Chants, sons sur scène – un festival de mare ţinută [VIDEO] (autor, Crina Voinaghi)

Ajuns la cea de-a 16-a ediţie, avându-l pe Nicolae Weisz ca iniţiator şi director, cu o echipă de profesori coordonatori de excepţie, festivalul de muzică francofonă „Chants, sons sur scène” adună în fiecare an la Baia Mare un mare număr de melomani şi iubitori de limbă franceză, fie că e vorba de cântăreţi ori doar de spectatori.

Organizat pe 3 secţiuni, în funcţie de vârstă (13-15 ani, 16-17 ani şi 18-25 ani), festivalul a adunat anul acesta în cele 3 zile (12, 13, 14 mai), un număr de aproximativ 50 sau poate mai mulţi adolescenţi iubitori de muzică francofonă din toată ţara care au cântat, au legat prietenii şi au învăţat tehnici noi în atelierele organizate special pentru ei.

Juriul a fost format din Pierre Donoré, artist de mare excepţie care a încântat în seara de sâmbătă publicul prezent cu un recital, Sarah Delbois, Darko Ristovski, François Montier, Pierre Ferrey şi Benoît Bavouset, reprezentanţi ai Institutului Francez sau ai Agenţiei Universitare a Francofoniei. Sponsorii au fost şi ei numeroşi iar premiile consistente: o bicicletă la 13-15 ani, premii în bani la 16-17 ani, iar la 18-25 ani două participări la un festival de muzică din Franţa. Cei doi norocoşi care vor pleca pentru 10 zile în Franţa sunt concurenta din Baia Mare, Sindreştean Cristina şi concurentul din Iaşi, Ţurcanu Ilie Răzvan.

Sighetul a avut şi el reprezentanţi: la categoria 16-17 ani au fost Chiş Andreea acompaniată de Muj Florin de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” şi Codrea Diana de la Liceul „Regele Ferdinand”, acompaniată de Hreniuc Alexandru, iar la 18-25 de ani au urcat pe scenă Pop Mălina, Pop Augustin de la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” şi Ghilea Andrei.

Ceea ce mi s-a părut extraordinar, a fost implicarea de care au dat dovadă deopotrivă organizatori, participanţi şi invitaţi. După cum puteţi vedea în filmarea de mai jos, adolescenţii au fost implicaţi inclusiv în recitalul susţinut de artistul Pierre Donoré, moment pregătit la atelierul de lucru condus de acelaşi artist. Visele uneori devin realitate, acesta este mesajul transmis pe parcursul celor 3 minunate zile de festival.

Crina Voinaghi

sursă foto: facebook, Soreanu Alina




Vă invităm la… „Amfiteatrul artelor” (ediția I) – Lansare de carte: „Nouă vieți”, autor, Crina Voinaghi

Vă invităm la… „Amfiteatrul artelor” (ediția I) – Lansare de carte: „Nouă vieți”, autor, Crina Voinaghi.

Evenimentul este organizat de Editura „Valea Verde”, site-ul „Salut, Sighet!” și Universitatea „Babeș-Bolyai” – Extensia Sighet!

Miercuri, 17 mai 2017, de la ora 15:00, în Amfiteatrul „George Vâlsan” (str. Avram Iancu, nr.6, Sighet). 

Vă așteptăm!

 




Ce drum vor alege francezii? (Crina Voinaghi)

Aproximativ 47 de milioane de francezi au fost aşteptaţi astăzi, 23 aprilie, la urne pentru a alege dintre cei 11 candidaţi pe cel care, după ei, ar fi capabil să conducă Franţa în următorii 5 ani. La ora 8 ora Franţei (9 ora României), vom afla numele celor doi candidaţi care vor intra în turul 2 (nu există diferenţe mari între primii patru candidaţi, după cum arată sondajele, deci va exista cu siguranţă un tur 2).

Joi, 20 aprilie, în cadrul emisiunii „15 minute pentru a convinge” de pe canalul France 2, cei 11 au venit pe rând în faţa telespectatorilor şi au răspuns la întrebările celor 2 moderatori, Léa Salamé şi David Pujadas. În timpul emisiunii s-a aflat vestea morţii poliţistului de pe Champs-Elysées şi a celor 3 răniţi, 2 poliţişti şi un turist, în urma atacului revendicat de către Statul Islamic. Vestea nu a făcut decât să tulbure şi mai mult apele deloc liniştite într-o ţară greu încercată în ultimii doi ani.

Interesant a fost faptul că fiecare din cei 11 candidaţi a fost încurajat să aducă un obiect care îl reprezintă şi care şi-ar găsi un loc în biroul lui de viitor preşedinte. Totul a fost pregătit dinainte şi mulţi dintre telespectatori s-au declarat plictisiţi de discursul bine învăţat al fiecărui candidat dar au fost câteva momente şi idei interesante. Poate spun ceva despre omul respectiv, poate nu spun nimic şi totul e doar imagine şi cuvinte mari, dar asta numai timpul ne poate spune cu siguranţă.

Emmanuel Macron, primul din sondaje dar aflat la mică distanţă de următorii 3, a vrut să aducă o carte de gramatică din copilăria sa însă s-a răzgândit aflând de atacul de pe Champs- Elysées şi a spus că vrea să-şi folosească minutul pentru a-şi exprima solidaritatea cu familiile victimelor şi cu forţele de ordine franceze. Are 39 de ani, spune că visul lui era să devină scriitor sau actor, nicidecum preşedintele Franţei iar fraza „Viaţa este tot timpul mai inventivă decât noi” dovedeşte latura lui artistică.

Marine Le Pen, a doua favorită, a adus o cheie a unei întreprinderi din Moselle şi a declarat că a făcut acest lucru pentru a reda francezilor cheile casei lor, Franţa. De asemenea vorbeşte şi de încrederea pe care i-a acordat-o directorul întreprinderii dându-i cheia, încredere pe care toţi francezii ar trebui să o aibă în ea. E la antipodul lui Emmanuel Macron, ofensivă, luptând şi susţinând mai ales ideea de egalitate decât pe cea de libertate şi cu o puternică simpatie faţă de Rusia şi Putin. Victoria ei sperie Bruxelles-ul şi toată Europa dat fiind că unul din punctele esenţiale şi proferate ale campaniei sale este ieşirea Franţei din Uniunea Europeană.

Următorii doi clasaţi în sondaje, François Fillon – pro-european şi moderat, deşi uneori sexist, făcând adeseori vâlvă prin idei voalat misogine – şi Jean-Luc Mélenchon – extremist de stânga, anti Uniunea Europeană – au ales lucruri total diferite. De fapt primul nu a adus nici un obiect declarând că nu este fetişist iar al doilea a venit cu un ceas deşteptător pe care spune că îl va folosi ca să nu uite că e timpul să schimbăm felul în care producem, consumăm şi trăim.

Doi dintre cei 4 amintiţi mai sus vor fi probabil aleşi pentru a intra în cursa finală pentru prezidenţiale. Bineînţeles că tot timpul există o marjă de eroare şi un loc pentru surpriză dar partea grea va începe în zilele următoare când Franţa va trebui să decidă ce drum alege mai departe. Pe 7 mai vom afla deznodământul. Până atunci întreaga Franţă aşteaptă şi cu ea şi Europa.

sursa www.francetvinfo.fr




Luca (autor, Crina Voinaghi)

Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
Dar, ştiţi..
Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi




Un fel de back in time (Crina Voinaghi)

– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi




Gala Premiilor Oscar 2017

Teatrul Dolby din Los Angeles a fost, duminică spre luni (26/27 februarie), gazda celei de-a 89-a ediţii a Galei Premiilor Oscar, cea mai renumită distincţie pe care o poate primi un film.

Vedetele s-au oprit pentru a fi fotografiate pe covorul roşu stârnind ca de fiecare dată controverse în ceea ce priveşte ţinutele şi coafura. Decolteurile generoase şi rochiile despicate până sus, pe picior, au fost la ordinea serii. Jennifer Aniston, Mariah Carey, Michelle Williams, Bianca Blanco sau Charlize Theron sunt doar câteva dintre invitatele care au şocat prin ţinutele lor îndrăzneţe. Ryan Gosling a atras atenţia prin partenera lui care purta şi ea un decolteu generos şi despre care s-a aflat mai târziu că este chiar sora actorului. Viola Davis, Nicole Kidman sau Emma Stone s-au remarcat prin ţinute elegante şi cu mult bun gust.

Festivitatea a avut multe surprize, atât plăcute cât şi neplăcute. Atmosfera a fost întreţinută de prezentatorul Jimmy Kimmel, acesta ironizându-l chiar pe Donald Trump printr-un tweet trimis în timpul ceremoniei, în care îl întreba dacă doarme. Un grup de turişti a fost condus în sala de spectacole nebănuind că ceea ce vor vedea în primul rând vor fi cei mai celebri actori reuniţi cu prilejul Galei Oscar. De sus au fost lansate de vreo două ori pachete învelite în alb din care actorii puteau servi bomboane şi gogoşi. A fost o festivitate reuşită dacă omitem momentul neplăcut de la sfârşit când Warren Beatty şi Faye Dunaway au anunţat „La La Land” câştigător la categoria Cel mai bun film. Au apucat să se îmbrăţişeze, s-au bucurat vreo două-trei minute, şi-au ţinut chiar şi speech-urile de final înainte să fie coborâţi de pe scenă pentru a li se recunoaşte meritele celor de la „Moonlight”. Moonlight a fost desemnat cel mai bun film al anului 2016, dar, mie persona,l nu mi se prea pare că ar fi, „La La Land”, „Manchester by the Sea” şi „Fences” cred că sunt net superioare.

Cât despre filmele nominalizate, dacă ar fi să facem un podium în funcţie de câte premii a luat fiecare, acesta ar fi cam aşa: „La La Land” pe cea mai înalta treaptă cu nu mai puţin de 6 premii, apoi „Moonlight” cu 3 premii şi „Manchester by the Sea” la egalitate cu „Hacksaw Ridge”, fiecare cu câte 2 premii. Deja sunt mai mult de jumătate, adică 13 din cele 24 de categorii premiate. Cel mai bun actor în rol principal a fost desemnat Casey Affleck („Manchester by the Sea”), cel mai bun actor în rol secundar a fost Mahershala Ali („Moonlight”), cea mai bună actriţă în rol principal a fost Emma Stone („La La Land”), iar în rol secundar Viola Davis („Fences”). Damien Chazelle a fost desemnat cel mai bun regizor pentru „La La Land”. Un moment mai delicat a fost când, după desemnarea filmului „The Salesman” ca fiind cel mai bun film străin, în regia iranianului Asghar Farhadi care a semnat şi scenariul, acesta nu a fost prezent pentru a-i fi înmânat premiul, în semn de protest faţă de decretul lui Donald Trump privind interdicţia de călătorie pentru 7 ţări predominant musulmane printre care şi a sa. Acesta a ales să-l reprezinte doi cetăţeni iraniano-americani, o femeie inginer şi un fost om de ştiinţă de la NASA. Anousheh Ansari a citit un mesaj din partea regizorului.

Americanii se pricepeau bine la organizat spectacole, să sperăm că momentul stânjenitor de azi nu se va repeta la ediţiile viitoare. Gala Premiilor Oscar rămâne un spectacol aşteptat şi urmărit de cinefilii din întreaga lume.

Crina Voinaghi




Merită văzut „La La Land”?

La La Land este scris şi regizat de Damien Chazelle, regizorul de 32 de ani care a reuşit să ia în 2015 cu Whiplash, 3 premii Oscar şi un Glob de Aur plus multe alte premii. Se pare că povestea se repetă cu ultimul film al regizorului, cel din 2016 – La La Land – care are, deocamdată, nu mai puţin de 172 de premii şi 227 nominalizări. Este de aşteptat să aibă succes şi la Gala Oscar, dar asta vom vedea cu exactitate duminică noaptea începând cu ora 2:00.

Se spune: „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”, dar nu aş spune acest lucru despre filmul cu sute de premii şi nominalizări. Are mai multe elemente care îndreptăţesc aceste premii deşi, dacă vrei, îi poţi găsi şi neajunsuri. Pentru mulţi, faptul că e muzical e o barieră de netrecut. Dar e doar o prejudecată. Apoi comparaţia cu alte muzicaluri celebre pe care, dacă eşti cinefil, o faci vrând nevrând: West Side Story, The Phantom of the Opera, My fair Lady, Swing Time, Shall we dance, Moulin Rouge

Pentru a fi mai uşor, am făcut o listă cu ce mi-a plăcut şi ce nu mi-a plăcut. Poate vă ajută să vă hotărâţi să vizionaţi cel mai premiat film din 2016. Şi după noaptea de duminică, poate şi din 2017.

Ce mi-a plăcut: Ryan Gosling, jazzul, chestiile siropoase şi muzicale, rolul pe care l-a făcut Emma Stone, rochiile ei (mai ales cea galbenă), apusurile de soare, că se ascultă viniluri, acordurile de pian care răsar de oriunde, dansul printre stele, că are o anume poezie, felul cum sunt filmate secvenţele de parcă te-ar lua la dans, localurile de jazz, idealismul plin de speranţă, jocul de la sfârşit de-a „ce-ar fi fost dacă” (de fapt mi-a plăcut tot sfârşitul, mai degrabă cum a fost realizat decât ca desfăşurare a evenimentelor, dar asta e altă poveste) şi, nu în ultimul rând, ideea care e veche ca jazzul, dar nu se învecheşte niciodată, cum că trebuie să-ţi urmezi visul, să lupţi pentru el şi că visătorii vor exista mereu, nesăbuiţi pentru restul lumii, deranjanţi chiar, dar cu atât mai importanţi.

Ce nu mi-a plăcut: freza şi pantofii lui Ryan Gosling (de fapt aveam pretenţii mai mari de la el şi în ceea ce priveşte rolul), faptul că banii nu reprezintă o problemă decât în teorie, lucru ce face evenimentele neverosimile, conversaţiile de la masă, faptul că cei doi par nişte Fred şi Ginger de mâna a doua, povestea în sine care altora le poate părea interesantă şi un paradox. Explic. Iubirea a fost sacrificată pentru împlinirea visurilor individuale. Visătorii nu cred în asta. Visătorii cred că iubirea învinge tot. Dar, pe de altă parte, iubirea lor rămâne ca în Casablanca (deşi e departe de a fi acelaşi lucru), îngheţată în timp şi deci, eternă, nu se dezvoltă, nu scade, nu creşte, este mereu tânără. Dar el pare la sfârşit însingurat iar ea plină de regrete.

Cu siguranţă sunt filme mai bune decât La La Land. Poate chiar printre cele nominalizate la Oscar. Dar faptul că lasă loc pentru evadare din prea mult real, că e plin de muzică, vis şi iubire îl face favorit în cursa pentru cel mai bun film al anului 2016. Dacă merită văzut? Da, merită! Măcar pentru a spune „Nu mi-a plăcut” în deplină cunoştinţă de cauză.

Crina Voinaghi

sursă foto: internet




„Ana, mon amour”, Ursul de Argint la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin

„Ana, mon amour”, filmul regizorului român Călin Peter Netzer a primit Ursul de Argint la cea de-a 67-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Regizorul este cunoscut pentru filmul Poziţia copilului, film cu care a luat Ursul de Aur în cadrul aceluiaşi festival, în 2013.

Filmul Ana, mon amour” a fost proiectat în premieră vineri seara în cadrul aceluiaşi festival, iar în România va putea fi vizionat începând cu 3 martie. Este analiza unei poveşti de dragoste, o incursiune în viaţa unui cuplu cu micile lui drame şi bucurii delicate, cu momentele lui tensionate şi piedicile ce par insurmontabile.

Scenariul, semnat de Călin Peter Netzer, Cezar Paul Bădescu şi Iulia Lumânare a fost inspirat din romanul scris de Cezar Paul Bădescu,Luminiţa, mon amour”. Premiul a fost acordat Danei Bunescu pentru montajul filmului.
Ursul de Aur a revenit anul acesta filmului „On body and soul”, regizat de regizoarea maghiară Ildikó Enyedi.

Crina Voinaghi

sursă foto: internet




#Rezist (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2În ultimele zile, mai exact 13, am urmărit cu toţii – mai mult sau mai puţin – desfăşurarea evenimentelor din stradă, în Bucureşti şi în alte oraşe.

În capitală s-au adunat protestatari în Piaţa Victoriei, în fiecare seară, ba chiar şi dimineaţa devreme, cu pancarte pe care am putut citi sute de mesaje. Şi în faţa Palatului Cotroceni s-au adunat oameni, români ca şi ceilalţi, dar scandând lucruri diferite, exprimându-şi şi ei nemulţumirile, gândirea, idealurile şi speranţele, dacă nu e prea mult să spunem asta.

Sunt mulţi cei care spun că e inutil, că totul s-a hotărât în ziua de 11 decembrie iar acum asta e, avem ce am ales sau ce nu am ales prin neprezentare. Dar de 13 zile s-au scris şi am citit nenumărate articole, ne-am îmbogăţit limbajul juridic, am trăit în stradă, am frecventat aceleaşi locuri şi am avut aceleaşi gânduri. Poate nu se schimbă nimic în principiu, poate niciuna dintre revendicările celor din stradă nu vor fi rezolvate dar toată lumea ştie, sau dacă nu, îşi va da seama că ceva s-a schimbat ireversibil în România: nu mai suntem aceiaşi, nici nu avem cum să mai fim, ne-am regăsit vocea şi puterea de a spune nu şi rezist.

#Rezist poate că înseamnă nu mai tac, deşi sunt tentat să spun că nu e treaba mea, nu stau deoparte deşi ar fi mai bine în casă când afară e frig şi sunt mort de oboseală de la job, nu-mi las idealurile călcate în picioare, deşi port în mine resemnarea ciobanului mioritic. Războiul e câştigat chiar dacă nu îl câştigăm, am descoperit ceva extrem de important, ce nimeni nu poate face să dispară, că sunt alţii ca mine, nu sunt singur şi acei ceilalţi sunt solidari cu mine, îşi strigă ofurile ca şi mine, iar împreună suntem în stare să facem steagul României, 60000 de oameni, de români, sunt în stare să facă asta doar cu nişte foi colorate, lanterne şi Facebook. Poate că #rezist e încrâncenarea omului care descoperă că are o ţară, un popor al lui, o istorie şi o inimă.

La început scriam Zilele astea vom descoperi cine suntem. Eu am descoperit. Sunt un om care nu uită, nu calcă în picioare, nu este violent, crede în iubire, în dreptate şi cinste, nu se vinde pe nicio sumă de bani, nici pe favoruri sau vorbe pompoase. Sunt un om simplu, cinstit, integru şi #rezist.

Crina Voinaghi

sursă foto: Dan Mihai Bălănescu




Vocea străzii (mesaje de la proteste)

Românul s-a născut poet, asta o ştim deja. Nu prea are ocazia să o arate, viaţa fiindu-i împărţită între job, familie şi prieteni. Dar odată ajuns în stradă, jignit şi terfelit pe toate părţile, făcut nemernic, putoare, dezinformat, prost, ş.a.m.d., românul regăseşte poezia plină de năduf pe care o poartă în el.

Pancartele au mesaje multiple care, în totalitatea lor, sunt unul singur: nu suntem proşti, ştim că nu poate fi ceva bun într-o ordonanţă de urgenţă dată la 10 seara şi publicată în Monitorul Oficial la 1 noaptea. Orice lucruri nobile ar putea conţine ea. E anormal. Unele sunt dure, limbajul e libertin, ca un uf!, nu mai pot!, trebuie să spun! Oamenii şi-au adus aminte de „Voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine” a lui Ion Raţiu sau de „ Negociem orice, dar nu negociem principii” a lui Corneliu Coposu. Au reluat o idee mai veche „Tot ceea ce e nevoie pentru ca răul să câştige este ca oamenii buni să nu facă nimic” şi au inventat altele noi, majoritatea caricaturale, pline de umor amar şi năduf. Iată câteva adunate de pe internet, facebook, live la protest :

« Îi atâta de grav că o ieşit şi introvertiţii. »
« Dragnea, nu uita, aşteptăm şi cartea ta! »
« Consumul excesiv de putere dăunează grav libertăţii. »
« Aţi dat de dracu : se încălzeşte vremea! »
« Altă întrebare! Suntem destui??? »
« Banii, viața sau mustaţa. »
« N-aveţi tupeu voi, cât suflet avem noi! »
« Dacă politicienii români au devenit atât de interesaţi de situaţia închisorilor imediat după ce au început să le viziteze, vă daţi seama ce învăţământ aveam dacă ar fi trecut şi prin şcoală ? »
« Dragnea connecting people. »
« Dragnea, m-ai făcut să ascult Voltaj, tufu-ţi mustaţa. »
« Eu sunt Gruia şi rezist. » (pe un cărucior în care dormea un copil de maxim 6 luni)
« Îmi vine să urlu. » (la gâtul unui câine)

Sunt doar o mică parte a inventivităţii românului, a simţului de dreptate, a libertăţii câştigate atât de recent şi cu atât de multă trudă.

Crina Voinaghi

sursă foto: facebook (Romana Puiulet)