Veniți de luați… cultură!

Un regat pentru cultură, un bănuț pentru-o idee!
Astea-s vremurile-n care se-agită prea-luminații
Să aducă multă carte pentru singura din nații
Care fabrică diplóme și le dă urgent, la cheie?

Ooo, venit-au negre zile, fără rost și fără artă,
Prefăcute de mulți „doctori” într-o lume de carton,
Și-au venit hoarde inculte, călărind un bou-vagon
Să ne spună alte snoave, cu tupeu și puși pe harță.

Pregătiți-vă din vreme, nu furați și nu fentați,
Că veni-vor pe cai turbo, îngeri cu figuri nomade
Pe mulți îi vor duce-n iaduri și-i vor învăța balade
Și-or cânta prin alte zone, într-o lume de ratați.

Lumea noastră se scufundă fără șanse de salvare
Și prin voi, voi epigonii ce-ați făcut cultura preș,
V-ați dat titluri, bani și funcții, între voi v-ați tot ales
Iară noi rămânem liberi, condamnați la… disperare.

Ars Publica




Ce faini sunt oamenii! (autor, Crina Voinaghi)

Ce faini sunt oamenii! Uneori ca nişte extratereştri care ar vrea să se îmbrace în roşu deşi se ştie că trebuie să fie verzi. Vor să aibă copii atunci când decid ei – nici mai devreme nici mai târziu – să mănânce în funcţie de oră nu de foame, să moară când vor ei adică niciodată, să fie fericiţi tot când decid ei adică tot timpul. Iar dacă ceva din toate astea nu iese, au întipărită în toate ridurile nedreptatea care li s-a făcut deşi ei merită mult mai mult şi resemnarea faptului că viaţa e o curvă.

*

Cât de supuşi sunt copiii toanelor părinţilor, problemelor imaginare sau reale ale acestora, cât de mult le influenţează viaţa şi cum nu trec uşor peste ele cu toate că îşi spun în fiecare zi eu când voi fi mare voi face asta şi asta, dar nu e aşa de simplu, cine te vindecă de cealaltă, cine îţi redă şansa pe care o aveai la naştere, mintea neatinsă de vreo urmă de gând aiuritor, de vreo senzaţie neplăcută în afară de cea de foame, sete, somn şi plictis. Şi dacă ar şti părinţii cât de greu le e copiilor fără s-o ştie, s-ar ascunde undeva într-o fântână şi s-ar certa acolo, să nu-i audă nimeni. După care, cu siguranţă ar declara că fiecare e cea mai mare iubire a celuilalt. Şi cât de liniştiţi sunt cu bunicii care şi-au rezolvat problemele metafizice şi nu se mai simt nedreptăţiţi de viaţă, asta bineînţeles dacă au reuşit să-şi păstreze minţile intacte, măcar un dram de luciditate şi două picioare sănătoase pe care să se poată baza. Copiii care au petrecut mult timp cu bunicii sunt cei mai fericiţi şi mai trişti copii: fericiţi pentru că au avut parte de toată atenţia şi răbdarea, de toată nebunia jocului cu barba bunicului şi trişti pentru că în cele din urmă ajung la părinţi şi îşi dau seama că diferenţa dintre cele două universuri e de-a dreptul prăpăstioasă şi teribil de crudă. Poate bunicii sunt doar nişte copii mai mari care îşi aduc mult mai bine aminte de copilărie. Şi poate că pot iubi din tot sufletul.

*

Oamenii se strică şi ei. Ca mecanismul unui ceas de exemplu. Poţi să-l repari, normal, dar nu va fi niciodată ca înainte. Şi uneori, foarte rar sau destul de des se strică atât de rău încât funcţionează o bună bucată de vreme pe sistem de avarie ducând o viaţă de autişti care maschează destul de bine boala de care suferă.

*

Am impresia că unii oameni rămân la fel şi îmi dau seama că nu e posibil. Adică din punct de vedere fizic. La fel de bătrâni, de parcă au fost bătrâni toată viaţa lor, la fel de tineri, de parcă nu ar îmbătrâni niciodată, ca şi cum timpul s-ar hotărî să stea pentru toată lumea în loc, mai puţin pentru mine.

*

Există oameni care îţi rămân în minte toată viaţa. Învăluie, mângâie sau înţeapă. Există şi un dor de toţi acei oameni dar asta nu înseamnă neapărat că ai vrea să-i reîntâlneşti, că ai face orice ca să-i reîntâlneşti. Nu mai eşti acelaşi, nici ei nu mai sunt aceiaşi. Viaţa unui om e mai mult decât cea a unui peştişor auriu, nu începe în fiecare zi de la zero. Din păcate, am putea spune uneori. Din fericire, de cele mai multe ori. Pentru că astfel, ieri nu e bun trecut, inutil şi vechi, ieri suntem noi. Iar oamenii pe care nu o să-i mai vedem vreodată stau cuminţi cu noi şi apar uneori desenaţi pe pleoape atunci când închidem ochii.

Autor, Crina VOINAGHI

sursă foto: facebook (Mark Varga)