– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.
Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.
– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.
Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.
Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.
Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.
– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.
Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.
– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.
Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!
– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.
Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.
– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.
Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.
Crina Voinaghi