Vestea străbătu ca un fior cartierul. Oamenii devin sensibili atunci când este vorba de boli incurabile, moarte, bani câștigați peste noapte sau povești nepermise de iubire cu un strop de vulgaritate dacă este posibil. De la etajul IV și până la magazinul din colțul cartierului nu vedeai decât chipuri grave care șopteau uitându-se cu luare-aminte în dreapta sau în stânga.

Mara tocmai se mutase la etajul al II-lea în mijlocul cartierului, într-o scară ordonată, cu interfon și geamuri cu mușcate la fiecare etaj. De fiecare dată când trecea pe lângă un grup de două sau mai multe persoane avea impresia că vorbesc despre ea. Își verifica blugii să nu fie rupți, pantofii să fie curați, se pieptăna cu grijă și nu se dădea cu rujuri prea stridente. Era dintr-un sat din apropiere și se angajase de curând la un birou de avocatură ca secretară. Tatăl ei îi cumpărase apartamentul din banii strânși cu multă trudă timp de mai mulți ani. Nu era frumoasă și nici nu făcea nimic ca să fie. Era mai degrabă străvezie, invizibilă, de regulă oamenii nu o vedeau de aceea se simți ciudat când lumea îi acordă brusc prea multă atenție. De fapt nu îi plăceau oamenii, era timidă, introvertită, obișnuită să muncească și atât. Dar era onestă, sinceră și de o bunătate care era luată de cele mai multe ori drept naivitate.

Îi plăcea cartierul zgomotos, vesel și pestriț, singurele momente penibile fiind acelea în care copiii îi dădeau cu mingea în cap în timp ce se jucau sau frânau cu bicicleta exact în spatele ei. Și acum, când lumea șoptea iar ea nu știa secretul.

Asta până într-o zi când întorcându-se de la birou îl găsi pe vecinul ei politicos și cu ani mulți de la etajul I udând florile.

– Domnișoara Mara, ce mai faceți? o întâmpină bine dispus. De mult timp nu v-am mai văzut! Lumea este tot mai ocupată în ultima vreme, nu mai are timp de nimic! Vai, dar cât de rău îmi pare că nu ați cunoscut-o pe soția mea, ce bine v-ați fi înțeles, dar ea ne-a părăsit prea devreme, ce să-i faci, așa e viața…

A mai continuat câteva minute bune timp în care Mara zâmbea, dădea din cap aprobator și încerca să-l depășească. Apoi a zis:

– Nu vă uitați ce zice lumea că sunteți tânără. Faceți-l și gata! Nici nu o să băgați de seamă când crește, ascultați-mă pe mine că sunt om bătrân și aș fi vrut să am copii dar asta e, nu s-a putut, așa a vrut Dumnezeu…

Mara s-a oprit ca și curentată din încercarea de a se strecura pe lângă vecin.

– Ce să fac? a întrebat ea cu voce slabă.
– Știu că nu e treaba mea și oricum e un subiect delicat dar îmi sunteți simpatică, ați fi putut fi copilul meu. Gelu nu va divorța, noi îl știm de multă vreme, tot așa face și nevastă-sa îi iartă orice, foarte tânără nu mai sunteți deci cine o să vă iubească…
– Am 24 de ani, zise Mara tulburată maxim și negăsindu-și cuvintele. Și… care Gelu? reuși să articuleze.
– Cum care Gelu? Eu încerc să vă ajut, nu-i cazul să mă luați peste picior!

Discuția se opri brusc odată cu apariția lui Gelu însuși care se întorcea cu o pâine mare din care cineva rupsese o bucată, poate chiar el judecând după cum molfăia și cum s-a oprit brusc când i-a văzut. Mai avea o plasă în care se ghicea o bere la 2 litri și un pepene verde, combinație nefericită. Mara nu plecă ochii când îl văzu așa cum făcea în majoritatea cazurilor când se întâlnea cu cineva pe scară sau în jurul blocului. Voia să vadă cine era Gelu de care cică era ea amorezată sau ceva de genul ăsta. De data asta Gelu a lăsat ochii în jos încercând să treacă pe lângă ei cât mai repede. Mara nu-și amintea să-l mai fi văzut dar era posibil, tipul nu ar fi putut să-i atragă atenția: avea în jur de 30 de ani, început de chelie și o burtă marcată de tricoul Guci cu un c, mult prea strâmt, verde ca pepenele din plasă.

Vecinul își văzu de udatul florilor fluierând o romanță auzită la radio și prefăcându-se că nu-i cunoaște nici pe unul nici pe celălalt. Mara i-a făcut loc să treacă apoi începu și ea să urce spre etajul al II-lea neștiind dacă e cazul să mai adauge ceva sau nu. Totul era clar pentru toată lumea, mai puțin pentru ea. Ea nu știa cât e de complicată viața în cartier, câte telefoane fără fir există și cum nu poți fi atât de lipsită de suflet încât să strici singura distracție a acestor oameni care au atât de puțin! Totuși, după câteva trepte, vocea i se auzi subțire, parcă fără să o poată controla:

– Mă scuzați! Domnu’ Gelu!
– Da, se auzi de la etajul superior și un cap nedumerit, cu chelia din dotare își făcu apariția peste balustradă.
– Se pare că noi ne cunoaștem? nu găsi ea altceva ce să întrebe.
– Păiiii, lungi Gelu, io vă știu dom’șoară, că doară suntem vecini.
– Eu nu vă știu deloc.
– Acum mă știți, rânji el arătându-și dintele de aur din față. Nu vă neliniștiți, dom’șoară, bârfele mor repede în cartier dar oamenii au nevoie de ele ca… ca… eu de berea asta, găsi în sfârșit comparația potrivită și râse prea tare trăgându-i cu ochiul.

Mara nu mai zise nimic și intră repede în casă închizând ușa de două ori. La câteva luni, timp în care invizibilitatea ei se reinstala, apărură mai multe speranțe de natalitate crescută în cartier. Mara decise că nu era cazul să-și mai bată capul, oricum toți vecinii se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și încercau din când în când, atunci când era mai puțin străvezie, să o mărite. Nu cu Gelu, normal. Gelu era prea ocupat.

Crina VOINAGHI

O priveam din spatele ochelarilor fără să mă pot abține. Păr lung până peste umeri, tot timpul aranjat, tot timpul vaporos de parcă și l-ar spăla în fiecare dimineață. Negru fără nici un fir alb deși nu e tocmai tânără. Nici bătrână. Să fi împlinit vreo 30 de ani? 32? 35? Nu am idee, părul e de vină. Îl mai prindea uneori într-un coc lejer în vârful capului sau cu două agrafe mari, roșii, de o parte și de alta ori își făcea bucle și atunci chiar era enervantă. Când o striga șeful lăsa tot ce făcea, se ridica aruncând o ultimă privire la ecranul calculatorului, niciodată privirea nu îmi era adresată, de ce să-mi fi fost doar eram o tipă ciudată rău, purtam ochelari cu ramă violet și părul tuns periuță pe care îl vopseam cum îmi era dispoziția în acea lună, aveam 1,55 doar cu tocuri dar nu purtam aproape niciodată, mă îmbrăcam de la raionul de copii și nu mă fardam decât foarte rar. Eram dependentă de telefonul meu și îmi plăcea să dorm cât mai puțin pentru a trăi cât mai mult iar la cei 25 de ani mi se părea că dacă nu există distracții atunci trebuie să le inventăm.

Se ridica deci și îi auzeam pantofii cu toc cum se grăbesc spre biroul șefului care era situat la capătul biroului nostru. Sau invers. Eu purtam teniși sau ghete, singura pereche de pantofi pe care o dețin stă pe un raft în debara iar atunci când o iau de acolo – de obicei la o nuntă sau de Paști când o însoțesc pe mama la biserică ca să pot vorbi pe urmă normal cu ea un an întreg – trebuie să o șterg de praf. Ea are pantofi cu toc în fiecare zi. Frumoși, noi, cam ca părul ei de spectaculoși. De rochii nu mai vorbim. În fiecare zi în metrou, când mă îndrept spre birou, mă întreb ce rochie va purta. A devenit interesant să o urmăresc, aveam o perioadă mai proastă pe plan personal în sensul că nu se întâmpla nimic. Horea pleca la 10 dimineața la jobul lui de programator și venea pe la 8-9 seara când iar se așeza în fața calculatorului. Eram din facultate împreună, fusesem colegi și probabil trăisem împreună tot ce puteam trăi. Așa că mă cam plictiseam iar Magda mi se păru a fi o distracție inocentă, un voyerism ieftin și inofensif. Nu cred că aș mai începe o dată acest joc, problema cu distracțiile astea este că ai impresia că le controlezi și chiar reușești la început. Pe urmă nu mai ai control, pur și simplu simți că nu poți face decât într-un fel și orice altă abordare e complet inutilă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă îi vreau răul aș fi spus cu siguranță că nici vorbă. Cred că o invidiam sincer și îmi închipuiam că într-o dimensiune paralelă aș fi putut să fiu ca ea. Cu părul colorat în toate culorile curcubeului în funcție de dispoziția mea lunară dar în rest exact ca și ea. Puțin naivă, aeriană și drăgălașă, total inofensivă. Mi se părea uneori că ar avea nevoie de un cutremur care să o mai scoată din lumea ei rozalie, fermecătoare și protectivă, o lume de basm ori de desen animat. Nu vorbeam aproape deloc în afara serviciului deși eram numai noi două în birou dar era tot timpul atât de mult de lucru încât nici nu prea aveam când. Lucram bine, eram eficiente și chiar ne completam reciproc, șeful era foarte mulțumit de noi iar firma mergea excelent. Nu discutam însă nimic personal deși lucram de aproape un an împreună.

Într-o zi, la prânz, curioasă și stârnită de ordinea de pe biroul ei – toate erau înșirate, culminând cu rujul de buze – i-am spus:

– Auzi, Magda, s-a deschis peste drum un local foarte fain, au mâncare bună și deloc pretențioasă, ce-ai zice să înlocuim sandwichurile astea fără gust?
– Bine zici, spuse ea după câteva secunde cântărind oferta și clipind des din genele rimelate. Semăna cu o pisică și mie nu-mi plac pisicile. Totuși, ea nu îmi displăcea.

Ne-am luat hainele de iarnă – ea paltonul, eu geaca – și am ieșit închizând ușa. Aveam o oră pauză de masă în fiecare zi dar de obicei mâncam cu ochii în calculator iar când terminam eu ieșeam, dacă nu ploua, la o țigară pe acoperiș cu telefonul în mână glisând imaginea infinită de pe rețelele de socializare și gândindu-mă cum mi-ar sta într-o poză cu rochia ei, fapt complet ilogic având în vedere că era cu 20 de centimetri mai înaltă ca mine.

– Ai mai fost în localul ăsta de care zici? mă întrebă ea în timp ce cobora scările cu poșeta galbenă într-o mână și cu telefonul cu husă roșie în cealaltă. Nu prea îmi plac locurile noi, a adăugat, mai mult pentru ea.
– Am mai fost o dată sau de două ori, i-am spus cu plăcerea că eu eram cea care controla situația, strângându-mi geaca pe lângă mine și căutându-mi țigările în buzunar. Genți nu prea purtam. Jerseele și gecile mele aveau buzunare mari, întinse de atâta purtat. Țineam acolo banii, telefonul, țigările, cheile și orice altceva îmi dădea prin gând.

Era o zi friguroasă de sfârșit de noiembrie, genul acela de frig care îți intră în oase și apoi cu greu mai iese de acolo. Nu ploua dar cerul era acoperit cu nori imprevizibili. Am parcurs distanța dintre birou și local fără să vorbim. Eu mi-am aprins o țigară din care am reușit să fumez jumătate și pe care am stins-o apoi la intrare într-o scrumieră plină cu nisip. Ea a mers cu nasul în telefon riscând să se împiedice dar nu a făcut-o, lovindu-și tocurile de trotuar și strîmbând din nas sau zâmbind în funcție de mesajele pe care le citea. Înăuntru era aglomerație dar am reușit să găsim o masă cu două lucuri aproape de bucătărie. Nu erau cele mai bune locuri însă ne-am mulțumit cu atât. Ospătarul a venit în vreo 2 minute timp în care ea bătea în masă ritmul piesei care se auzea la radio cu unghiile ei lungi, colorate în roșu aprins. Avea ceva superior, de divă și în același timp o vulnerabilitate care i se oglindea în ochii frumos creionați, un diafan mister interior care mă făcea să-i caut mereu privirea. Ceva provocator care mă făcea să-mi doresc să-i fac rău iar apoi să o mângâi. M-am îngrijorat chiar la un moment dat că încep să îmi placă fetele dar apoi mi-am dat seama că e exclus, sunt o heterosexuală convinsă care tresare la fiecare bărbat frumos care intră în peisaj.

– Ce aveți la meniul zilei? îl întrebă toată numai un zâmbet pe ospătarul topit după ea. Îl lăsă să-i înșire tot apoi spuse: mie adu-mi te rog rog o porție de bruschete cu somon și un fresh de grepfrut cu lămâie în proporții egale.
– Mie un meniul zilei, am strigat după ospătarul care era pe picior de plecare ca și cum doar ea conta, femeia frumoasă bine îmbrăcată, și o cafea, am adăugat dar nu cred că m-a auzit pentru că nu mi-a mai adus cafeaua cu toate apropourile mele pe parcursul vizitelor lui scurte la masa noastră. Așa fac uneori. Bat apropouri în loc să spun direct ce am de spus.
– Mă enervează foarte tare tipii ăștia, zise ea strâmbând din nas.
– Cine? Ospătarii? m-am mirat eu.
– Da. Se cred deștepți pentru că știu tot ce există într-un meniu. Cei care știu. Mai sunt și cei care au pretenția să știi tu mai bine. Și sunt la fel de superiori.
– Am crezut că îți face plăcere să te admire, nu m-am putut eu abține.
– Sunt niște proști în călduri, concluzionă ea fără drept de apel. Îți place muzica? schimbă brusc subiectul de parcă eram două adolescente care atunci se cunoscuseră la o petrecere.
– Îmi place un anume tip de muzică, i-am tăiat-o eu regretând că o lăsam să conducă discuția și simțindu-mă brusc plictisită.
– Mie mi se pare interesant la concertele rock în aer liber. Toată lumea de acolo, muzica tare, berea la draft, bucuria, soarele, zise ea mestecând cu poftă și atacând freshul pe care îl sorbi fără să se strâmbe nici un moment.
– Nu aș zice că ești fan concerte, cu atât mai mult rock în aer liber, am zâmbit eu superior.
– De ce nu? Crezi că nu am și eu un maiou negru, blugi și ghete? Nu-i mare lucru, în liceu ascultam Nirvana la petreceri. Și Metallica.
– Serios?! Și eu ascult Nirvana. Și Anathema, Amorphis, Nightwish, m-am aprins eu dintr-o dată.
– Da, zâmbi ea arătându-și dinții mici și extrem de albi, toți la fel. Dacă vrei te chem și pe tine la următorul concert. Mircea adoră rockul.
– Mircea?
– Da, soțul meu. Parcă și tu ești căsătorită? Am putea merge toți 4.
– Nu sunt căsătorită, am o relație. Mai mare rocker ca Horea nu există. Să-l vezi, e plin de tatuaje plus că mai nou se deplasează doar cu motocicleta.
– Cu atât mai bine, a mai zis ea și a zâmbit cald făcându-mă să uit partea cu chinul și rămânând doar mângâierea.

Am ieșit de acolo discutând și făcând planuri de viitor de parcă am fi brusc cele mai bune prietene. Dacă ne-ar fi văzut cineva la intrare și la ieșire ar fi spus că am fost certate și brusc ne-am împăcat. De atunci relația noastră s-a schimbat. Am înlocuit sandwichurile mâncate în fața calculatorului cu ieșiri la localurile din apropiere, încercam diverse feluri și ne distram adăugând sau eliminând ingrediente. Arătam ciudat văzute dinafară: eu mică, în blugi, ghete și o geacă albastră, cu părul scurt vopsit verde pal, ea înaltă, îngrijită, cu cizme cu toc înalt și un palton roșu în carouri, cu părul negru plutind parcă mereu în jurul ei. La un moment dat, ca să o șochez, mi-am comandat un pahar de vin roșu la prânz. Nu s-a lăsat intimidată, a zis „La fel și mie!”. L-a băut mai repede ca mine și am avut senzația la un moment dat că îmi va propune un al doilea dar s-a ridicat brusc și a zis că ar fi cazul să mergem, mai avem mult de lucru.

I-am propus să vină în vizită cu soțul ei și a acceptat fără să ezite. Și uite așa o lună întreagă plus Crăciunul și Revelionul ni l-am petrecut împreună, toți 4. Eram extrem de deosebiți, făceam parte din generații diferite dar asta nu părea să deranjeze pe niciunul dintre noi. Ba chiar aș spune că soțul ei se apropia de 40 de ani. Plus că era un tip pedant căruia îi lipsea complet simțul umorului și de care făceam haz cu Horea de îndată ce ne regăseam singuri. Nu mă mai simțeam plictisită, Horea se dichisea la întâlniri amintindu-mi de începutuile noastre, la birou ne amuzam uneori cu Magda din nimic, viața mi se schimbase în bine și trăiam fiecare moment cu plăcere.

Apoi, brusc a început să plece mai repede de la birou, din ce în ce mai des, eu îi spuneam că nu-i nicio problemă pentru că întotdeauna luam masa de prânz împreună și făceam planuri. Țineam să-i demonstrez că sunt mai deșteaptă și mai citită ca ea, alegeam subiecte de discuție care mă avantajau și o lăsau de multe ori cu un surâs de superioritate în colțul gurii care mă enerva teribil. Pe moment doar. Apoi uitam repede și o luam de la capăt. Se schimbase doar faptul că primea mult mai multe mesaje ca înainte, aproape tot timpul îi vibra telefonul iar dacă eram prea aproape îl apuca efectiv de parcă aș fi avut vreo clipă intenția să i-l iau.

Într-o după-amiază am fost nevoită să plec și eu mai repede de la birou, aveam o programare la coafor pentru schimbarea culorii părului, mă gândeam la un fucsia inițiator de primăvară și i-am propus să mergem împreună.

– Nici o problemă, dar să știi că eu mă grăbesc, îmi spuse ea zâmbindu-mi.
– Și eu, am o programare.
– Se pare că nu mai am baterie, zise iar îmbrăcându-se rapid și crezând că mi-o ia înainte pe scări în jos. Nu mai suport telefonul ăsta, trebuie să-l schimb!

Ea a ieșit prima, eu eram după ea, chiar dacă asta a însemnat să alerg puțin pe scări în jos, nu că mi-ar fi fost greu, purtam ghete iar ea avea pantofi cu toc cui. Horea stătea exact în fața ușii, vizibil încurcat când ne-a văzut pe amândouă.

– Horea, ce faci aici? l-am întrebat eu înălțându-mă pe vârfuri să-l sărut în timp ce el stătea drept și făcea imposibilă recuperarea celor 30 de centimetri diferență dintre gura mea și a lui. În cele din urmă, văzând că nu există scăpare s-a aplecat și m-a sărutat din vârful buzelor, apoi a tușit.
– Aaaa, eu am venit, aaaa, am ieșit mai repede azi că a apărut o problemă tehnică și nu mai putem lucra, doar mâine….
– Eu l-am rugat să mă ajute cu un site, a vorbit brusc Magda dându-și părul pe spate și țuguindu-și puțin buzele rujate cu nuanța Merlot pe care de atâtea ori o văzusem odihnindu-se pe biroul ei.
– Ce site? am întrebat eu, uitându-mă mirată când la ea când la el și uitând să-mi aprind țigara pe care mi-o pregătisem.
– Am nevoie de un blog mai bine zis. În care să-mi scriu ideile. Am foarte multe idei, e păcat să se piardă.
– Ce idei? nu m-am putut abține. Horea stătea deoparte și nu schița nici un gest. Magda a făcut primul pas aruncându-mi din mers:
– Hai și tu cu noi și o să vezi! Ce tot stăm în drum ca proștii?!

A luat-o înainte lovind cu tocurile pantofilor cărămizii în asfalt și lăsând o dâră de parfum cu nuanțe de citrice. Horea s-a întors și el zicând cu jumătate de gură „Chiar, hai și tu!” Bineînțeles că m-am dus, în fond nu prea aveam ce face. Plus că nu știam cum să iau toată faza și am vrut să mă clarific. Normal că nu m-am clarificat.

Am intrat în prima cafenea și ne-am așezat tăcuți la o masă. Horea era stânjenit, eu puțin confuză și amuzată iar Magda la fel ca de obicei, calmă și deosebit de șarmantă.

– Te vei plictisi, mi-a spus ea cu afecțiune, punând mâna pe umărul meu.
– Nu-ți face griji, întotdeauna m-au fascinat blogurile, și eu cochetam cu ideea de a-mi face unul.
– Serios? își îndreptă ea toată atenția spre mine. Despre ce?
– Nu știu. Despre orice. Al tău despre ce e?
– Despre modă. Și machiaj.
– Am crezut că despre muzica rock și concerte în aer liber, am bodogănit eu.
– Ce spui?
– Nimic. Începeți, nu vreau să vă deranjez. Ba poate că vreau puțin, altfel nu veneam, am continuat în șoaptă.

Magda nu m-a luat în seamă deși m-a auzit. De ambele dăți. Horea nici atât, deși el părea cam încurcat și cred că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar nu prea a avut de ales. A scos laptopul și nu a știut unde să-l pună.

– Veniți lângă mine? întrebă cu jumătate de gură. Ca să puteți vedea.

Magda și-a tras repede scaunul lângă el iar eu am ieșit pretextând o țigară. Am fumat țigara uitându-mă pe geam la fața lui tulburată și la părul ei perfect care era la câțiva milimetri de al lui și am plecat mulțumită că nu purtam genți care să trebuiască recuperate și să mă împiedice să plec când voiam.

Mi-am dat demisia după vreo două luni pierdute din viața mea, timp în care am încercat să mă războiesc cu ea, să ies învingătoare, să-i demonstrez că nu e decât o gâsculiță frumoasă dar confuză și am pierdut de fiecare dată. În fața șefului, în fața lui Horea, în fața întregii comunități a ospătarilor, în fața mea. Și când m-am mutat după multe certuri și urlete la mama mi-am dat seama că poate aș fi putut evita tot consumul de neuroni dar în scurt timp nu mi-am mai bătut capul nici cu asta fiind interesată mai degrabă de toți băieții frumoși pe care îi întâlneam. Fetele nu, fetele nu mă mai interesau.

Crina VOINAGHI

Se trezi. Ba nu, era iar visul în care se trezește dar e conștient că visează. Pentru a nu știu câta oară are în față ușa scorojită, veche de o sută de ani, forțată de vreun uriaș ori de soartă, întredeschisă, cu așchii și vopsea de un alb murdar pe prag. O împinge încet, ușa se deschide scârțâind multă vreme ca o respirație anevoioasă, ca un astmatic care are – paradoxal – prea mult aer în plămâni. Intră și cu respirația tăiată, ca de fiecare dată, speră că va găsi altceva înăuntru. Că visul se va sătura de repetiție și va inventa altceva. Un nou decor, alte personaje. Dar era de fiecare dată același lucru. El, sărind peste câțiva ani, destul de mulți, cu chipul melancolic și plin de riduri, cu părul prea lung și prea alb, ca un Rambo decăzut, stă în fața ferestrei prin care se poate distinge un stejar imens agățat de cer, sfidând orice lege a gravitației. Mai multe familii de ciori stau cu capul în jos pe crengile lui. Nu sunt agitate, nu croncăne, ascultă și ele muzica ce se revarsă prin toți porii casei. El e îmbrăcat ca un țăran simplu, ca tatăl său. Nici urmă de costumele la dungă pe care le poartă de obicei, de cravatele colorate si elegante, de pantofii lucitori. Camera o recunoaște ca fiind a lui din copilărie, camera din satul Breb, mirosind a busuioc și a mere, simplă, micuță, răcoroasă, cu un pat doar, o masă din lemn și dulapul mare care acoperă aproape în totalitate un perete. Icoana e la locul ei pe perete cu ștergarul cusut de mama lui atârnând de o parte și de alta. Nu se aude nimic în afară de muzica ce răsună strident, fără sursă, de parcă ar fi fost un sistem audio surround de ultimă generație ascuns în măruntaiele casei.

Ca de fiecare dată se opri în prag, mut, cu gura căscată, într-o poziție incomodă pe care încerca să o schimbe dar niciodată nu reușea. Începea tot timpul cu Rolling Stones, Paint it black. Apoi era Beach Boys. După nici 20 de secunde se auzea Stairway to heaven a lui Led Zeppelin, apoi se porneau acordurile de la Dream on, Aerosmith și tot timpul se încheia cu Forever and One de la Helloween, din ce în ce mai repede până ce stejarul începea să vibreze făcând cerul să tremure ca apa unui lac tulburat de o ploaie torențială. Nu mai ascultase muzică de ani buni, piesele astea le știa din adolescență, de pe vremea când avea tot timpul din lume dar în vis era ca și cum le ascultase în urmă cu doar câteva ore. Își amintea perfect versuri, emoții, tatăl lui spunându-i „Oprește muzica, ne asurzești și în plus nu tu plătești curentul!”, mama lui care îl privea cu tristețe atunci când el cerea orice sumă de bani, refuzându-l cu furie neputincioasă, își amintea cum se întreba de ce și-au dorit părinții lui copii din moment ce părea mai mult că îi încurcă decât că îi ajută, slab, bolnăvicios, incapabil să lucreze în gospodărie sau pe câmp, idealist și lipsit complet de simț practic. Își amintea perfect în vis și nu putea să scape. Moartea mamei, cearta cu tatăl lui la înmormântare, rușinea și refuzul de a se mai întoarce în sat, toate le retrăia cu ochii închiși în timp ce muzica răsuna. În momentul când se oprea, liniștea îi rănea urechile și făcea eforturi să se trezească însă doar când exploda totul reușea să deschidă ochii. Ciorile își pierdeau primele penele cuprinse brusc de o forță gravitațională isterică, apoi stejarul cădea din cer cu un bubuit înfricoșător după care totul exploda și dispărea luat de vânt, inclusiv casa, inclusiv el.

Deschide iar ochii. Stă cu ei deschiși, ațintiți dureros spre tavanul fals zugrăvit recent verde măr, cu irisul mărit de concentrare, teamă și nesiguranță. Așteaptă ușa dar cum ea nu se arată clipește repede ca pentru a alunga de pe retină orice urmă a visului și sare din pat aruncând plapuma. În fiecare dimineață are același ritual, cu minimum de gânduri: își pregătește freshul de portocale și cafeaua, face un duș, își calcă perfect cămașa întotdeauna albă, pune mâncare pisicii unduitoare și mieunătoare, urmărește păsările care dansează în fiecare dimineață în stoluri – mai puțin în zilele când plouă – își ia geanta și iese grăbit pe ușă. În fiecare dimineață, mai puțin în acea dimineață. Casa este prea tăcută, nici măcar frigiderul nu se mai aude iar pisica se ascunde pe undeva. Și în acea liniște țârâie indiscret telefonul iar el îl caută nemulțumit din priviri. Nu-i plac lucrurile neprevăzute. Mai ales în dimineți ciudate, cu vise nelămurite.

– Domnul Remus Popescu? îi silabisește numele în receptor o voce feminină, răgușită.
– Da, eu sunt. Riky.
– Riky, da, nu am vrut să par lipsită de respect. Eu sunt Carolina. Ne-am cunoscut mai demult prin Mihai, prietenul tău din copilărie, el mi-a dat numărul tău de telefon. Eu sunt iubita lui Mihai dar acum e plecat în Spania la muncă și eu am rămas în Breb să am grijă de gospodăria lui.
– Da, parcă îmi amintesc, spuse el vag iritat de conversația care se prelungea inutil și de faptul că, afectat probabil de visul repetitiv, simți cum i se strânge inima. Mihai împărțea cu el ciocolata pe care și-o cumpăra de la Abc-ul din sat, îi dădea adidașii care lui îi rămâneau mici, îi povestea despre cărți și muzică. Nu mai auzise nimic de el de ani buni.
– E vorba de tatăl tău, Riky, se auzi iar vocea după o scurtă pauză.
– Așa?
– Nu pot să-ți spun la telefon.
– A murit?
– Da.
– Aha. Vezi, nu era greu de spus la telefon.
– Mie mi s-a părut greu.
– E nevoie de bani, zise el repede trăgând aer în piept.
– Ar fi. Nu a mai rămas nimeni din familie. Nu ai timp să bem o cafea și să vorbim despre lucrurile astea? Pe acasă pe la tine s-au schimbat multe lucruri.
– Nu cred, la mine acasă totul e cum trebuie, spuse el privind în jur. Iar timpul nu-mi prisosește. Dă-mi te rog un număr de cont și azi depun banii. Chiar contul tău dacă vrei, nu mă deranjează.
– Riky, banii nu rezolvă chiar tot, trebuie ca cineva să umble să rezolve toate treburile astea, încerca vocea să se mențină calmă, tatăl tău a rămas complet singur în ultimii ani.
– Îți trimit oricât. Nu prea am văzut lucruri care să nu poată fi rezolvate cu bani.
– Eu zic că sunt. Hai să bem o cafea.
– Auzi….Carolina, parcă așa ai zis că te cheamă, timpul meu este extrem de prețios și în plus nu beau mai mult de o cafea pe zi. Pe care tocmai am băut-o. Deci nu cred că este posibil.
– Dar bine, a fost tatăl tău! izbucni pierzându-și calmul inițial vocea de la celălalt capăt al firului.
– Da, a fost, îmi găsești mailul pe site-ul companiei A-scenta. Scrie-mi contul. Îți trimit banii. Este tot ce pot să fac. La revedere.

Închise înainte să audă ce mai avea femeia de zis. De fapt nu conta. Întârzia la birou și compania nu funcționa fără el. Poate și pământul înceta să se învârtă fără el. Și-a încălțat pantofii eleganți din piele naturală și a ieșit aranjându-și pentru ultima oară părul din care nici un fir nu făcea ce voia el. Arăta bine, nimeni nu ar fi zis că se apropie de 40 de ani, nu-i dădeai în nici un caz mai mult de 32. Era înalt, bine proporționat, fără nici un gram de grăsime pe corp, fără nici un fir de păr alb, tot timpul aranjat și bine îmbrăcat. Programul lui zilnic era același cu mici excepții, nu renunța pentru nimic în lume la orele de sală sau de somn, nu fuma și nu consuma alcool decât în situații excepționale. Se apropia mult de a fi un mecanism bine pus la punct care își programează până și emoțiile plus că plătea câte o persoană pentru fiecare mică plăcere din viața lui fie că era vorba de sex, prietenie sau prăjituri. În rest trăia singur cu pisica lui și nu ar fi schimbat niciodată situația.

În drum spre parcare încercă să-și ordoneze gândurile: proiectul nou, videoconferința de la ora 10, cele 2 concedieri, espressorul de cafea din hol – de fapt era o mașinărie de făcut cafea cu care voia să-i dea pe spate pe angajați, acum, după Crăciun. Mănușile, și-a uitat mănușile maro din piele întoarsă, și le cumpărase din Barcelona când fusese cu Matei. Și volanul va fi rece, trebuia să și le pregătească mai din timp. Tatăl lui, omul simplu, țăranul încă autentic care i-a spus „Hai și ajută-mă mai bine decât să te îmbraci ca o muiere, atâtea creme și sprayuri nu a avut neam de neamul nostru.” Nu. Nu asta e ordinea gândurilor. Va trimite bani și totul se va rezolva. Oricum nu-și mai văzuse tatăl de vreo 10 ani, deci nu mai conta, pentru el murise atunci. În vis semăna mult cu el, de fapt și în realitate, genetica e așa cum e, nu putem perfecționa ceea ce nu putem schimba.

Urcă în mașina rece și porni căldura. „Să mă implic emoțional doar dacă obțin rezultate imediate”, își repetă ca o mantră. Acceleră rapid dar inutil, la prima intersecție trebui să oprească. Fusese un accident sau ceva asemănător și se formase un ambuteiaj. Nu prea avea de ales. Trebuia să aștepte. Începu să bată nervos din picior și se uita din 10 în 10 secunde la ceasul lucitor de pe bordul BMW-ului negru seria 8 Coupé. După vreo 5 minute, obosit și iritat de neprevăzut dădu drumul la radio. Se auzea „I see a red door and I want it painted back/ No colors anymore I want them to turn black” și s-a trezit că fredonează Rolling Stones din vis. Și apoi „I love the colorful clothes she wears/ And the way the sunlight plays upon her hair.” Beach Boys. Fir-ar. Ieși din mașină. Nu era stilul său să fie spontan, spontaneitatea aduce numai probleme dar se făcuse prea cald înăuntru și ambuteiajul nu părea să se rezolve. Bine că nu și-a luat mănușile. Mașinile claxonau și fumegau agitate, din când în când câte una își mai ambala motorul, dar de urnit din loc, nici vorbă. Merse până pe trotuar să aibă o vedere mai bună asupra a ceea ce se întâmpla în față dar nu văzu nimic în afara șirurilor interminabile de mașini. O secundă avu intenția să se întoarcă la mașină să pornească iar radioul dar se răzgândi. Trotuarul era plin de oameni. Se amestecă și el în mulțime atras de posibilitatea de a zări cauza ambuteiajului. Când văzu cele două mașini de salvare se opri.

– Ce te oprești așa, în mijlocul drumului? auzi o voce nervoasă de femeie trecută prin ce era mai rău în viață și care îl îmbrânci puțin risipind în jurul lui un parfum ieftin și dulceag.

Asta îi aduse aminte de mașină și începu să alerge în sens invers. Era multă lume și parcă toți se deplasau ordonat în afară de un băiat de vreo 8-9 ani care stătea în genunchi lângă o gură de canal. Avea părul cam lung și în dezordine, nu purta căciulă dar era îngrijit îmbrăcat cu o geacă verde, blugi și ghete maro. Deși cam prăfuit. Și el avea părul ciufulit când era copil, mama lui îi punea un scaun în mijlocul încăperii și-l obliga să stea la tuns. El făcea orice ca să scape pentru că întotdeauna după avea senzația că e un pui care tocmai și-a pierdut puful. Niciodată însă nu scăpa.

Scutură nervos din cap ca și cum în acest fel ar fi reușit să pună capăt gândurilor pe care nu le mai avusese de ani buni. Pentru că, își spunea tot timpul, din momentul în care ai luat o decizie, totul devine clar. Poate nu chiar atât de clar, mormăi cu ciudă și se opri. Lumea trecea pe lângă copil ca și cum ar fi avut treburi importante de rezolvat și poate așa și era. Nimeni nu se oprea, nimeni nu se îndoia.

– Ce faci acolo? îl întrebă Riky. Ar fi vrut și el ca ceilalți să treacă mai departe pentru că, în mod cert, avea treburi importante de rezolvat. Dar nu mai era posibil.
– Aștept să iasă cățelul meu. A căzut în canal.
– Cum ar putea să iasă? E destul de puțin spațiu.
– E un cățel mic, domnule, e un pui, l-am găsit în fața grădiniței de lângă blocul meu. S-a speriat, precis, și a căzut în canal. Cred că pe aici va încerca să iasă. Atunci observă că are palmele julite și cam însângerate.
– Ce ai pățit la mâini? De ce nu ai căciulă? Și cum a căzut cățelul în canal?
– Așa fac animalele când sunt speriate, răspunse copilul privindu-l în ochi.
– De ce să fie speriat? L-a bătut cineva?
– S-a speriat de explozie. Eu eram cu el afară, ne jucam. A fugit în canal.
– De explozie?
– Da. A explodat apartamentul de la etajul 1. Noi stăm la 2.
– Și era cineva la voi acasă?
– Cred că da. Nu știu exact. Când am ieșit să mă joc cu câinele mama mea era în bucătărie și tatăl meu fuma o țigară pe scară.
– De aceea sunt mașinile de salvare?
– Cred că da. Nu știu exact. Eu am fugit.

„Nu te implica, nu te implica, ia rapid o decizie!” răsuna vocea dintotdeauna. S-a uitat în dreapta și în stânga, șirurile de mașini avansau ușor, se auzea un cor de claxoane mai încolo și începuse să fulguiască. Ceasul arămiu Meteoris de la Louis Moinet arăta ora 9 fix. Își verifică părul, îi păru iarăși rău că nu își luase mănușile, încercă să facă doi pași dar se întoarse.

– De ce nu porți căciulă pe vremea asta? îl întrebă pe băiat. E cam frig.
– Aveam căciulă… dar am pierdut-o.
– Hai! Căutăm un magazin și îți iau o căciulă. Sunt câteva mai mici în zonă.
– Nu se poate, domnule. Mama a zis să nu merg în nici un caz cu persoane necunoscute.
– Bine. Așteaptă-mă atunci aici.

Începu să alerge, trecu pe lângă mașina pe care o recunoscu ca fiind a lui, era greu să nu remarci Coupé-ul negru care încurca înfiorător traficul dezghețat între timp dar nu se urcă la volan să o mute din mijlocul drumului, îl ocoleau, asta e, îngreuna puțin circulația dar nimeni nu murea din asta. Trecu strada rapid și găsi după vreo 20 de metri un magazin de haine, o amintire a magazinelor comuniste de altădată, cu multe lucruri tricotate în vitrina mică, puse claie peste grămadă, rătăcit între un bar și o clădire care părea să se pregătească pentru demolare. Când intră se auzea de la un radio vechi portabil Led Zepellin, ajunsese la partea cu „To be a rock and not to roll.” Poate nu fusese o decizie chiar atât de bună.

– Bună ziua, aș dori o căciulă pentru un băiat de vreo 8-9 ani, se adresă vânzătoarei cu o claie de păr roșcat și sprâncenele poate puțin prea evidente.
– Desigur, avem roșii, albe, galben cu roșu…
– De băieți, vă rog.
– Îmi pare rău, doar astea le mai am, spuse ea, înșirându-i pe tejghea 3 căciuli colorate.
– Oricare, vă rog, zise el și își scoase portofelul elegant să plătească.

Luă una mai mult de fete decât de băieți și ieși fugind din magazin. Piesa se terminase, nu voia să asculte ce mai urma.

Când ajunse la locul unde-l lăsase, cel cu gura de canal, băiatul nu mai era. Doar oameni care mergeau grăbiți încoace și încolo, strânși în paltoanele lor. Începu să alerge în direcția de unde se puneau în mișcare salvările simțind deja un firicel de transpirație cum îi curge pe spate riscând să-i păteze cămașa perfectă. Dar nu se opri. Pe când ajunse în locul cu pricina oamenii strânși la fața locului începeau să se împrăștie.

– Vă rog, se adresă unui bărbat cu barbă între două vârste, caut un băiat care locuiește în scara cu explozia, la etajul II, de vreo 8-9 ani, cu părul vâlvoi, fără căciulă pe frigul ăsta, nu l-ați văzut?
– Aaaa, probabil vorbiți de Mihăiță, îi spuse bărbatul gânditor. Deși are doar 5 ani, nu 8 cât ați zis. Eu stau în cealaltă scară la etajul II. Tocmai l-ați ratat, a plecat cu salvarea a doua, părinții lui au scăpat doar un picior rupt – tatăl lui – și o mână ruptă – mama lui – plus niște contuzii dar când ne gândim ce putea să se întâmple… avea și un cățel în brațe, tot ud de l-a udat și pe el, îi era frig și vecina de la III i-a dat jerseul ei de lână maro, arăta ciudat săracu îmbrăcat așa, a plâns de ni s-a rupt sufletul și l-au lăsat să meargă cu ei. Da dumneata cine ești?
– Dar nu avea căciulă… șopti el fără să răspundă la întrebare.

Era ora 10, trebuia să înceapă videoconferința însă lui nu-i mai păsa atât de tare. Strânse în mână căciula subțire de fetițe și trăgându-și nasul de la frig și fulgi răzleți se îndreptă spre mașină. Se urcă la volan într-un cor de huiduieli și claxoane. Nu porni. Își căută telefonul în buzunarul paltonului pe care uită să-l mai dezbrace și formă numărul de dimineață ignorând celelalte 53 de apeluri.

– Alo, Carolina, sărut mâna! Parcă acum aș bea o cafea dacă mai este valabilă invitația. Într-un loc cu muzică. Sunt sigur că va fi muzică bună.

prof. Crina VOINAGHI

E absurd să crezi că oamenii își doresc aceleași lucruri de Crăciun, că au aceleași dorințe clasice, să fie mai buni, mai darnici, mai frumoși sau mai deștepți. Asta se întâmplă în filme și în reclame. În realitate, suntem diferiți și vrem lucruri diferite. De la cele mai prozaice la cele mai idealiste și irealizabile. Unii vor să mănânce bine, să bea chestii fine, alții își doresc să plece cât mai departe, mai sunt și cei care vor să fie cu toată familia alături de dragul ideii Crăciunului sau pentru că de obicei toți sunt departe dar la fel de bine sunt și cei care se țin extrem de ocupați de Crăciun ca să nu se gândească prea mult la ce înseamnă acest moment pentru ei.

Îmi aduc aminte un film în care personajele, care făceau parte prin alianță din aceeași familie, erau întâmplător de religii diferite și, ajunși în casa părinților care erau catolici nu știau cum să explice copiilor existența ieslei în miniatură cu pruncul Isus, așezată la loc de cinste. Normal că a ieșit o comedie drăguță, așa cum francezii știu să facă dar, dincolo de toate, ei voiau doar să fie acceptați de cei din jur și poate puțin iubiți dacă este posibil. Și asta, cu toate că erau extrem de diferiți și voiau lucruri diferite, aveau alte credințe, se rugau la alți Dumnezei și îmbrăcau personalități care, uneori, se băteau cap în cap. Dar, până la urmă, ceea ce își doreau era să nu fie singuri și cred că asta ne dorim toți, există totuși un lucru pe care îl avem în comun dincolo de micile sau marile năzuințe diferite. Nimeni nu își dorește să fie singur de Crăciun chiar și într-o mașină scumpă sau într-un loc exotic. Ce farmec ar avea dacă nu ai putea împărtăși nimănui bucuria ta?

Deci, aș risca să spun că despre asta e vorba de Crăciun, Crăciunul meu, poate și al altora, nu neapărat al tuturor: despre împărtășirea unor gânduri, zâmbete și bucurii, despre umanitate și despre cât suntem de fragili. Crăciun fericit, oameni buni, vă doresc să trăiți aceste zile de sărbătoare alături de oameni dragi, să vă opriți un moment din rutina zilelor din ce în ce mai pline și să vă gândiți la ce contează cu adevărat pentru voi, să zâmbiți o secundă, două și apoi să mergeți mai departe.

prof. Crina VOINAGHI

În perioada 23-25 noiembrie 2018 au avut loc în Apșa de Jos, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia din Ucraina, la 11 km de Sighetu Marmației, mai multe activități care marchează anul Centenarului și pentru românii din dreapta Tisei. Printre evenimente trebuie să amintim Seminarul Internațional „Patrimoniu Identitar Comun – Casa Memorială Ilieș Filip” și Simpozionul Internațional „Mari personalități din Trasncarpatia, Ucraina”, inaugurarea Casei Memoriale Ilieș Filip, lansarea cărții „Mari personalități din Transcarpatia care au contribuit la promovarea culturii românești, Ucraina,”, volumul II, publicată în cadrul proiectului derulat de Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia” și finanțată de Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni. Coordonatorul proiectului, Ioan Botoș, este și președinte al Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „Dacia” și director al Muzeului de Istorie și Etnografie al Românilor din Transcarpatia, Ucraina. Au participat invitați din România, Ucraina și Republica Moldova.

Românii din dreapta Tisei, aflați la o mică distanță de Sighet trăiesc în afara frontierelor României simțindu-se, majoritatea, români. Hazardul istoriei a făcut ca 4 localități să rămână lăsate pe dinafară, influențând nu numai destinul unei comunități ci și destine personale: Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Biserica Albă și Slatina. „Ne apropiem de o sută de ani de când românii din partea dreaptă a Tisei trăiesc în afara granițelor României, dar cu sufletul sunt îndreptați către neam, către limba română”, spune Ioan Botoș în prefața cărții „Mari personalități din Transcarpatia, Ucraina.”

Am simțit, cât timp am fost prezentă, o bucurie și o tristețe. O bucurie că românii, frații lor, nu îi uită și o tristețe pentru că nu au loc în viața lor. Am intrat într-o biserică ortodoxă. Preotul vorbea în ucraineană, oamenii de lângă mine în română. La seminar s-a vorbit în limba română și tot așa s-a și cântat. Melodiile tradiționale cu zongoră și ceteră care totuși sunau puțin diferit. Dar numai puțin. Cât să-ți amintească despărțirea, cotitura pe care destinul lor a făcut-o la un moment dat fără să vrea, obligat de circumstanțe. Nu scriu acest articol ca un istoric. Un istoric ar explica punctual de ce este așa. Eu doar vreau să punctez suferința difuză și dorința profundă a unor oameni calzi și primitori care vor să trăiască în familie, nu în afara ei. Trăiesc mai simplu. Fără atâtea dileme, bucuroși de întâlnire, întâmpinându-te cu bunătate și căldură. S-a cântat pentru sufletul românesc. O mână de oameni, multă solidaritate și o serioasă doză de umanism. Două zile cât am stat acolo, nu s-a discutat despre titluri și bani. S-a discutat despre suflet, limba română, frați, „românii noști”, cărți scrise în limba română, poezie, s-a recitat în limba română și tot ce s-a făcut s-a făcut din suflet.

M-am simțit foarte bine iar când am plecat după două zile, am avut impresia că eram cu toții niște prieteni buni care se despart pentru puțin timp urmând să se reîntâlnească în curând. Și mi-am dat seama că ei își doresc doar puțină solidaritate. Pentru că vorbesc în limba română și tot în limba română gândesc, pentru că sunt români. Am simțit legătura, am simțit afecțiunea și emoția. Iar d-nul Ioan Botoș, cel care a organizat activitățile, precum și soția dumnealui, Ileana Botoș și toți ceilalți români din dreapta Tisei sunt niște oameni extraordinari, i-am simțit în aceste două zile mai mult românii mei decât pe cei de acasă, din orașul meu, Sighetu-Marmației.

Autor, prof. Crina VOINAGHI

– Melania! Hai te rog, ajută-mă să merg la baie!
– Nu sunt Melania! și apoi cu un glas voit plângăreț: Sunt Adela, mamă!
– Da, da, abia mă mai pot mișca, nu știu ce este cu mine, cred că am amorțit de atâta stat în pat. Melania, te rog sprijină-mă puțin!

La lumina veiozei aprinsă în grabă se puteau vedea două persoane cum încearcă să ajungă la ușă; una ținându-se dreaptă, cu părul complet alb prins sub un batic care îi alunecase pe spate și cu mâinile tremurânde mereu în căutare de sprijin iar cealaltă mai înaltă, foarte slabă, puțin adusă de spate, cu un capot roșu care foșnea la orice mișcare și care se șifonase foarte rău pe alocuri.

Întotdeauna când o trezea noaptea vocea slabă și răgușită avea o senzație de rece pe șira spinării. Îi veneau în minte momentele când ar fi strigat-o cu orice nume doar să răspundă. Dar nu era niciodată acolo. În liceu, când plângea cu capu-n pernă. În facultate când mânca ce apuca. Când Ionuț era mic și nu avea niciodată timp să vină să o ajute. Și acum se schimbaseră rolurile. Acum ea, mama ei, lipsită de aroganța și severitatea din tinerețe, cu toate celelalte lucruri dispărute din viața ei, tot ce o ținuse ocupată, tot ce îndrăgise, cu tatăl ei, Mișu, iubirea și chinul ei mort de ani buni deja, ea o tot striga. Dar nu o striga de fapt pe ea, Adela. Ea nu exista. O striga pe o anume Melania despre care nu știa nimic. Și toată această repetiție, acest nume care revenea obsesiv, al ei fiind complet uitat, începea să o irite, să o chinuie din nou, după atâția ani în care nu o mai chinuise niciuna din problemele adolescentine, uitate, îngropate. O întrebase într-o zi:

– Mamă, cine-i Melania?
– Cine? a întrebat-o și ea după câteva zeci de secunde, aproape total rătăcită în lumea ei interioară sau într-o altă lume, foarte departe și foarte străină.

– Îmi spui Melania. Cine este? Eu sunt Adela. Adela!

Bătrâna și-a netezit capotul plușat vișiniu pe care își așezase cuminte mâinile brăzdate cu degete tremurânde pe care stăteau semețe două inele cu pietre mari, mov. A privit pe geam ca și cum ar fi fost singură în casă și a început să fredoneze ceva doar de ea știut.

– Bine că acum îți place muzica! Tot liceul am ascultat muzică la căști, a bombănit Adela ridicându-se și forțându-se să meargă în bucătărie.

De două luni de când o adusese pe mama ei la ea i se schimbase viața. Și nu ar fi putut spune că în bine. Liniștea care era de obicei la ea în casă se schimbase în oftaturi, târșâit de picioare și trezit în miez de noapte. Ionuț era plecat la facultate și sunetele străine din casa ei o scoteau din sărite. Nu prea reușea să doarmă și era extrem de furioasă tot timpul. De 10 ani de când Victor plecase de acasă fără să dea vreo explicație nu mai fusese atât de furioasă.

Se hotărî să afle cine este Melania. Și într-o zi, întorcându-se de la birou, intră în casa unde crescuse și care acum era complet pustie. O izbi mirosul de naftalină și podeaua uzată de la atâta frecat. Mereu se mira din cauza asta. Acum dacă ceva se degrada din cale-afară îl schimbai. În ultimele două luni de când mama ei era la ea avusese nenumărate tentative de a o aduce înapoi. Și chiar o adusese o dată. La început, când nu părea atât de grav. O găsise la două străzi distanță, în pijama și cu capotul vișiniu pe deasupra. Stătea pe o bancă în fața unei case și se încălzea la soare, cu bigudiuri în părul ei încă frumos, în întregime alb, impozantă și cu un anume farmec păstrat în pofida trecerii timpului. Uneori, Adela avea senzația că pare de vârsta ei. Ea nu-și punea niciodată bigudiuri și își prindea la spate părul șaten cu multe fire albe pe care uneori uita să-l vopsească. Atunci îi zise pentru prima oară Melania. Nu o luase prea în serios pentru că avea altele în cap: cum să rezolve situația, ce să-i spună lui Ionuț, la ce medici ar putea merge pentru somnifere, calmante, lobotomii parțiale…

S-a apucat să scotocească printre lucrurile ei, în locuri interzise pe vremea când era copil și pe orice vreme, când ar fi vrut să descopere secretele ascunse, mai ales pe acelea care îi erau interzise. Erau acolo poze, dosare, flori uscate, sticluțe goale de parfum, versuri, frânturi de proză, jurnale scrise cu litere micuțe, temătoare, desene naive pe care le-a recunoscut ca fiind ale ei și pe care le credea de mult aruncate, botoșeii ei de când era mică, compunerile ei din clasa întâi, era acolo o altă lume care îi era ei străină, un puzzle ciudat care o făcu să plângă și să se îndoiască de tot ceea ce știa. S-a uitat încă o dată în jur pentru a se convinge că era casa în care crescuse și a plecat cu senzația că ceva îi scapă, că ani de zile fusese victima unei farse.

– Mamă, ai păstrat desenele mele de când eram mică! De ce?
– Melania, știi ce aș mânca? Niște plăcinte cum făcea bunica ta. Mai știi? Zicea că-s cu buruieni și tu nu voiai în ruptul capului să guști. A râs câteva secunde și Adela a văzut că o pierde din ce în ce mai mult, parcă ar pleca undeva departe și doar corpul i-ar mai rămâne puțin.
– Mamă, îți fac plăcinte dacă asta vrei, dar verdețurile bunicii, nu știu de unde să le iau. Nu am întrebat. Tu știi?
– Să mergi să culegi niște ștevie de pe lângă casă și urzici, acum sunt bune cât sunt tinere. Vai, ce poftă îmi este de o plăcintă! Melania dragă, tu vei știi să o faci, semeni mult cu mama mea și cu mine! Și ție îți este greu să îmbrățișezi pe cineva….Asta e problema cu noi, cei din neamul ăsta, nu știm cum să iubim!

Adela a rămas mută, în picioare. Mama ei nu a mai spus nimic, a început să caute ceva în zare și orice a mai întrebat-o apoi nu a răspuns. S-a întors a doua zi la lăzile din casa părintească și după câteva ore de mirări a găsit niște cărți poștale pe care mama ei le-a scris unui anume Matei Moldovan din Iași, dar nu le-a mai expediat. Pe una era: „Voi avea o fetiță. O va chema Melania.” Urmată de o alta: „O cheamă Adela, lui Mișu nu-i place numele Melania.”

Crina VOINAGHI

Sursă foto: www.efoartebine.ro

Nici cerșitul nu mai este ce a fost. Cândva știai că persoana care se apropie de tine urmează să-ți ceară bani, era cumva previzibil. De exemplu la ieșirea din biserică sau la intrarea în cimitir, bănuiai că cineva îți va întinde mâna spunând sau nu o poveste. Te pregăteai moral fie să-l ignori fie să-ți cauți câteva monede în buzunar. Apoi au fost cei care veneau pe la mese și cereau pur și simplu sau vindeau câte ceva. Cei care stăteau așezați direct pe trotuar cu câte un carton legat de gât pe care apăreau vreo 100 de cuvinte, scrise de mână, de cele mai multe ori stâmb, scrijelit și neciteț.

Acum mi se pare că cerșetorii s-au schimbat, s-au rafinat, fiecare îți spune o poveste, te iau pe nepregătite și nu știi dacă să te lași sau nu manipulat. Nu știi ce stă în spatele poveștii și dacă nu ați văzut încă filmul românesc „Filantropica”, acum ar fi  momentul. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Nimic mai adevărat.

Fiecare țară cu cerșetorii și săracii ei, da, cum nu se poate mai bine spus dar ai noștri te iau pe nepregătite. Se îndreaptă spre tine la ieșirile din supermarketuri sau pe stradă persoane îmbrăcate decent despre care ai putea crede că s-au rătăcit într-un orășel străin sau că te cunosc de undeva și pe tine te-a lăsat memoria. Le lași să vină spre tine, le acorzi toată atenția ca apoi să le auzi spunând o poveste cu mai mulți morți, cu incendii, cu copii de crescut sau bătrâni de îngrijit. Oameni nu neapărat bătrâni care probabil spun „pentru 1000 de lei pe lună nu mă ridic din pat” sau oameni care ar necesita îngrijiri speciale și de care statul se spală pe mâini. Rămâi perplex câteva secunde după care scotocești jenat după o bancnotă întrebându-te în același timp de ce te lași atât de ușor manipulat, analizând situația și încercând să-ți dai seama ce este mai rău: că cerșesc sau că te iau prin surprindere. Sau te mângâi cu ideea că poate cerșetorul căruia i-ai dat face parte din acei 1% care spun adevărul. Sau poate nu există nici atât?

Mai sunt bătrânii care își vând cărțile și pe lângă care treci cu sufletul rupt în zece, ai vrea să le cumperi pe toate, sau poate nu sunt cărțile lor, te întrebi brusc, suspicios, mai sunt copiii cu ochi mari care îți cer să își ia o înghețată și cărora nu le poți rezista. Și ți se rupe sufletul când vezi persoana matură dubioasă care vine și-i ia banii și căreia nu i-ai fi dat nimic niciodată. Bărbatul tânăr cu un copil de câteva luni la gât care îți smulge un oftat sau bătrâna cu plase așezată pe un scaun.

Probabil pe viitor poveștile se vor diversifica și ne vom ocoli suspicioși unii pe alții. Vom trece pe lângă persoana care are nevoie de un telefon la 112 sau pe lângă turistul care vrea să știe cum să ajungă la Săpânța. Vom obosi să ne lăsăm puși în situații ciudate. Sau vom trăi într-o Românie perfectă fără cerșetori, fără câini vagabonzi și cu oameni buni. Glumesc, normal.

prof. Crina VOINAGHI

„Revista de Povestiri” a organizat cea de-a 11-a ediție a Concursului trimestrial de povestiri, ediție jurizată de scriitoarea Ana Maria Sandu. Primii doi premianți, printre care se numără și prof. Crina Voinaghi de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, vor participa , în toamna acestui an, la  Creative Writing Sundays, seria a 19-a. Crina Voinaghi nu este la prima apariție în paginile acestei reviste, anul trecut, în septembrie 2017, fiindu-i publicată povestirea Schimbarea.

Povestirea „Trei la masă” scrisă de Crina Voinaghi, apreciată de Ana Maria Sandu drept „o altfel de poveste „de familie”, a fost selectată și publicată „pentru finețea observațiilor și stilul curat în care e scrisă. Pentru felul în care autoarea se joacă cu planurile temporale. Pentru că reușește să creeze și tensiune și emoție.” (www.revistadepovestiri.ro)

*

Trei la masă

Cel mai bine îmi amintesc cum suna telefonul. Un ţârâit lung, nervos, care desena puncte prin aerul din jur făcându-l mai strident. Nimeni nu mai vorbea, toată hărmălaia se întrerupea brusc şi împietrit de parcă nu ne-ar fi venit să credem că sunetul acela este real şi mai credeam că, dacă am fi tăcut toţi, el ar fi putut dispărea ca prin farmec. Stăteam în aşteptare preţ de un ţârâit cumpănind cine se va duce să răspundă, uitându-ne unii la alţii ca nişte jucători abili de poker care abia aşteaptă să apară slăbiciunea în ochii partenerilor de joc. Bunicul câştiga întotdeauna, el nu mergea niciodată să răspundă. Jocul îl juca, dar nu răspundea. Eu eram de obicei cea care pierdea, pentru că bunica se ridica greu şi erau mari şanse să nu mai sune pe când ar fi ajuns ea, aşa încet mergea, atât de bătrână era.

De cele mai multe ori, deschizând în grabă uşa camerei-bucătărie care ducea spre holul neîncălzit, trebuia să feresc pisica ce aştepta răbdătoare să intre în casă. Nu mai apucam să o ocolesc în lateral aşa că întotdeauna, din obișnuință, făceam un salt peste pisica reală sau imaginară care mie mi se părea de o perfecţiune uluitoare şi, răvăşită de frigul de pe hol, ridicam receptorul rece cu un alo curios, cercetându-mă în acelaşi timp în oglinda care purta în ea hărţi de puncte negre, deformând vag imaginea şi suferind cu fiecare secundă.

Niciodată nu am primit vreo veste proastă de la acel telefon. Tot timpul analizam oglinda, nu neapărat chipul meu cât pe ea, cât mai îmbătrânise, câte pete mai apăruseră şi apoi doar ce culoare aveau ochii mei oglindiți în ea. Pare incredibil dar sunt aproape sigură că aveau de fiecare dată alte nuanțe. Apoi îi chemam pe bunica sau pe bunicu să preia telefonul, pe mine nimeni nu mă suna vreodată pe holul tăcut, partenerii de joacă de pe stradă strigându-mă strident și tărăgănat de la poartă. Mă întorceam repede la căldură, mulţumită că nu e o veste proastă, deşi nu ştiam niciodată ce fel de veste e cu exactitate. Luam în braţe o pisică – cred că am avut în toate combinațiile de culori, mureau destul de des – şi o învârteam în aer sau o aruncam pe pat, din prea multă dragoste, fireşte.

Totul avea o culoare, un miros, o muzică interioară, iar universul era suficient de mare. Nu îmi doream multe şi nu m-am întrebat de ce stăteam doar cu bunicii. Îi mai auzeam vorbind de mama şi de tata dar de fiecare dată când întrebam se fereau să răspundă. Se uitau unul la altul şi mici fire nevăzute se ţeseau între ochii lor. Bunica mă lua în braţe iar eu nu mai întrebam nimic. Era cald la ea în braţe şi mirosea a mere şi a lână. Cred că nimeni nu m-a iubit atât de mult ca bunica mea. Poate doar bunicul. În zilele când ploua şi nu ieşeau copiii la joacă, scotea dintr-un sertar pe jumătate înţepenit un pachet lipicios de cărţi de joc, cele mai vechi cărţi de joc pe care le-am văzut vreodată. Nu ştia decât două jocuri şi pe acelea le jucam până se lăsa seara şi atunci, în căldura din încăpere, ni se alătura şi bunica spunând „O tură, că pe urmă pun cina”. Dar totdeauna se făceau 4-5 ture până pachetul de cărţi se întorcea în sertarul vechi iar noi mâncam ce ne punea bunica în farfurii. Era cea mai bună mâncare, cei mai buni noi trei, cu câte o pisică cerșind la picioare, într-o liniște picurată de sunetul tacâmurilor în farfurii și de buletinul de știri de la radio.

Viaţa e simplă la început, poate noi o complicăm cu aşteptările şi tristeţile noastre, ar fi mult mai comod dacă am reuşi să ne păstrăm cumva copilăria. Dacă am fi doar copii. Dacă unii ar fi doar bunici, alţii doar părinţi. Dacă s-ar putea să alegem, eu aş vrea să fiu doar copil. Dar cred că ar fi prea simplu și toți am alege să fim copii. Nimeni nu ar vrea să fie bunic sau părinte. Sau poate da? Poate fiecare ar fi făcut pentru a juca un rol așa cum unii sunt făcuţi să fie doctori, alţii cântăreți, alții conducători de stat. Așa ar putea să fie unii copii iar alţii bunici. Să se nască bătrâni dar să nu-i doară nimic, niciodată. Şi să poată sta toată viaţa cu nepoţii lor, care să rămână copii. Să moară deodată. Sună egoist, poate chiar este. Dar ei sunt tot ce am cunoscut vreodată la capitolul dragoste necondiţionată. Bărbaţii care au trecut prin viaţa mea şi care au pretins că mă iubesc au fost tot atât de schimbători ca vremea la Londra. Am învăţat cu timpul să nu mai cred toate visele pe care mi le ţes, le lăsam puţin să se formeze, apoi le aruncam direct la gunoi şi răvăşeam totul, ca să nu mă mai pot apuca apoi să caut prin toate mizeriile de acolo ca să le recuperez. Să nu credeţi că m-am născut aşa înţeleaptă. Nicidecum. Oamenii cresc şi trebuie să dea cu capul de tot felul de chestii ca să nu mai fie proşti. Unii dau mult şi bine. Eu o dată. Apoi nu am mai vrut.

Mult timp după ce am plecat de la bunici a sunat telefonul. Au fost doar veşti proaste şi aşa am început să fiu adult. Nu prea mi-a plăcut, a fost cea mai neinspirată perioadă din viaţa mea.

Prima dată a sunat un telefon Nokia cu butoane. M-a anunţat că moştenisem casa bunicilor, pentru că ei nu mai erau. După câţiva ani a sunat un Iphone nou-nouţ, ca să îmi dea de veste că aveam părinți. Apoi un Samsung să îmi spună că o mamă pe care nu o cunoșteam are o boală incurabilă și vrea să o iert. Apoi au tot țârâit să mă anunțe diverse morți, dispariții, obligații, căsătorii, întîlniri, evenimente, lucruri fără rost. Și filosofii de genul „Ori mă iubeşti ori nu mă iubeşti, e simplu, căsătorește-te cu mine!”

Şi iar suna telefonul. Iar cineva murea sau se răzgândea sau era deja însurat. Iar cuvinte spuse aiurea, iar reproşuri, iar repetări inutile. Până când într-o zi l-am aruncat. Da, exact. I-am făcut vânt. L-am zvârlit cât acolo. L-am mătrășit. Mă enerva, mă controla, îmi spunea cum să-mi împart zilele, orele, îmi planifica viața, care era puțin altfel decât aș fi vrut să fie.

M-am mutat înapoi în țară după ce am muncit o vreme în Spania, am refăcut casa bunicilor și am păstrat, nefuncțional firește, telefonul de pe hol. Era mai mult o piesă de muzeu, la fel și oglinda care îmbătrânise groaznic și avea nevoie de niște operații de liposucție pentru pete negre. Abia mă vedeam în ea. Dar nu m-am îndurat să le execut. Le-am curățat și le-am lăsat la locul lor pe același material cu maci roșii jerpeliți, cusuți de mână, pe care ceilalți nu l-ar fi folosit decât poate pentru cușca câinelui sau adăpostul pisicii. Dar eu nu eram ceilalți.

Mi-am luat un laptop cu conexiune la internet, dar m-a enervat destul de rapid așa că am renunțat la el. Mi-am mai luat un job plătit binișor și am refuzat să-mi iau telefon sau o pisică. Bărbații îmi mai cereau numărul de telefon sau mă mai căutau pe facebook pentru că urâtă nu sunt, ba pot să fac și conversație fără ca interlocutorul să se plictisească, dar le răspundeam de fiecare dată:

— Am putea ieși, dar, de sunat… mai greu. Nu am telefon. Nu am nici cont de facebook.

Ei făceau ochii mari când auzeau asta și mă măsurau imediat din priviri. Oricine avea un telefon mobil, nici nu se punea problema să nu ai. Și bunica ar fi avut dacă ar mai fi trăit. Mă considerau probabil o ciudată periculoasă și mă simțeam obligată să adaug pentru a mai îndulci reacțiile:

— Nu-mi plac telefoanele.

Dar tot ciudată rămâneam în ochii lor și renunțau. Asta până când l-am întâlnit pe Virgil. Era pur și simplu îndrăgostit de telefonul lui, avea husă, folie de protecție a ecranului, șervețele speciale pentru curățare, era pentru el ca un fel de animal de companie super dresat. Iar adevărul e că mă fascina. Îl țineam aproape pentru că voiam să observ mai bine, într-un fel vulgar și ridicol, ca un adevărat voyeur, relația lui cu telefonul. Lui i se părea fascinant faptul că eu nu am telefon și uite-așa, încet încet ne-am redescoperit îndrăgostiți. S-a mutat în casa bunicilor mei care era a mea și iar a început să sune telefonul. El se agita, se grăbea sau se pierdea în funcție de ce era pe ecran sau ce auzea, iar eu nu mă mai săturam să interpretez zâmbete, trăiri, tristeți, înflăcărare și plictis. În scurt timp ne-am luat o pisică și luam masa ca pe vremuri, în 3. Eu, Virgil și telefonul. Și pisica, normal, la picioare, cerșind din când în când pentru că nu voiam să o educăm, voiam să fie naturală, pisică în toată splendoarea caracterului pisicesc. De multe ori uitam că e telefonul lui și îl mai luam să pornesc un video pe youtube sau să mai citesc o știre, era ca și cum făcea parte din familie. A mers o vreme până când brusc nu a mai mers.

— Adela, tu mă verifici? m-a întrebat el într-o zi, abia stăpânindu-și furia.

— Cum adică? m-am mirat eu.

— Adică îmi verifici telefonul? Apelurile, mesajele?

— Ce tot vorbești? Citesc o știre, mai joc un candy crash. Până acum nu te supărai…

— Credeam că e ceva accidental, că nu-ți plac telefoanele, dar văd că îl folosești mai mult decât mine.

— Te deranjează?

— Cred că da. Plus că nu prea ești credibilă cu știrile. Cred că mă verifici. Mă bănuiești. Și greșești. Pentru că eu nu aparțin nimănui. Ia-ți propriul telefon dacă începe să-ți placă.

Și așa s-a terminat. În 2 zile, pentru că totul era clar. Nu puteam să-mi iau și eu unul pentru că asta ar fi însemnat să fim 4 la masă.

Apoi nu s-a mai mutat niciun bărbat la mine. Au mai fost unul sau doi în viața mea, dar asta era tot, nu voiam să se mute la mine, nu mergea. În schimb mi-am luat 2 telefoane. Unul cu conexiune la internet, iar celălalt fără, ca să le diferențiez, să fie distincte. Și uite așa, de fiecare dată când mâncam eram 3 la masă. Plus pisica de la picioare, care, între timp, urmându-și instinctele, se urca pe masă și-mi lua din farfurie dacă eram pierdută într-o postare pe facebook sau instagram. Dar m-am obișnuit, nu mă supăr și știu că bunicii ar fi încântați să mă vadă la aceeași masă, ca și cum am fi toți trei și ar suna telefonul. Iar eu aș câștiga așa cum câștiga odinioară bunicu, pentru că nu răspund niciodată atunci când mă sună cineva. Nu suport veștile proaste spuse la telefon.

Autor, prof. Crina Voinaghi

Sursă: www.revistadepovestiri.ro

Se presupune că orice om decent știe care este diferența dintre bine și rău. Știi, pentru că așa ai fost crescut, educat, simți că anumite lucruri nu sunt corecte sau cusute cu ață albă sau exagerate. Și atunci de ce în România această diferență este extrem de greu de făcut și are multe variabile?

Poți să spui eu nu fac politică dar nu știu câtă dreptate mai ai. Poți și să nu mergi la vot dar apoi ce drept mai ai să te plângi? Îți permiți să mergi la mitinguri, la proteste sau unde mai vrei tu, să postezi ce dorești pe facebook sau pe alte rețele de socializare dar nu ai nicio certitudine că vei putea face asta peste câțiva ani, când vei vrea, de câte ori vei vrea. Viața noastră, a fiecăruia depinde de faptul că iei sau nu atitudine, că te declari de o parte sau de alta a baricadei, că îți susții punctul de vedere și îți asumi responsabilitatea. Dar să te declari neinteresat, să trăiești doar în mica ta bulă personală, să nu riști nimic, să nu ai nicio părere, asta nu știu cât de ok este. Mai devreme sau mai târziu vei ajunge cu o problemă minoră sau majoră într-un spital, vei sta la cozi la primărie, îți vei strica mașina mai mult sau mai puțin pe drumurile din România, vei merge într-o stațiune în concediu și vei constata că nimănui nu-i pasă de tine, tot ce se așteaptă de la tine este să plătești fără să pui întrebări.

Întotdeauna în politică au existat interpretări, simpatii, doctrine, limbaj de lemn, manipulări și influențe dar acum sunt toate  înmulțite cu 100. Sau chiar cu 1000. Parcă nu mai știi în care parte să te uiți, sunt peste tot, nimeni nu este fără pată și atunci te întrebi bine dar eu, eu de ce îmi plătesc întreținerea, mă strădui să nu întârzii la serviciu și încerc să fiu cât mai cinstit, cât mai onest? Și atunci nu-i de mirare că nu mai vrei să deschizi televizorul pentru a vedea  politicieni care  caută tot timpul să pareze acuzații, care au nevoie să strige insistent sunt nevinovat, alții sunt vinovați, cei care îmi înscenează diverse mizerii. Cam mulți oameni importanți avem care sunt nedreptățiți de soartă. Normal că te apucă scârba și revolta și te simți nedreptățit gândindu-te la ultimul concediu pe care ți l-ai permis, tu, om cinstit. Normal că îți vine să îți iei lumea în cap dar faptul că am ajuns așa se datorează și celor care au spus pe mine nu mă interesează, eu am o viață, eu nu fac politică. Este de fapt un cerc vicios.

Apoi este foarte greu de înțeles de ce s-ar preocupa cei care au puterea mai mult de condițiile din închisori decât de condițiile din spitale de exemplu. Este de bun simț și asta. Să zicem că nu există excepții, nici interpretări. Nici un om rațional nu ar putea spune că e mai important să rezolvăm situația oamenilor din închisori. Și totuși sunt unii care îți spun privindu-te în ochi că este o problemă ce trebuie neapărat rezolvată după care vor veni și altele. Dar mai întâi asta.

Sunt atâtea paradoxuri, suntem atât de frumoși și atât de urâți, atât de sensibil și atât de cinici, atât de darnici și atât de risipitori! Și aici vă pot da câteva exemple, toate actuale.

Primăria Iași a cheltuit zilele astea 85.000 de euro pe un steag pentru a se mândri în anul centenarului. Casa lui Iuliu Maniu din satul Bădăcin din Sălaj este restaurată prin bunăvoința unui preot cu ajutorul unor donații individuale, venite de la diverse persoane în măsura în care Iuliu Maniu a donat și el pentru construirea școlii de acolo. Are nevoie de încă 200.000 de euro. Casa pentru părinți ai căror copii bolnavi de cancer sunt internați la Institutul Fundeni   s-a făcut prin donațiile a peste o sută de mii de români prin proiectul Magic Home. Bazinul de înot al unei școli din București nu este dat în folosință din cauza unor nereguli și stă în paragină deși au fost cheltuiți în jur de 100 000 de euro. Elevii din lotul național de matematică s-au întors cu 5 medalii de aur și una de bronz de la Olimpiada Balcanică din Grecia, ceea ce a plasat România pe primul loc printre cele 18 națiuni participante. Potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare și Analize Educaționale aproximativ 40% din elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcționali. Un studiu făcut de iSense Solutions arată că românii din mediul urban cheltuie 80 % din salariu pe mâncare, întreținere și rate ceea ce în alte țări europene se rezolvă cu doar 15% din salariu. Potrivit clasamentului european două treimi dintre români își petrec vacanța acasă. În alte țări din Uniune doar o treime își petrec vacanța acasă. Nu mai spun de persoanele cu dizabilități care nu au prea multe șanse în România la o viață independentă, să nu mai vorbim de participarea lor la un festival în aer liber sau obținerea unui loc de muncă.

Așa că, înainte de a spune eu nu fac politică, pe mine nu mă interesează, am viața mea, nu merg la vot, toți sunt o apă și-un pământ și altele de genul acesta, mai gândiți-vă! Este ușor să ne considerăm victime atunci când nu am făcut mai nimic, am stat în banca noastră și am așteptat doar să treacă furtuna.

Autor, prof. Crina Voinaghi

În urma unui atent și riguros proces de evaluare, Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) a selectat cea de-a doua generație de profesori SMART, care se va implica în programul strategic ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, un proiect realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation.

Din cei 113 profesori care au aplicat pentru “Laboratorul de educație și cultură media”, 57 de dascăli din toată țara, care predau descipline umaniste (limba română, limba engleză, limba franceză, istorie, științe sociale), au devenit membri ai acestuia.

Din Maramureș, doar de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet, vor face parte din echipa profesorilor SMART, Claudia Hotea (prof. engleză), Brîndușa Oanță (prof. latină-română), Crina Voinaghi (prof. franceză), Marius Voinaghi (prof. istorie). Ei vor participa, timp de trei ani, la activități de training și, ulterior, de implementare în procesul educațional a cunoștințelor dobândite.

Proiectul va demara în luna iulie a.c., cu o Școală de vară organizată la București, urmată de activități în teritoriu, la care vor participa experți CJI, organizarea de întâlniri de informare, workshop-uri pentru elevii de la CNDV etc.

Prin intermediul profesorilor SMART, se vor implementa, în fiecare unitate școlară din care aceștia provin, elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale. 

Salut, Sighet!

Foto (în ordine): Claudia Hotea, Brîndușa Oanță, Crina Voinaghi, Marius Voinaghi