ore timp în care ai mai povestit cu unul cu altul despre cât exagerează ăștia la televizor și cum tu știi mai bine că este o conspirație. Nici nu ar fi nevoie să iasă poliția noaptea ca să te trimită acasă atunci când te-ai hotărât brusc să ieși la o plimbare ca să-ți cumperi țigări sau să faci o vizită – așa, de amuzament – unui prieten terifiat de virus care nu ar avea puterea să-ți închidă ușa în nas. Nici să postezi #stamacasa pe facebook atunci când tu de fapt ești la un picnic în parc.

Cred că este de bun simț să respectăm regulile, să ne respectăm pe noi și pe celălalt. Să ne regăsim pe noi înșine, familia noastră, cărțile preferate sau altele noi, serialele pe care le-am întrerupt pentru că am fost foarte ocupați, să ascultăm o muzică bună și să avem răbdare. De mâine se va circula mai puțin, oamenii vor fi mai înțelegători, mai altruiști și mai empatici. Cel puțin mai mult ca până acum. Sau poate nu? Rămâne de văzut, #stamacasa. Nu numai în online, efectiv stăm acasă, contează mult, pentru noi și pentru ceilalți.

Crina VOINAGHI

sursă foto: www.rfi.ro (Facebook/Ala Nemerenco)




Chop Suey (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro




Verificați-vă cunoștințele în 1.500 de grile!

Azi, 3 decembrie 2019, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighetu-Marmației a avut loc lansarea cărții „Verificați-vă cunoștințele în 1500 de grile pentru admiterea la Academia de Poliție, Școlile de subofițeri, Facultatea de Drept, Facultatea de Litere”, autori Odarca Bout, Valeria Rus, Stoianovici Adelina, Crina Voinaghi și Marius Voinaghi, profesori la Colegiul Național „Dragoș Vodă” și la Colegiul Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu-Marmației.

Cartea este o culegere de teste utile celor care doresc să-și verifice și să-și consolideze cunoștințele de limba română, limba engleză, limba franceză și istorie, rezultatul unei munci care oglindește și surprinde o nevoie, aceea de a face față unor examene de tip grilă de care depinde reușita unui potențial student.

Grilele sunt însoțite de răspunsuri ce dau posibilitatea autoevaluării și conștientizării nivelului de pregătire al elevilor sau al oricui dorește acest lucru. Fiind concepute similar grilelor date la examenele de admitere, asigură indubitabil, un bun exercițiu și o bună pregătire în vederea obținerii rezultatelor scontate.

Cartea a apărut la Editura Valea Verde din Sighetu-Marmației.

Crina VOINAGHI




Tristețea ochilor albaștri (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Era destul de târziu, puteai vedea cum ziua nu mai rezistă după culoarea portocaliu-rozalie pe care o împrumutaseră norii şi copacii. M-am oprit la primul chioșc pe care l-am văzut în gară și mi-am luat o sticlă cu apă. Am băut-o chiar acolo, în picioare, abia respirând. Tipul de 20 de ani pe care îl cunoscusem în tren era lângă mine și m-a condus la o pensiune pe care o ştia el, ieftină şi cu servicii ok. Vreo câteva secunde bune mi-a stăruit în minte gândul de a-l invita să urce cu mine. Era cu siguranţă un panaceu universal dar din păcate expira mult prea repede efectul. Plus că s-ar fi putut produce daune pe termen lung. Sau nu. Oricum, cred că aveam o nevoie mai stringentă de mâncare decât de sex dat fiind că nu mai mâncasem nimic de ieri de la prânz, să iei trenul devine din ce în ce mai mult o problemă de răbdare decât de destinație. L-am întrebat dacă nu vrea să mănânce cu mine neexcluzând complet prima variantă. M-a fixat cu privirea, jur că se uita undeva înăuntrul meu, poate că descifra un cod interior sau căuta un indiciu pe undeva, între stern şi claviculă, dar nu l-a găsit, nici măcar o culoare amărâtă din curcubeul acela pe care şi-l dorea, aşa că a plecat. Eu am rămas, nici nu aş putea spune cu mine însămi pentru că nu prea știam cine sunt, doar am rămas.

În noaptea aceea m-am tot trezit, mă copleşeau gândurile câteva secunde, apoi adormeam, după câteva minute iar mă trezeam şi tot aşa. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, noaptea în care m-am prins, apoi iar m-am scăpat, am tot alergat, la un moment dat mă multiplicasem cu 3, cu 5, cu 10, unele eu râdeau, altele plângeau isteric, altele priveau minute în şir în gol. M-am trezit pe la vreo 5 şi m-am hotărât să nu mai adorm, era neplăcut să vezi că există altele exact ca tine. Și în plus la cei 32 de ani ai mei probabil ar fi trebuit să fac alte chestii mărețe, nu să călătoresc 12 ore cu trenul – ceea ce nu mai fac decât studenții – pentru a ajunge într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni și a mă închide într-o pensiune de duzină, speriată de o poveste de iubire care consumase tot ce putea fi consumat, ca o adolescentă răsfățată de bani gata.

Am rămas acolo cât mi-au ajuns banii, cam o săptămână. În fiecare zi mergeam în gară, mă uitam la mersul trenurilor, îl aşteptam pe al meu apoi îl priveam cum pleacă şi mă întorceam la pensiune. Luam cina şi mă culcam. Nu era forfota de odinioară de pe peroane sau când era se prezenta ciudat, în multe tonuri sărăcăcioase, de gri, vestigii ale unui trecut extrem de îndepărtat, oameni prea săraci sau prea tineri, cu multe plase și valize negre.

Într-o zi, tipul care se așeză lângă mine pe banca de pe peron a vorbit. Altfel decât ceilalți din celelalte zile care voiau bani sau deveneau vulgari. Nu-mi plac prezențele străine, de niciun fel. Pentru că trebuie să vorbesc, să explic, să alung sau să plec. A stat aşa un moment fără să-mi spună nimic şi am sperat că nici nu va spune. L-am privit cu coada ochiului. Semăna cu un viking, blond cu ochi albaştri, păr lung şi în dezordine, barbă lăsată să crească natural, mâneci suflecate şi bocanci, un tatuaj din care nu ieşea decât o parte de sub mânecă, nu îmi dădeam seama ce reprezintă, era exact tipul de bărbat pe care mama l-ar fi detestat din prima. Avea vreo 30 de ani sau chiar și 40 – nu-mi dădeam seama din cauza bărbii – şi nu era chiar frumos, mai degrabă interesant, mai degrabă ciudat.

– Nu pot suporta mirosurile, spuse privind undeva departe, nici măcar nu eram sigură că vorbeşte cu mine. Nu ştii, mai întârzie mult trenul de Bucureşti? întrebă apoi brusc, privindu-mă în ochi.

M-am fâstâcit, voiam să mă ridic şi să plec dar o anume tristeţe din ochii lui albaştri m-a amorţit pe bancă.

– Nu ştiu, nu merg la Bucureşti, aștept alt tren.
– Da’ unde mergi?
– Cred că nicăieri azi. Stau doar aici şi mă gândesc. Îmi place agitaţia, graba, nimeni nu are timp de vorbe, doar dumneata…
– Mă cheamă Claudiu.
– Dora… Nu i-am întins mâna, am privit în altă parte.
– Dora, tu crezi că fiecare om trebuie neapărat să aibă o familie? Nu crezi că am putea trăi singuri? Doar noi cu noi?

Vorbea încet, sacadat, nesigur. Nu avea bagaj, ca mine, ceea ce era destul de ciudat într-o gară.

– Nu ştiu, tu ai familie?
– Nu am. Morți toți.
– Atunci de ce îți mai faci griji? am simțit eu nevoia de a-mi încerca umorul negru.
– Mă duc să aduc o cafea. Vrei? sări el brusc înviorat în picioare.

M-am uitat la el, cum era animat de ideea unei discuţii, trist și singur, mi se părea incapabil de a face rău cuiva, puteam să mă înşel, normal, dar nu prea avea de ce să mă jefuiască la o adică. Stima de sine îmi era cât se poate de diminuată iar bani aproape nu mai aveam. Aşa că, înainte de a accepta cafeaua, pentru a mă simţi mai în siguranţă sau pentru a fi liniştită l-am întrebat, ridicându-mă de pe bancă pentru a mai recupera din diferenţa de înălţime:

– Ce vrei de la mine? Vocea îmi era străină şi aspră, dar el nu se lăsă intimidat. Mi-a răspuns pe loc, încercând să-şi prindă părul frumos la spate:
– Ai un elastic cumva?

Am scotocit în geantă brusc amuzată și am scos un elastic roşu pe care l-a luat fără să comenteze, prinzându-şi părul dezordonat la ceafă şi amintindu-mi de David Garett.

Ne-am ridicat și ne-am îndreptat spre un McDo care era o prezență obligatorie în mai toate gările mari. Cafeaua era infectă dar o băutură caldă ne-ar fi produs probabil niște schimbări. Poate speram să se clarifice ceva şi pentru mine. Poate nici eu nu puteam să plec pentru că nimeni nu mă ascultase. Pentru că nu îmblânzisem pe nimeni şi nimeni nu mă îmblânzise. Poate el era vulpea mea sau eu eram floarea lui. Poate eram amândoi blocaţi în timpul altora. Mama ar muri de râs dacă m-ar auzi. Mi-ar spune « Cu gândurile astea într-o zi te va omorî cineva sau în cel mai bun caz te va jefui. » De fapt, după ce am gândit asta și pe mine m-a pufnit râsul. Serios?! Naivă. Visătoare de doi bani.

– Așteaptă-mă aici, mi-a zis el indicându-mi o masă.

Cât l-am aşteptat să se întoarcă m-am gândit că lumea e o masă amorfă, aşa, privită dinafară, iar eu făceam parte din această masă, nu eram nici mai mare nici mai mică, nu aveam mai multă lumină ori culoare, eram ca zecile de persoane din acel loc. Dacă ar fi căzut o bombă şi ne-ar fi spulberat, nimeni nu ar fi plâns după mine, nimeni nu m-ar fi recunoscut acolo, nimeni nu m-ar fi găsit. Dramatizam bine, ce-i drept.

– Ce-i cu figura asta gravă? El stătea cu două cafele mari în faţa mea. Îşi dăduse jos cămaşa în carouri şi rămăsese într-un tricou negru care îl făcea şi mai blond şi îi descoperea tatuajul de pe braţul stâng.
– Nimic, mă gândeam că ar fi fain să poţi schimba decorul când vrei tu, ştii, ca în filmele acelea unde se trage o perdea şi brusc oamenii par altfel şi ai impresia că totul s-a schimbat chiar dacă cei de acolo sunt la fel de buni sau răi cum erau şi în urmă cu trei minute, nimic nu se schimbă odată cu un decor. Doar avem impresia că ar fi altceva dar niciodată nu e.
– Cine are impresia asta? Ne complicăm doar, având în vedere faptul că în fond nu se schimbă nimic. Eu cred că e un deranj inutil.
– Da, dar măcar decorul să-l putem alege, să ne facem viaţa mai colorată, de ce să nu putem face asta dacă oricum n-ar schimba nimic, doar ne-ar face mai veseli atunci când nu am avea motive să fim trişti?
– Şi ce decor ţi-ai alege tu, acum? se dădu el bătut.
– Ceva cu flori de cireş, ca în filmele japoneze.
– Parcă suntem doi suprarealiști filosofând prostește într-un bar. Mai bine am pleca. Tu ce zici, Dora? De ce să nu ne cunoaștem mai bine? Ești căsătorită?
– Nu, eu… nu am mai știut ce să spun, devenise puțin cam brutal și îmi năruia visul de prințesă care își așteaptă prințul ca apoi să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Încă nu mi-am băut cafeaua, am găsit eu puterea de a protesta.
– După aceea plecăm? nu s-a lăsat el învins și brusc nu mai era așa interesant, era doar ciudat.

Nu am mai apucat să-i răspund. Oare tot timpul fusesem atât de naivă?! Toată atenţia ne-a fost atrasă spre uşa prin care o femeie încerca să intre, dar nu reuşea să o mişte, oricât ar fi zgâlţâit-o, făcea doar un zgomot infernal şi atât. Era plin de lume și toți erau obișnuiți cu astfel de scene. Nu era ceva ieșit din comun să vezi pe cineva făcând o criză, plângând, cu părul încâlcit ori cu ochii vineți. Femeia avea în jur de 55 de ani, decent îmbrăcată, în tonuri de gri care te duc cu gândul la moda de pe vremea comunismului, păr scurt și creț cu nuanțe de mov, ochi încercănați, nefardați. Claudiu a sărit de la masă, în alte trei secunde l-am văzut cum aleargă spre intrare şi deschide uşa tocmai în momentul în care femeia se lăsa în genunchi.

– Claudiu, a murit, am auzit-o urlând lung, au auzit-o toți.

El s-a aplecat și a întrebat-o ce s-a întâmplat, ea arăta strada şi urla. Mi-a strigat fără să o lase:

– Sună la 112! Acum!

Femeia plângea, lumea se înghesuia la uşă, curioasă ca întotdeauna când se întâmplă o nenorocire, iar mie mi se părea că nu voi putea niciodată să mai îmi mişc vreun muşchi din corp.

– Dora! am auzit. Sună!
– Nu pleca, Claudiu mamă! Ai cu Lena doi copii mici ! Am venit cu taică-tău după tine să te oprim să pleci, el era bine, dar acum, acum… spuse ea fără a reuși să termine ideea.

M-am dezmeticit. Am pus totul pe rapid. Am luat telefonul, am sunat, ştiau deja că a fost acum câteva minute un accident în zona gării, ajungeau imediat, m-am ridicat şi am ieșit. Oamenii au ieșit și ei în stradă, atraşi de priveliştea groaznică de acolo. Un bărbat era strivit de o maşină din care ieşise o femeie despletită căreia viaţa nu avea să-i mai surâdă repede. Îşi trecea fără încetare mâna prin păr, fixând scena fără să-şi dea seama cu adevărat cine sunt oamenii care se adunaseră ca la circ, cine e bărbatul pe care părea să-l fi omorât sau femeia care ţipă, cine e ea, cea care se plimbă ca într-o cuşcă deşi e loc suficient. Oamenii care căscau gura se făceau din ce în ce mai mulţi, eu am rămas imobilizată lângă uşă dar vedeam femeile cum îşi duc mâna la gură, îşi întorc capul pentru ca apoi să privească iar, speriate şi atrase în acelaşi timp de spectacolul terifiant din stradă. Nu a trecut multă vreme şi am auzit sirenele maşinii de salvare care şi-a făcut rapid loc pentru a culege de pe caldarâm ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un om care vorbea, respira şi poate chiar îndrăznea să mai viseze.

Femeia repeta într-una « Claudiu, să nu cumva să pleci ! » Era cu stropi de sânge pe haine şi s-a ţinut de el până în momentul când au apărut brancardierii. Aproape au smuls-o de acolo. Aş fi vrut să o pot ajuta cu ceva, dar mi-am dat seama că e imposibil, doar pe tine te poți ajuta cu adevărat. Nu am mai rezistat presiunii din partea stângă şi din colţul ochilor și am plecat. Am mers în gară și am luat primul tren care mă ducea cât mai aproape de casă și m-am hotărât să las dracului inepțiile, visele și chestiile bovarice. Nimeni nu a descoperit cu siguranță o a doua viață. Naivitatea o las altora, să caute ei flori, vulpi și alte planete. Eu voi trăi în prezent. Și cam așa am și făcut, mai mult sau mai puțin.

Crina VOINAGHI

foto: pixabay.com




Fără regrete (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

– Eu nu regret nimic, să știi, Costică, ăia care regretă sunt proști! zise cu hotărâre o voce groasă ce aparținea unei femei așezată pe o bancă într-un parc din mijlocul orașului. Era extrem de cald pentru luna mai așa că nu era de mirare că rochia pe care o purta era șifonată.
– Se întâmplă să faci o prostie, ce vorbești, doar suntem oameni! Și pe urmă să-ți pară rău că ai făcut-o. Ăsta nu se numește regret? o întrebă bărbatul de lângă ea pe un ton calm și pe jumătate plictisit.
– Ce rost are să-ți pară rău dacă tot nu poți schimba nimic… Ai făcut-o și gata! Nu, îți spun eu, regretul nu are rost. Cine își pierde vremea cu regrete e fraier!
– Dacă zici tu, Nuți! zise el încercând să întoarcă cu vârful piciorului o etichetă albă pe care scria ceva.
– Cum dacă zic eu? Așa e cu siguranță! se răsti Nuți în timp ce-și aranja părul nici prea bogat nici prea mătăsos și scoțându-și în față sânii strânși în rochia ce și-o luase probabil pe vremea când era mai slabă.

Cine ar fi trecut pe lângă ei nu ar fi știut dacă sunt frați, soți, vecini sau doi oameni care s-au nimerit unul lângă altul pe o bancă în parc. Fumau cu pasiune lăsând scrumul să cadă direct pe jos și având un aer de oameni neînțeleși și nedreptățiți. Nuți nu mai era tânără dar avea o atitudine care compensa până și faptul că nu avea decât zece clase. Purta cu mândrie sandale tip șlapi, cu un șnur cu ștrasuri aurii între degete și din rochia strâmtă, fără mâneci, ieșeau brațele grăsuțe și bronzate până la un moment dat, semn că purtase multe tricouri. Costică avea o bască gri, tricou polo foarte larg să nu i se vadă începutul de burtă și pantaloni verzi până la genunchi. Părea mai tânăr decât Nuți cu tot cu fardul ei albastru și rujul roz.

– Hai mai bine să plecăm, zise ea, în curând merg la lucru. Nu-mi place deloc când sunt pe după-masă, timpul trece mult mai greu. Tu ce vei face?
– Chiar nu știu, mă plictisesc groaznic când e așa de cald.
– Faci o supă pe deseară?
– Pe căldura asta? Ai înnebunit?
– Ceva tot trebuie să mâncăm, măi Costică! se opri ea contrariată.
– Hai că mai văd eu! Du-te înainte că te grăbești, și o pupă din vârful buzelor încercând să o atingă cât mai puțin.

O privi cum se îndepărtează, unduitoare și puțin cam prea plinuță pentru gusturile lui și se gândi că ar fi putut avea orice femeie, era un tip bine și de familie bună dar totul se schimbase după 30 de ani. A crezut că va fi la fel, dar observase începutul de burtă, nici cu părul nu stătea prea bine, nu mai lucra pentru că firma lui dăduse faliment după 5 ani și nu i se merita să se dea jos din pat pentru cât plăteau angajatorii plus că îl mai durea una alta – semn nu de tinerețe, spunea Nuți. Avea 5 ani în plus față de el dar îi dădea o senzație de siguranță: făcea curat, îi umplea frigiderul când avea timp, îi călca tricourile și nu îl bătea la cap să se angajeze. Îi făcea plăcere prezența ei, deși uneori uita să mai plece de la el și atunci se plictisea groaznic.

Se îndreptă liniștit – oricum nu avea nimic planificat – spre terasa care îl atrăgea prin halbele imense de bere, scoase direct de la congelator cu un guler de spumă de exact două degete. Se și închipuia bând una pe nerăsuflate, ei bine, nu chiar întreagă dar măcar până la jumătate nu ar fi luat-o de la gură.

După ce a băut vreo două, a pornit-o spre apartamentul situat la etajul al V-lea al unui bloc de muncitori, plin de bune intenții. Urma să facă o supă de păstăi verzi, știa cu siguranță că mai are în congelator, sfidând căldura din interior și din exterior. Pe când a ajuns sus și-a dat seama că nu are sare nici smântână. Și-a zis foarte bine, oricum aș mai bea o bere rece în timp ce gătesc, Nuți va fi super impresionată. Așa, și iau mașina, nu are rost să merg pe jos, e prea cald. Plus că la supermarket sunt prețuri mai bune decât la magazinul ăsta minuscul din cartier unde nu poți găsi o bere mai de doamne-ajută, numai Noroc la 2 litri sau Bucegi, vreau să beau o bere bună, un Carlsberg de exemplu, să sărbătoresc! Nu prea știa ce sărbătorește, dar nu a stat să analizeze prea mult situația, în fiecare zi puteai găsi ceva de sărbătorit.

A oprit în parcarea supermarketului la 10 cm de un BMW X6 negru. Când a deschis portiera a dat inevitabil în portiera celuilalt făcând să-i sară puțin vopseaua, dar ce contează, era  doar o mică urmă, nici nu se vedea decât de aproape, important era să ia cât mai repede berea, smântâna și mai era ceva, dar nu-și aducea aminte nici în ruptul capului. Pe când a fost înăuntru, a luat 4 beri Carlsberg la sticlă și a uitat de restul. Le-a plătit și a ieșit foarte bine dispus. În parcare îl aștepta proprietarul mașinii și a fost gata scandalul. I-a oferit 50 de lei explicându-i că el e de treabă de aia îi dă, să aibă și el de o bere, că degeaba conduci BMW-uri dacă faci gură pentru 50 de lei ca să ai și tu de un Carlsberg. Normal că șoferul, enervat și cu ochii cât cepele a chemat poliția. Până la urmă i-a dat o sută ca să poată pleca, toți banii lui.

Pe când a ajuns iar la apartament și-a dat o palmă peste frunte: uitase smântâna. Și sarea. Nu-i nimic. Va face o supă dietetică, să mănânce sănătos, era convins că  Nuți va aprecia intenția. Și-a desfăcut o bere și a curățat ceapa și morcovii. A pus apa la fiert, le-a aruncat în oală adăugând  păstăile. Și-a mai desfăcut o bere și s-a întins pe canapea manevrând telecomanda și gândindu-se că viața e frumoasă.

Când s-a trezit era un fum atât de gros în cameră încât inițial a crezut că i s-au împăienjenit ochii de la somn. Nuți îl zgâlțâia:

– Ce dracu faci, toată casa e plină de fum, ai lăsat ceva pe aragaz? Bine că am făcut scandal să-mi dai și mie un set de chei altfel crăpai naibii aici.
– Nu știu de ce e fum, se frecă el la ochi apoi sări în picioare: supa de păstăi!
– Ce supă, măi, e neagră oala, s-a evaporat tot, absolut tot, cât ai dormit? Ai fumat ceva?
– Am băut o bere, atâta tot, cred că am fost foarte obosit, adăugă rapid.
– Obosit de la ce, că mă enervezi! Ia dă-mi niște bani să comand pizza și deschide naibii toate geamurile! strigă Nuți de se auzi probabil până în fața blocului.

S-a căutat în buzunar dar și-a dat seama că nu mai are nici un leu, îi dăduse pe bere și ăluia cu BMW-ul.

– Nuți, să știi că ai avut dreptate! și se întoarse spășit către ea.
– Cu ce? întrebă nervoasă Nuți cu mâna încă întinsă după bani.
– Cine regretă e fraier. Nu regret nimic, absolut nimic! declamă el de parcă ar fi fost pe o scenă.
– Nu mai ai bani? i-o tăie scurt Nuți.
– Dar uite, mai am o bere, putem să o împărțim.
– Mare fraier mai ești! zise Nuți luându-și geanta și trântind ușa apartamentului care semăna mai mult cu o afumătoare. Fără nimic de mâncare înăuntru, normal, doar cu un tip puțin afumat, dar fără regrete.

Crina VOINAGHI