Iarna se numără fulgii de zăpadă (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Când am ajuns la poalele munţilor Tatra bătea un vânt teribil iar eu mă simţeam ca Dorothy, singura diferenţă era că pe mine m-ar fi luat pe sus cu maşina, nu cu casa. Şi că nu-l aveam pe Toto, doar pe Marina care conducea nervoasă bombănind întruna.

  • Ţi-am spus să mergem undeva mai aproape dar tu nu şi nu! O să ingheţăm de frig sau o să învăţăm să zburăm, abia controlez maşina…
  • Hai că nu mai avem mult, nu fi nesuferită, gps-ul zice că suntem aproape, uite, se vede hotelul, am încercat eu s-o îmbunez.
  • Pe dracu ! O să ne pierdem pe aici şi în plus nici nu-mi place atât de mult să schiez !

Am lăsat-o să mai bombăne aşa câteva minute până când am ajuns la hotel. M-am gândit că nu are ce să strice, oricum ziua era compromisă pentru că, din cauza vântului, nu erau pornite teleschiurile. Şi înainte de asta ne-am certat aproape tot drumul pentru că ea cedase rugăminţilor mele de a alege o staţiune montană pe când eu nici nu am vrut să aud de zile petrecute prin  bazine cu apă termală, într-o staţiune de moşi. Aveam mare nevoie de zilele astea, eu lucram de dimineaţa până seara târziu la o firmă pe care o socotisem de tranziţie dar tot acolo eram, de 5 ani de când terminasem facultatea, nu aveam viaţă personală şi orice încercare de a-mi face una era din start un eşec. Iar Marina voia să scape măcar puţin de un proces de divorţ lung şi costisitor. A înjurat din nou când am ajuns în parcarea hotelului, aproape plină, fără locuri vizibile în care ai fi putut parca maşina. În cele din urmă a găsit unul, destul de mic şi înghesuit.

  • Eşti mulţumită acum ? mi-a urlat ea luptându-se cu  vântul, trăgându-şi cu greu din portbagaj cele două valize şi încercând să îşi prindă părul care îi intra în gură.
  • Hai, termină cu fandoselile, i-am urlat la rândul meu, peste vânt, ţinându-mi cu o mână eşarfa pe care riscam să o pierd şi cu alta luându-mi singurul rucsac pe care îl adusesem cu mine.

Odată intrate în hotel s-a trântit pe o canapea din hol şi a verificat reţeaua wi-fi, lăsându-mă pe mine să rezolv formalităţile de cazare. I-am completat până şi datele personale. Etajul 5, vedere la munte, două camere single, să nu ne omorâm.

S-a opintit până la lift cu cele două valize, relativ mai calmă.

  • Bărbaţii sunt nişte porci ! a zis tropăind intenţionat pe lângă recepţie cu aerul care o făcea să treacă drept o înfumurată şi poate aşa şi era. Men are pigs, a silabisit şi a făcut înconjorul holului cu privirea ca să se convingă că are auditoriu..
  • Sper că nu vei transforma săptămâna asta într-un calvar, am bodogănit eu intrând prima în lift, cu un început de enervare pe care nu voiam să-l las să se dezvolte.
  • Oricum toate zilele îmi sunt distruse, acum vântul ăsta şi tu care spui idioţenii… abia aşteptam să schiez, am o energie negativă, nici nu-ţi închipui !
  • Aşa crezi tu ! Nu trebuie să-mi închipui nimic, îmi serveşti tu totul de-a gata, m-am enervat complet. Şi parcă voiai să stai într-o piscină, nu să schiezi !
  • Da, sigur, aşa sunt zilele mele, nu ţi-e milă măcar un pic de mine, nimic nu ţi-a convenit tot drumul ! a făcut ea ce ştia mai bine, adică pe victima.

Am privit-o încercând să-mi amintesc cât ne distram în liceu de fazele astea. Părea îmbătrânită, obosită, enervată de viaţă, în general. Îl iubise mult pe soţul ei şi nu-şi mai găsea echilibrul. Ceva se stricase ireversibil oricât încerca să-şi tundă părul în trepte şi să-l vopsească arămiu, să poarte botine roşii cu toc şi ruj asortat.

  • Marina, uite, asta e cheia ta, 518, e lângă a mea, eu zic să despachetăm, să ne calmăm, după care stabilim un plan pentru jumătatea asta de zi care e totuşi a noastră.
  • Ai dreptate, s-a înmuiat ea brusc, îmi vine să plâng, hai să facem planuri în 20 de minute jos la bar. Să vedem ce beau slovacii când beau.

Am intrat fiecare în camera ei şi am închis uşa cu cheia, cu perspectiva a 20 de minute de linişte şi gândindu-mă că poate ar fi fost mai bine să vin singură. Eram atât de diferite, întotdeauna am fost, dar poate tocmai de aceea ne-am simţit bine împreună încă din liceu. Ea expansivă, extrovertită, egocentrică, eu idealistă, visătoare, vorbind mai mult cu mine decât cu ceilalţi, formam un duet bizar, când prea calm, când prea gălăgios. Am renunţat să mă tot întreb de ce o păstrez ca prietenă. Poate pentru că e singura. Poate pentru că fără ea aş vorbi aproape tot timpul cu mine însămi.

Săptămâna a trecut relativ repede şi plăcut în ciuda acelei prime zile care nu a fost nici spre seară mai bună ţinând cont de faptul că, după ce am gustat mai toate specialităţile slovace de la bar, am dat afară în scurt timp, amândouă, cina servită la restaurantul hotelului. În rest, a fost cam acelaşi program: mic dejun, schi până pe la 2, prânz, somn de voie, saună, jacuzzi, masaj, cină şi în cele din urmă barul hotelului, având însă grijă după acea primă seară dezastruoasă să nu mai gustăm decât dintr-un fel, despicând în acelaşi timp firul în patru şi plângându-ne lipsa de noroc una pe umărul celeilalte, ea mai mult decât mine, normal. Nu am dus lipsă de atenţie, se găsea câte un tip grizonat, în fiecare seară altul deşi părea acelaşi, care-şi lăsase nevasta şi copiii acasă cu vieţile lor plictisitoare iar el era decis să profite de fiecare moment. Ei bine, nu cu noi. Noi îi refuzam pe toţi, sau pe acelaşi tip încăpăţânat căruia îi dispărea brusc zâmbetul când mai număra un eşec şi ne întorceam la paharul şi gândul nostru suspendat în timp, ţinut prizonier pentru că dacă am fi renunţat la el nu am fi avut cu ce să-l înlocuim.

Ultima zi a ieşit însă din tipare. M-am trezit cu un sentiment ciudat pe la 4 şi oricât am încercat, nu am mai reuşit să adorm. Am urmărit o vreme utilajele care nivelau pârtia, cum vântul răvăşea nebuneşte zăpada şi m-am simţit tare singură, dusă de vânt ca zăpada aceea şi trântită de toate colţurile vieţii. Când am coborât la micul dejun eram tulburată rău de tot şi îmi cânta în cap Fragile dreams de la Anathema. De fapt îmi cânta e puţin spus. O întreagă filarmonică interpreta piesa, regăseam fiecare instrument iar după ce se termina o lua iar de la capăt de parcă era un gif de pe facebook. Mi-am turnat o cafea fierbinte şi am aşteptat-o pe Marina. Întârzia, ca niciodată. A apărut după vreo jumătate de oră.

  • Dragă, nu mă simt bine deloc, mi-a venit ciclul, mi-a spus ea încercând să se ţină cât mai drept. Voi bea doar un suc de portocale şi mă întorc în pat, azi nici vorbă să ajung pe pârtie.

Şi aşa am mers singură, pentru că mie nu-mi venise ciclul iar în cameră nu mai voiam să stau, mă cam plictisisem în ultimele 4 ore cât am măsurat-o în lung şi-n lat încercând să-mi opresc alămurile din cap.

Am făcut o ultimă verificare: schiurile pe umăr, casca  la locul ei,  ochelarii pe ochi,  niciun nor pe cer, nu va ninge, e soare doar. Par chiar doi sori, trei, patru, clar, m-am îmbrăcat prea gros. Multe pârtii şi oameni echipaţi cam ca mine, cu schiuri cam ca ale mele, lumina e aceeaşi pentru toti, culorile gecilor de schi furnică într-un ameţitor du-te vino, îşi iau cartele valabile o zi întreagă sau doar pentru trei ore, visează pentru o secundă că ar putea fi nemuritori iar eu visez cu ei.

Când am ajuns la coada care era un fel de grămadă din care te desprindeai cu încetineală de melc pentru a urca într-un telescaun, au apărut şi primii nori. De nicăieri. După încă 15 minute s-a pornit un vânt atât de puternic încât atunci când m-am aşezat alături de încă 5 temerari, a început să ningă în rafale, iar atmosfera a devenit lăptoasă. În vârf s-au oprit şi telescaunul şi telecabinele, era ceva de sfârşit de lume. Nu vedeam decât la jumătate de metru în faţa mea şi puţinii schiori s-au grăbit să coboare. Am rămas singură, privind cu un fel de relaxare fascinată, nebunească şi sadică dispariţia rapidă a gecilor colorate. În cele din urmă, când se auzea doar vântul şi abia mai vedeam la cinci paşi, temându-mă într-un final şi eu,  m-am hotărât să mă las să alunec. Coboram cu vântul lângă mine şi fulgii peste tot, îi auzeam bâzâind de parcă ar fi fost albine, lunecam uşor şi zăpada scârţâia cu un sunet care avea ecou. Nu se mai auzeau, ca de obicei, alte S-uri prin zăpadă. Am coborât aşa o vreme, mi s-a părut că au trecut vreo 45 de minute – lucru aproape imposibil –  pe o bucăţică de alb ce se repeta la infinit, aceeaşi, înconjurată de un aer lăptos şi tăcut, străbătut doar de un bâzâit ca de albine şi de un fâşâit defazat. Ciudat. Mă dureau picioarele, aşa că m-am oprit şi am rămas nemişcată un moment, ascultând doar vântul care părea şi el că se potoleşte, lăsându-mi doar albul cu fulgii de nea. Care se îmblânzeau dacă mă opream, nu mai erau albine ci doar simple petice micuţe de zăpadă. Îmi venea să mă aşez un moment, dar ştiam că nu e o idee prea bună în acele condiţii aşa că am continuat să cobor, prudentă şi sperând că în raza mea de vizibilitate voi regăsi cât mai curând barul cu acoperiş albastru de la baza pârtiei. La un moment dat în dreapta mea, brusc, a apărut refugiul de pe la jumătatea pârtiei şi barul lui cu uşi glisante din sticlă cu margini roşii. Nu era posibil, trebuia să trec demult pe lângă el. Mă gândeam că poate nu l-am observat din cauza ceţii dar… era prea ciudat. M-am oprit, mi-am dat jos schiurile şi le-am plasat în locul special de lângă intrare.

În restaurant erau câţiva oameni. M-am dus direct la bar şi am comandat o cafea.

  • Ciudată vreme, nu? Am avut impresia că am făcut o oră din vârf, i-am spus cu detaşare barmanului, de parcă nu ar fi fost mare lucru.
  • E doar la 5 minute de aici pe schiuri, m-a fixat barmanul răspunzându-mi pe un ton tărăgănat şi plictisit. Nu aveai cum să faci o oră nici dacă veneai prin nămeţi.
  • Ştiu asta, dar totuşi, e ciudat…
  • Ce anume? m-a întrebat un tip care apăruse ca din senin lângă mine. Era de o vârstă incertă, ascunsă mai ales de căciula colorată care îi acoperea capul şi pe care o purta dezlegată sub bărbie ca un adolescent deşi era cu siguranţă trecut de adolescenţă.
  • Tocmai spuneam că e o vreme teribilă şi a durat mult prea mult coborârea, mă dor îngrozitor picioarele.
  • Acum am ajuns şi eu, de câteva minute, a durat ca de obicei, cel mult 5 minute. Cum adică mult ?
  • Poi cu vremea asta, i-am spus eu din ce în ce mai nedumerită iar el m-a privit din ce în ce mai bănuitor.
  • Bate puţin vântul, dar n-ar fi prima dată, a spus el privindu-mă suspicios.
  • Şi ninge, s-au oprit telescaunele, e furtună, abia am văzut la doi paşi coborând, nu m-am putut eu stăpâni deşi îmi propusesem să bat în retragere.
  • Nu cred că s-au oprit…. Tu ştii ceva de asta ? s-a adresat el barmanului
  • N-am auzit pe nimeni să se plângă azi. Vântul bate puţintel mai tare dar nu suficient să se oprească, a zis barmanul căscând şi aranjându-şi sticlele.

Mi-am băut cafeaua fără să mai spun ceva. Erau ciudaţi, au tăcut dintr-odată amândoi şi  m-am simţit cam aiurea, ca şi cum aş fi fost vreo nebună. Tipul cu căciulă a mai încercat să mă întrebe ceva după un pic de vreme, dar nu i-am răspuns. Mi-am luat schiurile, ninsoarea se potolise, la fel şi vântul.      M-am uitat înspre telescaune: funcţionau. Erau mulţi schiori, multă agitaţie, gecile colorate au început iar să se agite şi să deseneze S-uri pe pârtie. Am rămas nemişcată un moment, aveam senzaţia că nu mai pot gândi, încercam să-mi aduc aminte cât am stat în bar la cafea. Sigur nu atât de mult încât să se schimbe  radical atmosfera. Parcă s-ar fi pus totul pe rapid.

Am coborât mai iute decât de obicei, în 4-5 minute am zărit deja acoperişul albastru al restaurantului de la baza pârtiei. Mi-am dat jos schiurile, picioarele îmi tremurau de efort şi uimire, m-am întors la hotel şi primul lucru a fost să bat la uşa Marinei.

  • Unde ai fost până la ora asta ? Tu ştii cât e ceasul ? s-a repezit asupra mea.
  • Cât e ceasul ?
  • Cum cât ?! E 4. Tu ai plecat la 9. De ce ai făcut atâtea coborâri ?  Vei fi varză mâine.
  • Da, am zis pierdută, varză, nu ştiu ce m-a apucat, dar mă bucur că suntem prietene şi că ai venit cu mine. Singurătatea vine cu tăcere. Şi cu fulgi care bâzâie ca albinele.
  • Despre ce vorbeşti? Ai tras ceva pe nas pe pârtie, m-a bătut ea pe spate râzând. Mă simt mai bine, hai să comandăm ceva bun la restaurant.
  • Mi-e o foame, nici nu-ţi dai seama. Auzi, îmi place lumea asta. Aşa cum e. Îmi place de tine. Hai să fim prietene multă vreme de acum înainte !
  • Normal că o să fim, dragă, s-a întors ea şi m-a îmbrăţişat. Aşa şi suntem, nu văd ce ar putea schimba asta.

A trecut un an de atunci şi eu nu am văzut-o nici măcar o dată, totul s-a topit în timp şi ea şi tipul cu căciulă colorată. E o coborâre care durează mult, mă dor toate, dar nu mă plâng, nu suspin, nu mă tulbur. Ştiu că sunt singură. Uneori doar când închid ochii mai aud bâzâit de albine şi atunci mă gândesc că totul se va sfârşi brusc la un moment dat, fără intro-uri, fără avertismente. Las munca deoparte şi fac ceva ce-mi place, îmi iau o pisică, invit oameni la teatru, mănânc multe prăjituri fără să mă gândesc la calorii, fac city breakuri şi plâng la filme. Sunt de cele mai multe ori singură, dar am acceptat asta, vreau doar să nu se termine totul brusc cu senzaţia idioată că nu am făcut tot ce aş fi vrut să fac.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet

 




Fericire de mohair (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Am tot ce îmi trebuie. O casă cu atât de multe camere încât aş putea să mă pierd dacă aş bea mult de tot la o petrecere, un Audi S1 Sportback roşu, o piscină din fibră de sticlă de 1100X370 cm şi mai ales un soţ frumos, înalt, care câştigă mulţi bani şi pentru care toate femeile mă invidiază feroce. Eu nu le iau în seamă în mod expres, mă fac că nu văd şi trec pe lângă ele ţanţoşă, dându-mi pe spate părul mereu coafat, lung şi buclat cu care mă mândresc dintotdeauna şi care mă face să trec drept o femeie frumoasă. Poate şi sandalele mele Sergio Rossi, poşeta Hermes, ceasul Omega de Ville, toate cadouri de la soţul meu cel frumos şi bogat. În rest, sunt o femeie obişnuită căreia nu-i lipseşte nimic. Am un ten îngrijit la cei 33 de ani care mă face să par de 26 şi o sănătate de fier.

Am tot ce îmi trebuie. Sigur că uneori mă mai plictisesc şi eu, atunci când nu am chef de cumpărături  sau când lucrurile trenează prea mult în telenovela mea preferată, când nu aud zile întregi decât vocea Anei „Ce doriţi la cină?” sau când mă atacă gânduri sumbre despre ce ar fi putut să fie. Cred că ar fi mai interesant dacă soţul meu ar fi acasă măcar la cină, aş mai vorbi şi eu cu cineva, vreau să zic cineva în afară de Ana, vânzătoarele de la magazinele din mall, prietena mea Cristina care îmi răspunde la telefon doar când are ea chef sau motanul Fifi care nu îmi răspunde niciodată, cel mult mă priveşte făcându-şi ochii tot mai mici, din ce în ce mai mici până când într-un final îi închide de tot. Dar să nu credeţi că mă plâng, pentru că am tot ce îmi trebuie. Mă trezesc pe la 7.30, îi pregătesc micul dejun şi cafeaua soţului meu, el pleacă la 8.30 la firmă după care sunt liberă să fac ce vreau. De obicei nu prea ştiu ce să fac şi mă bag înapoi în pat, mă uit la o emisiune matinală, oricare, apoi îmi încep efectiv ziua. Ziua în care am tot ce îmi trebuie şi singurul lucru care mă îngrozeşte este că s-ar putea să plouă, soţul meu ar veni pe la vreo 6 prost dispus, iar Ana ar pregăti iepure pentru cină. Soţul meu urăşte iepurele dar eu tot îi spun cât e de sănătos, aşa că se străduieşte să-mi facă pe plac luând bucăţele mici pe care le mestecă morocănos timp îndelungat.

  • Charlotte, îmi zice – pe mine mă cheamă Carla, dar lui îi place să mă alinte aşa – sunt foarte ocupat, doar ştii, chérie, te rog să-i spui Anei să nu se complice dacă nu avem musafiri, nu am timp să rămân multă vreme, am o întâlnire de afaceri.
  • Ştiu, dragă, dar carnea de iepure are multe calităţi, îi răspund eu din celălalt capăt al mesei lungi din sufragerie la care cinăm doar noi doi.

Apoi el pleacă la întâlnirile lui foarte importante de afaceri iar eu îmi pun un pahar de coniac şi mă gândesc la cât de mult îmi plăcea cândva muzica sau teatrul iar acum sunt într-o continuă aşteptare. Dar am tot ce îmi trebuie. Dacă aş avea chef, în fiecare seară m-aş duce la teatru, chiar dacă nu e reprezentaţie decât de trei ori pe săptămână.

Deşi am tot ce îmi trebuie, uneori nu găsesc anumite lucruri cum ar fi bluza mea roşie, deschizătorul de conserve pentru mâncarea lui Fifi, cafeaua căreia Ana îi tot schimbă locul, spărgătorul de nuci, cheile de la maşină… nu are rost să le înşir chiar pe toate, sunt multe.  Dar ştiu că sunt pe undeva pe acolo şi gândul este reconfortant chiar dacă nu le găsesc întotdeauna. Am un mic acces de tristeţe când soţul meu miroase a parfum cu note lemnoase şi florale care sigur nu e al meu – nu aş putea avea gusturi atât de proaste – dar el mă linişteşte întotdeauna:

  • Nu fi prostuţă, Charlotte, tu ştii câte dame parfumate au intrat azi în biroul meu?  S-o fi prins şi de mine ceva parfum, uneori exagerează, trebuie să ţin o veşnicie geamul deschis.

Mă calmez imediat şi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie. Chiar dacă ies doar la mici cumpărături am grijă să mă fardez, să mă îmbrac lejer dar îngrijit, să-mi iau ochelarii de soare şi poşeta. Când mergem la câte un bal caritabil îmi cumpăr o rochie nouă, întotdeauna înainte cu trei zile sunt foarte ocupată pentru că trebuie să trec pe la cosmetică, coafor, manichiură şi pedichiură, vreau să fie totul perfect, sunt perfecţionistă, ştiu asta, mi-a spus şi mama atunci când nu am vrut să merg la altă facultate decât la cea de medicină. Păcat că m-am măritat în anul 5 şi a trebuit să renunţ la tot, soţul meu avea nevoie de mine, acum nu mai are aşa mult, stau singură zile întregi dar nu-mi lipseşte nimic, absolut nimic. Mama nu a fost prea bucuroasă când m-am măritat dar apoi s-a obişnuit, a văzut că am de toate, nimic nu îmi lipseşte, examenele erau grele iar pe urmă salariul destul de mic, i-am spus că mi-au lipsit destule până atunci, am mâncat destulă pâine cu untură, ajunge, voi fi fericită. Şi sunt! Orice vreau, trebuie doar să spun şi e al meu. Mai sunt şi mici excepţii dar pot să le trec cu vederea. Nu avem timp de toate copilăriile. De exemplu anul trecut i-am propus soţului meu să mergem, în afară de vacanţa de 5 zile din vară care este respectată cu sfinţenie, la schi în Austria, văzusem eu o ofertă drăguţă. S-a enervat destul de tare:

  • Charlotte, honey, tu ai impresia că eu pot lăsa oricând firma pe mâna oricui?  Te înşeli amarnic dacă tu crezi că totul se rezolvă simplu şi că eu aş face ceva care să pună în pericol munca mea de 11 ani.

Aşa că nu-l mai întreb nimic, nu-i mai propun nimic. La început, când am renunţat la facultate, aveam un program foarte activ, îl ajutam mereu la firmă dar după ce am pierdut o sarcină, s-a obişnuit să mă menajeze şi mă tot trimitea acasă de la birou să mă odihnesc. Până nu m-am mai dus deloc. Sunt zile întregi în care stau doar în casă, eu, Fifi, televizorul şi Ana, citesc horoscopul  şi ultimele tendinţe din modă, cum să asortez o centură roşie cu pantaloni crem, mă întristez la gândul că aşa voi fi şi mâine şi poimâine, tot cu Ana, televizorul şi Fifi, într-o ordine aleatorie, dar apoi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie şi gustul zilelor ocupate de pe vremea când eram studentă dispare într-o perfectă şi caldă somnolenţă. Ascult plantele din cameră cum cresc, ventriculul stâng cum pompează sângele oxigenat spre corp prin aortă şi mă gândesc la faptul că inima se regenerează pe parcursul unei vieţi în proporţie de 50 % iar eu la 33 de ani ar trebui să fiu pe la 20 % dar aş putea fi şi pe la 45%, asta nu am de unde să ştiu, nimeni nu poate avea certitudinea că inima se va reînnoi aşa cum scrie în cărţi şi îi va oferi alte bătăi şi emoţii, schimbate pe jumătate. Nici certitudinea că va trăi suficient cât să se schimbe cu 50%.

Aşa că aştept, cu inima mea nouă într-o anumită proporţie, să aibă iar soţul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când  îi spun că am tot ce îmi trebuie.

Autor, Crina Voinaghi

 




„The Big Bang Theory” versus „Scorpion” (autor, Crina Voinaghi)

The Big Bang Theory versus Scorpion

Geniile au fascinat întotdeauna şi nu este de mirare că două seriale în care personajele principale au înzestrări intelectuale deosebite au un asemenea succes.

The Big Bang Theory şi Scorpion au amândouă în centru un grup de 4 tineri, diferiţi de ceilalţi în primul rând prin faptul că au un IQ mult superior unui om obişnuit. În The Big Bang Theory acest lucru creează situaţii comice, cu replici amuzante atunci când relaţionează cu lumea obişnuită iar în Scorpion îi ajută să rezolve cazuri importante pentru siguranţa oamenilor.

The Big Bang Theory apare pe 24 septembrie 2007 şi este creat de Chuck Lorre şi Bill Prady. A câştigat Globul de Aur în 2011 pentru personajul Sheldon, rol interpretat de actorul Jim Parsons – care primeşte în prezent 1 000.000 $ pentru un episod – şi mai multe premii Emmy. Personajele trăiesc în Pasadena, California: Leonard Hofstadter, Sheldon Cooper, fizicieni la Caltech, inginerul Howard Wolowitz şi astrofizicianul Raj Koothrappali alături de care apare blonda Penny care nu se remarcă prin inteligenţă, e o tipă obişnuită, ci prin felul în care este capabilă să socializeze şi să se facă simpatică. Cu timpul alte personaje îşi fac apariţia, fiecare având farmecul lui : Bernadette, Amy, Stuart sau Emily. Ajuns la 10 sezoane în 2016, 242 de episoade până în prezent, continuând şi în 2017, serialul câştigă din ce în ce mai multă popularitate, pe CBS store tricourile cu soft kitty şi bazinga fiind de departe în topul vânzărilor.

Scorpion a avut premiera pe 22 septembrie 2014 şi e un serial de acţiune ajuns la sezonul al 3-lea, cu 57 de episoade până în prezent. În jurul lui Walter O’ Brien, expert IT, cu un IQ de 197, pe locul 4 în lume, se adună Toby, expertul în comportamente, Sylvester, specialist în calcule şi Happy, un geniu mecanic. Paige, fostă chelneriţă, la fel ca Penny, doar că puţin mai serioasă, face legătura între ei şi lume, punctul lor comun fiind fiul ei, Ralph, geniu şi el. Serialul nu se bucură de succesul lui The Big Bang Theory, nefiind comedie şi apropiindu-se mai mult de dramă, cu o listă kilometrică pe wikipedia de producători şi producători executivi, cu un limbaj uneori greoi şi mulţi termeni de specialitate din domeniul IT-ului, mecanicii şi fizicii. Totuşi, te face să gândeşti, dezmorţeşte mintea, deschide noi orizonturi şi te determină să rămâi în realitatea secolului XXI. Nici în The Big Bang Theory nu pricepi de fiecare dată toţi termenii ştiinţifici doar că acolo sunt mai uşor digerabili, fiind urmaţi de câte o replică amuzantă. Adică acolo e un personaj ca tine, cu care te poţi identifica, unul care nu înţelege toţi acei termeni pretenţioşi – cel mai adesea Penny – pe când în Scorpion toţi par să ştie despre ce e vorba şi uneori rămâi singur. Dar poate fi o formă de autoeducaţie şi asta mi se pare fascinant.

Fascinant mai e că personajele din ambele seriale dau impresia unor roboţi care sunt capabili să rezolve orice problemă obiectivă, orice calcul, cu mult deasupra unor oameni obişnuiţi dar în aparenta lor perfecţiune apare câte o sincopă, o ruptură care îi face teribil de umani. Se îndrăgostesc, au dorinţe pe care nu şi le pot explica logic, sunt vulnerabili şi cu atât mai umani, copii mari incapabili să-şi gestioneze propriile emoţii şi încercând să le dea de capăt folosind singura armă la îndemâna lor: inteligenţa. Dar nu este suficient, nici pe departe.

Vor aduce cu siguranţă o notă de umor sau de acţiune zilelor lungi de iarnă şi duminicilor interminabile. Sau zilelor de vacanţă. De fapt cel mai mult îşi doresc să fie normali şi ca noi toţi, să se bucure de Crăciun, de miracole, iubire şi empatie, adică de tot ceea ce li se pare iraţional dar atât de frumos, atât de uman.

Autor, Crina Voinaghi




Limite spre infinit (autor, Crina Voinaghi)

Limite spre infinit

crina-voinaghi2Când s-a trezit, era deja iarnă. O iarnă întârziată, sosită asemenea unei tipe răsfăţate, puţin după începerea balului pentru ca toţi să o admire, să fie singură pe podium, cu toate privirile aţintite asupra ei. Bianca a fost vrăjită de apariţie, revoltată de întârziere – era totuşi 20 decembrie – lăsând să-i scape un uau sonor cu nasul lipit de geamul rece. Totul era alb şi nemişcat, învelit cu grijă în desertul ei preferat. Un desert scăpat de o gospodină uriaşă, nemuritoare, care nu mai are chef de gătit şi se uită la telenovele, împrăştiind totul în jur şi nepăsându-i. O soţie sau mamă de-a lui Jack de la capătul vrejului de fasole.

A mai băut un ceai şi a amânat cât a putut de mult căutatul mănuşilor care în mod sigur miroseau a naftalină şi pe care le păstra, superstiţioasă, pentru prima zăpadă. A deschis geamul, simţind nevoia de o ţigară şi temându-se să nu apară în cadrul uşii mama ei care de când se recăsătorise nu mai dormea bine şi se trezea la ore ciudate. Abia se luminase, era încă devreme şi se gândea cu plăcere că va chiuli de la şcoală. Mai avea două zile până la vacanţă dar nu-i păsa, oricum nu se întâmpla nimic interesant, aceleaşi lecţii care spărgeau rar monotonia. Normal că în zile obişnuite nu se putea trezi atât de devreme, abia se târa din pat la 7.30 după multiple ameninţări ale mamei ei şi cu groaza unei zile cotropite de comentarii, funcţii şi limite care tind spre infinit, marcate şi ele de ameninţarea bacului. Dar în acea dimineaţă mama ei fusese aproape mulţumită când o văzuse la 7.30 îmbrăcată aşa că plecă la birou, nu înainte de a-i critica blugii prea largi, puloverul vechi şi părul plin de zulufi. Mai observă nemulţumită şi că nu seamănă cu ea, pentru că ea e mereu atentă la aparenţe şi are mulţi prieteni.

După câteva ore, pe când era în trafic fără vreun scop anume, claxonând de mama focului, albul zăpezii şi posibila ei calitate de desert i se părură un vis doar. Îşi privea mănuşile fără degete ca pe nişte extratereştri ruşinaţi, surprinşi de luminile reflectoarelor. Streşinile se topeau curgând cu zgomot, albul devenise gri. Se circula infernal în acea zi de decembrie în orăşelul mic de provincie. Numărul maşinilor se dublase, apăruseră multe numere de Anglia, Franţa, Spania, toţi veniseră acasă cu o căruţă de bani să petreacă sărbătorile în familie, să mănânce, să bea şi să iubească cât pentru o jumătate bună de an. Dacia bătrână şi scârţâitoare i-o lăsase Tibi, fratele ei mai mare care urma să apară cu noua lui prietenă despre care ar fi pariat că e blondă pentru că ultima fusese roşcată iar înainte de asta avusese o brunetă.

Ajunsă în sensul giratoriu văzu reclama care trona undeva în dreapta, mare cât o vitrină, cu oameni în costume populare care zâmbeau sănătos. „Concert extraordinar de colinde” îi jucă o clipă prin faţa ochilor, lungindu-şi literele, apoi îngroşându-le. În dreapta, o căruţă cu lemne, trasă de doi cai slăbănogi cu burţi mari. Căruţaşul îi trage unuia dintre ei vreo două bice ca să-l motiveze. Un tip purtând o cuşmă trage cu sete dintr-un chiştoc pe marginea drumului şi mormăie tărăgănat, ca pentru sine: « Nu-l bate, mă ! »

Nu-i place Crăciunul, nu-şi aduce aminte să-i fi plăcut vreodată. Poate când era mică şi stătea la bunici cu Tibi. Atunci iarna sosea într-o dimineaţă cu miros de mere şi căldură. Dar între timp totul se schimbase. Bunica nu mai era, mama ei se recăsătorise iar Tibi îşi trăia viaţa prin oraşe mai mari, evitând să se însoare şi câştigând bine ca programator. Se întâlneau rar şi Biancăi îi era dor să-i împletească părul şi să-i spună prinţesă. Nimeni nu mai făcea asta. Era o piesă de mobilier, cam costisitoare, aşa cum observase noul ei tată vitreg şi nici măcar nu se îmbrăca bine, îşi cumpăra mereu şi inutil cărţi, risipind banii.

Corul de claxoane orăcăia insuportabil, ceva provocase un ambuteiaj, auzea caii cum bat nerăbdători din copite şi îşi lăsă oftând capul pe volan. Era cald şi la radio se auzea o colindă cu colaci şi cozonaci. Se trezise prea devreme iar seara citea până târziu, mai ales în ultima săptămână de când îl descoperise pe Amos Oz, sacrificând chiar orele de analiză cu limite infernale. Şi înainte de el fusese Houellebecq şi mai înainte Gelu Naum…

Tresări când auzi o bătaie în geamul maşinii.

– Nu cred că ne mişcăm prea repede de aici.
– Cum? zise ea repede, clipind des şi încercând să-şi dea seama cine îi vorbeşte.
– Un Audi a lovit două femei. E plin de portocale şi bomboane de la Carrefour. Probabil va dura ceva vreme până ajunge salvarea.

Era un tip înalt şi blond , de vreo 20 de ani şi cum se uita la el de jos în sus, prin geamul maşinii, avu impresia că l-a visat şi încercă să-şi aducă aminte. Se lăsă emoţionată două secunde apoi coborî din maşină.

– Merg să văd.
– Stai, vin cu tine, i-a zâmbit amintindu-i o senzaţie proaspăt coborâtă din vis.

O enerva să fie adolescentă, să viseze tipi blonzi pe care îi întâlnea a doua zi şi care o tulburau degeaba. Nu putea să înţeleagă, mai ales comentariile la română care o scoteau din minţi şi în plus îşi punea tot timpul întrebări la care nici profesorii nici colegii nu îi ofereau vreun răspuns.

A trecut pe lângă caii care se odihneau fornăind. Peste tot se vedeau şiruri de maşini de toate culorile care aşteptau să poată iar defila şi să reînceapă vânătoarea de oferte 2 plus 1 gratis. Bianca se strecură până pe trotuar unde puhoiul de lume îngheţase. Nu-l vedea pe tipul blond, dar ştia că e în spatele ei. Şi-a făcut loc printre oamenii nemişcaţi şi primul lucru pe care l-a văzut a fost geaca albastră de care ea râdea spunându-i că arată ca un puştan de 15 ani, nicidecum de 28. Umerii îi erau adunaţi şi tremura iar lângă el, nemişcată şi ea, stătea o blondă. Deci avusese dreptate. Nici urmă de sânge sau portocale sau doamne leşinate. S-a întors să-l ia la întrebări pe tipul blond dar nu era nimeni în spatele ei, doar trotuarul gol în aerul vâscos. A vrut să meargă la fratele ei dar îşi simţea gâtul amorţit şi o dureau urechile, cineva iar bătea într-un geam aproape de ea.

– Hai odată, ce dracu, mai stăm mult aici?

Varianta de mahala a tipului blond şi înalt dar cu vreo 10 ani mai bătrân se răstea la ea prin geamul ridicat al maşinii. Întinse mâna după telefonul mobil bombănind furioasă:

– Crezi că dispar promoţiile?
– Ce emoţii? Ia porneşte odată maşina,m-am săturat de ţara asta, fiecare face ce vrea!

Nu-l mai asculta. Înainta cu a-ntâia ţinând cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul la ureche. Privi îngrozită o portocală lângă bordură.

– Tibi, aţi ajuns? A, într-o oră. Auzi, tot geaca aia enervantă o ai? Aia albastră? Bine, să ai grijă cum conduci, vine iar Crăciunul şi se pare că tu eşti cel mai drag pentru mine… Da, bine, nu mă sentimentalizez… Nu, nu m-am dus la şcoală. Nu suport să fiu adolescentă, adăugă cu glas şoptit îndată ce auzi sunetul scurt care marca finalul conversaţiei şi oprind maşina în parcarea mare de la Kaufland, pe jumătate plină. Putea în sfârşit să fumeze o ţigară şi să uite de geci albastre, tipi blonzi, limite spre infinit şi femeile lui Amos Oz. Era călduţ, decembrie iar trădase. Îşi lăsă scaunul pe spate şi închise ochii trăgând din ţigară.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: internet




Decembrie

crina-voinaghi2Decembrie, dintre toate lunile anului, este un fel de cireaşă de pe tort. Numele lunii vine de la cuvântul latinesc decem (zece) pentru că era a 10-a lună în calendarul roman vechi, devenind a 12-a în calendarul iulian iar mai apoi în cel gregorian. În limbaj popular e Undrea sau Andrea, de la sfântul Andrei sărbătorit pe 30 noiembrie, sărbătoare importantă a românilor. Dar nu, să nu credeţi că veţi citi ceva obiectiv şi bine documentat, e o pistă falsă, o introducere drăguţă, voi încerca să fiu cât mai subiectivă cu putinţă.

Decembrie este luna proiectelor fanteziste, a planurilor duse mai mult sau mai puţin la bun sfârşit, a cântărilor false sau pe mai multe voci şi a dorinţelor împlinite sau nici pe departe. „Ce faci de Rev?” devine laitmotivul majorităţii conversaţiilor din această lună cu răspunsuri extrem de variate, de la cele serioase, „La restaurant” sau „La schi în Austria”, la răspunsuri glumeţe de genul „La hotel plăpumioara” sau „Nu ştiu, cântărim opţiunile”. S-ar putea face nişte reguli de folosire a lunii decembrie pentru că, în mare, toţi tânjim după aceleaşi lucruri, toţi avem dorinţe de bine, confort şi îndestulare dar ceea ce diferă e manifestarea lor şi locul pe care îl ocupă pe lista cu priorităţi a fiecăruia.

În capul listei unora e iPhonul 7 prezentat cu mândrie pe facebook ca să ştie toţi că Moşul nu e acelaşi pentru toţi, pentru alţii, o familie prezentă cu mic cu mare în jurul mesei îmbelşugate e idealul de fericire. Mai sunt şi cei care sunt veşnic gri şi critică totul în jurul lor, îşi plătesc cu greu facturile şi nu se pot bucura într-o lună cu cheltuieli inutile. Sau cei care se bucură simplu, cu bani puţini, fără fast şi cu poftă de viaţă. Oamenii de afaceri cu profituri serioase, vânzătorii şi ospătarii care lucrează cât pentru un an şi pentru care sărbătorile ideale ar însemna somn continuu, copiii care aşteaptă vacanţa şi cei cu capul în nori şi vise la purtător. Pentru aceştia din urmă e greu să dai tot timpul peste o mulţime gata să te ia cu asalt pentru că se grăbeşte să-şi facă provizii, să cumpere, să încerce sau să măsoare.

Pare din ce spun aici că există mai multe tabere care se înfruntă în decembrie. Poate aşa şi este, ar trebui să ne regăsim într-o oază de linişte dar ne separă un ocean de agitaţie şi nelinişte. Ar trebui să fie totul alb dar beculeţele, luminiţele şi moşii căţărători apar ca dovezi incontestabile ale unei luni în care primează sărbătorile iar voia bună este un must have. Suntem diferiţi, e normal să ne placă lucruri diferite dar în decembrie apare un fel de uniformizare, ca o molimă colorată care pune stăpânire pe toate locurile cunoscute şi care va dispărea doar pe la mijlocul lunii ianuarie.

Ideea e că în decembrie devenim conştienţi de celălalt, de alteritatea noastră şi de faptul că devine din ce în ce mai greu să te bucuri de ceva real şi palpabil care să nu fie de mâncat, de băut sau de trăit virtual. Devine din ce în ce mai greu să îţi aperi universul interior. Dar, ca să nu fiu acuzată că devin mohorâtă, poate lumea veselă din jurul nostru, copiii care aşteaptă Moşul cu obrajii roşii, prietenii, aşa puţini sau unici cum sunt, oraşul, casa şi familia noastră, faptul că suntem cât de cât sănătoşi şi mai putem râde ori plânge, poate toate acestea înseamnă decembrie, final de an, bucurie şi clinchet de pahare.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto (principal): Peter Lengyel