Îmi place viaţa mea de când sunt aici. Oamenii mă întreabă tot timpul cum mă simt, ceea ce înainte nu se întâmpla aproape niciodată. Mănânc la ore fixe şi, nu mai are rost să vă spun, înainte chiar nu era posibil, în plus, când prind un moment favorabil – care îşi face apariţia de 2-3 ori pe zi – dorm pentru simpla plăcere de a dormi. Chiar şi visez. Prima dată când mi s-a întâmplat, nu ştiu să vă spun când, pentru că nu mă interesează ce zi e sau cât e ora, m-am trezit atât de speriat, încât am stat apoi treaz aproape 24 de ore de teamă să nu mă înstrăinez iar în cine ştie ce lumi ilogice. Dar apoi am descoperit plăcerea de a visa, lucru din pricina căruia mă tem că mă veţi judeca, am 54 de ani şi 2 luni şi nu-mi aduc aminte să fi visat vreodată.

Azi-noapte am visat ceva din altă lume, m-am gândit la asta toată dimineaţa, ceea ce mi-a dat de lucru şi m-a încântat în acelaşi timp. M-am trezit reflectând la lucruri care nu-mi trecuseră vreodată prin minte, la alte universuri, la cât de mici suntem noi, oamenii, şi cât de importanţi ne credem cu munca noastră, chestii profunde de genul ăsta, de care aş fi spus înainte că sunt nişte prostii de-ale idealiştilor şi poeţilor. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Voiam să vă povestesc visul. Se făcea că eram într-un loc ce semăna bine cu un gol alpin, doar că era un stejar bătrân, cel mai bătrân pe care îl văzusem vreodată, lucru destul de neverosimil în asemenea peisaje. Vântul bătea destul de tare – lucru normal pentru acel loc, mă gândeam eu, dar ceea ce nu era normal, deşi atunci credeam că este, era un om care stătea lipit de trunchiul copacului într-o poziţie ciudată, nici aşezat nici în picioare, cu orbitele goale ca ale unui imens fetus avortat. Avea un păr alb, lung ce strălucea şi pe care lumina îl făcea să pară argint lichid. Era mult mai înalt ca mine, cam înfricoşător dar în vis nu îmi era frică de el. Când m-am apropiat am văzut că stătea pe o broderie ce se întindea pe toată pajiştea, până dincolo de orizont, la care lucrau zeci de mii de omuleţi pentru care singurul scop în viaţă părea a fi terminarea operei de artă care ţinea loc de pământ, iarbă, flori. Am deschis gura să-l întreb unde mă aflu, dar colegul de încăpere a început să geamă şi m-am trezit. Îmi pare rău, mă întreb ce sunet avea vocea lui. În fine, visez în fiecare noapte, niciodată acelaşi lucru, iar dimineaţa mi-o petrec gândindu-mă la ce am visat, timp petrecut cu folos, aş spune. Înainte nici nu eram conştient de faptul că îmi funcţionează şi emisfera dreaptă a creierului.

Când soţia mea sau copiii vin în vizită, îmi aduc tot felul de bunătăţi, care s-au micşorat în cantitate pe măsură ce a trecut timpul, transformându-se într-un final doar într-un măr cules de pe drum sau o bomboană luată dintr-un magazin de lux ori de pe la recepţia unui hotel. Dar eu chiar nu am nevoie de nimic, mâncarea de aici e comestibilă, de cele mai multe ori chiar gustoasă, în afară de grişul în lapte pe care nu-l suport, dar în majoritatea timpului chiar nu îmi este foame. Şi privirea lor s-a schimbat: la început plină de milă, simpatie şi speranţă, toate dispărând rând pe rând şi lăsând locul unei sclipiri de nedumerire, apoi ciudă şi, într-un final, dispreţ. Neştiind cât timp trecuse de la internare, puteam doar să presupun că nevastă-mea nu îşi mai putea cumpăra tot ce visa, fiu-meu nu mai avea bani pentru motorul care consuma cât 10 maşini normale şi pe care şi-l dorise nespus – cum îmi mărturisise nevastă-mea, aşa că am făcut pe dracu-n patru să-l primească la majorat – şi că fiică-mea era aproape exclusă din grupul fetelor care mergeau în fiecare săptămână la cosmetică, manichiură şi mai ştiu eu câte, necesare toate pentru supravieţuire, cum îmi spusese ea într-un moment al meu de mare naivitate când am criticat-o pentru cheltuielile exagerate.

Oricum, eu de când sunt în patul ăsta, cu cearşafuri mai mult sau mai puţin albe, sunt fericit. Am descoperit gustul mâncării, pot acum să fac diferenţa între orez şi cuşcuş, ceea ce înainte nu reuşeam, pentru că mâncam atât de repede şi pe apucate, încât tot ce mă interesa era să am stomacul plin. Când beau câte un pahar de apă, după vizita de dimineaţă a doctorului şi cea de seară, mă aşez liniştit şi savurez lichidul incolor şi fără gust atât de încet şi cu atâta poftă, încât nici cel mai scump whisky nu-mi amintesc să-mi fi plăcut atât de mult. Am un radio mic portabil pe care mi l-a adus nevastă-mea în prima zi, să nu mă plictisesc. Poate singurul lucru care mi-ar displăcea ar fi să deranjeze pe cineva şi să mă oblige să-l închid. Deocamdată colegul meu de salon doar geme din când în când, uneori mai prelung, şi atunci apare o asistentă grăbită care îi mai suplimentează doza de morfină. În rest nu pare să îmi observe prezenţa, darămite să-l deranjeze radioul meu. Iar dacă e o muzică bună atunci când intră în salon, asistentele şi doctorii îmi zâmbesc plini de înţelegere.

Doctorul era la început foarte amabil şi drăguţ, dar cu timpul a început să pară iritat de prezenţa mea şi îmi tot propune tratamente din ce în ce mai chinuitoare, pe care le fac strângând din dinţi, pentru a nu avea niciun motiv să mă dea afară din bula mea de singurătate binecuvântată. E drept că mă simt din ce în ce mai rău, mi-a căzut părul şi abia mă duc singur până la baie, dar orele care îmi rămân doar pentru mine sunt tot ce vreau. Mă enervează puţin doctorii şi asistentele când îmi spun că sunt speranţe, că tratamentul dă rezultate şi în curând mă voi întoarce acasă. Mă enervează şi schimbarea de atitudine a neveste-mii, care e de vreo două zile mai zâmbitoare. Doar nu am muncit eu atâţia ani, nu am dormit nopţile, nu am visat, nu am simţit gustul mâncării ori dulceaţa clipelor când muzica clasică se revarsă de la radio ca acum să devină toţi obraznici şi să-mi spună că sunt bine şi că pot să-mi reiau ritmul normal al vieţii.

Autor, Crina Voinaghi

Povestire publicată în 19 septembrie 2017 în Revista de Povestiri apreciată de Lavinia Bălulescu la concursul trimestrial de povestiri – „Un început foarte bun, puțin mister, plus un gust amar necesar, bine scrisă.”

Ce faini sunt oamenii! Uneori ca nişte extratereştri care ar vrea să se îmbrace în roşu deşi se ştie că trebuie să fie verzi. Vor să aibă copii atunci când decid ei – nici mai devreme nici mai târziu – să mănânce în funcţie de oră nu de foame, să moară când vor ei adică niciodată, să fie fericiţi tot când decid ei adică tot timpul. Iar dacă ceva din toate astea nu iese, au întipărită în toate ridurile nedreptatea care li s-a făcut deşi ei merită mult mai mult şi resemnarea faptului că viaţa e o curvă.

*

Cât de supuşi sunt copiii toanelor părinţilor, problemelor imaginare sau reale ale acestora, cât de mult le influenţează viaţa şi cum nu trec uşor peste ele cu toate că îşi spun în fiecare zi eu când voi fi mare voi face asta şi asta, dar nu e aşa de simplu, cine te vindecă de cealaltă, cine îţi redă şansa pe care o aveai la naştere, mintea neatinsă de vreo urmă de gând aiuritor, de vreo senzaţie neplăcută în afară de cea de foame, sete, somn şi plictis. Şi dacă ar şti părinţii cât de greu le e copiilor fără s-o ştie, s-ar ascunde undeva într-o fântână şi s-ar certa acolo, să nu-i audă nimeni. După care, cu siguranţă ar declara că fiecare e cea mai mare iubire a celuilalt. Şi cât de liniştiţi sunt cu bunicii care şi-au rezolvat problemele metafizice şi nu se mai simt nedreptăţiţi de viaţă, asta bineînţeles dacă au reuşit să-şi păstreze minţile intacte, măcar un dram de luciditate şi două picioare sănătoase pe care să se poată baza. Copiii care au petrecut mult timp cu bunicii sunt cei mai fericiţi şi mai trişti copii: fericiţi pentru că au avut parte de toată atenţia şi răbdarea, de toată nebunia jocului cu barba bunicului şi trişti pentru că în cele din urmă ajung la părinţi şi îşi dau seama că diferenţa dintre cele două universuri e de-a dreptul prăpăstioasă şi teribil de crudă. Poate bunicii sunt doar nişte copii mai mari care îşi aduc mult mai bine aminte de copilărie. Şi poate că pot iubi din tot sufletul.

*

Oamenii se strică şi ei. Ca mecanismul unui ceas de exemplu. Poţi să-l repari, normal, dar nu va fi niciodată ca înainte. Şi uneori, foarte rar sau destul de des se strică atât de rău încât funcţionează o bună bucată de vreme pe sistem de avarie ducând o viaţă de autişti care maschează destul de bine boala de care suferă.

*

Am impresia că unii oameni rămân la fel şi îmi dau seama că nu e posibil. Adică din punct de vedere fizic. La fel de bătrâni, de parcă au fost bătrâni toată viaţa lor, la fel de tineri, de parcă nu ar îmbătrâni niciodată, ca şi cum timpul s-ar hotărî să stea pentru toată lumea în loc, mai puţin pentru mine.

*

Există oameni care îţi rămân în minte toată viaţa. Învăluie, mângâie sau înţeapă. Există şi un dor de toţi acei oameni dar asta nu înseamnă neapărat că ai vrea să-i reîntâlneşti, că ai face orice ca să-i reîntâlneşti. Nu mai eşti acelaşi, nici ei nu mai sunt aceiaşi. Viaţa unui om e mai mult decât cea a unui peştişor auriu, nu începe în fiecare zi de la zero. Din păcate, am putea spune uneori. Din fericire, de cele mai multe ori. Pentru că astfel, ieri nu e bun trecut, inutil şi vechi, ieri suntem noi. Iar oamenii pe care nu o să-i mai vedem vreodată stau cuminţi cu noi şi apar uneori desenaţi pe pleoape atunci când închidem ochii.

Autor, Crina VOINAGHI

sursă foto: facebook (Mark Varga)

Luna august e luna concediilor, oriunde v-aţi duce, în ţară sau peste hotare veţi regăsi o lume pestriţă, hotărâtă să profite la maxim de săptămâna – sau în cel mai bun caz 10 zile – de libertate totală plătită cu sudoarea frunţii din restul anului. Libertate totală e, totuşi, mult spus, majoritatea oamenilor pe care eu îi cunosc încearcă să-şi facă un program destul de strict pentru a nu pierde un minut.

În ţară, în staţiunile consacrate, fie la munte fie la mare, e o aglomeraţie de nedescris, parcările sunt arhipline, hotelierii încântaţi, iar ospătarii tot timpul grăbiţi. În timpul plimbărilor dese vânzătorii de la tarabe atrag turiştii cu tot felul de lucruri colorate, mai mult sau mai puţin utile. Le cântăreşti din prima zi, te gândeşti ce să-i cumperi lui X sau lui Z fără a cheltui prea mulţi bani, te hotărăşti la un lucru, pipăi, măsori, compari preţuri pentru că mai peste tot e aceeaşi marfă şi, în cele din urmă, îţi umpli mâinile cu sacoşe voluminoase având pe chip mulţumirea omului care a reuşit.

Preocuparea de bază – dacă nu ai cumva all inclusive, cel de la bulgari m-a uimit prin diversitate şi cantitate, nu întotdeauna în sens pozitiv – e să alegi cel mai bun loc unde poţi să mănânci ieftin şi bun cu toate că aşa ceva în luna august nu există. Dar unii mai reuşesc imposibilul, sau aşa li se pare. Apoi, îşi mai cumpără un porumb sau un popcorn sau o bere – totul e 5 lei, 10 lei dar nimic nu e prea scump pentru că o dată într-un an mergi în concediu. Nu vorbim de cei mai norocoşi care se duc de 2-3 ori într-o vară, nici de destinaţii exotice, asta e altă poveste.

Cine ia all inclusive îşi bate capul doar cu plimbările sau discuţiile sau cadourile. Poate e mai plăcut, poate nu, depinde de ce îţi doreşti. Oricum zilele de concediu par prea puţine şi tot timpul te întorci la muncă având impresia că ţi s-a făcut o nedreptate şi ţi s-a furat din timp.

În străinătate e aceeaşi nebunie, doar că oamenii par mai relaxaţi, vorbesc mai încet şi mai calm, nu caută cea mai ieftină variantă de a mânca, se aşează pe o terasă şi cu asta basta. Că profită şi cei de peste hotare de lunile de vară pentru a mai ajusta preţurile, probabil, doar că nu e chiar atât de evident.

Oriunde ar fi, în ţară sau pe tărâmuri mai îndepărtate, există mai multe tipuri de turişti: cel mulţumit de toate, încântat că poate să doarmă şi să mănânce unde vrea şi când vrea, cel care orice i s-ar da nu e niciodată mulţumit dorindu-şi mai mult, turistul care, pornind de la ce are, visează ca anul viitor să aibă şi mai mult făcându-şi planuri pentru vacanţe fabuloase, turistul care vrea aventură , cel care vrea să se odihnească, cel care merge la sigur, cu rezervarea făcută din iarnă şi cel care se bazează pe ofertele last minute. E departe totuşi de a fi o clasificare exhaustivă.

Oricum ar fi, dacă îţi doreşti puţină linişte şi odihnă probabil nu ar fi o idee bună să alegi luna august, dar dacă tot te-ai pornit, atunci încearcă să te bucuri, să-ţi umpli bateriile, nevoia de somn şi aventură iar când vocile celorlalţi devin mult prea sonore, pune-ţi căştile în urechi şi las’ să fie cald!

Autor, Crina VOINAGHI

E singură în camera de zi, de fapt e singură în tot apartamentul. Iar dacă e să fie sinceră până la capăt, apartament e mult spus pentru cei 24 de metri pătraţi care înghesuie o cameră, o bucătărie şi o baie în care niciodată nu ar fi încăput mai mult de o persoană. Ai fi zis că se simte părăsită dar nu, nici vorbă. Nu prea are cum, cu toate zgomotele care intră de afară prin fereastra larg deschisă, acoperită cu perdea, ca o adolescentă pudică ce mai păstrează un colţ de cămaşă care să-i ascundă goliciunea. Lumea de afară, vie, vorbitoare, e la un pas de ea, răzbate prin perdea, îşi face simţită prezenţa. Adolescenţii din cartierul cu renume îndoielnic se ceartă de la nişte bani ori de la o fată, nu poate să descifreze prea bine, franceza e o limbă imposibilă, prea muzicală să fie vorbită. O motocicletă trece în viteză oprind pentru câteva secunde discuţiile. Din blocul din faţă, aşezat atât de aproape încât intimitatea fără draperii e nulă, se aude o voce piţigăiată de femeie care strigă „N’y va pas! Léon! M’entends-tu?” Vecinul de la doi încearcă să deschidă uşa de la apartament care nu vrea să se deschidă, rămâne blocată undeva, într-un colţ şi sunt necesare multiple smucituri destul de gălăgioase însoţite de câte un „merde” sonor.

Mara încerca să se sustragă tuturor zgomotelor pentru a se putea în sfârşit concentra la ceea ce o interesa mai mult. După toată ziua lungă în care se întâmplaseră lucruri cât într-un an, nu-şi dorea decât să fie singură şi să se gândească, încercând să atribuie fiecărui eveniment un sens. Dar toate acele zgomote erau prea aproape, nu le putea îndepărta, le auzea cu ecou şi repetitiv, asemenea picăturii chinezeşti. Se ridică şi  închise fereastra cu toate că era cald şi avea senzaţia că se sufocă. Toate zgomotele şi mai ales glasurile oamenilor, răsunând aproape şi spart, pătrunzând în intimitatea ei şi răzuindu-i carapacea, o iritau  mai mult decât căldura. În scurt timp începu să transpire dar nu dădu importanţă acestui lucru. Merse la bucătărie, deschise frigiderul bucurându-se sincer de răcoarea ce o dădea şi îşi luă o sticlă de pepsi. Când închise uşa, imaginea câinelui care dădea din coadă şi care apăruse brusc în raza ei vizuală o făcu să rămână încremenită vreo 20 de secunde. Era un maidanez de mărime medie, negru ca smoala, cu urechi ascuţite şi o coadă ce părea să fi fost cândva ciuntită pentru a-l face să arate mai de rasă. Mara îl privi încercând să-i găsească şi lui un loc în toată povestea asta.

Când i-a spus Sandu că vor pleca împreună, nu l-a crezut. Apoi a văzut că era serios şi a zis de ce nu, în ţară nu o aştepta la vie en rose ca în cântecul acela cu multe r-uri. A trebuit să facă faţă lamentărilor alor ei dar nimic nu putea să-i schimbe hotărârea, aceea de a pleca cu Sandu la Paris. Erau tineri, tocmai terminaseră liceul, credeau că se iubesc iar anii 2000 nu erau tocmai o perioadă în care să-ţi facă plăcere să trăieşti în România. Dacă prindeai ocazia să pleci, plecai fără să te uiţi înapoi, aşa gândea atunci iar acum, după 16 ani, nimic nu s-a schimbat din punctul acesta de vedere.

A pus câteva felii de salam pe un şerveţel, oferindu-le câinelui care continua să dea din coadă şi a completat festinul cu un bol de lapte.

– Hai, mănâncă, măcar tu, eu nu pot, simt că mi-ar bloca traheea dacă aş încerca, a spus neîndrăznind să-l mângâie.

L-a găsit în acea după-amiază şi nu a mai putut scăpa de el, s-a ţinut scai de ea, oricât l-a alungat, oricât a alergat sau  a încercat să-l păcălească într-un fel sau altul. Când a văzut-o plângând, nu s-a mai dezlipit de ea. Doctorul acela drăguţ cu mustaţă i-a spus „trebuie să facem analize complete, mai multe investigaţii, e o tumoare anormal de mare, de ce aţi aşteptat până acum”, normal că plângea, ce altceva poţi să faci atunci când te gândeşti că te aşteaptă o perioadă cu multe chinuri care se poate sfârşi cu nimic, mori şi gata.  Ce poţi face, plângi şi te gândeşti că nu-i drept, că la 30 şi ceva de ani e nepotrivit să mori mai ales când tot ce ai făcut până atunci a fost să munceşti printre străini, singură, pentru că Sandu a părăsit-o după vreo două luni, insensibil la toate protestele ei şi ridicând din umeri la vestea că e însărcinată.

Lăsă câinele în bucătărie şi se îndreptă din nou spre camera care plutea într-un soi de gelatină vâscoasă, imposibil de respirat. Auzi câteva tunete şi deschise fereastra, expunându-se resemnată zgomotelor care făceau atmosfera de seară a acelui cartier parizian îndepărtat de tot ceea ce ştie turistul, cu miros de ploaie, urină şi asfalt încins. Poate că în sinea ei îşi dorise să o urmeze câinele, poate printre lacrimi îi spunea hai cu mine, sunt complet singură şi voi muri într-un an, poate mai puţin.  Îl întrebase pe doctorul care în alte condiţii i s-ar fi părut drăguţ:

– Je vais mourir, monsieur le docteur? cu un accent care nu se prea îmbunătăţise cu timpul.
– Pas de panique, madame, on va voir, on va voir.

Dar ea ştia ce înseamnă asta. Ştia că speranţe sunt puţine, că asigurarea medicală nu-i acoperă toate costurile pentru investigaţiile plănuite de doctor, că nu va face faţă efortului de a munci în fiecare zi pentru a putea trimite bani în ţară şi pentru a plăti tot. Iar doctorul avea o privire în care se putea citi foarte clar mila. Nu putea suporta mila, orice suporta dar nu mila, aşa că a avut ca de obicei în aceste situaţii un acces de furie în care a înjurat româneşte şi a trântit scaunul de podea astfel încât doctorul a poftit-o scurt afară să se calmeze. Nu s-a mai întors în cabinet.

Oftă la gândul că va trebui să caute alt doctor sau să se scuze cu puţinele mijloace lingvistice pe care le avea. Nimeni nu aşteptase de la ea să gândească, poate doar profesorul de matematică din liceu pe care oricum îl dezamăgise neprezentându-se la bacalaureat, totdeauna îi spunea Mara, tu ai o minte brici dar trebuie să o foloseşti, dacă nu faci asta va amorţi şi nu te vei mai putea folosi de ea. Cu timpul amorţise, într-adevăr, mai mult sau mai puţin confortabil, era o piesă pe care o ascultase demult, nu mai contează, nimeni nu a aşteptat de la ea să vorbească, să gândească mai mult decât strictul necesar: să nu fie scame, să pui mâncarea în cuptorul cu microunde, să iei copiii de la şcoală, să cumperi portocale, să calci cămăşile, nu cine a luat premiul Nobel, nu ce a mai scris Michel Houellebecq, nu ultimul film de la Cannes. Nu era plătită pentru asta, nu interesa pe nimeni ce crede despre asta şi nu câştiga nimic gândindu-se ba mai mult, gândurile îi dădeau tot felul de suferinţe, o făceau să-şi pună întrebări şi mai tot timpul sfârşea plângând. Aşa că nu, nu gândise. Dar acum… Acum nu i se lasă alternativă. Acum nu mai poate spune mâine, luna viitoare, vara viitoare, este un mare semn de întrebare dacă mai ajunge până acolo, trebuie să gândească în prezent, să facă planuri de scurtă durată şi asta de câteva ore. Ore în care primise vestea, fugise din cabinetul doctorului, nu se prezentase la familia Corbin pentru curăţenie ba mai mult, nici nu luase copiii de la şcoală şi cireaşa de pe tort, avea un câine. Mătuşa ei tot aşa murise: cancer la sân. Şi o verişoară îndepărtată de-a mamei ei.  Şi acum venise rândul ei. Ce altceva putea fi tumoarea pe care o simţea de fiecare dată când făcea duş? Şi privirea plină de milă a doctorului?

Privi în jur. Camera era atât de mică încât nu încăpea mare lucru, de fapt nici nu ar fi avut ce să pună în ea dacă ar fi fost mai mare. Patul, o masă la care mânca pentru că în bucătărie, de când îşi cumpărase frigiderul nu mai era spaţiu decât pentru gătit, un dulap şi un ghiveci cu un trandafir japonez care înflorea cu regularitate etalând o floare superbă timp de 24 de ore. Aici căuta, întoarsă înspre interior, locul perfect pentru discuţii cu ea însăşi. Pentru că trebuia să-şi stăpânească lacrimile, să nu se lase dărâmată, întotdeauna a fost o luptătoare, nu putea să se lase în ultimul an din viaţă. Asta dacă mai rezista atât de mult. Ezita între o sală de balet cu oglinzi de jur împrejur şi cu toate neoanele aprinse şi un luminiş în plină zi de vară unde nu exista picior de om, doar animalele care o cunoşteau şi veneau să socializeze cu ea, mişcându-şi abia perceptibil botul umed. Avusese cândva prin liceu un loc al ei dar îl uitase repede. Îi explicase mamei ei când o dusese pe fetiţă în ţară, după un an de chin, răceli, otite, plâns şi nopţi nedormite.

– Nu mai pot să am grijă de ea, ia-o tu, m-ai crescut pe mine şi pe Doru, o vei creşte şi pe ea. Voi veni cât de des voi putea şi îţi voi trimite bani în fiecare lună.
– Nu te mai duce, draga mamii, îi spuse mama ei, de ce să mai pleci, rămâi şi tu, vei găsi aici ceva de lucru.
– Şi să murim toţi de foame? Pensiile voastre abia vă ajung vouă, eu cât aş putea câştiga, nici măcar bacalaureatul nu-l am!

A plecat din nou fără să stea prea mult pe gânduri. A muncit fără să se menajeze, când la o familie când la alta. Trimitea bani mamei ei, vorbea din când în când cu fetiţa, Maria, care devenise între timp o adolescentă deşirată, cu părul lung şi faţa plină de coşuri. Petrecuseră câteva sărbători împreună dar nu o cunoştea deloc, nu ştia ce-i place, era o străină care semăna cu Sandu şi avea mersul ei. Era interiorizată, tristă, nu vorbea decât monosilabic cu ea, parcă ar fi vrut să-i îngreuneze şi mai mult conştiinţa.

O bătaie scurtă în uşa urmată de un lătrat o smulse din locul în care putea să gândească şi unde nu mai fusese de ani buni. Îşi descoperi obrazul ud de lacrimi. Se şterse repede încercând în acelaşi timp să-şi aducă aminte ce caută un câine în casa ei şi îndreptându-se spre uşă se întreba cine putea fi. Aruncă o privire în oglinda mică de pe hol şi văzându-şi cearcănele mari, părul murdar dar încă negru, fără nici un fir alb, puţin prea lung pentru că de obicei îl purta scurt de tot, ridurile care săpau şănţuleţe, i se păru că totul e o farsă, era mult prea bătrână la cei 34 de ani ai ei, mult prea slabă, mult prea tristă.  Deschise uşa, împingând câinele care i se tot încurca printre picioare. Era Dana din scara vecină, româncă şi ea, venită acum 2 ani, mai tânără decât ea dar tot cu cearcăne, tot tristă.

– Dana, e vreo problemă?
– Bonsoir, ar fi una mică de tot. Dar ce-i cu tine, zise, dând cu ochii de câine şi zărind-o cum îşi mai şterge o lacrimă.
– Nimic deosebit, mă gândeam ce să fac mai departe, cred că e timpul pentru o schimbare.
– Aha, şi eu m-aş gândi dacă nu ar fi atâtea de plătit şi atâtea guri de hrănit. Cât suntem sănătoşi le facem pe toate, nu?
– Da, suspină Mara făcându-i loc să intre.
– Nu intru. Ştii, voiam să-ţi spun ceva dar să nu te îngrijorezi prea tare.
– Hai înăuntru doar n-o să-mi spui pe scară!
– Doar 2 minute intru. Nu aş fi venit în seara asta dar mi s-a părut important.
– Hai, intră, mergem în cameră, în bucătărie nu am loc de stat. Iartă-mă, spuse, eliberând un scaun de haine, nu prea primesc vizite.
– Stai liniştită, şi la mine e la fel, cine are timp de aşa ceva?
– Suntem ca cizmarii fără cizme… ştii … facem curat în alte case iar la noi e dezastru, spuse Mara uitându-se la dezordinea din jur. Îngrijim alţi copii… Nu mai continuă, simţind că începe să-i tremure vocea. Câinele se ghemui la picioarele ei.
– Da… se prefăcu Dana că nu-i observă tulburarea. Uite, în seara asta am vorbit acasă. Tu ai apucat?
– Nu, nu încă, poate sun doar mâine, nu vorbim în fiecare zi.
– Cred că ar trebui să suni azi, spuse grav Dana încercând să culeagă câteva scame invizibile de pe genunchi.
– De ce?
– Fata mea o ştie pe a ta, ţi-am spus, sunt la aceeaşi şcoală.
– Da, mi-ai spus. S-a întâmplat ceva?
– Cred că da. Mi-a spus azi că nu a mai fost la şcoală de aproape o săptămână iar atunci când cineva o sună mama ta îi spune că fata a plecat la tine în Franţa.
– Cum?  Am vorbit acum două zile cu mama, totul părea în regulă.
– Poate n-ar strica să verifici, eu ţi-am spus ce am aflat de la fiică-mea, şi eu aş vrea să ştiu dacă ar fi vorba despre copilul meu, de aia ţi-am spus.
– Da, merci, spuse melancolică Mara, simţind că toată presiunea clipei e pe umerii ei. O să sun, precis e vreo neînţelegere.
– Poate, spuse Dana şi se ridică brusc, mişcarea făcându-l pe câine să se ridice şi el. Şi scapă de câinele ăsta , e ciudat şi apoi ce să faci cu el? Noi ne permitem doar să muncim, adaugă cu un strop de invidie faţă de Mara care nu era complet singură, avea un câine.
– O să scap, repetă mecanic, cu privirea rătăcită şi nefiind în stare să lege două gânduri unul de altul, de fapt era ca şi cum mintea s-ar fi apărat, forţând-o să se gândească la blugii Danei uzaţi de la atâta spălat, la tricoul ei cu două numere mai mari care presupunea că e al bărbatului care mai vine pe la ea seara târziu şi pleacă dimineaţa devreme, la părul ros de la folosirea în exces a unui acaju demodat. Care o îmbătrânea deşi era lung până la umeri şi ar fi fost frumos cu o culoare mai normală.

Rămasă din nou singură, îşi apăsă fruntea de uşa de la intrare, tare de tot, până când simţi că-i dau lacrimile. Câinele scheuna încetişor. Intră calmă în camera pe care în acele momente o ura din tot sufletul, de parcă ar fi găsit-o vinovată pentru toată disperarea şi neputinţa ei. Mecanic, îşi luă o geantă de umăr mică în care îşi îngrămădi vreo două lucruri, poşeta, se îmbrăcă cu singura fustă pe care o avea, îşi luă şi pantofii cu toc mic cu care aproape uitase să meargă, un tricou din bumbac si un jerseu. S-a spălat pe faţă şi abia după a fost în stare să gândească ceea ce până atunci făcuse automat. Va pleca pur şi simplu, nimeni nu-i va duce dorul, nimeni nu o iubea, nimeni nu avea cu adevărat nevoie de ea. Câinele se agita şi el, bănuind că se  întâmplă ceva.

– Cu tine ce să fac? Vedem pe drum, rămâi şi tu pe undeva, oricum în avion nu te lasă, aşa că, poate vrei să pleci de acum, spuse deschizându-i uşa.

Dar câinele se uita la ea, nemişcat, dând doar din coadă.

– Bine, condu-mă până la taxi dacă vrei aşa. Eu plec.

O pufni iar plânsul. Mai aruncă o ultimă privire în jur, închise uşa, lăsă cheia sub prag şi coborî scările în goană, tropăind un pic cam tare cu pantofii de care se dezobişnuise purtând toată ziua tenişi. Câinele lătra din când în când,  bucuros că are parte de acţiune şi sărind în jurul ei. Îndepărtându-se de cartier, Mara traversă în goană piaţa ce risca dintr-un moment într-altul să-şi piardă lumina slabă care o scălda după ploaie, gândindu-se ce ciudat că nu se simţise niciodată mai liberă ca în acel moment când alerga să-şi reîntâlnească viaţa uitată, însoţită de un câine străin care poate o iubea pentru că se bucura pentru ea şi lătra din când în când ca şi cum i-ar fi spus  „În sfârşit! De-acum înainte e doar o chestiune de timp.”

Autor, Crina VOINAGHI

Ca în fiecare an, parada desfăşurată cu ocazia zilei de 14 iulie, sărbătoarea naţională a francezilor comemorând căderea Bastiliei din 1789, va avea loc pe Champs-Elysées. Soldaţii americani vor fi onoraţi după 100 de ani de la implicarea Statelor Unite în Primul Război Mondial de partea Antantei. De altfel, Donald Trump a fost invitat de către proaspătul preşedinte Emmanuel Macron să asiste la paradă, invitaţie contestată de unii şi lăudată de alţii. Ultima dată când un preşedinte american a asistat la festivităţile din 14 iulie a fost în 1989 când François Mitterand l-a invitat pe George Bush.

Evenimentul va începe cu o defilare a vehiculelor militare din ultimii 100 de ani urmată de parada aeriană care va reuni 63 de avioane dintre care cele mai aşteptate sunt: F16 Thunderbirds, avioane ale patrulei US Air Force, avioane de vânătoare americane F22 Raptor precum şi avioane Alphabet din patrula franţuzească. Mai mult de 3.700 de persoane (dintre care 114 militari francezi care au luptat la Mossoul, în Irak, împotriva grupării Statul Islamic) vor lua parte la paradă, iar cortegiul va fi încheiat de aproximativ 210 vehicule militare, 240 de cai ai Gărzii republicane şi 29 elicoptere ale armatei, jandarmeriei şi securităţii civile. Orchestra militară va interpreta bucăţi ale formaţiei pariziene Daft Punk iar în încheiere va avea loc un omagiu adus victimelor din atentatul de anul trecut de la Nice.

Nu va lipsi bineînţeles tradiţionalul foc de artificii care va avea loc în mai multe oraşe : Paris, Toulouse, Tours, Valenciennes, Marseille, Lyon, Nantes, etc. Cel mai celebru rămâne cel din Paris care va dura o jumătate de oră, începând cu ora 23.00 şi luminând Turnul Eiffel în culorile Jocurilor Olimpice pentru a promova candidatura Parisului pentru organizarea acestora în 2024.

Crina VOINAGHI

Un mare număr de elevi din toată ţara şi-a încercat norocul participând la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Tinerii au fost provocaţi să facă un exerciţiu de imaginaţie şi să îşi închipuie că trăiesc în România postbelică în anii acaparării puterii de către Partidul Comunist, iar gândurile lor să fie transpuse într-un eseu în care să urmărească un destin personal din această perioadă, insistând pe influenţa pe care regimul şi noua societate au avut-o asupra oamenilor de rând. Ei şi-au determinat personajul să aleagă: opoziţie faţă de regim, adaptare în noua societate sau plecare clandestină din ţară.

Printre cei 20 de câştigători se numără şi 3 elevi de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighetu-Marmaţiei: Apan Letiţia Teodora, clasa a X-a B, Ciobanu Georgiana-Evelina, clasa a XII-a E şi Tivadar Simona, clasa a IX-a A, coordonaţi de prof. Voinaghi Marius.

Câştigătorii vor participa la Şcoala de Vară pentru liceeni; cei din clasele IX-XI vor merge în perioada 2-7 iulie la Braşov, iar cei din clasele a XII-a vor merge la Râmnicu Sărat în perioada 20-26 august. Costurile de cazare, masă şi transport vor fi acoperite de către organizatori.

Ei sunt încă o dovadă că adolescenţii sunt frumoşi, sensibili şi empatici, pasionaţi de lectură, istorie şi cultură generală, creativi şi deschişi provocărilor.

Crina Voinaghi

Miercuri, 7 iunie 2017, am avut plăcerea să-i avem ca invitaţi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” pe Nathalie Roques (marionetistă) şi René Delcourt (decorator), amândoi făcând parte din trupa Jabron Rouge din Drôme, Franţa. Spectacolul la care am asistat cu uimire şi încântare se numeşte „Le Rouge et le Vert”, o extraordinară reprezentaţie cu marionete confecţionate de însăşi marionetista Nathalie Roques, tot ea fiind şi cea care a scris scenariul, într-un decor de basm realizat de către René Delcourt.

La cele două reprezentaţii, una de la ora 10:00 şi cealaltă de la 13:00, au participat în jur de 200 de elevi, atât din Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” cât şi de la Şcoala „Mihaly de Apşa”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia. Cu mic cu mare ne-am încântat de decorul de o minuţiozitate impresionantă şi de marionetele micuţe care prindeau atât de bine viaţă în mâinile pricepute ale marionetistei. La sfârşitul spectacolului, Nathalie Roques a avut bunăvoinţa de a răspunde unor întrebări tehnice venite din rândul spectatorilor curioşi care şi-au verificat totodată şi cunoştinţele de comunicare în limba franceză.

Experienţa a fost unică, mai ales că marionetele vorbeau într-o limbă străină. Cu toţii ne-am adus aminte de momentele în care am mers cu clasa la teatru de păpuşi sau când priveam plini de uimire păpuşarii ce mânuiau cu dexteritate micuţele jucării transformate în mâinile lor în personaje de poveste. Ne-am adus aminte de copilărie, de inocenţă şi drăgălăşenie.

Le mulţumim lui Nathalie şi lui René pentru momentele extraordinare pe care le-am trăit astăzi şi îi aşteptăm oricând să reînnoiască aventura la Sighetu Marmaţiei!

Crina Voinaghi

E destul de ușor să fii încrezător într-o zi ca aceasta, care a venit cu un amalgam de emoții, speranțe și vise încă tinere și neatinse. Acum 4 ani, dacă bine îmi aduc aminte, ne simțeam la fel. Acum 4 ani… la ce te gândești când auzi această sintagmă? La prima persoană cu care ai dat ochii când ai intrat în clasă? La zâmbetul dirigintei când s-a prezentat prima dată, parcă ne-ar fi cunoscut de veacuri? La locul din banca din spate pe care, poate printr-o minune, ai reușit să îl prinzi încă din prima zi? La fețele atât de pierdute ale colegilor, în prezența cărora rămâneai atât de neutru, dar acum, uitându-te la fiecare pereche de ochi în parte, ai putea să le strigi numele și dintr-o suflare? Poate pentru fiecare dintre noi, acel moment a însemnat ceva diferit, iar acum, chiar dacă fiecare ne pregătim să o luăm pe drumuri separate, sunt sigură că toți gândim același lucru: că nu e corect! Nu e corect că această clasă, acești oameni, acest liceu, ne-au făcut să credem că 4 ani însemnă o perioadă lungă, ne-au făcut să credem că avem destul timp…

Și iată-ne acum, filologi fiind, ne-am trezit că „timpul nu mai are răbdare cu oamenii”, ca să citez din îndrăgiții noștri „Moromeți”. Timpul nu mai are răbdare, dar hai să avem noi azi, să avem răbdare cu noi înșine, să ne dăm răgaz să ne uităm în jur, și pentru ultima dată să ne uităm înapoi. Să apreciem zâmbete și lacrimi, promisiuni, prietenii, note de 10 și de 4 și chiar și cele de 7 și de 9, vise împlinite și speranțe care încă mai ard în noi. Să apreciem profesorii, care, de multe ori, ne-au fost mai mult prieteni, pe care i-am dezamăgit de atâtea ori, dar care nu au încetat să creadă și să ne „dirijeze” înspre lucruri mărețe. Mulțumim că ați adăugat atâtea pietricele la construcția persoanelor care vom deveni! Să privim în urmă și să mulțumim universului că a aliniat planetele în așa fel încât am fost atât de norocoși să o avem ca dirigintă pe doamna profesoară Crina Voinaghi. Sperăm ca și ea să se bucure de această aranjare a planetelor! Cu toate acestea, cuvântul „dirigintă” e de prisos, căci ea ne-a fost și profesor, și mamă, și cel mai bun prieten, și un umăr pe care să plângi în zilele cu mai mulți nori pe cerul nostru. Ea ne-a iubit din prima zi așa cum nici n-am visat și a continuat să o facă necondiționat pe parcursul acestor ani. Madame, au revoir până data viitoare!

Acum, că am mulțumit tuturor, cred că e timpul să ne mulțumim și nouă înșine. Am reușit, suntem aici. XII E, we did it!

Sunt sigură că ne amintim toți că, atunci când am avut 5 ani, oamenii mari ne întrebau mereu ce vrem să ne facem când vom fi mari. Răspunsurile noastre erau clare și răspundeam fără pic de ezitare: că vrem să devenim ba astronauți, ba președinți, ba zâne…

Când am împlinit 10 ani, oamenii mari continuau să ne întrebe același lucru. Noi, încă mai credeam în visele noastre și le răspundeam pasiv, ca și cum nu era treaba lor că vrem să fim pirați, staruri de cinema, actori, cowboy… știam că nu vor înțelege. Dar acum, că și noi am devenit oameni mari, ei vor răspunsuri serioase, răspunsuri responsabile. Ei bine, ce știu ei? Nu știu nimic, pentru că noi nu vom deveni acei adulți care uită să creadă în visele lor, care uită să creadă că totul este posibil, care uită să creadă în magie, atâta timp cât îți dorești cu adevărat.

Acesta nu e acel moment din viața noastră când trebuie să luăm decizii „serioase”, grele și rapide, când se așteaptă de la noi să dăm dovadă de o maturitate pentru care încă nu suntem pregătiți, dar măcar încercăm. Acesta este acel moment din viața noastră când avem voie să luăm trenul greșit, să rămânem pierduți prin vreo pădure și să găsim drumul înapoi spre casă. Acesta este acel moment din viața noastră când trebuie să ne îndrăgostim o grămadă de tot ce e în jurul nostru, dar în primul rând de propria persoană. Singurul lucru pe care îl putem face, și cel mai bun, e acela să fim atenți la drumul pe care îl vom parcurge, nu la destinația finală.

Așa că, ceea ce vreau să spun de fapt este: mergeți, ieșiți în lumea asta mare și faceți greșeli, faceți greșeli interesante, faceți greșeli minunate, fantastice și glorioase. În anii ce vor urma, răzgândiți-vă de 100 de ori, pentru că nimic nu e permanent, cu toții știm asta. Și, cu toții știm că o mai mare greșeală este să nu profiți de ceea ce este, până când nu va mai fi. Așa că hai să facem greșeli, pentru că așa vom face lucruri de care am crezut că nu suntem capabili, și nu am să vă mint că vom schimba lumea, dar ne vom schimba pe noi înșine. Așa vom ști că măcar facem ceva ca să nu rămânem înghețați, pietrificați la gândul că, poate nu suntem destul de buni, că poate nu va fi perfect. Nu-i ascultați pe oamenii mari când vă spun să nu vă fie frică. Să nu vă fie frică e ca și cum ai sta impasibil în flăcările arzânde ale unei case care a luat foc, înseamnă să nu fii uman. Mie mi-e frică, și ție îți e frică și tuturor mereu ne va fi frică, pentru că asta e ideea. Nu-i ascultați pe oamenii mari pentru că de acum, noi va trebui să fim propriii noștri profesori, să învățăm să ne apreciem și să ne certăm când e nevoie. Trebuie să fim propriii noștri profesori, altfel, lumea va crede că știe cine suntem, dar se va înșela, iar noi, dacă vom fi destul de naivi, am putea chiar să o credem.

Ideea e să îți fie frică și totuși să faci lucrurile „acelea” oricum. Ideea e să îți fie frică și totuși să ai curajul să trăiești, iar atunci când oamenii mari ne vor întreba din nou ce avem de gând să facem cu viața noastră, să nu le mai spunem, ci să le arătăm.

Sebastiana JOICALIUC
absolventă clasa a XII-a E, C. N. „Dragoș Vodă”

Miercuri, 17 mai, am ieșit din casă – contrar obiceiului meu – pentru ca să o revăd pe Crina, colega mea mai tânără, într-o altă ipostază: cea de scriitoare . Nu mă așteptam să văd atâta lume! De obicei vezi la astfel de evenimente aceleași chipuri, aceiasi oameni, de obicei puțini, un pic plictisiți, un pic grăbiți, și prea puțini dintre ei interesați să cumpere! Dar nu! Aici lumea venea în valuri mici, dar compacte, se așeza cuminte, fiecare pe un loc, nu înainte de a se opri să cumpere un exemplar din „Nouă vieți”. Oameni diferiți, de toate vârstele, de la elevi de liceu, la pensionari, dar cu toții curioși să cunoască lumea pe care Crina Voinaghi o creează între coperțile cărții vegheate de o fetiță și o pisică.

Pentru mine, a fost o adevarată încântare prezentarea cărții! Încă nu o citisem, dar am citit unele din creațiile sale anterioare și, de fiecare dată, m-au fascinat frazele care te poartă spre lumi cunoscute și totuși noi. Este ceva, dacă vreți, între lumea lui Antoine de Saint Exupéry din „Micul Prinț” și „Străinul” lui Albert Camus. O lume care pare a fi creată din joacă, dar totuși extrem de cuminte și de profundă. Crina este extrem de cuminte și foarte profundă în tot ceea ce face: la catedră, în familie, chiar și când face sport, dar aici, în cartea ei, este și copil și femeie, este și reală și imaginară. Între filele acestei cărți s-a destăinuit un suflet, s-a dezvăluit o minte, s-a descoperit un om în multitudinea sa de ipostaze.

Am vrut să vorbesc și eu, dar, de obicei sunt mai timidă atunci când sunt în mijlocul unei asemenea mulțimi și de aceea am vrut să vă scriu aceste rânduri.

Felicitări Crinei și o așteptăm cu o nouă carte, care sunt sigură că va fi la fel de reușită!

prof. ONA MARIANA

Miercuri, 17 mai 2017, un numeros public (sala a fost arhiplină) a participat la prima ediție a unui nou eveniment conceput de Editura „Valea Verde” și site-ul „Salut, Sighet!” – „Amfiteatrul Artelor” – găzduit, ca de obicei, de Universitatea „Babeș-Bolyai”, Extensiunea Sighet (director, conf. dr. Marin Ilieș). Evenimentul a fost focalizat pe lansarea unui nou scriitor sighetean, Crina Voinaghi. 

Credință, încredere, viziune, muncă susținută, determinare și dăruire – sunt cuvinte care caracterizează activitatea Crinei Voinaghi. Atât cea de la catedră cât și, iată, cea scriitoricească. Pentru că azi am fost invitați – familie, prieteni, colegi, elevi – să facem cunoștință cu o nouă „fațetă”, sensibilă, poetică, dar și extrem de realistă a Crinei, cea de scriitor.

Poate că pentru mulți dintre cititorii noștri această ipostază este surprinzătoare, însă Crina Voinaghi este prezentă de câțiva ani cu proză scurtă în revistele de profil: se numără printre câștigătorii celei de a V-a ediții a Concursului Național de Debut Literar „Incubatorul de condeie” (2014), fiind publicată în antologia cu același nume cu povestirea „Vise cu dinți”. De asemenea, „Revista de povestiri” îi publică „Amintire cu bunici” (povestire aleasă de poetul și scriitorul Teodor Dobrin) și „Roz de martie” (aleasă de un alt autor român, Dan Coman). Este prezentă cu proză scurtă și în publicația „Nord Literar”. Din decembrie 2016, Crina publică în mod constant pe site-ul „Salut, Sighet!”, nu doar proză scurtă, ci și articole pe diverse teme, făcând parte din echipa de redacție.

Volumul pe care Crina l-a lansat azi, „Nouă vieți”, nu este, așadar, unul ex abrupto, ieșit de nicăieri sau scris sub imboldul primului impuls, povestirile ei sunt îndelung gândite, muncite, scrise și rescrise, dovadă că „autoarea cunoaşte procedeele literare „la zi”, de succes: ştie să gradeze conflictul, construieşte povestea strategic şi minuţios, alternează iscusit planurile (monolog-dialog-relatare, real-imaginar-fantastic), face „tăieturi” decise – de unde caracterul captivant al textului.”, așa cum foarte frumos precizează semnatarul prefeței, poetul și profesorul Marin Slujeru.

Volumul de debut al Crinei Voinaghi a apărut la Editura “Valea Verde” din Sighet, editură care a oferit ocazia multor sigheteni să publice, la această apariție contribuind și Andrada Nedelcu, elevă în clasa a XII-a E, la C.N. „Dragoș Vodă”, cea care a conceput și realizat desenul copertei, designerul Istvan Matruk; de finisarea cărții, aranjarea în pagină și alte detalii tehnice s-a ocupat Florin David, iar Aska Grafikca l-a tipărit, în condiții excelente.

Au vorbit despre carte și autoare: Ion Mariș, coordonatorul Editurii „Valea Verde”, colegii și prietenii Crinei – profesorii Vasile Bornea și Valeria Rus, și eleva Patricia Horgia.

Momentul muzical – surpriză oferit participanților a fost susținut de elevii Augustin Pop (chitară), Mălina Pop (voce), Georgiana Roman (voce), Alexandru Hreniuc (chitară), acompaniați la contrabas de Andrei Ghilea.

Din creația autoarei au citit elevele Diana Deac și Nicoleta Bilcec.

Un cuvânt emoționant de mulțumire oferit celor care au sprijinit-o la apariția volumului de debut, a fost rostit de proaspăt intrata în „breasla” scriitorilor, Crina Voinaghi.

„Amfiteatrul artelor” s-a încheiat cu o sesiune prelungită de autografe și o avalanșă de flori pentru o nouă floare răsărită în „scriitorime”.

Mi-a făcut plăcere să moderez un eveniment de suflet, încărcat cu multă emoție pentru colega și prietena mea, Crina Voinaghi!

Felicitări colegei noastre de redacție și la cât mai multe volume la… Editura „Valea Verde”!

Autor, Brîndușa Oanță