Cum am ajuns eu la concluzia asta care ar putea fi negată de majoritatea oamenilor din iubita noastră patrie? Îmi amintesc perfect momentul în care m-am hotărât să plec. Bucătărie, ceai, discuții, Alexandra. Mie-mi trebuie 5 minute să mă uit la ea și deja-mi vin ideile. Merci!

Uite-mă-n Danemarca, cu oameni de acasă la tot pasul – nu glumesc – pe care-i recunosc fie după limbajul pe care nu-l pot detalia aici, fie după „Aaaa, ești româncă! Credeam că eşti din Rusia.”

Primul român pe care l-am întâlnit a fost un beţiv. Stătea pe-o bancă în centrul oraşului cu sticla de vodcă lângă el şi cu ţigara în mâna stângă. Se uita în jur. Tare-aş fi vrut să ştiu la ce se gândea. Ce credeţi? Ştia că-s de-a lui. Cred că m-a întrebat dacă am ceva de băut. I-am zis că facem să fie bine.
Şi am continuat să cercetez.

Ca şi un om cu o lupă, ochelari rotunzi şi o haină lungă, maro, m-am făcut detectiv. Mă uitam în stânga şi-n dreapta, poate, poate mai găsesc pe cineva „de-al meu”.

Ce credeţi?

Trec zilele şi se face ieri, când mă hotărăsc să mă duc şi eu pe undeva să-mi caut motivaţia. Faţă-n faţă cu trei doamne superbe care încep să vorbească despre carierele lor pentru simplul fapt că vor să inspire noii studenţi, cei care poate nu mai ştiu pe unde să o apuce.

Manager, webdesigner, antreprenor, taximetrist, director, director, cântăreţ, tehnician, câte şi mai câte. N-aveam idee că la sfârşit voi avea o revelaţie. Îmi iau felia de tort şi ascult. Toate vorbesc limba română. Îmi ridic capul din farfurie şi le întreb fără să mă mai gândesc la nimic « Sunteţi românce? ». « Da! »

Românii noştri sunt aici și dincolo, fac cea mai bună treabă şi, în majoritatea timpului, zâmbesc.
Venisem aici cu scopul de a fura puţină meserie, eu chiar voiam să văd de ce suntem aşa de diferiţi, de ce la noi uneori nu se poate iar oamenii pleacă şi brusc totul devine posibil. Pentru că aici au oportunităţi, pentru că aici românii sunt trataţi la adevărata lor valoare şi chiar suntem buni. Cand zic buni, mă refer la inteligenţi, motivaţi să muncim, să învăţăm şi să ne dezvoltăm.

Românii mei sunt peste tot şi îi conduc, uneori, până şi pe cei de aici. Românii noştri îşi deschid afaceri, iar când vor să fluiere, fluieră doar că nu în ţara lor. În ţara lor s-ar putea să nu fie băgaţi în seamă pentru că deja sunt alţii mai buni care fluieră de zeci de ani şi-ar mai fluiera crezând că sunt nemuritori.

De azi cred în noi mai mult decât am crezut vreodată şi ajung la concluzia că pe zi ce trece demonstrăm din ce în ce mai mult că suntem opusul a tot ceea ce credem noi că suntem. România e o țară faină, cu oameni faini din care majoritatea aleg să plece, dar ce credeţi? Reuşesc. Am sute de exemple și încă număr, sper ca într-o zi să fiu şi eu unul dintre ele, promit că-mi fac o poză şi le-o trimit „ălora mai mari decât cei mici”, să vadă ce fericită sunt. Poate aşa mă vor crede.

Autor, Daiana Opriș
studentă la Bussines Academy Aarhus, Danemarca

Pe-aici am căzut prima oară-n nas şi mi-am julit un genunchi. Parcă mă durea mai tare celălalt. Stăteam la etajul unu’ şi-am fugit dezechilibrată pe scări ca s-ajung în baie şi să-mi torn toată sticla de spirt.În palme mai aveam cateva zgârieturi şi mă-ntrebam de ce mă pişcă. Eram un copil grăsun, mergeam la frizer şi-mi plăceau animalele. Mi-am amintit că odată am închis o buburuză într-o cutie de chibrituri şi-am zis că ăla-i patu’ ei.

Alergam greoi prin grădina din faţa blocului şi mă dădeam bară-n bară pe huţuţ. Asta până când am descoperit unde bătea mama covoare, mă căţăram şi mă lăsam cu toată forţa-n jos. Aşa am început eu să cresc, mare ghinion.

Mi-am luat lumea-n cap,ce-i drept. Am ajuns în minunata ţară a parcurilor,aveam unu’ mare în oraş şi era la cale lungă de blocul nostru. Mergeam cu maşina, o Dacia 1300, galbenă. Tata era mereu în spatele meu şi-mi cumpăra vată de zahăr. Când eram la grădiniţă nu mergea la serviciu pentru că eu nu voiam să rămân acolo nicidecum,ca să vedeţi ce tătic bun am. Cu pietre-n apă dădeam non stop dar încă nu ştiu care-i schema cu broasca.

Mama mă ducea la cofetărie când venea Moş Crăciun.Mă ducea să văd şi bradu’ din centru şi mă miram de fiecare dată cum de atinge cerul, cum poate ceva să crească atât de mare? La cofetărie, mâncam ce prăjitură voiam eu, poate chiar şi două, nu mergeam prea des. Apoi mă duceam acasă și mâncam portocalele din plasă, pe care mi le desfăcea tot ea, în timp ce eu mă uitam la Piratul Jack cel Teribil. Şi-apoi mă culcam.

Să vedeţi că m-am agăţat de atât de multe ori de bara aia de bătut covoare c-am crescut aproape cât brăduţul din centru. Acum de cele mai multe ori merg singură în parc, îmi cumpăr singură vată de zahăr şi n-are cine să-mi desfacă portocalele. La desene mă uit din când în când şi-atunci îmi aduc aminte că nu merită să te-agăţi de-atâtea ori de nenorocitele alea de bare de prin parcuri sau din faţa blocului.

M-am urcat pentru ultima oară, mi-am luat avânt şi-acum zbor departe, nu veniţi după mine!

Mă-ntorc.

Autor, Daiana OPRIȘ

Bună! Numele meu nu mai contează, pe-o foaie albă oricum rămân etern. Aş vrea sa-ţi spun ceva lucruri hazlii, să te-nveselesc, fiindcă ce urmează să-ţi descriu n-am s-o fac cu vorbe prea dulci. Cel mai bine e atunci când pleci la drum cu oameni voioşi. Noi, ăştia din Maramureş, avem tendinţa să râdem niţel, să „ne veselim” şi să trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima. Devin deja morbidă.

– Să completaţi vă rog un formular de trecut graniţa. Aici numele, aici data naşterii, câţi minori sunt cu dumneavoastră şi de restul ne ocupăm noi. Arătaţi-mi buletinele! Köszönöm!

Desigur, cu toţii avem o poveste. Povestea noastră a fost una simplă. Mergeam către Cracovia, ca după aceea, într-o zi de duminică, zi cu soare, să vizităm un loc parcă vegheat de rugăciune: Auschwitz – Birkenau. Pe momentele subiectului mi-e drag să povestesc, îmi oferă adesea un aer scriitoricesc. Dar când punctul culminant e peste tot, nu mă mai simt chiar aşa scriitoare, ci un om care a simţit că trăieşte.

Ceva despre evrei? Sunt oamenii lui Dumnezeu. Oameni plini de cultură, de obiceiuri, oameni darnici şi muncitori. Cina la comunitatea lor din Cracovia m-a învăţat ceva despre credinţă. Odată ce-o vei cunoaşte, te vei cunoaşte şi pe tine. Poate nu în totalitate, însă drumul cel bun va fi sub picioarele tale.

În apropierea unui loc atât de trist trăieşte oraşul Krakow, unul dintre cele mai vechi oraşe din Polonia. Într-adevăr, porţia de zâmbet ne-a dăruit-o fiind un oraş animat, plin de priviri înţelepte şi oameni care se-mbrăţişau la tot pasul.

În dimineaţa zilei de duminică, între limita dintre interior si exterior, între cald si frig, între bine şi rău, trebuia să fac alegerea. Am evadat tiptil în lumea mea şi-am furat un şerveţel pentru lacrimi. Ştiam bine că aveau să curgă.

Sentimentul mă invadase încă din apropiere, văzând pădurea sloi prin care acum ceva timp alergau înspăimântate câteva suflete. Copacii înalţi si râul murdar au preluat tristeţea lăsată ca amintire, un loc plin de poveste, în care nu ţi-ai dori să te pierzi vreodată.

Tragedia mi se părea ireversibilă, fără de leac. Clădiri reci, cărămidă, poze cu oameni nevinovaţi pe pereţi care parcă încă strigau după dreptate. Se simţea în aer o pasiune josnică, oricum, o pasiune de a face rău, o boală. Să te plimbi acum prin locuri în care atunci era privată libertatea? Un tratament.

Eu cred că sunt zile în care nu-ţi mai vine să vezi nici soarele, cred că sunt zile în care te ascunzi şi de lumina ta. Ei bine, din experienţa mea la Auschwitz am învăţat că atunci când îţi vine să te-ascunzi, atunci când vrei să te dai bătut, când ţi-e cel mai greu, atunci trebuie să răzbaţi.

Lumea nu s-a schimbat prea mult, păsările tot cântecul lor îl au, aşa că probabil cel mai important lucru pe care l-am învăţat e că cel mai bine-i să crezi în tine, să crezi că odată vei putea schimba ceva cu propriile mâini şi până atunci să te bucuri de tot ceea ce ai. În fond, suntem norocoşi.

Daiana Opriș
(clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Mi-e feminitatea care-ncearcă albul rochiei. Mi-e îndoiala care-aruncă primul nasture descoperindu-mi decolteul. Mi-e, probabil, verdele ochilor care-mi redă speranţa în frumuseţea naturală. Mi-e stânjenirea care-mi arată cu degetul către pudra de culoarea pielii. Mi-e rujul roşu care nu-i prea vinovat, el stă pe buze până când, cu un gest scurt, îl şterg din reflex. Mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde, sub egida unui pahar de vin, locuieşte…

Ţi-s ochii pe care-i văd cei mai limpezi, mi-e dor de puţină naturaleţe, n-am întâlnit-o demult. Ţi-ai scăpat un nasture pe undeva, ţi l-aş căuta chiar si fără certitudinea de a-l găsi, să-l coşi la loc, aici, sub ochii mei. N-ai cearcăne, niciun defect, şi-mi pare că pielea ţi-e mai măslinie de la gât în sus. Acum o secundă aveai buzele roşii care se crăpau sub efectul pastei colorate. Ţi-ai ridicat puţin privirea şi cu un gest neîntrerupt ţi-ai trecut dosul palmei peste ele. Ţi-a rămas o dungă roşie pe mână. Te-ai panicat.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde Ea nu rămâne fără ruj …

Mi-e orgoliul care mă face să-mi mai dau cu ruj pe buze. Pe cât de colorate-mi sunt, pe atât de femeie mă simt. Renunţ la încă un nasture din colecţia de trei care mi-au mai rămas, iar nasul mi-l pudrez uşor cu încă un strat măsliniu. Pulberea-mi ajunge pe rochia albă. Am timbre maronii de colo-colo, pe care reuşesc să le acopăr cu câteva şuviţe de păr blond, buclat. Mă descalţ pentru câteva secunde, doar să simt cât de uşor e să fii simplu pentru ultima dată, sper, în această seară. Zâmbesc fals în oglinda murdară de-o reflexie străină. Îmi rămâne ruj pe dinţi, nici nu observ. Mă ridic. Credeam c-am văzut-o pe mama; mă dor picioarele şi oftez c-un sunet de frecvenţă neaşteptată, mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde El rămâne fără vin…

Ţi-ai dat din nou cu ruj pe buze, ţi-ai pus şi pudră măslinie, măcar miroşi a liliac. Sub firele blonde se-ascund cercuri pulbere şi-mi arăţi din ce în ce mai goală, şi la propriu şi la figurat. Te ridici pentru un moment, credeai c-ai văzut pe cineva. Scoţi un sunet, de parca-i suspina, te dor picioarele? Îmi mai torni puţin vin? Sunt pe cale să-ţi propun ceva riscant.

Scenariul nu continuă, decât dacă doreşti să vezi o femeie dezbracată…

Mi-a cerut să mă dezbrac. L-am înţeles perfect. În următoarea clipă mi-am şters cu ultima fărâmă de energie rujul de pe buze. Desculţă, am mers până la baie să-mi şterg pudra de pe faţă. Simţeam din nou că respir. Rochiţa albă, murdară de machiaj am azvârlit-o în coşul cu rufe, iar peste pielea goală mi-am aruncat blugii negri şi cămaşa în carouri.

Eram desculţă pe gresia din bucătărie iar la celălalt capăt al mesei el mă privea de parcă aş fi cea mai frumoasă femeie…

Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că atunci când seara te urci tiptil în pat pielea-ţi miroase a cocos. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că şi atunci când porţi ruj ţipător, fără să vrei, îl ştergi cu dosul mâinii. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că porţi cămăşi în carouri si părul prins în coc, pentru că-ţi place ploaia şi să sari prin bălţi, să-ţi murdăreşti pantofii şi să n-asculţi de ei. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că ai curajul să fii tu.

Poţi să-ţi aminteşti cine ai fost, înainte ca ceilalţi să-ţi spună cine ar trebui să fii?

Daiana Opriş,

elevă în clasa a XII-a B, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”

Sunt adolescent pentru că nu ştiu care-i faza cu adolescenţii, nu ştiu care-i faza şi cam atât. Nu-mi prea pasă, de altfel, de nimic din jur. Sau îmi pasă, uneori, mai ales când spun că nu-mi pasă. Ştiu, e complicat, chiar e, dar puţini adulţi din jurul meu îşi dau seama de asta. Poate niciunul. Iau în calcul moartea, însa îmi place prea mult să trăiesc şi uit repede de ea. Azi am părul albastru, mâine-l am portocaliu. Azi îmi place de Radu, mâine-mi place de Alexa.

Care-i faza cu adolescenţii? Depinde cât de norocos eşti. Mie-mi place să fiu optimistă, să-mi hrănesc de cele mai multe ori entuziasmul până când prind un foarteeee mare avânt şi mă lovesc, în încercarea de a intra pe balcon, de primul geam de sticlă pe care nu-l observ. Nimic şi nimeni nu are mai mult sens decât acum, momentul prezent. Acum mi-e cel mai bine şi-mi dau seama că nimic în afară de somn nu mai are rost. Aaa, si ăla pe care-l iubesc de vreo câţiva ani. Iubire? Ce-o fi iubirea? Cam patetic. Ce patetic! Oare ce-avem în frigider? Dacă mi-ar scrie, aş fi tare fericită. Stai, stai, vibrează. Telefonul, telefonul vibrează. Mesaj, aoleo. Mami: dc nu dormi?!?.

Ce simt eu acum? Sincer, că pot să fac orice. Dar sunt un caz fericit. Eu nu prea am simptome de „Materialism acut” sau „Doamne, fată, ai văzut-o pe aia?”, în schimb mă gândesc uneori la sensul vieţii si probabil că e destul de grav având în vedere că răspunsu-i aşa simplu.

Sunt cine vreau eu să fiu. Dacă vreau, dar numai dacă vreau, am ziua de mâine de partea mea, am caţi ani vreau eu. Am înţeles că totul e despre mine , iar când eu spun stop, e gata, ca la teatru. Oamenii aplaudă, zâmbesc, momentul le-a plăcut, însa odată ce se trage cortina, spectacolul s-a terminat. Cel mai important acum e să mă cunosc. Ciudat că-mi pare azi mai trist decât ieri, ciudat că-mi pare azi ca şi cum aş vrea sa fiu mai bun şi mâine-mi pare că politica e calea mea. Partea amuzantă vine când îţi dai seama că în politică sunt şi oameni buni, eu cunosc vreo doi , dar nimeni nu mă ia în serios.

Uneori, adolescenţa înseamnă refugiu în solitudine. Alteori, mă simt ca şi cum aş avea de împărţit mii de inimioare pe stradă. În fond, cred că sunt un copil ceva mai mărişor. Ce vreau eu să-ţi spun e să ai grijă , orice vârstă ai avea, să nu devii un trist. După cum spuneam, eu sunt un caz fericit, cu toate că poate te aşteptai să mă plâng de cât de grea e viaţa, dar oamenii-s diferiţi şi tot recent am înţeles şi asta. Am mai înţeles că adolescenţa e despre experienţă, despre cunoaşterea de sine, ca mai apoi să poţi alege corect cam în ce direcţie vrei să mergi. Oricum, noi suntem prieteni oricine ai fi, aşa că vreau să-ţi mai spun ce-am învăţat, poate-ţi iese şi ţie şi-mi mulţumeşti într-o zi. Cum zice prietena mea Alexandra : « Nu te opri niciodată din a vrea să fii mai mult, o să dai mereu de oameni care o să-ţi spună că nu poţi, că ai ţeluri prea mari, că eşti copilăros, naiv, patetic la anii tăi. De ignorat, nu poţi să-i ignori, dar nu le răspunde cu aceeaşi monedă. Îndepărtează-te doi paşi, aminteşte-ţi cine eşti şi apoi zâmbeşte-le ca unor oameni care nu ştiu nimic. Căci ei chiar nu ştiu nimic.»

Autor, Daiana Opriș

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. Dragoș-Vodă)