Acest articol nu are nicio legătură cu politica. Nu urmăreşte lezarea unor persoane, doar scoaterea în evidenţă a unor lucruri mai mult decât evidente. Acest articol se vrea ceva de genul „Oare aşa să fie de evident sau doar mi se pare mie?” Poate nu ar trebui să fie aşa, ori poate tocmai aşa trebuie să fie. Hai să descoperim împreună! O să încerc să pun întrebările potrivite. Vor fi retorice, nu consider că ar fi cineva dator să răspundă la ele, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu dar cred ca e important să pui întrebările potrivite. Pentru a pune punctul pe i, nu de alta.

Prima ar fi de ce se acordă atât de multă importanţă unor lucruri de care toată lumea spune că nu sunt importante şi atât de puţină altora considerate foarte importante? În teorie. Să dau un exemplu ca să nu se creadă că teoretizez doar de dragul de a scrie ceva. De ce există în oraşul meu Carrefour, Lidl, Unicarm, Kaufland, Pepco, Takko şi mai nou 2 Profi, dar nu există o sală de spectacole sau un cinematograf sau un bazin de înot sau măcar o sala de bowling? Ce să fac eu – să ne prefacem că sunt adolescent – în oraşul meu când plouă şi nu vreau să fac baie de mulţime în Kaufland? Sau să îmi expun în magazine hainele noi luate tot de acolo pentru a-mi căuta alte haine noi? Sau să mă închid într-unul din cele 2-3 baruri care îmi convin? O sa spuneţi că asta e viaţa oraşelor mici, să merg în altele mai mari dacă am chef de viaţă culturală, dar eu îmi aduc aminte altceva. În urmă cu 10-15 ani în Sighet (nu merg mai departe în timp și să zicem că eram tot adolescent) exista sala Studio unde era plin de elevi atunci când aveau loc Balurile Bobocilor sau mai ştiu eu ce evenimente şi chiar dacă dârdâiam uneori de frig, locul exista, era posibil, comentam condiţiile nu tocmai bune, dar măcar existau. Apoi, s-a folosit o vreme scena fostului Palat Cultural, lăsat în paragină şi el şi care oricum era neîncăpător, dar totuşi exista. Acum nu mai există. Se ştie toată povestea, nu vreau să insist. Nu caut vinovaţi, vreau doar să transcriu realitatea. Exista un cinematograf, e drept că trebuia să mai ridici picioarele din când în când pentru că existau mici vizitatori şi condiţiile nu erau extra dar exista şi se proiectau filme. Ceea ce era ceva. În loc să se amelioreze condiţiile din aceste spaţii, să se repare ce se poate repara, s-au închis pur şi simplu uşile. În nas, aş putea spune. Acum aud zvonuri cum că se va reamenaja cinematograful Mara. Cum că Sala Studio va deveni iar funcţională. Eu voi fi prima care va scrie atunci despre cât e de bine să avem un oraş care are grijă de educația și siguranța adolescenților care trăiesc în el.

Cred că aşa se întâmplă în fiecare oraş mic, nu e doar cazul nostru şi repet, nu caut vinovaţi. Vreau doar să ştiu ce va face copilul meu când va fi adolescent. Asta e altă întrebare. În afară de a merge într-un bar, ce mai poate să facă un adolescent în oraşul nostru? Ce posibilităţi i se oferă? Ce fac cele câteva mii de adolescenți de la cele 5 licee din oraş? Cum îşi petrec ei serile de vineri, sâmbătă şi zilele de duminică? Ce fac în vacanţe dacă nu au bani să plece din oraş? Cât ne gândim la ei şi cât nu ne gândim când lăsăm secolul al XXI-lea să ne cucerească? Unde pot ei merge când ne spun că pleacă în oraș cu prietenii, unde au ocazia să își manifeste simțul artistic și creativitatea? Cum îi învățăm că părerea lor contează, că au o voce și că nu trebuie să se lase călcați în picioare?

Ar mai fi întrebări de pus, dar mă opresc aici. Devin alarmant de multe şi încep să mă îngrijorez. Așteptăm cu nerăbdare și îngrijorare o sală de spectacole ca să nu ne mai înghesuim inuman în singura care se arată disponibilă pentru a găzdui baluri ale elevilor și care nu poate să facă față numărului mare de adolescenți. Parcă suntem în Alice în țara minunilor și toate se micșorează. Așteptăm momentul invers când vom putea respira la un eveniment care pentru adolescenți este extrem de important și constructiv. Poate peste câţiva ani se vor găsi și răspunsurile potrivite pentru majoritatea întrebărilor, vom fi fericiţi şi vom trăi până la adâncă bătrâneţe în oraşul nostru despodobit de niște copaci, dar frumos împodobit cu diverse lucruri inutile.

Autor, prof. Crina VOINAGHI

Foto: Brîndușa Oanță

Perioada 3-19 martie se vrea a fi, pe plan internațional, o perioadă a rimei, ritmului, magiei cuvântului în diferite limbi, a sensibilității și a ardorii. Festivalul a luat naștere la Paris și se sărbătorește în fiecare an atât pe plan național, în toată Franța, cât și internațional. Cea de-a 20-a ediție a festivalului Le Printemps des Poètes se numește L’Ardeur și este dedicată nu numai francofonilor sau francofililor cât și tuturor iubitorilor de poezie.

Ernest-Pignon Ernest este cel care a realizat afișul apărut provocator și la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației. Zilele alese pentru a intra în universul poeziei au fost 15 și 16 martie iar ideea generală era să ne amintim doza de poezie pe care fiecare o purtăm în noi. Activitățile au fost atipice, scurte, interesante, realizate exclusiv de către elevi. Aceștia au fost îndemnați să aibă curaj, imaginație, creativitate și nu în ultimul rând, să pună suflet. Și au pus. Mult. Au îmbrăcat copaci și pe ei înșiși în poezie, au recitat atunci când nimeni nu se aștepta, au scris și tradus versuri, au devenit mai enigmatici și idealiști pentru două zile iar atmosfera din liceul nostru s-a încărcat de unde pozitive, de zâmbete și culori.

Vom spune întotdeauna da poeziei pentru că ne îndeamnă să ne descoperim un colț drept din partea stângă unde nu vom înceta niciodată să visăm și să credem.

Din echipa pro-poezie au făcut parte profesoarele: Crina Voinaghi (coordonator de proiect), Raluca Lozbă, Otilia Chindriș, Luminița Colopelnic, Brîndușa Oanță.

Mădălina Danci și Mirela Costinar din clasa a XI-a F, s-au implicat „avec Ardeur” în proiectul Le Printemps des Poètes:

Au consemnat: prof. Crina Voinaghi, elevele Mădălina Danci, Mirela Costinar.

Editare audio: Brîndușa Oanță

Când l-am cunoscut pe Alin, în urmă cu vreo 4 ani, nu părea un tip prea cool. Şi nici nu cred că era. Uneori mă scotea complet din sărite cu ideile lui de babalâc: să nu deschidem geamul peste zi, să ne descălţăm imediat ce intrăm în cameră, să ne spunem bună dimineaţa în dimineţi când eu aveam capul cât o baniţă, să ne schimbăm săptămânal aşternuturile. Plus că îşi atârna la uscat chiloţii deasupra duşului şi dacă te poziţionai greşit te picura în cap. Nu era prea înalt, purta cămăşi în pătrăţele din care avea toate combinaţiile de culori posibile şi avea ochelari. Nu era un tip după care fetele ar fi întors capul pe stradă dar era plăcut când avea chef de vorbă ceea ce, de altfel, se întâmpla destul de rar. Nu avea prieteni şi nici nu părea să-şi dorească, cât despre fete, ce să mai spun?! Era cu siguranţă un tip banal.

Dar să încep cu începutul. În urmă cu 4 ani am intrat la facultatea de medicină din Cluj, lucru pentru care am învăţat ca nebunu’ în ultimii doi ani de liceu privându-mă de multe ori de nişte distracţii ca lumea. Dar nu, să nu vă faceţi o impresie greşită. M-am distrat şi am învăţat atât de mult încât uneori adormeam cu capul pe cartea de biologie. Însă nu m-am distrat cât aş fi vrut eu. În momentul când am reuşit –era o concurenţă care îţi tăia din prima avântul, vreo 7 pe un loc – m-am trezit din beţie după 3 zile spre disperarea maică-mii care ea vorbea, ea auzea, la orice îi răspundeam că eu sunt viitor medic. Mi-am completat cererea pentru cămin şi am aşteptat. Am prins loc în nişte cămine nou construite, foarte faine, 2 în cameră, baie privată, nu-mi puteam dori ceva mai bun. Şi aşa l-am cunoscut pe Alin, student în anul întâi si el la politehnică. În următorul minut după ce mi-a strâns mâna mi-a spus trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.

– Groaznic! Ce reguli? Sper că nu primesc o amendă dacă nu le respect, am spus eu cu un rânjet pe care nu te puteai baza.

El mi-a spus la fel de serios că nu e nimic groaznic şi că nu e un tip absurd, doar că are convingerea că viaţa funcţionează mai bine dacă există nişte reguli.

– Bine, am spus eu, dă-i drumul!

Şi aşa am început să duc o viaţă mai ordonată ca acasă. Camera era oaza mea, locul în care ştiam cu siguranţă că e linişte şi mă pot odihni. Plus o curăţenie exemplară, cred că nu era cameră mai curată ca a noastră în tot căminul. Adică în toate căminele din Cluj. În fiecare săptămână Alin ştergea, scutura, spăla geamurile şi frigiderul, dezinfecta baia iar dacă îl ajutam bine, dacă nu făcea totul singur fără să protesteze ori să-mi reproşeze mai târziu.

Aveam o viaţă destul de calmă. Alin era genul de om care nu prea îşi face simţită prezenţa. De obicei, când nu era la cursuri, îl găseam stând în pat cu laptopul în braţe şi căştile pe urechi. Singurul lucru care mă deranja era că în fiecare dimineaţă îi suna alarma la 6.40 şi avea o melodie atât de ciudată pentru asemenea moment încât trebuia să fiu frânt de oboseală ca să mai adorm după aceea. Cine se trezeşte cu Primăvara lui Vivaldi? În fiecare dimineaţă? Şi iarna? Cică aşa îşi limpezea el creierul! Alerga în fiecare zi câte o jumătate de oră iar când venea făcea duş alte 15 minute. Eu moţăiam sau stăteam în pat pur şi simplu, în majoritatea dimineţilor nu mai puteam dormi cu tot zgomotul apei din baie şi cu melodia idioată pe care o cânta sub duş. Era un la la la fără sens şi fără rost, era cu siguranţă anti talent. L-am rugat să-şi pună alarma doar pe vibraţii ca să nu mă trezească şi pe mine sau măcar să nu mai cânte aceeaşi piesă de fiecare dată când face duş dar m-a demontat rapid.

– Nu pot, dacă nu se aude tare alarma risc să nu mă trezesc şi atunci toată ziua mea e ruinată. Iar cât priveşte ce cânt, asta e, nu pot controla, e ca senzaţia de foame sau de sete.
-Dar în felul ăsta ziua mea e cea distrusă pentru că mă trezesc la 6.40 chiar dacă am cursuri de la 10. Şi la 12 deja pic de somn
-Hai şi aleargă cu mine, a spus el serios după un moment de gândire, îţi va prinde bine .
-Nu prea vreau să alerg, vreau să dorm.

A ridicat din umeri şi ceasul a continuat să-i sune în fiecare dimineaţă la 6.40. Uneori mă ridicam şi eu după 10 minute, alteori mă mai chinuiam să adorm simţindu-mi capul greu. Cu timpul m-am obişnuit, mi se părea normal să mă trezesc devreme.

Colegii mei se amuzau şi de multe ori mă luau peste picior, cine a mai văzut ordine şi curăţenie într-o cameră de studenţi? Am încercat să-l iau cu mine la chefuri, mă gândeam că va fi şi el obosit şi mă va lăsa dimineaţa să dorm dar de fiecare dată îmi spunea:

– Astea nu-s de mine, e prea multă lume şi trebuie să te distrezi că vrei sau nu, e program impus.
-Bine, dar tu te distrezi vreodată? nu m-am putut eu abţine.
-Normal că mă distrez, orice om are nevoie de distracţie, doar că nu mă distrez bând bere şi agăţând fete.
-Dar cum? Parcă ai fi bunica.
-Cândva poate îţi voi spune. Dar acum plec, întârzii la cursuri.

Şi dus a fost. Eu mă gândeam ce distracţii poate avea un tip ca el, ce prieteni, ce familie. Nu vorbea prea mult, tot ce ştiam era că are o soră mai mică, îi place informatica şi ascultă post rock japonez. Şi Vivaldi, să nu uit. Într-o zi a apărut cu un tort de îngheţată pe jumătate topit în mână şi mi-a spus:

– Sunt foarte fericit azi. Am luat îngheţată să sărbătorim. Am luat un premiu de debut, unul foarte important pentru mine şi o mare editură îmi va publica poeziile.
-Tu scrii poezii? am întrebat eu cu toată stupoarea din lume.
-Scriu poezii, da, e o pasiune de-a mea mai veche.

Adică orice aş fi putut spune despre el dar nu că scrie poezii. Nu părea deloc genul.

-Felicitări, am mai reuşit să articulez.
-Merci, adu 2 linguri, hai s-o mâncăm până nu se topeşte de tot.

Asta a fost una. Apoi în altă zi a apărut cu o fată. I-a arătat nişte cărţi, i-a explicat ceva pe laptop în timp ce eu îi urmăream din patul meu, cuibărit ca un raton care aşteaptă venirea primăverii. S-a purtat ireproşabil iar la final a condus-o, parcă eram în plin secol XIX. Dar era ok cu toate ciudăţeniile lui.

Apoi într-o zi, prin anul III, a dispărut. Complet. Nimeni nu a auzit nimic de el. Cu greu am făcut rost de numărul lui de telefon de acasă, i-am sunat părinţii care au apărut la un moment dat la cămin. Mama lui era mică de înălţime şi necăjită, tot lăcrima şi îşi ştergea nasul, nu vorbea prea mult, tatăl lui a fost cel care mi-a pus câteva întrebări apoi au plecat lăsând toate lucrurile lui neatinse. Nici eu nu m-am atins de ele şi aşa a trecut tot anul. Nimeni nu a mai vorbit de el, nimeni nu a întrebat nimic de parcă nici n-ar fi existat. Eu eram destul de ocupat la facultate, i-am simţit la început lipsa după care am dus o viaţa mai mult decât destrăbălată. Toată camera era a mea, nu puteau pune pe altcineva pentru că el era tot acolo, din punctul de vedere al administraţiei nimic nu se schimbase. Am lăsat deoparte curăţenia, am dus diverse fete ba chiar am organizat câteva chefuri. Dar nu lăsam pe nimeni să atingă nimic din ce era a lui. Şi îmi lipsea dimineaţa când mă trezeam la 6.40 şi stăteam cu ochii în tavan nemaiputând să adorm.

A apărut în iunie când era sesiunea. Bronzat, cu hainele cam murdare şi cu barbă, putea foarte bine să fie confundat cu un vagabond, lucru ce mi s-a părut ciudat pentru că el era întotdeauna îngrijit şi curăţel. De îndată ce a deschis uşa a exclamat:

-Ce e cu haosul ăsta aici, au fost tătarii?

Eu îl priveam de parcă ar fi fost o fantomă. Nu avea bagaj, nu avea nimic, doar el şi barba lui.

– Unde ai fost?!
-La distracţie, zise el relaxat. Prin munţi, prin văi…
-Şi?
-Şi acum sunt mai bine. Îţi recomand şi ţie.
-Bine, dar mama ta…
-Dacă te îngrijeşti de toată lumea nu mai ajungi niciodată să ştii cine eşti. Tu, de exemplu, habar n-ai.

Am vrut să protestez că am o vagă idee dar mi-am dat seama că e în zadar.

-Hai să facem curăţenie! De fapt ştii ce, stai liniştit că fac eu, merci că ai avut grijă de lucrurile mele.
-Dar unde ai fost? am strigat eu mai tare decât aş fi intenţionat. Fără haine, fără bagaje? Ai lipsit 6 luni bune.
-Mda, poate aş mai fi avut nevoie de încă vreo două dar mă stresează realitatea. Am fost prin ţară.
-Cum? Cu ce?
-Ei, cum, cu ocazii, mi-am luat un cort pe care l-am cedat azi unui tip care într-adevăr părea să aibă nevoie de el, de fapt i-am cedat tot rucsacul.

Nu a mai vrut să-mi spună mare lucru, s-a închis în baie şi când a ieşit de acolo era cel mai aranjat tip din campus, după care totul şi-a reluat ritmul normal. Nu ştiu dacă l-au primit la examene dar nu prea cred, era mereu cu căştile pe urechi iar când îl întrebam ceva, nu-mi răspundea. Totuşi când ne-am despărţit mi-a spus „Ne vedem la anu!” şi am bănuit că trebuie să repete.

Apoi când am venit în anul IV nu l-am mai găsit. De data asta dispăruseră şi lucrurile lui iar colegul meu de cameră era un tip din anul II de la geografie şi turism care făcea nişte chefuri de mă durea capul. Asta aşa, vreo două săptămâni, după care i-am spus:

-Ascultă, trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.
Dar nu prea a ascultat şi îi plăceau foarte mult chefurile aşa că în mijlocul anului n-am mai avut ce face şi m-am mutat la o fată cu care aveam o legătură –zicea ea! – doar că nu eram prea serios şi mă enerva când îmi făcea program.

N-am rezistat mult nici la ea, m-am mutat după vreo 3 săptămâni cu un coleg de-al meu înapoi în cămin, nu era nici bine nici rău, nu se întâmpla niciodată nimic, totul se reducea la cursuri, practică, examene.

Am început să învăţ din greu, eram foarte ocupat şi nu mai aveam timp de chefuri şi fete. Apoi m-am apucat de alergat. În fiecare dimineaţă îmi puneam alarma la 6.40 şi nu am vrut să renunţ deşi colegul de cameră aproape că m-a implorat iar când a văzut că nu are şanse, şi-a făcut obiceiul de a dormi cu dopuri în urechi şi perna pe cap.

Asta e, uneori trebuie să faci ceea ce trebuie să faci. A fost singurul lucru la care am ţinut cu încăpăţânare până la sfârşitul facultăţii. Tot restul, nu mă interesa şi nu prea conta. Nu l-am mai văzut niciodată pe Alin dar şi acum, când mai alerg prin parc, uneori singur alteori cu soţia mea, mi se pare că îl văd, că îi recunosc adidaşii sau căştile. Nu îl strig niciodată pentru că, dacă ar fi el, nu aş ştii ce să-i spun. Şi atunci alerg mult mai repede şi mă gândesc cât e de ciudat cum unele lucruri lasă urme şi nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.

Autor, Crina Voinaghi

Dacă vă consideraţi cinefili puteţi descoperi în cursa pentru Oscar din acest an, câteva filme care merită toată atenţia. Nu voi înşira toate nominalizările, le puteţi găsi pe orice site de ştiri, voi atrage doar atenţia asupra unor aspecte, zic eu, interesante.

Favoritul – de departe – este „The shape of water” al lui Guillermo del Toro, regizor care are mai multe filme celebre la activ cum ar fi „Crimson peak”, „Hellboy” sau „Pan’s Labirinth”. Are nominalizări la nu mai puţin de 13 categorii iar dacă ar mai fi avut una l-ar fi ajuns pe celebrul „Titanic” care a avut 14 nominalizări. Rămâne de văzut câte va câştiga. Titanic a avut 11 premii în urmă cu exact 20 de ani.

„Dunkerque” al lui Christopher Nolan, un excelent regizor cunoscut pentru „Inception”, „Interstellar”, „The prestige” sau „Memento”, este nominalizat la 8 categorii iar „Three Bilboards Outside Ebbing, Missouri” al lui Martin McDonagh este nominalizat la 7 categorii. Acesta din urmă este un regizor care nu are atâtea filme la activ ca ceilalţi doi, dar care a început cu teatru şi a reuşit câţiva ani mai târziu să se afirme ca regizor de film mai ales datorită lung metrajelor „Seven psychopaths” sau „In Bruges”, celebre pentru acţiune şi umor negru.

Celelalte filme de la categoria cel mai bun film sunt „Call me by your name”, „Darkest hour”, „Get Out”, „Lady Bird”, „Phantom Thread” şi „Pentagon Papers”.

Meryl Streep ar putea să câştige pentru a 4-a oară titlul de cea mai bună actriţă pentru rolul din „The Post”, la fel şi Daniel Day Lewis pentru „Phantom Thread” iar Denzel Washington ar putea să adauge cel de-al 3-lea premiu la categoria cel mai bun actor pentru „Roman J. Israel, Esq.”

Interesante par şi filmele nominalizate pentru categoria film în limbă străină: „On body and soul”, regizor Ildiko Enyedi, Ungaria, „The square”, Ruben Ostlund, Suedia, „The Insult”, regizor Ziad Doueiri, Liban, „ A fantastic woman”, regizor Sebastian Lelio, Chile şi „Loveless”, regizor Andrez Zvyagintsev, Rusia. Niciunul nu este cotat cu mai puţin de 7,5 pe IMDb.

Vom vedea pe 4 martie, cu ocazia celei de a 90-a ediţii a Premiilor Academiei Americane de Film, câte filme sau actori dintre cei enumeraţi aici se vor regăsi pe lista câştigătorilor. Vizionare plăcută!

Crina Voinaghi

De la fereastra bucătăriei Irina urmărea liniştea cu miros de duminică. Era ora prânzului şi puţinii trecători se grăbeau să se pună la adăpost de razele furioase ale soarelui care păreau să pedepsească nedrept pentru ceva ce n-ai spus sau n-ai făcut. Bunica ei ar fi susţinut, ca întotdeauna, că 6 august e ultima zi de vară, că după asta va veni toamna încetişor şi căldura va fi uitată şi dorită. Dar cum bunica ei era demult plecată într-o lume mai bună sau în neant, Irina şi-a repetat singură, de vreo câteva ori, concluzia învăţată pe de rost. La ştiri se anunţaseră două săptămâni de caniculă dar asta nu o oprea să-şi spună că vine toamna, lucru de care muşcatele ei nu erau deloc impresionate.

S-a lăsat cu coatele pe pervazul interior, aproape lipindu-şi nasul de geam ca un copil cu guturai care trebuie să stea două-trei zile în casă înainte de a reîncepe redescoperirea lumii. Nu ar fi renunţat la confortul apartamentului cu orientare nordică, numai bun pe timp de vară, umbros şi răcoritor când peste tot era un adevărat cuptor. Dar, în acelaşi timp, ceva o făcea să-şi dorească cei câţiva paşi care o plasau în marele angrenaj universal, în plină atmosferă care apăsa asupra ei cu toată forţa recunoaşterii vieţii. Mai târziu, îşi spuse, urmărind cu jind cele câteva maşini care treceau la intervale rare şi cele câteva femei care traversau grăbite scuturându-şi buclele pe jumătate desfăcute de căldură. Apoi câteva momente a fost linişte şi nemişcare. Parcă toată viaţa s-ar fi oprit ca în jocurile ei din copilărie când îşi închipuia că ar exista pe undeva o baghetă magică cu care ar fi îngheţat orice mişcare şi scurgere a timpului pentru ca apoi să poată rătăci în voie printre trupurile devenite statui, prinse în nemişcarea unui gest. Încă mai visa uneori că poate face asta şi simţi că inima începe să-i bată cu putere, ca de fiecare dată când i se părea că ar fi posibil. Închise ochii şi îşi spuse că la 5 îi va deschide ; dacă nici atunci nu va vedea o mişcare, totul ar fi posibil. Începu să numere şi pe la 3 auzi o bătaie puternică în uşă, dintr-acelea care nu îţi oferă dreptul de a nu deschide. A stat în linişte căteva secunde, sperând că oricine ar fi va pleca dar în scurt timp se auzi o a doua bătaie în uşă, şi mai puternică decât prima.

-Valentin! Tu nu auzi că bate cineva? strigă iritată de faptul că trebuia să-şi părăsească poziţia comodă şi închipuirile adolescentine.
-Da, acum merg, auzi vocea baritonală a soţului ei.

Au mai trecut câteva secunde şi s-a auzit a treia bătaie, şi mai puternică decât primele două, energică şi iritată. S-a ridicat enervată, lăsând totul baltă.

– Nu pot să-mi explic de ce spui „acum” când de fapt nu ai de gând să te duci, bombăni înciudată trecând pe lângă camera de zi şi aruncând o privire.

Valentin era la birou, cu un ecran micuţ în faţă şi după figura lui concentrată putea să-şi dea seama că se juca iar ceva ce ea nu înţelegea. O cască îi era pe urechi, cealaltă o dăduse jos pentru a putea fi în două realităţi în acelaşi timp, sau măcar pentru a da impresia. Ar fi scăpat de o eventuală morală deşi îi explicase de atâtea ori că nu putea să întrerupă oricând jocul fără să rişte să piardă. Ea ar fi vrut să întrebe ce e chestia pe care o avea în faţă, dacă nu era cumva periculos să deţină aşa ceva, ce să mai vorbim de ilegal dar ştia că Valentin nu era impresionat de reguli. A lăsat întrebarea pentru mai târziu când planifica şi o discuţie serioasă.
Când a ajuns la uşă se pregătea a patra bătaie, simţea asta, aşa că a deschis brusc luând-o prin surprindere pe Carla care, rămasă cu mâna o secundă în aer, îşi reveni repede şi intră cu capul înainte, mai să o dărâme.

– De ce dracu închideţi uşa dacă nu aveţi chef să o deschideţi când bate cineva?
-Tu de ce nu ţi-ai luat chei? şi-a pus Irina mâinile în şold. Şi de fapt unde ai fost?
-La Cluj, mamă, mai vin şi eu în vizită când pot dar am problemele mele, doar nu vrei să vorbesc despre asta în uşă.
-Carla, nu fi obraznică! Auzi tu, la Cluj! Ce să facă o adolescentă acolo? Valentin, tu ai auzit să fi spus fata că pleacă? Eu o credeam în camera ei…
– Tată, cum e? întrebă Carla închizând uşa şi lăsând un sărut pe fruntea brăzdată a mamei ei care se trase ţâfnoasă.
-Tot aşa, zise tatăl ei cu nasul în ecran.

Avea o geantă micuţă, sport, şi o poşetă roşie din care scoase un elastic cu care îşi adună părul şaten şi creţ într-o coadă la spate după care răsuflă uşurată. Era mică de înălţime iar din depărtare părea o copilă datorită părului pentru care întotdeauna fusese invidiată. Cum şi-l prinsese, ieşeau în evidenţă urechile prea mari, ascunse de obicei printre bucle. Ochii verzi îi scoteau în evidenţă cearcănele care contrastau cu tenul alb cu pete roşiatice din loc în loc. Începuse să se îngraşe cu toate că nu mânca dulciuri şi mergea cât putea mai mult pe jos dar trecuse de adolescenţă şi asta îngreuna lucrurile. Nu era frumoasă în sensul propriu al cuvântului dar avea un oarecare farmec, mascat de rutină şi griji. S-a trântit pe scaunul de lângă intrare şi şi-a lăsat o secundă capul să se odihnească pe spătar. De când se ştia ea era şi acel scaun, rupt, cârpit, cu tapiţeria roasă şi acoperită cu pături care tot îşi schimbau modelele şi materialul. Acum avea o pătură cam pufoasă pentru căldura de august, roşie cu modele neclare mari, albe pe care s-a chinuit un timp să le descifreze.

– Cam rău drumul şi e atât de mare aglomeraţia…zici că e sărbătoare. E, mama? a spus pentru a rupe tăcerea şi a o face să reacţioneze pe mama ei care încerca să zărească ceva prin geamul de la bucătărie.
-Ce? a întrebat-o pe jumătate absentă.
-Sărbătoare.
-Da, a spus privind-o în sfârşit, e Schimbarea la faţă. Mare sărbătoare. M-aş fi dus la biserică dar cu toată agitaţia din ultima vreme…
-Ce agitaţie?
-Ştii tu, nu vreau să-i fac probleme tatălui tău la fabrică cu mersul meu la biserică. Pot să mă rog şi acasă, asta nu mă împiedică. Dar tu de unde vii?
-De la Cluj, mama.
-Aaaa, da. Şi cu ce?
-Cu maşina, mama.
-De unde ai avut atâta benzină? Şi cine ţi-a dat voie să te duci? a început iar să se agite. Duminica asta circulă numerele pare şi noi avem număr impar, cum ai îndrăznit? Ce, noi avem număr din trei cifre să poţi tu face ce vrei?
-Mamă, benzina o am de la benzinărie şi am 35 de ani, cred că pot decide singură. Acolo locuiesc, am o familie.. Iar numerele…nu cred că mai contează.
-Cine eşti tu? a privit-o Irina îngrozită. Valentin!
-Hai, las-o puţin Carla, că îşi revine, îşi făcu apariţia exact la timp Valentin luând-o pe soţia lui de după umeri şi conducând-o în cameră.

Era înalt şi masiv, cu câteva smocuri de păr cărunt şi ochelarii pe nas, părea bunicul clasic, întrerupt din lectura ziarului. Pe lângă el, Irina părea şi mai firavă decât era, îmbrăcată cu un capot lung, vechi dar întreţinut bine, într-o veşnică convalescenţă, puţin mioapă şi târşâindu-şi papucii de casă ce păreau cu două numere mai mari. Carla se descălţă şi intră în bucătăria care nu se schimbase prea mult din copilăria ei. Acelaşi bufet alb cu roşu făcut în serie, acelaşi linoleum maro cu modele, aceleaşi ferestre duble cu vopseaua scorojită pe margini. Doar scaunele erau altele, cu spătare albe şi tapiţerie mov. Se aşeză pe unul dintre ele privind ordinea de pe blatul de bucătărie, păstrată cu sfinţenie: solniţa, râşniţa de piper care avea cel puţin un secol dar funcţiona ireproşabil, cutia pentru zahăr, lângă ea cea pentru cafea care avea desenat un peisaj de iarnă cu reni şi tot apanajul şi pe care scria Jacobs. Mai era o tăviţă cu urme vagi de rugină pe care se uscau flori de sunătoare. Niciodată mama ei nu preparase ceaiuri la plic, tot timpul usca câte ceva, tei, salvie, măceşe iar acum sunătoare din care făcea o infuzie aromată care promitea tinereţe fără bătrâneţe. Nu exista cuptor cu microunde sau cafetieră, nici fierbător de apă, prăjitor de pâine ori alt accesoriu modern care uşura munca în bucătărie. Totul era simplu, aproape antic ar spune Carla.

– Îşi revine imediat, spuse Valentin intrând în bucătărie şi punând apă în ibricul de ceai. Ţi-am spus că e mai bine să nu vii, în ultima vreme e destul de agitată dar asculţi tu vreodată?
-Ce vrei sa fac? Acum am concediu, voiam să o văd şi să stau mai pe îndelete de vorbă cu tine. Plus că acum Andrei are 2 zile libere şi stă el cu Marc. Cum e?
-Cum să fie? În fiecare dimineaţă mă trezeşte la 6 şi-mi spune că voi întârzia la fabrică iar şeful nu-mi va da bananele premiu de Crăciun. Ba chiar îmi pregăteşte pachetul cu mâncare. Până la 7 îi explic că sunt pensionar, că fabrica s-a închis de ani buni, că nu mai trăim în comunism. Sunt dimineţi când înţelege uşor şi în zece minute o conving să mai dormim şi sunt altele când după o jumătate de oră de explicaţii nu mai pot şi înjur comunismul şi tot ce-a însemnat el iar ea îşi duce disperată degetul la gură implorându-mă să tac pentru că şi pereţii au urechi iar ea nu vrea probleme. Atunci mă ridic din pat, îmi fac o cafea iar ea are impresia că mă pregătesc să plec. Apoi uită.

-Ai mai dus-o la doctor?
-Ca să-mi spună ce? Că e amnezie anterogradă care poate deveni şi retrogradă cu vârsta? Merci, am auzit asta de n ori şi nu-mi prinde bine. Nici mie, nici ei.
-Da, ştiu, dar …

Se auzi uşa de la baie şi Carla nu-şi mai sfârşi propoziţia.

– Ce tot şuşotiţi voi acolo? Tot timpul am impresia că pregătiţi un complot, se auzi încă de pe hol vocea ei, veselă, complet diferită de cea din urmă cu câteva minute.

Irina intră în bucătărie puţin adusă de spate, cu părul cărunt aproape în totalitate, recent pieptănat şi prins cu agrafe la spate, o bunică puţin rătăcită înfăşurată în capotul ei şi păstrând o sclipire adolescentină în priviri, ascunsă şi păzită bine în străfunduri.

– Valentin, s-a întâmplat ceva cu oglinda din baie, e toată deformată şi înnegrită, nu mă mai văd deloc în ea, poţi să o repari? Sau poate o poţi schimba … vorbeşte cu şeful tău, că e de treabă.
-Da, dragă, rezolv mâine, spuse Valentin uitându-se la Carla cu înţeles.
-Ai văzut Carla ce mult a îmbătrânit tatăl tău? Eu îi tot spun să nu se mai streseze că aşa e acum viaţa, n-ai ce să faci, ce rost are să te aşezi contra curentului când eşti singur contra tuturor şi mai ai şi un copil de ţinut la şcoală. Educaţia ta e foarte importantă. Dar aşa e tatăl tău, mai vorbeşte gura fără el şi apoi îi pare rău.
-Aşa suntem noi, cei din familia asta: contra curentului, mormăi Carla, ferindu-şi privirea de săgeţile din ochii tatălui ei.
-Ei, lasă, noi să fim sănătoşi… Îţi pregătesc de mâncare, draga mamii? Dar să alegi ceva pentru care să nu trebuiască ulei. O să ia taică-tău pe cartelă zilele astea, acum nu am.
-Am uitat să cumpăr, şopti Valentin în direcţia Carlei.
-Nu-ţi face probleme, mama, mănânc o supă dacă ai.
-Fără carne de data asta, nici măcar tacâmuri de pui n-am mai găsit.

Cât timp Irina pregăti masa, Carla se apropie de tatăl ei:

– De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu banii? Ţi-aş fi împrumutat! şuieră la urechea lui. Aţi răbdat destul de foame.
-Nu avem nicio problemă, îi şopti şi Valentin. Pur şi simplu am uitat. Am un joc acum foarte interesant. Îl joc cu alţii, facem echipe, îţi dai seama ce mult a avansat tehnica?
-Ia mai lasă-mă cu prostiile! Nu a fost ieri Silvia la curăţenie? De ce nu i-ai zis ei să aducă?
-Lasă că o sun chiar acum să aducă mâine când vine. Nu a venit sâmbătă. Avea ceva treabă.
-Câte aveţi voi doi de vorbit! zise Irina nu fără o urmă de invidie. Da’ oare Mihai o fi terminat sesiunea? Când vine?

Au împietrit amândoi, Carla cu lingura în mână şi Valentin pe jumătate ridicat, în căutarea telefonului.

– Nu a sunat, Valentin? Eu nu ştiu ce-i cu copilul ăsta. Cred că-i frumos să fi student la Timişoara, dar eu zic că ar trebui să mai vină şi pe acasă să-şi vadă părinţii, să nu uite de unde a plecat.
-E foarte bună supa, a zis Carla luând forţat o înghiţitură pe care o puteai vedea cum coboară ca un bolovan.
-E cu mult pătrunjel verde, asta contează la o supă, adăugă cu voce sugrumată Valentin.
-Să suni, Valentin, la cămin, să vorbeşti cu el, nu s-a lăsat Irina. Voi mâncaţi, eu merg să mă întind puţin, sunt obosită.

Carla a fost prima care a lăsat lingura jos şi a dat la o parte farfuria aproape plină.

– Tată, aşa nu se mai poate! Trebuie să facem ceva!
-Carla, nu vreau să discutăm despre asta, ţi-am spus că nu se poate face nimic.
-Dar asta e o tortură! Se întâmplă des?
-Destul de des. Am învăţat să nu pun la suflet, am jocurile mele pe calculator, bine că există!
-Dar…
-Nu mai discutăm! a trântit el lingura în farfuria goală. Tu crezi că aş mai trăi dacă am tot discuta? Au trecut 20 de ani, e altă viaţă.
-Dar nu-mi spune că nu te mai gândeşti la el.
-Am spus destul! şi s-a ridicat de la masă. Eşti binevenită să stai dar nu vorbim mai mult decât starea vremii.
-Bine, voi rămâne până mâine, o ajut pe Silvia şi pe urmă plec, a spus Carla cu ochii la piciorul scaunului să nu i se vadă lacrimile.

A doua zi dimineaţa când ieşi din cameră, Silvia şi mama ei povesteau în bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă. Nu dormise prea bine din cauza gândurilor care o treziseră de multe ori, dându-i două-trei palme şi scuturându-i rămăşiţele unui somn care oricum era greu de găsit. Valentin a profitat de ocazia rară de a fi cineva cu ochii pe Irina şi a ieşit pe undeva, la o poveste reală.

-Doamna Irina, eu vă spun, nu reuşesc ăştia să zugrăvească cât a construit Ceauşescu! a auzit-o pe tanti Silvia cu vocea ei răguşită de la prea multe ţigări.
-Tanti Silvia, să ştii matale că una e să construieşti cu cap şi alta e… Ei, da ce să mai vorbim că numai păcate ne facem. Mai bine ne-am apuca de treabă!
-Cu cap, fără cap, a făcut. A rămas ceva după el şi fiecare avea un acoperiş deasupra capului. Şi de bine de rău nimeni nu murea de foame. Nu vedeţi câţi tineri nu au de lucru, câţi oameni trăiesc de pe o zi pe alta… Şi alţii se îmbogăţesc. Nicu a meu la ce bun a făcut facultatea? Că nimeni nu îl angajează decât pe bani de nimic, nu merită să se ridice din pat pentru banii ăia.
-A terminat deja Nicu al dumitale facultatea?

Deşi nu ar fi vrut, Carla s-a văzut obligată să le întrerupă şueta care risca să ia o turnură imprevizibilă.

-Tanti Silvia, gata deja pentru muncă? Nu v-am văzut de mult, tot aşa tânără şi cu chef de muncă sunteţi!
-Carlita, ai venit! Nu mi-a spus doamna Irina că eşti acasă. Povesteam şi noi puţin înainte de muncă, doar atât mai putem face acum, să povestim, zise tanti Silvia cu o voce mieroasă.
-Da, aşa-i, şi e mare lucru că puteţi vorbi despre orice doriţi nu credeţi, tanti Silvia? i-o servi Carla.
-Da, sigur, draga mea, eu mai bine mă apuc de spălat geamuri în prima cameră că altfel ne apucă noaptea, spuse tanti Silvia în timp ce spăla ceştile de cafea.

Atunci apăru şi Valentin cu plasele pline, transpirat tot, cu cămaşa lipită pe spate şi respirând greu dar cu un zâmbet fluturându-i pe faţă.

– Am simplificat lucrurile şi am cumpărat eu de toate, zise cu vioiciune şi bucurându-se de bucuria Irinei.
-Ce multe ai luat! exclamă ea. Cum de ai găsit? Cred că te-ai trezit tare devreme ca să poţi ajunge la toate.
-Da, devreme, am avut şi noroc, nu ne facem griji o vreme, Irina.
-Da, da, ce bine, eşti un soţ tare bun, îi voi da ceva din ce ai luat şi Silviei, îi e greu, cică i-a terminat deja băiatul facultatea.
-Dă-i ce doreşti, fă ce te face mulţumită, i-a zâmbit Valentin.

Irina a început să aranjeze produsele prin dulap şi în frigider cu o deosebită mulţumire în timp de soţul şi fiica ei o urmăreau cu plăcere văzând bucuria demult uitată a omului obişnuit, nici sărac nici bogat, în faţa unei plase pline cu produse alimentare. Când a terminat, a împăturit plasa de material pe care Valentin o folosea întotdeauna şi a spus cu voce tremurată:

– Dacă ar fi şi Mihai aici, aş putea spune că e o zi perfectă. Ar trebui să-l sunăm. Unde e, uite pe calendar e august, ce face el în august la Timişoara?
-Mama, nu e la Timişoara, nu s-a putut abţine Carla cu ochii deja înotându-i în lacrimi.
-Carla! se răsti Valentin la ea, cu zâmbetul pierdut.
-Dar unde e? întrebă senină Irina
-Nu ştim, zise Carla şi lăsă să-i scape două lacrimi mari.
-Carla! repetă Valentin, mai tare ca prima dată.
-Cum adică nu ştim? Unde e Mihai? începu Irina să se agite.
-Nu se ştie unde e! În cele patru vânturi! Crezi că mie mi-e uşor fără el? Nici măcar nu i-am văzut trupul! Am făcut un mormânt gol! Mă duc şi plâng de 20 de ani la un mormânt gol şi tu te ascunzi după o amnezie anterogradă. Tu trăieşti încă în vremea comunismului care ţi-a omorât copilul încercând să anuleze o revoluţie care oricum a avut loc. Şi nici măcar un corp nu ne-au dat pentru că au încercat să ascundă tot, toată nebunia aia din primele zile de la Timişoara. Iar tu, de 20 de ani refuzi să-ţi aduci aminte!

Irina a început să plângă întinzând mâinile spre Valentin, complet pierdută, cu o privire rătăcită.

– Ce tot spune? Cine e doamna? Despre cine vorbeşte? Mihai al meu e la facultatea de politehnică din Timişoara, cel mai bun din an, copilul meu e student, e cel mai bun copil, spunea printre sughiţuri în timp ce Valentin o lua de după umeri aprobând-o şi conducând-o în cameră. S-a întors spre Carla şi i-a spus:
-Pleacă! Nu mai vreau să vii curând. Ne descurcăm şi fără tine.
-Valentin, Mihai al meu o să vină curând acasă, ai să vezi, mai auzi Carla care plângea pe un scaun din bucătărie, dorindu-şi o amnezie care să o scape de ruşine şi durere.

S-a îmbrăcat, şi-a pregătit geanta micuţă de umăr, poşeta roşie, s-a încălţat şi l-a aşteptat pe tatăl ei pe scaunul din hol încercând să-şi ia gândul de la toată durerea ei. I-a auzit, pe mama ei plângând din ce în ce mai stins iar pe tatăl ei mângâind-o cu vorbe din ce în ce mai şoptite, până când nu a mai distins nimic în afară de melodia pe care o cânta tanti Silvia în camera din faţă, spălând cu voioşie geamurile. S-a răzgândit, a smuls o foaie goală dintr-un carneţel uitat pe masa din hol, a scris cu litere de tipar ceva apoi şi-a luat geanta cu hotărârea de a trece pe la cimitir. Când Valentin a ieşit din cameră lăsând-o pe Irina liniştită şi aproape adormită, a găsit scris „ÎMI PARE RĂU. VĂ IUBESC PE AMÂNDOI. IARTĂ-MĂ.” S-a lăsat să cadă pe scaun, plângând aşa cum nu o mai făcuse de 20 de ani. Când tanti Silvia termină cu geamurile îşi făcu apariţia pe hol dar Valentin, înainte de a apuca să-l întrebe ea ceva, îi spuse:

– Te rog stai prin preajmă încă o oră. Verific-o şi pe Irina din când în când, e cam zdruncinată.
-Sper că nu din cauza a ceea ce am zis. Uneori mă cam ia gura pe dinainte.
-Nu, stai liniştită. Trebuie să ies. Oare mai găsesc flori în piaţă la ora asta?
-Mă îndoiesc, dar florăria din colţ sigur e deschisă.
-Te rog ai grijă de Irina, îi mai spuse din uşă şi fugi pe scări în jos cu sprinteneala unui adolescent care a întârziat la întâlnire. Până la cimitir nu făcea mai mult de 15 minute.

Crina Voinaghi

Vine Crăciunul.  De obicei se simte în aer tensiunea de dinainte, aşteptarea, nerăbdarea, dorinţa de a fi totul ca la carte. Faci un rezumat cu o lună înainte şi în mintea ta totul iese perfect, masa arată ca în emisiunile de la Paprika, invitaţii sunt radioşi, odihniţi, bine dispuşi, tu la fel, cineva îţi pregăteşte casa, altcineva părul, altcineva calmează copiii, pisica, peştii, câinele sau alte animale de companie. În fiecare an sunt lucruri care nu se schimbă, vechi de când lumea şi altele care se prezintă complet diferit.

Mai sunt două săptămâni şi acest an nu face notă discordantă. Multe lucruri sunt la fel: aşteptarea, târgurile de Crăciun cu super sclipici şi lumini, colindele care se revarsă cam de peste tot, roşul Moşilor şi poate al cadourilor sau brazilor, filmul Singur acasă de pe Pro Tv. Dar e şi acel ceva diferit. Atmosfera este destul de încărcată negativ pentru că mai există nişte oameni care respiră acelaşi aer cu noi şi vorbesc aceeaşi limbă care în loc să se bucure de aroma unui pahar de vin cald cu scorţişoară se adună în pieţe pentru a protesta. Îşi dau timpul şi energia pentru o idee. Nu pentru bani, cum ar sugera unii, ci pentru că ei ştiu că nu e corect aşa şi tare ar vrea să fie. Pentru că vine Crăciunul, pentru că oamenii trebuie să fie mai buni ascultători, mai înţelegători, mai omenoşi, mai modeşti. Nu se prea potriveşte veselia luminilor cu furia celor care strigă iar cele 14 zile care au mai rămas până la Crăciun au un voal nou şi roşu. Sau mai degrabă gri.

Acest voal îl urăsc cel mai mult. Şi apoi:

– Schimbările peisagistice din oraşe făcute de unul sau doi oameni în numele tuturor, ca părintele care spune lasă, că ştiu eu ce e mai bine pentru tine şi interzicându-i copilului să participe la corul de Crăciun;

– Cozile şi învălmăşeala de la supermarketuri;

– Bradul împodobit cu două săptămâni înainte;

– Faptul că singura întrebare posibilă în răstimpul acesta este „Ce faci de Crăciun?” sau „Ce faci de Revelion?”  ori  amândouă mitraliate deodată.

Ce îmi place cât de cât sau mai mult, după caz:

– Dimineaţa devreme când e linişte şi aproape ger;

–  Că există sporturi de iarnă;

– Bucuria sinceră a unor oameni;

– Libertatea de a scrie.

Vă invit să vă puneţi şi voi ordine în gânduri, să fiţi mai buni şi mai toleranţi, oriunde v-aţi afla şi oricât de puternici v-aţi simţi.

Autor, Crina Voinaghi

Poezia Doinei Rândunica Anton (D.R.A.) mă uimeşte continuu, din anii ’70, prin elanul iubirii şi prospeţimea metaforei. Ilustrează canonul modern în manieră romantică. Visează şi afirmă. Are francheţe, altitudine – şi atitudine. Nu face concesii -isme-lor zilei (mizerabilism, narativism şcl.). De Ziua ei, îi doresc să continue să scrie precum respiră (zilnic, natural), să-i rămână spiritul tânăr, să ne ţină în raza bunăvoinţei ei confraterne!
La Mulţi Ani, Rându’…!
(Marin Slujeru, noiembrie, 2017)
*
Când oferi viață cuvintelor, înzestrându-le din plin cu ceea ce ai mai de preț, prin poezie- inima tuturor emoțiilor, faci un micro cosmos să vibreze cu ecou în alte lumi, în alte vieți, oprindu-te mai departe și mai departe, până când nemurirea se prinde de stolul celor mai lăuntrice zboruri. Când mă gândesc la poezia doamnei Rândunica, îmi vin în minte cuvintele ei, despre cercul poeților de pretutindeni: „Noi nu vorbim, dar tragem de inima pieței ca de un clopot”. Cine se naște în constelația zborului și ajunge să atingă frumusețea cuvintelor în stare pură, este cu adevărat binecuvântat.
La mulți ani, doamnă Rândunica!
(Antonia Luiza Dubovici)
*
Pe unii oameni îi cunoşti suficient de bine chiar dacă nu petreci mult timp în compania lor, le ştii esenţa, culoarea, muzica şi sensul. Sunt prezenţi tot timpul undeva în colţul minţii, stau acolo confortabil şi chiar dacă nu îi soliciţi în mod special ei vor fi acolo când vei avea nevoie de ei. Rândunica se numără printre acei oameni ai mei. Pentru nişte zâmbete, vorbe şi discuţii care au venit în momente potrivite. Pentru aerul misterios pe care îl are. Pentru poezia pe care o respiră. Sau pe care noi o respirăm în preajma ei. Pentru buna dispoziţie şi cheful de viaţă. Pentru profunzimea şi tristeţea ei. Îţi doresc numai bine, om fain, zile şarmante cu soare şi nebunia creatoare a calului pur sânge!
(Crina Voinaghi)
*
La mulți ani!

Urarea, În ce mă privește,
Spre Rândunica o transmit,
Eu sper că nu se plictisește
Iubind… Tărâmuri de nelocuit!
(Ion Mariș)
*
Dragă Rândunico, să zbori prin/cu poezie, mulți, mulți ani!
(Brîndușa Oanță)

Poarta de intrare în Țara Maramureșului în așteptarea iernii….
Atenție, automobiliști! Pregătiți cauciucurile de iarnă!

Sursă video: Crina Voinaghi

Viețile sunt nouă, zice Crina Voinaghi în volumul de proză scurtă dăruit cititorilor genului în această vară¹, iar lumile sunt atâtea câte personaje. Multe și diferite, întrepătrunse și fascinatoare. Un multivers alcătuit din universurile personale elaborate sârguincios de fiecare și observate minuțios de cea care le consemnează și validează în scris existența. Din poveste în poveste, pelerinajul cititorului este unul gratifiant, presărat cu recompense pe măsura investiției în lectură. Întotdeauna este așa.

Femei, bărbați, tineri, tinere, copii și pisici, neapărat pisici, se pun în mișcare și fac să se întâmple bucăți de povești care n-au nevoie nici de început, nici de sfârșit, care par să iasă din pălăria neagră a demoazelei de pe copertă. În două momente distincte: cel al taifasului cu pisica (neagră, cu coadă lungă, băgăreață) și cel al numărului de magie pisicească, zicem noi. N-avem decât să ne luăm după coada pisicii și să urmărim pălăria.

Să nu omitem partea de avertisment, foarte important, din versurile Beatles-ilor puse pe post de motto: „Nothing is real and nothing to get hung about”. Și, anticipat, o mărturisire: după ce am citit cartea Crinei Voinaghi, mai că ne-a venit să răsturnăm acest vers și să conchidem: allistrueandallis real….

Să vedem, așadar, ce ne așteaptă îndărătul cuvintelor, pentru că ele sunt cheia de intrare în lumile și viețile promise. Ordinea este aleatorie.

Intrând în Vise(le) cu dinți ale Mălinei alături de Pițu, pisica cu coada „neobișnuit de lungă”, cititorul devine părtașul „vieții virtuale onirice” a naratoarei și își dă silința să deslușească formula alunecării dintr-o realitate într-alta. Protagonista trăiește succesiv în două lumi care și-o revendică din motive diferite. De la un punct încolo, viața ei este scenariul unui joc de ping-pong în care ea joacă rolul mingii, paletele fiind mânuite din umbră după o rânduială obscură care nu se lasă descoperită, nici înțeleasă. Rămâne certă tocmai confuzia, starea  subiacentă din care nici măcar ciupiturile repetate și dureroase nu o salvează întotdeauna. Lumea care o cheamă insistent întinzându-i mrejele somnului o ademenește într-un vis (sau ne-vis, vorba Mălinei, cine știe?) cu mulți copii, care se joacă liberi (vai, mult prea liberi!) și de foarte multă vreme (mult prea multă!). Copii cărora nu le lipsește nimic, cel puțin în aparență. În afară de…..părinți. O singură problemă au acești copii, altfel descurcăreți: nu cresc. „Suntem într-o capcană din care nu putem scăpa”, explică unul dintre ei. În numele cui o fi vorbind? Aceasta pare să fie întrebarea pe care o suscită textul în cauză, Vise cu dinți. Orice text care se respectă te pune, într-un fel sau altul, într-o postură interogativă. Unul dintre rosturile lecturii. Se naște o întrebare care ar aștepta un răspuns. Întrebarea apare în interacțiunea cu textul, dacă textul, după cum spuneam, este unul care se respectă. Răspunsul, pe de altă parte, este unul personal. Nu este rostul textului să-l formuleze. Răspunsul este de resortul cititorului. Naratoarea din Vise cu dinți are propriul răspuns: „Copiii se înghesuiau toți în jurul meu, voiau ceva de la mine, fiecare altceva și în esență toți cam același lucru. Aveau chipul meu și plângeau.” Detaliile din „vis” nu se lasă părăsite după revenirea forțată la așa-zisa realitate: „Eram cu capul pe birou, mă luptam cu niște copii disperați după puțină atenție, sătui de libertate, nimic de pe birou nu mai era în ordine și, ce e mai rău, eu mă simțeam exact ca ei.” Ne permitem să preluăm discursul naratoarei și să adăugăm: …deoarece eu eram toți acei copii…Și noi?…

Un alt soi de întâlnire cu sine este relatată (la persoana a treia, de data aceasta) de către Sofia. Întâlnirea este un text amețitor, în care ai sentimentul că intri de mai multe ori, pe mai multe uși, un text în care au loc mai multe întâlniri, cea mai cea fiind întâlnirea cu „o parte din ea lăsată în urmă, îngropată undeva, […], fără de care spera că poate să trăiască”. Peste care, adăugăm noi, s-au așezat, îndărătnic, niște măști confecționate cu grijă, animate pe criterii de „așa se face”, mesagere ale morții într-o lume din care se scapă tot prin somn, sau prin vis „sau ce o fi fost”, gândește personajul. Nu prea contează, întrucât „unele lucruri mai bine le lași așa”, socotește Sofia. Dar, la un moment dat, măștile ajung să strângă. Și nu mai suporți, tu, eu, el, noi. Dincolo de măști, disponibilitatea pentru iubire.Pur și simplu.

Personajul feminin fără nume din Roz de martie iese din casă de trei ori, într-o dimineață, trântind ușa, ca să ducă gunoiul pe care tocmai i-l răscolise, cine alta decât pisica?Culmea! Odată dus, gunoiul se încăpățânează să se mai ceară o dată afară. Ca s-o ajute pe aruncătoare să înțeleagă că trăirile ei nu încap într-o singură lume.

Dacă lumea își declină virtuțile cu postulate bazate pe a avea, fericirea pe care o poți găsi acolo nu poate fi decât o Fericire de mohair. Tot ce vrea are Carla, alintată Charlotte, dar este oare fericită? Întrebare al cărui singur rost este să marcăm cele două verbe, „a avea” și „ a fi”. Carla are tot ce îi trebuie, o spune ea însăși de nouă ori pe patru pagini și jumătate de text. Textul începe și se sfârșește cu „am tot ce îmi trebuie”. Între început și sfârșit, argumente în favoarea fericirii. Cam șubrede, ce-i drept, din moment ce concluzia ne duce cu gândul la celebra așteptare din capodopera lui  Samuel Beckett. Carlei noastre i se pare că singurul lucru care-i rămâne de făcut, dincolo de abundența din viața ei, este să aștepte: „Așa că aștept, cu inima mea nouă într-o anumită proporție, să aibă iar soțul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când îi spun că am tot ce îmi trebuie.” Întrebarea noastră, născută din text, ar fi: ce ne (mai) trebuie?

O viață este doar un titlu, al primului text din volum, în realitate textul intră în mai multe vieți trăite, cum altfel decât în mai multe lumi? Irina, cu vârstă și cu statut de bunică, privește prin fereastra bucătăriei cu ochii (interiori?) modelatori ai „închipuirilor adolescentine”.  Amnezia anterogradă care s-a instalat, oarecum protector, într-o parte din ființa ei, partea aceea care se sustrage inacceptabilului, o repoziționează în contextul familial. Lumea pe care și-a creat-o nu poate fi ignorată de cei din jur, chiar dacă acestora le este greu s-o pătrundă. Interferențele generează tensiuni, tristeți și amărăciuni, chiar disperare, dar deschid uși nebănuite prin care răzbat, în cele din urmă, un pic de iubire, un pic de înțelegere și un pic de eliberare. Atât cât se poate.

Iubirea dă semne în cele mai neprevăzute momente. Ea își orchestrează evidența amplasând, în jocul de puzzle, piesa doveditoare care se ivește atunci când dorul este atât de puternic încât trece de barierele vieții prezente, reînviind secvențe neterminate dintr-un alt timp, pentru a le da deplinul înțeles. Amintire cu bunici este textul în care un furtun de scos vinul din butoi și un pachet de L&M roșu îl readuc în sufletul adolescentei, aflată în vizită la bunica, pe bunicul plecat de o vreme în lumea tuturor.

Răzvan este un băiețel de cinci ani care dorește să ajungă mare întrucât se gândește, foarte serios!, la viitorul lui. Planete precum Saturn, Jupiter și Pluto fac parte din destinațiile prezumate. Între mine și cer, un albastru – textul care ne conduce într-un fel de sală de cinema în care vizionăm gândurile lui Răzvan, are accente candide, ingenuitatea personajului dovedindu-se de folospentru cititorul care ar putea crede, cu aroganța și atotștiința adultului, că lumea copiilor de cinci ani este una la îndemână, ușor de manipulat și lesne de cuprins cu mintea. Morala: cerul nu-i totuna cu albastrul!

Alte lumi și alte vieți defilează prin imaginația stârnită a cititorului în textele care le creionează și întregesc volumul dându-i o frumoasă consistență de – cum spuneam la început – multivers. O ademenitoare invitație la călătorie. Ça vaut le coup d’y aller!

¹Crina Voinaghi, Nouă vieți, Sighetu Marmației, ed. Valea Verde, 2017.

Articol preluat din Discobolul, nr. 235-237, 2017, cu acordul autoarei.

Sursă foto: Sandu Aldea

N.R.  Ultimele exemplare din volumul „Nouă vieți”, autor Crina Voinaghi, se găsesc la Coffee Factory și la Librăria „Luceafărul” din Sighet.

– Iată şi fericita familie! exclamă ea cu patos actoricesc zâmbind cu satisfacţie şi aproape aruncând un lasou imaginar ca să fie sigură că ne prinde.

Ne îndreptam spre masa dichisită făcând slalom printre toţi acei oameni care furnicau neîntrerupt şi conştiincios, ba să îşi ia prăjitură, ba uitaseră o felie de pâine ori pur şi simplu nu mai suportau discuţiile de la masă. Când i-am văzut deja acolo, aşezaţi fără să-şi fi luat decât ceva de la bar, am ştiut că se plictisesc de moarte unul cu celălalt. Noi eram tot ce aşteptau, o companie, o gură de aer proaspăt, cei care aveau să îi salveze de ei înşişi. Noi, din contră, când am venit în acea staţiune aflată la vreo 800 de kilometri de casă speram că nu vom vedea nicio faţă cunoscută şi atunci când i-am remarcat cu o zi înainte – era a doua zi de concediu – am sperat până în ultimul moment că ei nu ne vor vedea. Bineînţeles că ne-au văzut.

– V-am aşteptat, continuă ea cu gura până la urechi în timp ce el o aproba dând doar din cap şi luând poziţia gata de atac aşa cum făcea de obicei, deşi nu spunea mare lucru, în general o lăsa pe ea să vorbească. Şi ea vorbea. Ce noroc să ne întâlnim tocmai aici! Am zis că ar fi plăcut să mâncăm împreună, am mai vorbi de una, de alta. Îi spuneam lui Gicu – care dădea cu putere din cap a aprobare de zici că risca o dislocare – ce frumos ar fi să cinăm împreună, ne vedem atât de rar în ţară…Când aţi sosit?

– Alaltăieri, a zis soţul meu total plictisit la perspectiva unei cine aiuritoare. Eu mă duc să-mi aleg ceva. Scumpo, ţie ce-ţi aduc?

– Stai dragă, ce atâta grabă că doar nu dispare mâncarea, hai să bem ceva mai întâi. Noi am sosit ieri, ce noroc, va fi un concediu foarte plăcut, a decretat ea zâmbind cu tot şiragul de dinţi falşi, super albi şi egali de zici că era un star de cinema. Gicu, du-te tu şi ia-le ceva de la bar!

– Nu e nevoie, am intervenit eu, nu bem decât vin şi asta după masă.

– Fii serioasă, aduce Gicu acum vin, ciocnim şi apoi avem tot timpul din lume să mâncăm. Hai, instalaţi-vă, e destul loc, mare noroc să vă întâlnim, a repetat ideea spre exasperarea noastră.

Soţul meu a căscat ca nu cumva să se apuce să spună ce gândeşte iar eu am început să fac o bărcuţă dintr-un şerveţel, ocupându-mi cu ceva mâinile ca să nu mă gândesc că îmi scapă situaţia de sub control. Ea a continuat să vorbească, netulburată.

– Eu mor de foame! am declarat după 10 minute, total nepoliticoasă, întrerupându-i monologul.

Chris s-a uitat la mine, a pufnit şi a decretat cu avânt:

– Noi mergem să ne luăm ceva de mâncare!

– Mergeţi, da, hai că vorbim după ce vă întoarceţi, a zis ea de parcă cine ştie unde am merge, de parcă ar exista o scăpare, cât de mică. Gicu, hai să ne luăm şi noi, parcă mi s-a făcut foame.

Gicu s-a ridicat ca la comandă, gata să facă tumbe dacă asta i s-ar fi cerut.

– Aşa avem noi noroc, mi-a şoptit Chris, trecând în spatele meu şi începând să împingă scaunul cu rotile. Ţi-am spus eu că Austria e prea aproape. La Polul Nord ar fi trebuit să mergem!

– Nici acolo nu eram chiar în siguranţă. Cum dracu scăpăm de ăştia? Eu nici măcar nu pot să mă ascund după colţ atunci când îi zăresc. Asta mai lipsea ! Cu doamna V. mi-e groază când mă întânesc şi acasă, d-apoi aici!

Chris mergea cât de încet putea, aplecat aproape complet peste mine şi şoptind cu colţul gurii ca şi cum ar fi fost cel mai bine păzit secret. Restaurantul hotelului cochet de trei stele era plin de o lume pestriţă, guralivă, îmbrăcată sport, majoritatea în vacanţă, cu chef de vorbă şi de glumă.

Ne-am ales câte ceva de la bufetul suedez şi ne-am întors resemnaţi la masa unde cei doi ne aşteptau zâmbitori.

– Ce noroc! Să ne întâlnim tocmai aici! Ce mai face mama ta? Ştii că am fost colege de clasă… Aşa l-am cunoscut pe Gicu. Ieşeam mult toţi trei. În cele din urmă el m-a ales pe mine.

– Mi-a spus mama ceva la un moment dat, am spus împingând la o parte farfuria din care abia gustasem.

– Trebuie să ajungă şi Lucica, fata noastră, o ştii, aţi fost colege la grădiniţă, a continuat ea netulburată. S-a măritat bine de tot, e o femeie realizată şi mă bucur mult pentru ea. Soţul ei are o firmă de piese de maşini, îi merge foarte bine, ea nu mai trebuie să se streseze, a renunţat la serviciu că nu mai avea rost. Câştigă el cât pentru 10. Are o fetiţă, bonă, menajeră şi bucătăreasă. Plus o casă mare cu piscină. Acum face şcoala de şoferi că vrea o maşină, a văzut ea una roşie foarte frumoasă. Mi-a luat de ziua mea un blender pentru smoothie, beau în fiecare dimineaţă, am auzit că îţi prelungeşte viaţa cu minimum 5 ani. Ce micuţe eraţi amândouă, nu stăteaţi o clipă, hărnicuţe şi deştepte foc. Ţii minte?

– Îmi pare rău, chiar nu mai ţin minte, a fost demult. Dar dacă o văd mi-o amintesc, mai mult ca sigur, am zis având impulsul să întreb dacă are menajeră, bonă şi mai ştiu eu câte ce face ea toată ziua. Nu uit niciodată un chip.

– Aşa e, am auzit că atunci când dispar unele simţuri sau abilităţi, se dezvoltă mult celelalte, spuse Gicu silabisind parcă şi făcând ca toată lumea să se întoarcă brusc spre el.

– Chris, îmi aduci te rog după ce termini de mâncat o prăjitură? Să fie cu ciocolată, în rest nu contează, am spus încercând să scap de senzaţia de ridicol.

– Ce vrei să spui, Gicule?

– Poi să spună ea dacă nu e aşa, eu nu prea ştiu! a pufnit Gicu prefăcându-se enervat.

– Vorbeşti prostii, zău, fetele s-au cunoscut la grădiniţă, ea nu avea pe atunci probleme, accidentul e de acum câţiva ani, de la schi parcă?

– Da, aşa e, am spus încet simţind că încep să mă enervez şi nevăzând nicio legătură.

– Da eu sunt curioasă de un lucru, dacă tot ai deschis discuţia, zise ea luând o poziţie importantă, de parcă eu aş fi început iar ea se simţea doar datoare să continue. Am auzit că ai avut chiar aici accidentul, pe pârtiile din Austria. Cum de suporţi să te întorci în acelaşi loc? Şi mai ales, de ce?

Am rămas cu gura căscată vreo două secunde, timp în care ea mă fixa întrebătoare şi Gicu ştergea farfuria cu o bucată de pâine.

– Cu ciocolată şi ceva nuci e bine? m-a salvat vocea soţului meu care din când în când mi se părea cea mai dragă voce.

– E foarte bine, am spus scuturându-mi o şuviţă care nu mai voia să stea prinsă în agrafe la spate.

– Tocmai ce o întrebam pe soţia ta cum de aţi ales tocmai această destinaţie de vacanţă, dat fiind trecutul vostru nu prea plăcut în aceeaşi zonă.

– Aş vrea să mă întind puţin, sunt foarte obosită. Ne scuzaţi. Chris, putem să ducem prăjitura în cameră?

– Normal, normal, se înţelege, n-au intrat zilele în sac! Suntem abia la începutul sejurului. Noapte bună!

– Noapte bună, a spus şi Chris adăugând aproape în şoaptă „din nefericire”, dându-mi farfuria cu prăjitură şi un pahar mare cu vin.

A doua zi ne-am trezit devreme ca să fim primii la micul dejun, sperând că vom evita să-i întâlnim. Au apărut când noi eram încă la stadiul de uns pâinea cu unt şi pus pliculeţul de ceai în apă fierbinte. Se şi mărise grupul, bănuiam că e Lucica şi soţul ei, însoţiţi de o fetiţă de maxim 4 ani.

– Bună dimineaţa, au anunţat toţi la unison trăgând cu zgomot scaunele şi lipindu-şi masa de a noastră fără să ne ceară aprobare.

– Ea e Lucica, aşa-i că vă ştiţi? Iar el e soţul ei, Mirel, iar minunea asta mică e Casandra.

– Nu te crede nimeni? am întrebat-o eu zâmbind.

– Cine? m-a întrebat şi ea.

– Ne ştim, cum să nu, zise Lucica nemaiaşteptând răspunsul meu sau ocolind întrebarea, am fost colege la grădiniţă, jucam prinsa în fiecare zi. Alerga repede pe atunci, abia reuşeam s-o prind. Ce noroc să ne întâlnim tocmai aici!

Fetiţa Casandra era înţolită de zici că mergea la o petrecere de cel puţin patru stele: avea o fustiţă roz de balerină peste colanţi albi şi o bluziţă tot albă cu un şirag de mărgeluţe roz mai închis, părul lung desfăcut, tot numai bucle, intrându-i în ochi la orice mişcare şi enervând-o la culme. O trăgea întruna pe maică-sa de partea de jos a puloverului spunând acelaşi lucru cu ochi şi voce de pisică:

– Mama, vreau cartofi pai!

– Calmează-te dragă, e micul dejun, nu sunt cartofi pai. Du-te cu taică-tău şi convinge-te! Aduceţi-mi şi mie o cafea, mai strigă după ei, întorcându-se iar spre noi. Sunt la cură de slăbire, beau doar o cafea.
Aşa frumos păr are, nu ştiu cu cine seamănă! Nici eu, nici Mirel nu suntem atât de blonzi! Cum sunteţi voi? Mi-a povestit mama că aţi luat cina împreună aseară.

– Suntem bine, în concediu. Părul se mai închide la culoare cu timpul. Nu o deranjează pe fetiţă, pare cam lung…

– Nu o deranjează deloc. Ştii, atât e de frumos că toată lumea întoarce capul după ea. Nu mă îndur să i-l prind. Da, şi noi suntem în concediu, încercăm să ne relaxăm puţin, vreau să-ţi spun că abia am reuşit să-l trezim pe Mirel la micul dejun, atât e de obosit, îţi dai seama, lucrează foarte mult, dar eu nu vreau să pierd nici un minut, azi îmi angajez un monitor personal să mă înveţe să schiez. Aşa va petrece şi Mirel timpul cu fiica lui, de obicei ea doarme când el se întoarce de la firmă.

– Va fi uşor, a intervenit Chris, doar sunt aici şi bunicii, vă vor ajuta.

– Da, da, dar fata trebuie să petreacă timp cu tatăl ei. Plus că ei azi vor să se plimbe cu telescaunul şi să facă o mică drumeţie. Voi cum o să vă petreceţi ziua?

– Păi noi… începu Chris, dar am intervenit întrerupându-l:

– Nu facem mare lucru, ne plimbăm şi noi puţin.

– Poate vă hotărâţi asupra aceluiaşi traseu cu mama sau cu Mirel. Mama, voi pe unde vă plimbaţi azi? o întrebă pe doamna V. care tocmai sosise cu 2 farfurii arhipline, ai fi zis că era singura lor masă din acea zi.

– Nu ştiu dar sunt o mulţime de posibilităţi, poate mergem cu Maia şi Chris să mai avem cu cine povesti una alta. Doar noi doi e puţin plictisitor.

Mie şi lui Chris ni se oprise îmbucătura undeva la mijlocul drumului aşa că ne-am repezit amândoi la cănile cu ceai.

– Mamaaaa, nu sunt cartofi pai! se auzi vocea de pisică a minunii mici cu păr de poveste.

– Asta ţi-am spus şi eu, dragă, lasă-mă puţin, tati se ocupă acum de tine, mie îmi ajunge în restul zilelor.

– Nu vreau cu tati! Vreau şi eu la pârtie!

– Vei merge cu tati. Hai, du-te lângă el! o mângâie Lucica pe bucle împingând-o încetişor în cealaltă parte.

– Luci, fata nu a vrut nimic de mâncare, spuse plictisit Mirel, căscând în timp ce se aşeza şi abordând farfuria plină.

– Şi acum ţi-ai adus numai ţie? Vrei să fii singurul care mănâncă ceva azi şi vrei să mă enervezi de dimineaţă? Du-te pune-i cereale!

– Nu vreau cereale! miorlăi cu toate buclele minunea mică. Vreau cartofi pai! şi îşi pecetlui dorinţa izbind cu pumnul ei mic în masa încărcată şi făcându-mă să tresar.

– Ştiam eu că voi regreta că nu am luat-o pe Gerda cu mine, ea rezolva repede situaţia, mormăi mai tare decât ar fi trebuit Lucica cu o faţă pe care era întipărită în fiecare rid mirarea nedreptăţii pe care i-o face viaţa pe când ea ar merita numai lapte şi miere. Dar nimic nu e drept pe lumea asta şi nu primim numai lucruri bune, deşi asta am merita, unii, nu toţi, da, ştiam prea bine povestea, trecusem cu bine peste.

– Nu ai nevoie de ea, hai cu mine, Casandra, să alegem ceva bun, interveni repede Gicu.

– Nu mă interesează ce faci azi cu ea, îi spuse lui Mirel într-o şoaptă răstită, dar e problema ta, pe mine mă vedeţi la cină! Şi întorcându-se spre noi: Nu vreau să stric feng shuiul acestei întâlniri, dar această problemă trebuia rezolvată de dimineaţă. Nu se poate aşa, eu stau acasă cu ea tot anul. O săptămână cât are el concediu măcar poate să se ocupe de ea.

– Dar tu o ai pe Gerda, încercă Mirel timid ceva, mie chiar mi-e somn.

– Vei dormi când doarme ea la prânz şi cu asta am terminat discuţia.

Eu şi Chris ne uitam ca la un meci de tenis cum îşi pasau responsabilităţile şi nefericirile mărunte şi ne străduiam să terminăm rapid ceaiul ca să putem pleca, dacă se poate fără să observe nimeni. Chris s-a ridicat discret împingând şi mai discret scaunul pentru a-l scoate de la masă. Erau toţi super gravi, Lucica îşi aranja unghiile rozându-ţi o pieliţă şi încercând să nu-şi şteargă rujul, Mirel mânca bosumflat, cu pungi sub ochi, o bucată de pâine cu unt, doamna V. strângea buzele a dezaprobare ascuţindu-şi şi mai tare nasul, Casandra plescăia cerealele pătându-şi bluza şi faţa de masă iar Gicu clipea privind din când în când într-un punct fix şi sorbind din cafeaua care cu siguranţă i se răcise. Mă întrebam ce căutăm noi acolo.

– Ne vedem mai târziu, am spus cu detaşare, fluturând o mână deasupra capului.

– Şi cum rămâne cu plimbarea? a întrebat doamna V. vădit descumpănită.

– Nu ştim când pornim, a avut Chris prezenţă de spirit, mai întâi ne odihnim puţin, ne-am trezit devreme.

– Aa, păi şi noi, venim pe la voi în jumătate de oră? Sunteţi la camera 365, da?

– Da, am spus mirându-mă complet inutil cum de aflase deja numărul camerei noastre. Hai să fie o oră.

– Bine, dragilor, avem oricum toată ziua înainte. Ce noroc că v-am întâlnit! Va fi un concediu extrem de plăcut!

– Da, ce noroc, am spus şi eu, gândindu-mă că sunt situaţii mult mai neplăcute decât cea de a fi într-un scaun cu rotile. Dar pe care cu siguranţă nu eram obligaţi să le suportăm.

Nu ne-a trebuit nici un sfert de oră să strângem tot, de fapt Chris a strâns dar ăsta e avantajul când un bărbat face bagajele, puţine lucruri care se pun rapid şi se strâng la fel de rapid. Ieşeam probabil din staţiune când doamna V. se îngrijora de ce nu răspundem iar apoi întreba de noi la recepţie ca să se mire şi mai tare cum de plecaserăm, doar abia am ajuns şi ne-am programat să ne petrecem ziua împreună.

– Ei, asta e, mare pagubă, hai la spa, ne cazăm în următorul oraş într-un hotel care are neapărat spa, vezi, aici e bad karma, nu trebuia să forţăm, filozofă Chris.

– Termină cu aiurelile, nu există aşa ceva, a fost doar un moment prost, poate ca celălalt, poate altul dar nu mai contează. Cât priveşte cealaltă idee, cea cu spa-ul, mi se pare excelentă. Totuşi, aş vrea să le văd feţele când îşi vor da seama că am plecat, am adăugat cu un zâmbet şi simţindu-mă fericită. Pentru plecare, pentru Chris, pentru spa.

Autor, Crina Voinaghi