Sub umbra necontenită a orizontului, oamenii se cutremură. S-a pus praful pe sufletele noastre. Ne simţim goi şi pustiiți de tot ceea ce ne făcea cândva fericiţi. Prea multe nopţi pline de lacrimi văzute doar de lună, prea multe zâmbete false, prea puţin din noi. În viaţa fiecăruia au existat momente în care am realizat că nu putem să controlăm apele tumultuoase ale râului din viaţa noastră, zbătându-ne pe uscat fără urmă de speranţă.

În liniştea cristalelor de gheaţă şi a fulgilor înfriguraţi, o fetiţă sfioasă îşi îndrepta privirea spre cortina cerului fără să ştie cum a ajuns în acel loc în care până şi stelele păreau pierdute. Luminile pâlpâitoare de-abia se zăreau prin ceaţa care alerga sălbatic, eliberându-se peste Creaţie din lanţurile iernii. Întreaga natură fusese înghiţită de gerul si de vânturile albastre ce îşi făceau auzite glasul în văzduh. Mâinile şi picioarele copilei erau îngheţate, iar energia ei părea a fi pe sfârşite. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Totul în jurul ei părea atât de frumos şi totuşi atât de aspru!

A încercat să îşi vadă chipul în tumultul râului ce se aşternea la picioarele ei, însă tot ce a găsit a fost reflexia unui Bătrân ce, de îndată ce a zâmbit, a îndepărtat orice sentiment de frig din fiinţa ei.

– Am călătorit atât de mult în susul acestui râu! Am văzut câmpuri înflorite, ceruri scăldate de soare şi păduri ce îşi făceau covoare din frunzele lor aurii. Acum iată-mă, sunt răpusă de albul zăpezilor şi nu ştiu ce să fac!

– Copilul Meu, ai călătorit atât de mult împotriva râului atunci când trebuia să te laşi purtată de el! Viaţa îşi urmează întotdeauna propriul curs, şi atât timp cât te laşi purtată de el, te vei putea bucura mai uşor de ceea ce întâlneşti. Acum călătoreşte cu râul, lasă-ţi corabia vieţii purtată de el şi vei întâlni un nou an, o nouă primăvară, un nou început. Este cadoul meu pentru tine!

-Cine eşti, Bătrâne, şi cum de ştii toate aceste lucruri?

-Eu? Eu sunt doar cineva care vă iubeşte mai mult!

Acea fetiţă avea părul creţ şi ochii sclipitori. Era în căutarea sălbăticiei. Acea fetiţă sunt eu.

Autor, Dana Berciu

În singura frunză a copacului solitar de la capătul lumii se oglindeşte şi astăzi durerea pe care omenirea a simţit-o în repetate rânduri. Frunzele cad, timpul trece, iar oamenii mor. Iubirea rămâne atâta timp cât există cineva care să iubească, să iubească constant, fără frică, fără prejudecăţi şi cu mult dor. Pe temelia libertăţii şi a iubirii s-a clădit bucată cu bucată un pod din metalul rece al războiului, al violenţei şi al lacrimilor fierbinţi şi nevinovate ridicate către ceruri de miile de suflete inocente.

Cu frică, dar speranţă în gând, victimele războiului şi-au croit calea printre ramurile pline cu spini. Acestea au păşit cu încredere dincolo de covorul de frunze însângerate ce poartă amintirea sufletelor pustiite ale oamenilor ce încă străbat fără un ţel întinderea de copaci răvăşită de umbra morţii.

Cu timpul, omenirea a aruncat sub acest pod toate acele trăiri profunde şi asidue ce le-au fost împinse în suflet de mantia neagră a războiului. Nisipurile ruginii ale uitării au îngropat sub bolta podului şenilele infernale uscate de sânge care încă păstrează vie amintirea a tot ceea ce a fost odată…

Tancurile în ruine, armele atinse de decăderea toamnei şi căştile cândva pregătite pentru luptă încă încearcă să-şi arate faţa de sub vânturile nisipoase ale uitării. Acestea încă păstrează tremurul cuprins de nelinişte şi zgomotul plin de spaimă, sentimente şi sunete acum ascunse în tenebrele adânci ale pământului.

Speranţa a apărut dincolo de metalul rece al podului, unde se zăreşte roua caldă a renaşterii, verdele aprins al pădurii de brad veşnic tânără şi razele aurii ale soarelui ce îşi întoarce faţa către omenire, dincolo de liniile orizontului. Astăzi, covorul înflorit şi înmiresmat al libertăţii ne mângâie cu gingăşie tălpile, astăzi aşteptăm iubire şi bunătate, fără să ne gândim la cenuşa aruncată şi cuprinsă cu braţele deschise de hăul nemărginit al Tartarului.

Autor, Dana Berciu

De mii de ani, luna se plimbă pe orizontul apus, purtându-şi mândră stelele în păr. Sub umbra ei, lumea îşi duce pasul agale, acelaşi pas vechi, de la începuturile Creaţiei, pas definitoriu în omenire.

Fiat Lux! Şi s-a făcut lumină! Totul a fost desăvârşit prin aceste două cuvinte. Întotdeauna cuvintele vor deţine cea mai puternică armă şi vor putea înnegri orice tipar al societăţii. Întorcându-ne în timp, putem reflecta la un spaţiu existenţial simplist, lipsit de amalgamul modernităţii. Doar în acest spaţiu vom putea vedea faptul că omul era în perfectă simbioză cu natura. Armonia universală era stabilită de câmpiile pline de mac, de femeile blânde în rochii de in topit şi de viaţa dedicată cadrului bucolic patriarhal. Lumea autohtonă, mansuetudinea şi visele calde au pierit din cauza norilor negri îmbâcsiţi în sufletele atinse de evoluţia socială.

Astăzi, oamenii întorc spatele până şi cimitirelor. Din noi rămâne doar urma umbrelor plăpânde, iar buzele ne sunt pecetluite de ceara păcatului. Probabil vindecarea nu se află nici în pleoapele din cărbune stins, nici în rasism, nici în diferenţierea condiţiilor sociale, ci în aceleaşi câmpii pline de mac de la începuturile omenirii, în întoarcerea timpului trecut.

Câţi dintre noi nu ar cădea îngenuncheaţi în faţa soarelui mistuitor şi câţi nu ar culege florile lunii, lăsând în loc doar lacrimi? Uneori am impresia că acest lucru s-a întâmplat cândva, demult. Aşa am putea explica durerea omenirii în timpul ploilor fulgerătoare de primăvară. Câţi dintre noi nu şi-ar da sufletul pentru un gram de fericire? Toţi am face-o, exceptând, cel mai probabil, oamenii obişnuiţi să trăiască în câmpiile… cu mac.

Nu-mi doresc schimbarea spirituală, nu-mi doresc în jur oameni mândri, superficiali sau mai puțin morali. Vreau să mă uit cu blândețe la evoluția noastră, a ființelor umane și să constat plină de emoție că avem în ochi aceeași strălucire lăsată moștenire cu mii de ani în urmă.

Autor, Dana BERCIU,
absolventă a C.N. „Dragoș Vodă”