Titanicul zădărniciei noastre (autor, Ileana Pisuc)

Izolarea din aceste zile dă idei multora dintre noi, ceea ce (încă) e un semn bun, punînd mintea la lucru și nedîndu-i timp să „zburde” pe coclauri, în afara normalului.
Chiar m-a amuzat recent o glumă, cînd un pacient își sună psihologul și îi spune că a început să vorbească cu animăluțele de casă. „Periculos e atunci cînd acestea chiar vă răspund! De abia atunci să mă sunați!”
Nu degeaba se spune că omul este un animal social și ar face orice să scape de singurătate, inventînd fel și fel de tertipuri, riscînd chiar să spargă anumite „embargouri” instituite în societate, mai ales în situații de criză.

Aici, izolarea s-a înțeles încă de la început. Nu e nevoie de poliție, de filtre, de declarații, de armată, care să-ți amintească de acest fapt. „Izolarea voluntară” e fără poliție la poartă. O ai în cap!
În schimb, autostrăzile au același trafic normal, poți s-o iei de-a nebunul unde vrei, benzina a ajuns la pragul cel mai de jos. Așa că, o fugă pînă în centrul Dallasului, a fost ca o provocare. Am vrut să simt pulsul unui oraș emblematic, practic centrul reprezentativ al Texasului, inima care pompează pînă la urmă toate rețelele economice și de afaceri ale acestui vast teritoriu.
Am vrut să-l văd și dintr-o altă perspectivă, fără spectatori, în această „acalmie – pandemie”.
E drept că, în următoarele nopți am cam avut ceva de furcă cînd, în fața ochilor, mi se derulau imaginile „înregistrate” în urma vizitei.
Primul meu contact cu Dallasul a fost în timpurile bune, cu vitrine luminate, mașini somptuoase ce umpleau bulevardele, terase înțesate de lume, zănganit de pahare, muzică, ce acoperea rumoarea din jur. Peste tot, detașare, alergare, opulență, lux.
Acum, același oraș! Zgîrie-nori, ce-și înfig semeți vîrfurile într-un cer plumburiu, străzi pustii, oameni rari la vedere, mașini ici-colo, la intersecții. Oraș fantomă, grandios, dar umilit, capitulat, în fața unui dușman nevăzut. Localuri goale, lumini de camuflaj, reclame depășite, birouri cu geamuri întunecate. Dar peste toate, muzică! O muzică sinistră ce venea parcă din tenebrele pămîntului, de sub coloșii de oțel și beton! Muzică ce se revărsa de la localurile închise, care-ți băga frica în oase.
Suna ciudat, ca o scenă fără spectatori, în disperare parcă, de a mai anima părăseala din jur…
Brusc mi-a venit o imagine în minte, rămasă cu mulți ani în urmă, după vizionarea filmului Titanic. Mi-a rămas așa ca o sechelă, imaginea oceanului negru și rece în care s-a scufundat elita tehnicii maritime din aceea vreme, ducînd cu ea, o parte a elitei societății engleze și nu numai, din aceea perioadă. Cabine luxoase, scări somptuoase, candelabre de cristal din care țîșneau jerbe de lumini multicolore, protipendada acelor timpuri în ținute de gală, mese încărcate cu cele mai alese bucate și cele mai fine băuturi și pentru a întreține atmosfera, orchestra cu cei mai renumiti instrumentiști ai vremii.
Am asemănat Titanicul cu Dallasul. Unul eșuat în ocean, iar celălalt pe uscat. Unul eșuat din cauza unui aisberg, celălalt din cauza unui virus. Imaginile suprapuse dădeau cam la fel. Doi coloși, mîndria tehnologiei, învinși de două forțe ale naturii, apa și aerul! Stăteau mamuții în lumina înserării, întunecați, prăfuiți, dezolanți, fără însuflețirea gălăgioasă a Omului…

Mă gîndeam: Doamne, pentru cine atîtea birouri, atîtea geamuri, atîtea artere de circulație, dacă acum totul este părăsit? Unde sunt oamenii? Cum pot să dispară la o clipire de ochi?
Exact cum Titanicul era eșuat și predat oceanului, așa și Dallasul intra peste noapte în stăpînirea singurilor muritori pe care-i mai zăreai pe străzile pustii, oamenii străzii, homless. Pentru mine era ceva inedit. Ziua, în vacarm, nu-i vezi, stau ascunși prin ,,grotele” urbane știute numai de ei, dar acum, sunt singurele “vietăți” care bîntuie pe străzi, prin parcuri, prin scuare, pe sub poduri.
Apariții sinistre, pășind în transă, fără vreun țel, cu priviri pierdute, avînd asupra lor clasicul rucsac în care-și poartă tot capitalul. Trec ca niște zombi, majoritatea sunt negri, eșuați și ei într-o lume meschină… Daca atunci ar fi trebuit să cobor din mașină în stradă, în plin centru, n-aș fi făcut-o cu nici un preț! Am simțit o insecuritate și o nevoie acută de a pleca de acolo, mai ales că pe tot parcursul, n-am văzut vreo mașină de poliție. Orașul era abandonat, în seama acestor nefericiți ai soartei, care în sfîrșit nu mai trebuiau să-și împartă teritoriul cu nimeni. Visul american, a început să pălească, concluzia e că oriunde în lume, în timpuri de criză, cam fiecare e pe cont propriu…
Și peste tot Muzica ! Muzica, care se încăpățîna să răsune din megafoane, a fost de S.F.
Cîteodată Viața bate filmul!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Ca provincială incurabilă ce sunt, am avut un moment, cînd am comparat senzația mea de securitate, atunci cînd seara, închideam poarta de la stradă. Cheia aceea brută, țărănească, pentru mine reprezenta o mai mare siguranță decît toate blocurile militare de apărare, deoarece, niciodată nu poți fi sigur pe reacția oamenilor în situații extreme, într-o țară străină.
Sunt convinsă că muzica continuă, exact ca și orchestra de pe Titanic, care era îndemnată să cînte neîntrerupt, pînă ce instrumentele le-au fost luate de apă.
Agonia în ambele cazuri nu se poate măsura. Frica și panica, fac în aceeași măsură victime, indiferent că sunt ancorate pe Titanic sau Zgîrie-nori!
Omul, totuși, are și el limiteie lui!
      (Martie, 2020)

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)




Constatare amară! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Cu cît vin mai des în SUA, cu atît observațiile mele sunt doar de ordin constatativ.

Emoția, exuberanța sau uimirea față de tot și de toate s-au cam estompat.

Aștept noi provocări care sa mă facă să exclam: wow!… însa rutina zilnică, goana nesfîrșită după nevoile imediate inerente într-o societate de consum îti seacă entuziasmul încet, încet. Aici chiar că e vîrful aisbergului. Totul e la scară mare, ca îtr-un furnicar lumea e parcă teleghidată și gonește bezmetică între job, food, șoping, iar într-un tîrziu, sleep. Nu se văd diferențe de comportament prea mari între diferitele nații care populează America. Toți se aliniază politicii consumiste, care aici are rolul suprem, produsele globalizate sufocă rafturile, printre ele cumpărătorii defilează non stop în scîrțîitul cărucioarelor, ca într-un carusel scăpat de sub control.

Totuși, am văzut un licăr de speranță în această masă uniformă de ,,consumiști” , e drept nu prea mulți dar rămași cu metehnele de acasă. În primul rînd se disting românii. Ciudată nație și asta a românilor! Pleacă în cele mai îndepărtate locuri de pe glob, dar ține morțiș să aibă aproape, gustul de acasă. Ba am mai făcut și o constatare ad-hoc; fizic oamenii se mai schimbă în timp, ba chiar unii, după multă vreme în care nu i-ai văzut, sunt aproape de nerecunoscut.

Expresia chipului, constituția corporală, de-a lungul timpului, toate suferă modificări.

Doar Gustul rămîne mereu viu, e cel care nu te înșeală, atunci cînd cauți printre sutele de sortimente de toate soiurile. Cred că genetic ni s-au implementat aceste caracteristici de a identifica naturalul de artificial, bunul simț de impertinență, buna creștere de aroganță, etc. Altfel cum să-mi explic că atunci cînd facem aprovizionare, întoarcem Dallasul pe dos: de la ruși cumpărăm mezeluri, de la polonezi vegeta, de la mexicani varza murată, de la vietnamezi carnea de porc de la, de la pînă pierdem o jumătate de zi. Asta după multe experimente, care cît de cît împreună dau gustul mîncării de acasă. Că mă și întreb: atunci de ce am venit în America? Eu atîta mămăligă, pită de mălai, sarmale, plăcinte cu mărar, hrenzăle, n-am făcut niciodată acasă, noroc că aici mai exersez! Altfel aș uita de unde am venit.

Acasă mai mereu auzeam repetîndu-se ostentativ expresia de „stat paralel”.

Aici încă de la început am folosit expresia de ,,lumi paralele” la care fac referire ori de cîte ori ceva mi se pare împotriva naturii, sau e peste puterea mea de înțelegere.

Mă obsedează forfota continuă de aici, de rutinare a vieții în același ritm, ca într-un cerc vicios, culminînd la sfîrșit de săptămînă, cînd ajunge la apogeu.

Magazinele ticsite de produse pe care nici nu te-ai gîndi că mintea omenească le-ar putea crea, lume blazată, sigură pe ea (și pe cardul din buzunar), alege și selectează calm și-și umple cărucioarele de parcă în fiecare zi s-ar anunța sfîrșitul lumii.

Cîrcotașă prin vocație, trebuie însă să găsesc eu un motiv de ,,insomnie” și să ajungă să mă tulbure fie și o imagine postată în media. Era o imagine video din Nigeria în care se vedea un șir de copii, vreo 600, aliniați unul după altul, într-o tacere desăvîrșită, așteptîndu-și rîndul fiecare, să ajungă la un cazan aburind care le oferea cîte o farfurioară de mîncare cu cartofi și, culmea, cu cîte o bucățică de carne. Nu vedeai pe unul care să încerce măcar să sară peste rînd, toți stăteau încolonați, și mai mari, și mai mici, la gîndul că vor primi aceea farfurie cu mîncare cu carne. Înainte de a ajunge la cazan, era pus la dispoziție un lighean cu apă, unde rănd pe rînd se spălau pe mîini cu atîta evlavie, înainte de ,,ospățul” care-i aștepta…

Repede am și făcut o paralelă între galantarele supraîncărcate de aici și cazanul aburind din aceea țară săracă… Între copiii răzgîiați cărora cu greu le intri în voie și acei oropsiți ai soartei…

M-a încercat (a cîta oară?) starea aceea de neputință în care nu-mi pot da un răspuns la întrebarea: dacă avem o singură viață și ne naștem toți egali, unde se produce ruptura și intervine o asemenea discrepanță în lume?

Numai din mîncarea pe care unii o aruncă, alții ar sta la coadă și ar putea experimenta cum e să fii cu burta plină.

Expresia acelor copii înfometați, dar așteptînd cuminți în ,,șirul foamei” ține loc de o mie de cuvinte nespuse, care ți se pun în gît și în afară de a le aduce la lumină nu prea ai ce face. Molima înfometării a ajuns la dimensiuni nebănuite, în paralel cu molima îmbuibării peste limită, încît nu-i mai dai de capăt.

Tot mă urmărește un titlu al unor reportaje din țară: “Izolați în România”. Izolat poți să fii și în America, dacă ești dezrădăcinat n-ai apartenență la mai nimic, ești încazermat în niște cuști de carton suspendate, avînd doar un număr de identificare în care cît e ziua de mare nu vezi om cu om. Totul e sub control. Că m-a și străfulgerat așa ca o comparatie între găinile de crescătorie față de cele de curte. E mare diferența și aici, raportată la nivel de OM.

În timp ce marea masă este înghesuită în aceste ,,crescătorii”, unii potentați ai zilei au proprietăți întinse pe zeci de hectare. În același timp, pămînt nesfîrșit neocupat. Totul este comasat în jurul lanțurilor comerciale. Consumismul este Forul Suprem în jurul căruia omul bîzîie neîncetat, dîndu-și falsa iluzie că aceasta se numește VIAȚĂ!

 

Ileana PISUC

Dallas, USA




Corespondență din centrul Tornadei (autor, Ileana Pisuc)

21 octombrie 2019, Dallas, Richardson 

Ileana Pisuc

Niciodată să nu spui niciodată! Adevărate vorbe, care parcă nu sunt atît de veridice decît atunci cînd sunt aplicate atît la figurat, cît mai ales la propriu.

Cu fiecare aterizare, aici pe pămînt american, intervine așa ca o rutină. Uniformitatea liniară cu care deja ochiul s-a acomodat, aceleași autostrăzi cu multe benzi, cu poduri suspendate, cu rîuri de mașini, clădiri din sticlă și oțel… Cum s-ar zice o monotonie bine pusă la punct.

Chiar cu o zi înainte de tornada de care am să vă relatez, constatam că nimic nu s-a schimbat față de anul trecut, totul duduie, nu-mi sare nimic wow în ochi mai ieșit din comun, ceva să spargă ordinea și disciplina asta care te agasează de la o vreme. Mă plîngeam iar de lipsa oamenilor din peisaj. Cu toate că locuim la casă, nu vezi un vecin cu alt vecin, toată ziulica cît e de lungă e un pustiu, spart doar din cînd în cînd de zgomotele utilajelor celor plătiți să tundă gazonul sau să întrețină piscinele. Îi urmăresc de după jaluzele cum umblă ca niște zombi cu niște pălării imense pe cap și cu niște măști pe față, cum își fac treaba mecanic. Cecul e imboldul care-i mînă în fiecare zi și-i așteaptă la sfîrșit de săptămînă sub preșul de la intrare.

O caldă duminică, cam prea caldă (zic eu), cer în general senin, nimic care să prevestească urgia ce avea să se abată peste noi în aceea seară. Doar niște nori răzleți apăruți, desprinși de nicăierea, dădeau tîrcoale (cam prea jos), saturînd atmosfera cam 90% cu umiditate. Pe aici e ceva normal, eu plîngîndu-mă că n-am aer. Am stat pînă tîrziu pe terasă, retrăgîndu-ne într-un final fiecare în dormitorul lui.

Deodată niște fulgere orbitoare urmate de niște bubuituri au incendiat cerul.

În fracțiuni de secundă, evenimentele s-au succedat, nedîndu-ne timp să ne dumirim ce se întîmplă afară. Pe toate telefoanele din casă au intrat mesaje de alertă de tornadă iminentă cu epicentrul în Richardson, unde locuim.

Cutremurul din 77 pe la noi nu s-a simțit, dar eu cred că toate urgiile încep cu un urlet lugubru, venit parcă din tenebrele Pămîntului. Așa a fost și aici. Simțeai că ești luat pe sus cu casă cu tot, că n-ai nici un control. Ne-am refugiat în singurul loc cît mai sigur, pe holul dintre dormitoare fără geamuri. Primul instinct a fost să cad în genunchi, cu fața la perete și să-l împing către exterior alături de ceilalți ai casei și să-mi zic toate rugăciunile cunoscute, ba cîte unele chiar inventate pe loc! Se lua curentul non stop. Dar mugetul, mugetul acela sinistru nu-l voi uita în veci!

Preț de vreo 30 de minute am fost la mila Domnului. Auzeam bufnituri pe acoperiș, crengi ce se zdrobeau de casă, haos total. Ne uitam unii la alții nepunticioși, neștiind dacă în următoarele secunde ne vom mai vedea.

Cînd acel muget s-a mai estompat, am îndrăznit să deschidem ușa și la fel ca noi o făceau și ceilalți vecini.

Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu prea văd oameni, acum i-am văzut pe toți odată, întrebîndu-se unii pe alții dacă sunt ok și încercînd pe întuneric să evalueze pagubele. N-am prea dormit în aceea noapte. La fiecare rafală de vînt mai puternică, eram în stare de urgență.

A urmat apoi o ploaie anormală, grea, asemeni vîntului. Acoperișurile fiind distruse, ploaia înmoaie pereții de carton, trebuind practic, refacerea casei de la temelie.

A doua zi cerul era brăzdat de elicoptere care survolau necontenit pe deasupra Sinistrului, ce s-a abătut asupra Dallasului. Ca printr-un miracol, strada noastră a scăpat cu pagube minore, constînd din crengi rupte din copacii de pe lînga case.

Toate televiziunile relatau și arătau adevărata catastrofă la adevăratele ei dimensiuni. Se estimează pagube de peste 2 miliarde de dolari.

N-am putut relata mai repede, deoarece străzile erau închise din cauza copacilor rupți, a acoperișurilor smulse și aruncate pe mașini.Am vrut să văd eu cu ochii mei dezastrul. Este o vorbă: ceea ce urechea aude, gura să vorbească! Eu vin cu completarea: ceea ce ochii văd, mîna să scrie! Echipe de constatări de la asigurări aleargă non-stop la cei în nevoie și stabilesc daunele. Ce mă nedumerește pe mine este calmul oamenilor, încrederea că totul va fi ok.

N-am văzut disperare, proteste, fiecare știe ce are de făcut și se bucură unii de alții că au rămas în viață. Nu s-a raportat niciun deces.

Acum parcă și eu mi-am intrat în „starea mea de comfort”. Nu mai e așa mare contrastul între ceea ce am lăsat și ceea ce e aici.

Monotonia de fiecare zi a fost spartă. Era prea perfectă! Mai văd și eu cîte o hîrtie zburînd, niște garduri sparte, crengi aruncate valvîrtej.

E atîta de lucru, încît echipele de curățenie nu mai fac față. Dacă pînă mai ieri mexicanii își făceau publicitate agățînd oferte pe clanțele ușilor, acum trebuie să te programezi.

Exact ca în păduri, unde ciocănitoarea este denumită „doctorul pădurilor” sau hiena care curăță pădurea de hoituri, așa și aici, mexicanii duc greul în ceea ce privește partea de curățenie a orașului.

Eu v-am relatat de pe poziția celui ce vede pe o porțiune mai limitată, dar proporțiile dezastrului sunt greu de vizionat și pe canalele de știri.

Acuma eu în încheiere, am totuși o bănuială. Oare nu cumva din cauza demarajului prea mare cu care am venit eu în SUA să fi „scurnuit” oarece curenți care mai apoi s-au transformat în tornadă? (Sper să nu-și fi dat seama americanii!)

Ileana PISUC

a transmis din centrul tornadei, din Dallas, Richardson

 

PS: Ni se lasă în fața ușilor cărți de vizită de la psihologi, la care se poate apela dacă ai rămas cu ceva sechele de pe urma tornadei.

Eu am rămas cu una: repet întruna că vreau acasă, eu altă tornadă n-aș mai suporta!

Nu pot să nu fac o constatare amară: am fugit de iarna ce se anunță cea mai grea din ultimii ani și de crivățul nostru sănătos și am venit la tornada americană. Ironia sorții!

 

 

 

 

 

 




La bună vedere, Sighet! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Ne întoarcem mereu acolo unde am lăsat o parte din noi…

Și au trecut zilele, săptămînile, anotimpurile… A trecut timpul ca vîntul, s-a scurs ca apa… Vrînd, nevrînd, am ajuns iar în punctul de unde am plecat. Să fie oare „Blestemul pămîntului” sau „Blestemul iubirii”? Sau amîndouă la un loc? Există un ciclu în viață, care își urmează oricum nestingherit drumul lui. Nu ține cont de promisiuni, de jurăminte… E ca un fel de supapă, care atunci cînd se acumulează prea mult, sau prea multe, în viața oricui, se închide pur și simplu, nu mai permite nici să refuleze, nici să mai acumuleze nimic în plus. Adică menține un echilibru .

De multe ori nici nu ne dăm seama de cît de necesară este această supapă, pe care noi niciodată n-am ști s-o acționăm la timp. Liberul arbitru „lucrează” și menține totul sub control. Dacă urmărim ceea ce se întîmplă și în societatea din imediata apropiere a noastră, nu putem să nu observăm, sau să bagatelizăm anumite „mutații” conceptuale și comportamentale.

Cînd o societate (sau o anumită parte a ei) ajunge la o culme a tot ce înseamnă stare materială (acumulare de bunuri), stare socială de invidiat (succese peste succese), liniștea intervine așa, ca un declic și apare nevoia de restartare.

Altfel e inexplicabil ce se întîmplă într-o societate avansată, cu persoane ajunse, totuși, la un nivel de pregătire superioară, cu niște conturi în bănci ce au la coadă multe zerouri, să lase așa pur și simplu totul baltă și să se retragă în locuri izolate din imensitatea Siberiei.

Aceștia renunță pînă și la cele mai elementare condiții de civilizație (curent, apă curentă, mijloace de informare), adică tot ce înseamnă tehnică, vile cu zeci de camere și băi, mașini de lux etc., într-un cuvînt, viață socială de secol XXI !

Se mulțumesc doar să fie o familie, într-o iurtă primitivă, să mănînce și să se îmbrace doar cu acele produse pe care le au la îndemînă, pe care le oferă mediul auster din ținuturile înghețate ale Siberiei. Și fac asta fără nici un regret. Singura spaimă care-i bîntuie este, că această pace ancestrală le-ar putea fi tulburată de alții care ar gîndi ca ei, înmulțindu-se peste măsură și atunci solitudiunea lor ar putea fi pusă în pericol.

Oricum, societatea aceasta de consum începe să dea rateuri. Viața socială, prea mult expusă pe tarabă (internet), dă semne că a obosit. Apar deja „vîrfuri” în ale tehnicii care declară că își închid conturile de socializare, deoarece se simt vulnerabili în fașa acestui „flagel” scăpat de sub control.

Mi-au rămas în minte cîteva constatări dintr-o emisiune a d-nei Eugenia Vodă, „Profesioniștii”, al cărei invitat era patrologul Cristian Bădiliță, care trăiește în Franța (a tradus Vechiul Testament, Proiectul Septuaginta). Pe el l-a marcat mulțimea oamenilor singuri. Exemplul cel mai viu a fost chiar bunica lui, care, timp de 40 de ani (după colectivizarea forțată), n-a mai ieșit din curtea ei. A devenit un fel de pustnică. Așa de mult a supărat-o orînduirea de atunci, că a refuzat orice contact cu lumea…

Întrebat, care ar fi pentru el libertățile fundamentale, a răspuns: Sunt trei. De a iubi. De a scrie. De a fi solemn. Despre religie, el s-a mulțumit doar să nuanțeze: Credința este deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu-i din lumea asta.

Cîți nu am vrea să fim sfinți, dar cîți avem curajul de a trăi zi de zi, minut cu minut, viața lor? Pe ei nu-i interesa viața politică, socială, decît viața veșnică. Cel mai mare canon care ar putea să i se întîmple ar fi acela să fie obligat să trăiască în România și să poată face ce face în Franța. Ei, se pare că societatea a avansat și unii își doresc să trăiască chiar și în Siberia…

Liniștea și izolarea de tot ce presupune tumultul aberant al vieții cotidiene mie nu mi se pare o fiță de ultimă oră, eu o văd ca pe o gură de oxigen al unui înecat, care îl salvează.

Această ultimă „epistolă” o scriu de pe un balcon al unui apartament din apropierea Dallas-ului și numai concentrarea la ceea ce vreau să vă împărtășesc, m-a determinat să fac abstracție de „mediul ambiant” ce mă înconjoară (era să zic, mă împresoară). Parcă aș avea pe urechi niște căști în care zumzăie non-stop un vacarm de fundal, pe care, dacă-l conștientizezi, simți brusc nevoia să te ridici și să fugi. Pe cer avioane, elicoptere cît e ziua de lungă, pe autostrăzile suspendate rîuri de mașini, pe lîngă blocuri, unitățile care fac aerul condiționat. Dacă întri în casă, tot așa, aerul vine condiționat numai cu larmă. Parcă ai fi tot timpul într-un experiment, încercîndu-ți-se timpanele cu fel și fel de zgomote, cu decibeli scăpați de sub control. Încă nu s-au inventat (sau n-am văzut eu) cabine speciale, unde în loc să respiri aer curat (ca în Japonia), să-ți odihnești urechile de mediul „prietenos”!

Mi-e dor de o liniște ca la mama acasă!

Sper să nu greșesc avioanele și să ajung cu bine, dacă nu, pînă și Siberia ar fi o variantă…

Ileana Pisuc,
11 aprilie 2018, Dallas (încă!)

Foto: Sebastiana Joicaliuc




Dallas către Sighet: aducem Primăvara?! (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Pro Primăvara

Degeaba vine primăvara,
Cu-anglici și iarbă de mătasă,
Cînd sufletul ți-e înghețat
Și-acasă nu mai e acasă.

Nici soarele, nici vîntul cald,
Nu pot străpunge gheața dură,
Din sufletul încremenit
Ce-a adunat prea multă ură.

Nici ploile dezlănțuite
Nu spală rana din cuvinte
Ce-odată spuse, ard continuu
Și stăruie aprinse-n minte.

De ce atîta-ncrîncenare
Și-atîta vrajbă strînsă-n noi,
Cînd primăvara bate-n ușă
Și cîntă cucu în zăvoi!

Cînd albăstrelele-n cărare
Se zbat încet să prindă viață,
Și pomii-ncep să dea în floare,
Dînd dealului o nouă față!

Și mîțișorii de sub coastă,
La soare își arată puful,
Vestind că vine Primăvara,
Și iarna ‘ncepe-a-și da duhul!

Eu zic că-i timpul împăcării,
Cu fiecare dintre noi…
Să-i dăm o șansă primăverii
Să nu se-ntoarcă înapoi!

Ileana Pisuc
1 aprilie 2018
Dallas

Foto: Peter Lengyel




De la Văsîi Poștașu și alți înțelepți citire (II) – culese de Ileana Pisuc

Despre probleme cotidiene

Despre aflatul în treabă

Așă-i cînd nu înțălegi o vorbă, îți dai șî tu cu presupusu, da’ on ptic cam pă dinafară. Ca la moldoveni unde chilotu îi acela ce conduce avionu.

Despre muzica modernă

Muzica de amu îi ca o mîncare cu E-uri, fără saț .

Despre „așă ne trebe”!

Așă să face Iohanis că ne conduce, cum ne-am făcut noi că luptăm alături de nemți în al doilea război mondial.

De unde zii ?

De acolo de unde nu zine nime! (de la cimitir)

Despre grija statului în mod deosebit în cazuri de criză (tragedia de la Colectiv)

Așă-s ca on gazdă de stînă, care tăt anu nu s-o interesat de stînă, numa la Răscol, o văzut că nu iesă cu brînza. Di ce să margă la răniții arși pînă îs în viață? (preoții). Așteaptă să să transforme în moște, să le aducă bani!

Despre fuga de răspundere

-Măi Io, Măria ta îi în mălai cu Gheorghe!
-Da’ ce mă înteresază pă mine, că doră nu-i mălaiu mneu !

Despre „modernismul” țărănesc

Așă-s femeile la nunți, ca șî niște curci, cu nește cămeși înfoiete, de gîndești că să pregătesc să sară curcanii pă iele. Nu le mai trebe cămeși țăsute șî cusute cu mîna. Le fac pă calculatori. De să nimere una pîntre iele cu o cămeșă originală, o cred o ciudată șî o izolează, așă ca pă o sforgace din gedit.

Despre femeia mușcată de un leu de la Grădina Zoologică (știre TV)

-Ce-o împins-o să să aproptie de cușca leilor?
-Sărăcia ! O gîndit că a scăpa de ie dacă a pune mîna pă on leu. Păcat că în cușcă n-o fo nește euroi !

Despre minciună

Te mai mniri că o mințît cela șî cela. Numa așă să pote conjuga verbu „a minți”.

Despre bolile bătrîneții

Șî bărbații și femeile, la bătrîneță, suferesc cu acele organe pă care nu le-o folosît la capacitate cînd o trăbuit. Bărbații fac prostată, că n-au ibdit cît ar si putut, iară femeile fac gușă, că n-au grăit cît ar si vrut!

Despre facturi

-Iară mni-ai adus curentu ?
-Da ce ai si vrut, să-ți duc opaițu?

Despre viorile moderne de la nunți

Amu, ceterile îs ca nește pranice pătrate. Trebe să le pui pă umăr că-s bughet de grele. Nu cîntă așă de bine, da cîntă tare, mai ales că trec pîn amplificatore, de nu să mai aude om cu om. Trebe să-și răcnească în ureche unu la altu ca să nu stăie ca niște muți la nuntă. Cetera me, îi ușoră, ieu o țîn pă piept șî horea trece direct pîn inimă.

Despre însurat

Ginere-i acela ce mere pă socri, da’ își face casă, pă pămîntu lor. Cela ce mere șî în casa șî în pămîntu lor, să nume măgar de închiriat !

Despre „unde dai șî unde latră”

Tăte animalile îmi plac, în afară de cînii de apartament. Din cauza lor mni-am pterdut ciubucu.
-Da di ce?
Am dat cu pticioru în cine n-o trăbuit!

Despre „emanații” de azi

Ar trăbui ca în loc să ne mnirăm, să ne întristăm că o apărut nește ,,vîrfuri’ care o crescut fără să sie săpate, nici corățîte, nici gunoite, pă pămînt stărp. Șî amu ne mnirăm di unde atîța spini?

Ileana Pisuc,
15 Martie 2018

P. S.
Pînă la următoarele, va trece ceva timp, deoarece trebuie să ajung acasă la „sursă”.




De la tehnica de vîrf, la țăranul de rînd (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Oricît de puține „afinități” aș avea eu cu societatea de consum americană, totuși, nu pot să neg că, pe undeva, am avut și multe de învățat, de comparat, de negat dar și multe de aprobat. Aș fi ipocrită să zic că am rămas chiar impasibilă la tot ce propune această societate în continuă schimbare și într-un ritm care pe mine mă ia cu amețeală.

Cam tot ce acasă auzeam la știri la tv. despre anumite ,,revoluții’’ în domenii de vîrf, odată ajunsă aici, constatam de multe ori, că acestea erau deja demult puse în practică. Aici se investește foarte mult în informatică, aceasta devenind (după oxigen), un al doilea mediu de existență. O banală pană de curent e mai periculoasă decît o rachetă nucleară. Totul se oprește și se așteaptă ,,scînteia magică’’ să se reaprindă, pentru a fi resuscitați. Din păcate, dependența de tehnică aici, parcă e mai acută ca în alte părți ale Pămîntului. Omul modern devine pe zi ce trece doar un apăsător de butoane și taste, care îi aduc la comandă cam tot ce își poate închipui.

Intri în (anumite) magazine, nu te întîmpină nimeni, nu-i țipenie de angajat, ai nevoie doar de un card potrivit, ești scanat la intrare, iei marfa de pe raft, nu stai la casa de marcat, nu plătești, doar că la ieșire cardul tău e mai ușor cu cîțiva dolari. Asta dacă ai chef să mergi la magazin. Dacă nu, este un serviciu care-ți livrează totul direct în frigider, iar tu, la întoarcera acasă, doar constați că tocmai ți-ai făcut cumpărăturile. N-ai chef să-ți tunzi gazonul, există echipe care îți fac toată treaba în lipsa ta, doar trebuie să le dai codul de la intrare. Tot ce trebuie să știi, e să operezi de pe telefon toate aceste servicii.

Eu și pînă acum mă plîngeam că nu văd OAMENI, dar după cum merge treaba, prezența omului va deveni din ce în ce mai rară. Nu înțelegeam atunci cînd Prințul Charles se minuna și lăuda satele noastre, pentru că sunt vii. Adevărat vă spun că doar OMUL și acțiunile lui pot anima viața satului, a orașului.

Avem aici în stînga și în dreapta două case, doi vecini. Niciodată în șase luni nu i-am văzut la față. Storurile sunt trase tot timpul, seara răzbate o lumină ca de cavou prin geamurile camuflate. Singura animație o mai oferă din cînd în cînd echipele de mexicani care vin și le tund gazonul. Stau pitiți pe după obloane, au parcă o frică de a ieși din case, dacă nu sunt protejați de habitaclul unei mașini. Oare ce-i sperie, ce-i face să se retragă la adăpost ?…

Mi-e drag cînd mă întorc acasă, să mă duc prin sat, unde mai am rude în viață, mai în vîrstă, dar cu un spirit critic viu și tăios. Le povestesc și lor experiențele mele din America. Despre tehnică, despre telefoane inteligente etc. Și ce credeți? Că-i dau pe spate? Ți-ai găsit! N-am avut argumente care să stea în picioare și să nu nu fiu pusă la punct (sau măcar pe gînduri).
Exact ca în povestea în care, cînd unu-i trimis să cumpere ouă și le sparge pe toate:
-Da’ le-ai spart pă tăte ?
-Oho, încă să mai si fost !

Ce tehnică, ce telefoane inteligente di pă care afli tăt.
– „Auzi, da’ pă acolo pîn America încă nu s-o eventat on tilifon care să-i comande găinii să-ți scape ou direct în poală? Ori să hrănească șî să adape vaca șî să curgă laptile derect în doniță?
– Da’, tilifon să margă la fîn ori la sapă sîngur, nu s-o eventat ?
Apoi dacă nici acolo nu-s de aieste, a si vai șî amar de noi. Că batăr cît om apăsa pă butone, nime nu ne-a fa lucru! Noroc cu noi, aieștia mai bătrîni că mai știm ,,tasta’’ sapa, grebla, coasa, furca, că cei ce zin după noi or muri de fome, cu tăt cu tilifonile lor deștepte! Că deageaba or mere în cămară să cate de mîncare, că dacă tătă vara o stat pă tilifon, iarna or mînca ce-o băgat în iel!”… (VORBE)

Adevărate judecăți de valoare venite din partea unor oameni simpli, de la țară, pentru care singura „tehnică” adevărată este munca, care implică efort, sudoare, drag de tot ce faci și te înconjoară și despre care Petre Țuțea spunea: „Țăranul este Omul Absolut!”

În final, sunt nevoită să le dau dreptate și să apelez la un citat al altui înțelept autohton din Vad ,Văsîi Poștașu, pe care de multe ori îl acuz de țuțianisme pentru felul neaoș de a pune problema și a-i da și răspunsul pe măsură: „Dacă s-ar cîștiga din fapte cît să cîștigă din vorbe (celularele), amu, unde ar si țara aiasta?”

Ileana Pisuc
2 Feb. 2018




Unii sigheteni mă urmăresc și-n… Statele Unite ale Americii! (autor, Ileana Pisuc)

Stimați reprezentanți ai publicației “Salut Sighet”, apelez la dumneavoastră să-mi însăilați apelul meu în legătură cu mult mediatizata crimă de la Metroul din București și acum prin cazul multmediatizat al polițistului care a agresat sexual doi minori, să trag un semnal de alarmă în legătură cu promptitudinea celor de la 112. E adevărat  că și dacă ai vrea să preîntîmpini asemenea orori, apelînd la 112, nu ești luat în serios.

Dovada vie sunt chiar eu, care, în primăvara trecută am avut un incident cu numiții Bozai Nicoară și partenera acestuia Arba Lucica, care și-au cumpărat un teren pe care și-au construit o vilă în mai puțin de două luni și, dacă am avut curiozitatea să știu totuși cu cine mă învecinez, au devenit agresivi, și prin abuz de putere (amîndoi fiind agenți în Poliția Locală), mi-au devastat contorul de pe stîlpul de la stradă (instalat legal), întrerupîndu-mi curentul și provocîndu-mi un scurt circuit, lăsîndu-mă de sărbătorile Pascale de anul trecut, fără curent. La sesizarea mea imediată la 112, am fost pasată la Poliție, care mi-a răspuns: ,,Lăsați doamnă, nu țineți linia ocupată, că nu v-a pus viața în pericol! Sunați la Deranjamente să vă reconecteze la loc’’. De unde puteau să știe că persoanele reclamate erau de bună credință și eu sunt în siguranță?

M-am interest de la mai mulți colegi  de-ai acestora și e de notorietate că mai ales Arba Lucica ar fi o persoană… problemă. Am adus la cunoștință și d-lui primar Scubli Horia, în calitate de șef peste aceste „organe”, chiar a doua zi, care m-a pasat mai departe la directorul  Păcurariu de la ELECTRICA  Sighet, care a trimis un angajat să mă racordeze din nou. Dar, împotriva  FAPTEI ca atare de AGRESIUNE și de PRIVARE DE DREPTUL meu de a mă folosi de un bun legal cu plata la zi și de a-mi pune VIAȚA ÎN PERICOL, de ce nu s-au luat măsuri? Se putea foarte bine ca la adăpostul întunericului să fiu atacată și agresată, fiind o persoană singură și casa fiindu-mi mai izolată. Am apelat la Parchet, Poliție, D.N.A., fără a se lua nicio măsură. Se pot găsi toate plîngerile făcute la aceste instituții !

Ultima ispravă a acestor ,,agenți’’ puși pe fapte “bune” a fost să devasteze piatra de hotar dintre noi tăind cu drujba și tîrnăcopul tot ce a reprezentat mejdă și gard viu. M-am trezit cu bolovani aruncați peste gard, o minune a fost că m-am ferit la timp să nu-mi cadă în cap. Am apelat din nou la Poliție, nimeni nu s-a deplasat la fața locului! Am lăsat bolovanii care și acum se pot vedea (să nu distrug probele).
În ultimă înstanță am apelat la mass-media și prin intermediul publicației „Salut Sighet!”, am adus la cunoștința sighetenilor, unde ni se duc taxele și impozitele, ce fel de ,,slujbași’’ ținem în spinare!
Am părăsit țara, anume să-i las în plata DOMNULUI dar,  SURPRIZĂ !

Doamna se simte ofensată și mă dă în judecată pretinzînd suma de 50. 000 de lei, reprezentînd daune aduse onoarei acestei agente de la Poliția Locală, Arba Lucica, plata cheltuielilor procesuale, scuze publice prin intermediul publicației dvs., „Salut, Sighet!”.  Adică din victimă, mă transformă în inculpată. Oare ce-i mînă în luptă pe acești ,,polițiști”, pe ce se bazează, cine le ține spatele, cine încurajează aceste fapte împotriva unor cetățeni pașnici?

Eu, violul, îl consider cea mai odioasă faptă, indiferent de forma acestuia. În cazul meu, acești indivizi și-au permis să-mi violeze contorul electric lăsîndu-mă fără curent timp de o săptămînă (perioadă în care am făcut rost de bani ca să mă rebranșez pe un alt stîlp) cu toate că terenul pe care ei l-au cumpărat era un teren cu sarcini, adică stîlpul de curent era acolo legal!

Pentru mine, curentul a însemnat toate condițiile necesare de viață. Totul la mine e pe bază de curent: apă, mîncare, baie, etc. Am fost privată de cele mai elementare condiții de viață. De ce? Pentru că mi-am permis să fiu curioasă cu cine mă învecinez peste noapte?  Cu ce drept am fost umilită în propria mea gospodărie?

Aici, în America dacă vrei să cumperi o casă sau apartament se fac ședințe de asociații de proprietari pentru a afla ce hram poartă viitorul cumpărător, dacă nu-i violator, pedofil, drogat, criminal căutat, etc. Pe mine „curiozitatea” m-a costat  umblete, plîngeri penale, iar acum un proces în derulare declanșat, culmea, după ce am plecat din țară.

Rog frumos, reprezentanții publicației „Salut, Sighet!”, dacă se poate, să mai redați încă o dată articolul meu legat de acest caz, pentru ca opinia publică să judece cu ce am „ofensat-o”  pe această doamnă, Arba Lucica și pe partenerul acesteia, Bozai  Nicoară. Articolul în cauză se numește „Acești paznici pe cine, ce păzesc?”. Dacă am folosit cuvinte triviale sau i-am lezat demnitatea cu neadevăruri, sunt pregătită să mi le asum.

Cu mulțumiri,
Ileana Pisuc
8 Ian. 2018/ Dallas




În așteptarea Crăciunului american (autor, Ileana Pisuc)

Am ieșit și eu (ca tot omul) în fața casei să fac treabă, așa, ca la așteptarea unei așa mari sărbători. De dat zăpada, sau de făcut cărări nici nu se pune problema!

E o așa căldură, că a trebuit să aștept pînă s-a mai stins arșița, mi-am luat pe mine o ie românească (așa, de impresie) cu care recunosc că mi-a fost prea cald și în loc de lopată de zăpadă, am luat grebla și am adunat frunze.

Aici frunzele și gazonul sunt la ordinea zilei. Dacă iarba crește cu 1 cm peste media admisă, sau o frunză cade în plus față de numărul celor preconizate, și tu nu ai luat măsuri, primești pe sub ușă (la început), o înștiințare, iar mai tîrziu o notă de plată, cu contravaloarea lucrărilor efectuate de syty, adică de stat. Așa că am prilejul cu motivul greblatului să-mi arunc privirile prin vecini.

La fiecare casă instalații care mai de care mai sofisticate, căprioare, îngerași, moșuleți, toți luminați din cap pînă în picioare. Cel mai mult mă amuză moșuleții din cauciuc, care cît e ziulica de mare stau pe bay-pass și se toropesc la soare, cu burțile în sus, dezumflați, pînă spre seară cînd li se întorc proprietarii și-i cuplează la compresoare. Încet, încet, îi vezi cum se umflă și stau la început într-o rînă, apoi capătă niște forme grotești mai înalți aproape decît casa. Dar, bucuroși nevoie mare că au fost ,,reanimați’’ și readuși la viața (de noapte).

Prin alte părți, viața de noapte e apanajul celor tineri, aici moșii de Crăciun lucrează „la greu”. Mai ales că aici Crăciunul începe cam din octombrie. Fac și ei ce pot să inducă atmosfera Crăciunului. Brăduții aurii și argintii din fața caselor completează decorul, chit că din cînd în cînd mai primesc cîte un jet de apă în freză de la țîșnitorile ce udă gazonul. Dacă brăduții sunt din plastic, măcar gazonul să fie din iarbă. Totul este strălucitor, dar pustiu. Țipenie de om pe alei. Toată viața americană se petrece pe „scena din dos”. Din casă direct în garaj, ce dă în niște ulicioare în spate, care-i conduce la drumul principal. Curțile din spate sunt înconjurate de ziduri de 2-3 m, din scîndură lîngă scîndură. Auzi doar cîte un lătrat înfundat din casă, deoarece aici nu există cotețe pentru cîini.N-ai voie să-i stresezi, ei fac parte din familie. Îi păzesc pe stăpîni de pe dinăuntru.

După ce am adunat ultima frunzuliță de pe jos, făcîndu-se seară, l-am rugat pe băiatul meu să mă ducă cu mașina pe străduțe exclusiviste, să mă „giucăreiască” și pe mine de Crăciun.

Scene de Hollywood mi se derulează înaintea ochilor. Proprietăți uriașe luminate, geamuri imense fără perdele din spatele cărora inundă luxul, opulența. Omul ,,omenesc’’, normal, nu poate înțelege rostul acestor exagerări. Am auzit că sunt anumite case în care se apelează la G.P.S-uri pentru a se căuta colocatarii între ei, și să localizeze care în ce aripă a casei se află. Brazi imenși tronează în saloane somptuoase, iluminate feeric. Singura mea exclamație din mersul mașinii a fost: -Doamne, dar e prea mare risipa de frumusețe!

Ori de cîte ori sunt pusă în asemenea ipostaze, mă apucă așa o stare de sfîrșeală față de ce am lăsat acasă, mă încearcă un plîns de neputință în fața discrepanțelor fățișe în această societate „capitalistă”, pe care ne-o dorim și noi (și, culmea, unii chiar o au!).

Amărăciunea mea însă e legată de ceilalți, mulți și tăcuți, care nu pun întrebări, nu protestează, ci se aliniază în lungul șir al corului surdo-muților și care din umbră susțin pe umerii lor toate aceste extravaganțe! Mi-am stabilit (în secret) un punct de observație, în parcările supermarketurilor, care aici se numesc Wolmart-uri. Sunt un fel de Hale Obor cu de toate pentru cei de categoria mijlocie. Eu le zic ,,alergători’’. Mai ales la orele de seară, cînd fiecare trage la ,,cutia’’ lui (a se citi casă). Întîi trece să-și golească cardul și să-și încarce pungile.

Acasă eram ironizați că suntem un popor de papornițari (nu suna bine ,,de pungași). Nu există un om pe stradă fără celebra pungă de un leu. Ei, să vedeți aici, la ce nivel se lucrează, în ceea ce privește „banala” pungă. E un furnicar de oameni ce intră și ies cu coșurile pline de pungi. Mii, poate sute de mii de pungi, într-un ritm infernal.

America, eu am sintetizat-o prin două cuvinte: PUNGI și MAȘINI. Mașini care aleargă bezmetic non-stop, pentru a umple pungile. Mîncare, mîncare, mîncare. Obezi, obezi, obezi. Mexicani, negri, indieni, asiatici, orice alte naționalități în afară de cea „americană”. Aceasta e o pasăre rară, care stă pitită prin „rezervații”, cu security la poartă, cu alarme de ultimă generație. Masa celor ce aleargă e îndeosebi mai închisă la culoare, dar duce greul. Aici eu am perceput munca, ca pe un fel de sclavie modernă. Nu e nevoie de bici, aici biciul e înlocuit cu billul, în spatele căruia tronează „stăpîna” BANCĂ. Tot ce mișcă e sub controlul acesteia. Din momentul cînd ai intrat slugă la acest stăpîn, se numește că ai intrat pe viață în acest carusel. Numai Dumnezeu te mai poate scăpa (în cele din urmă) din tentaculele acestei caracatițe. Circuitul e unul din cele mai simple: tu trebuie doar să alergi zi lumină (uneori și mai mult), să dai Cezarului ce-i al Cezarului, să nu miști în front, totul să fie sub control (adică OK), rutina zilnică să fie liniară, tu să te pierzi în mulțime, să nu contezi ca ființă, decît ca un număr I.D.

Ori pe mine, tocmai acest ritm infernal mă sperie. TU nu mai poți fi TU! N-ai timp pentru tine.
Timpul costă bani.

Dar VIAȚA, VIAȚA unde e ?

……………………………………………………………………………………………………………..
Mi-am promis că n-o să mai caut rugina sub poleială, dar se pare că factura mea ca persoană cu rădăcinile adînc înfipte în marea familie de țărani (autentici), nu mă lasă. Dacă mă gîndesc bine, constat ce lucru ciudat mai e și familia. Pleci, și apoi te trezești că te întorci iar în acel loc la ea. Este asemeni unor rădăcini care te leagă de picioare. Nu te lasă nici să fugi, nici să trăiești. Suntem puternici numai împreună. Dacă unul pleacă, familia se destramă. Îmi simt inima ca o pasăre care nu mai încape în colivie… O fi prea mică America, sau Crăciunul de acasă nu-mi dă pace?

Dar să fim optimiști în fiecare zi. Chiar și la Polul Nord se termină noaptea.
Viața trece de acolo de unde a rămas…
Ce-i viața în definitiv?
O întîlnire de o clipă. Să ne bucurăm de ea…..

SĂRBĂTORI FERICITE REDACȚIEI „SALUT, SIGHET!” și tuturor colaboratorilor și cititorilor publicației dumneavoastră !

Cu drag,
Ileana Pisuc
18 dec. 2017, DALLAS




Revoluția din noi  (autor, Ileana Pisuc)

Îmi persistă în minte întrebarea dumneavoastră, ce ne-ar putea solidariza: monarhia sau republica?

Eu voi încerca să abordez această temă prin prisma omului simplu, fără referiri documentare, istorice, fără să aduc argumente nici pro, nici contra niciuneia dintre cele două forme de guvernare.

Atît monarhia cît și republica, după umila mea părere, reprezintă două stări de fapt. Nu simpla schimbare de la una la alta ar rezolva problemele grave în care ne zbatem. Soluția salvatoare ar fi ca fiecare dintre noi să încerce el cu el însuși să-și revizuiască conduita atît față de persoana proprie, cît și față de cei din jur.

Bunul simț, buna măsură a lucrurilor bine făcute, a conștiinței, valori care ar trebui să ne însoțească mereu, acestea nu țin și nu vor ține niciodată neaparat de forma de guvernare. Comportamentul în societate nu are regali scrise, ele izvorăsc din cei 7 ani de acasă și din frică față de Dumnezeu!

,,Poartă-te și cînd ești singur de parc-ai fi printre oameni și tot timpul de parc-ar sta Dumnezeu numai cu ochii pe tine’’. Citat din Ileana Vulpescu, într-una din cărțile sale. Degeaba așteptăm de la regi sau președinți să ne ghideze, ei au alte treburi mai importante de făcut. Fiecare suntem datori să lucrăm în noi, cu noi și asta în fiecare zi.

Știți cînd o să reușim să ne solidarizăm unii cu alții? Atunci cînd se va produce o revoluție mentală începînd de la cel mai umil slujbaș, pînă la cel de pe scaunul cel mai înalt.

1) Atunci cînd un brutar, cofetar sau patiser nu-și va face calcule cît îi iese, introducînd în banalul cozonac de Crăciun sau de Paște otrăvuri și înlocuitori (doar că se vînd la greu de sărbători), ci se va gîndi că în fiecare cumpărător se poate ascunde propriul copil, o mamă o soră. Adică să-i pese!
2) Atunci cînd medicii nu vor fi nevoiți să iasă la rampă gîtuiți de plîns că li se sinucid pacienții, cînd le văd neputința de a-i ajuta.
3) Atunci cînd va fi respectată profesoara, fie ea și dintr-un cătun izolat din Teleorman, și nu va fi luată la bășcălie și bătută pe fund de niște golănași rurali.
4) Atunci cînd vom ști să ne comportăm cînd suntem la căpătîiul unui muribund sau mai tîrziu, atunci cînd trece în lumea celor drepți.

Noi, oamenii de rînd, cu o educație medie, ce putem înțelege atunci cînd în Parlament se începe ziua cu un moment de reculegere pentru regele mort și se termină cu insulte și injurii ca la ușa cortului?
Cum să-i înveți pe acești ,,emanați’’ că tăcerea, decența, respectul trebuie să-i marcheze mai ales în aceste momente?

Nu vreau să le țin prelegeri, eu, un om de la țară, despre solemnitatea acestui moment, vreau doar să citez un scurt fragment din cartea ,,Doar cu Dumnezeu în lume’’ scena înmormîntării bunicului.

,,Mama din momentu’ cînd tata o ieșît din ocol, n-o mai rîs.  Ieu, cel puțîn n-am mai văzut-o rîzînd pînă ce s-o prăpădit șî ie…’’

Pentru fiecare casă, TATA e un REGE!
La fel cum pentru o țară REGELE e un TATĂ!
Atunci cînd un TATĂ – REGE iese din ,,ocol’’ tristețea ar trebui să fie maximă și să se vorbească în șoaptă…

Era așa de mare lucru de a nu se face de rușine Parlamentul,în aceste zile de doliu? Nu le-a pus nimeni interdicție de a rîde, dar să nu se facă totuși de… rîs!

În încheiere, eu atîta mai am de spus: istoria se va scrie, indiferent de voința noastră și ne va judeca.
Apa curgătoare nu păstrează gunoaiele, numai s-o lași să curgă…

Ileana  Pisuc
Dallas,9 decembrie 2017