Perioada 3-19 martie se vrea a fi, pe plan internațional, o perioadă a rimei, ritmului, magiei cuvântului în diferite limbi, a sensibilității și a ardorii. Festivalul a luat naștere la Paris și se sărbătorește în fiecare an atât pe plan național, în toată Franța, cât și internațional. Cea de-a 20-a ediție a festivalului Le Printemps des Poètes se numește L’Ardeur și este dedicată nu numai francofonilor sau francofililor cât și tuturor iubitorilor de poezie.

Ernest-Pignon Ernest este cel care a realizat afișul apărut provocator și la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației. Zilele alese pentru a intra în universul poeziei au fost 15 și 16 martie iar ideea generală era să ne amintim doza de poezie pe care fiecare o purtăm în noi. Activitățile au fost atipice, scurte, interesante, realizate exclusiv de către elevi. Aceștia au fost îndemnați să aibă curaj, imaginație, creativitate și nu în ultimul rând, să pună suflet. Și au pus. Mult. Au îmbrăcat copaci și pe ei înșiși în poezie, au recitat atunci când nimeni nu se aștepta, au scris și tradus versuri, au devenit mai enigmatici și idealiști pentru două zile iar atmosfera din liceul nostru s-a încărcat de unde pozitive, de zâmbete și culori.

Vom spune întotdeauna da poeziei pentru că ne îndeamnă să ne descoperim un colț drept din partea stângă unde nu vom înceta niciodată să visăm și să credem.

Din echipa pro-poezie au făcut parte profesoarele: Crina Voinaghi (coordonator de proiect), Raluca Lozbă, Otilia Chindriș, Luminița Colopelnic, Brîndușa Oanță.

Mădălina Danci și Mirela Costinar din clasa a XI-a F, s-au implicat „avec Ardeur” în proiectul Le Printemps des Poètes:

Au consemnat: prof. Crina Voinaghi, elevele Mădălina Danci, Mirela Costinar.

Editare audio: Brîndușa Oanță

Stau întins pe firele de iarbă de pe un câmp care e în apropiere de casa mea, e o seară monotonă de joi și eu citesc Plumb de Bacovia. Am o stare morbidă de la niște substanțe pe care mi le-am injectat cu o seară înainte în vene. Îmi pare rău că am ajuns să mă droghez.

Privind către câmpul cu flori de mac observ ceva, observ acea coroniță din flori de mac. Era Jocelyn. Corpul ei e acoperit cu praful stelelor, își întoarce privirea către mine, ca de obicei mi se pare că are galaxii în ochi, îi simt vibrația și zâmbesc. Parcă totul a prins o culoare care e mult mai vie.

De la vârsta de 7 ani viața ei a devenit un haos. Când tatăl ei vitreg a murit l-a acuzat pe Thanatos pentru că ucide oamenii buni, oamenii care chiar pot face lumea mai bună. Bunica ei avea probleme cu memoria, credea că Mnemosyne nu a lucrat la fel la memoria bunicii ei, nu la fel cum a făcut cu restul oamenilor.

Când era mică a visat un înger care avea aripi negre, acel înger i-a pus pe cap o coroană din flori de mac, ea credea că i se arătase Morfeu. Adora benzile desenate. Adoră universul pe care l-au creat cei de la DC și Marvel. Mereu trăia din visele sale. La un moment din viața sa un simplu și banal vis o putea salva de fiecare coșmar. Asculta Beatles, Blind Boys of Alabama, Blondie, Billy Bragg, Imagine Dragons și The Neighbourhood. Recitea poeziile lui Walt Whitman. A recitit Proscrișii de S.E. Hinton de patru ori.
Credea în zei, se interesa de mitologia greacă, de religii, de oameni, îi plăcea să citească fiecare carte pe care o avea și într-un final a decis să se caute pe ea.

Pe parcursul vieții s-a lovit de ideologiile și părerile personale ale oamenilor. Era mereu sceptică. A studiat enorm de mult. A înțeles că oamenii sunt propriii lor monștri, iar drurerea lor fizică este provocată de durerea psihică, acea durere psihică pe care ei o ignoră. Dar există și o durere sufletească, care e mult mai gravă. Ea avea o durere sufletească care-i afecta gândirea. Corpul ei era de fiecare dată acoperit de vânătăi și cicatrici. Pe fața ei nu era mereu acel zâmbet cu care toți eram obișnuiți. Pe parcursul vieții sale s-a lăsat distrusă. Spunea mereu ceea ce gândea și n-a avut mereu o gândire bună, erau momente în care se distrugea singură, era conștientă de asta. Scria povești bazate pe agresiune sexuală, dependență de droguri și automutilare. De fapt scria despre viața ei… Încercând să devină ceva s-a transformat în propria sa creație. N-a avut parte de un miracol.

La un moment dat tot ceea ce ne înconjoară e nociv. Ne e frică să cerem ajutorul și ne lăsăm distruși.
Ne obișnuim cu durerea și o căutăm. Totul e un haos. Ea s-a săturat de durere și s-a schimbat. A încercat să fie ea propriul ei miracol. Nu mai voia haos, voia fericire. A observat fiecare fenomen trecător și schimbător. Știa că prin cosmos timpul are o altă conotație pentru care nici Cronos nu are vreo explicație.

A început să scrie despre mortalitate și viață, a început să picteze, făcea schițe și călătorea. A făcut ceea ce voia mereu să facă. Ai nevoie de mult curaj ca să faci ceea ce-ți propui. A început să scrie într-un carnețel negru o poveste despre fratele ei care a murit din cauza cancerului, despre mama ei alcoolică și despre cum nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl ei biologic. A împărtășit fiecare emoție pe care o simțea cu mine. Ea nu avea o religie. Credința ei stătea în stele, flori, ocean, soartă și ea însăși. De fiecare dată când picta avea universul în mintea și în mâinile sale. Făcea artă. Era artă.

M-am culcat cu ea de multe ori, am văzut-o în tot felul de ipostaze și nu-mi mai imaginam viața fără ea.
Era înaltă, slabă și nu avea niște forme „wow!”. Părul ei era brunet, piele ei avea un subton cald, avea coșuri, cicatrici și vergeturi. Aspectul fizic nici nu mai conta când mă trezeam dimineața lângă ea. Nu era perfectă. Nici eu nu sunt perfect. Întrebarea e dacă eram perfecți unul pentru altul. În fiecare dimineață am privit-o la fel cum un sărac privește un obiect de mare valoare, dar trebuia să o privesc dincolo de perspectivă.

Era independentă. Nu mi-a cerut niciodată bani. De obicei eu am dormit la ea. Într-o vară, ne-am întâlnit într-un local din oraș și au vorbit tot felul de lucruri. În acea seară în care ne-am văzut nu știam că va fi ultima dată când o să o mai pot privi. Următoarea zi a dispărut.

A trecut mult timp de atunci. Nici nu știam că voi deveni cinic și credeam că viața mea va fi altcumva.
Acum eu definesc cuvântul, versul, epitetele și oda. O să mă redenumesc „poet” când nu va mai fi la modă. Ea e un poem. E poemul meu.

Când un poem este citit cu atenție, neinterpretat de minte, original și creat cu toată intenția de a face bine unui om. apare o nouă formă de artă. Te trezești și vezi lumea cu alți ochi. Vezi legea supremă a existenței care este guvernată de un sistem cu valori vitale pe care puțini îl cunosc.

Oamenii care nu cunosc acest sistem de valori se folosesc de pretexte pentru a se încrede în ceea ce ei doar presupun că există. Ei nu observă esențialul. Se pierd în cele mai proaste detalii. Au credință, au încredere în puterea binelui. Dar au în suflet și o teamă de care nu sunt conștienți, teama aceasta se echivalează cu credință în puterea răului. Răul fiind interpretat subiectiv este denumit: păcat. Oamenii cred în existența divinității, ei cred în Dumnezeu. Eu sunt sigur de existența divinității, sunt sigur că există Dumnezeu.

Privesc spre trecut și realizez că ea a fost ascunsă în sine, era doar o iluzie. Eu sunt doar un dobitoc! Încă mă mai gândesc la ea și realizez că de fiecare dată că mă uit în gol am doar impresia că o văd… nu o pot vedea… nu o pot vedea vie. Nici măcar nu știu de ce îmi zboară mereu gândul la ea, nici nu știu dacă pot spune că o cunosc cu adevărat și îmi pare rău că a plecat așa devreme dintre noi, a avut doar 28 de ani.
Simt că am pierdut-o cu adevărat, asta se întâmplă pentru că am iubit-o mai mult decât pe mine însumi.

S-a sinucis în data de 29 iulie, la fel ca van Gogh.

Danci Mădălina
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Cel mai periculos lucru este să consideri o persoană mai mult decât o persoană. Acum mult timp m-am simțit blocată. Pierdută în propriul corp și propria minte. M-am simțit pierdută în timp. Am fost disperată să scap… să ies.

Am vrut să vină epoca mea lipsă, pe care să nu o parcurg și să nu o trăiesc la fel cum fac restul oamenilor. Am vrut să mor.

Dar ceva s-a întâmplat… am simțit că această condamnare la viață e de fapt o binecuvântare. Viața e un joc care merită jucat. Deși sunt într-un ocean uman plin de nepăsare în care indiferența pare un colac de salvare, eu am ales să fiu eu. Ofer ceea ce aș vrea să primesc. În acel moment m-am înecat în misterul divinității și mi-am creat propriul mit.

Acum mă comport ca atunci când eram doar o copilă, în lumea mea, senină și pură. Simt viața și o trăiesc în toată perfecțiunea ei defectă. Observ totul cu admirație, mă descompun în universul meu și renasc din praful viselor mele și esența de flori. Distrug iluzii și vindec durerea din ochii oamenilor.

Facultate, slujbă, soț… Ispita vieții adevărate. Eu nu-s aşa. Nu am nici un plan pentru viitor… încă. Îmi trăiesc prezentul. Nu sunt un miracol. Nu sunt o aventurieră. Nu sunt un lucru prețios. Sunt doar o fată. Sunt fata care are un mit ce e doar o iluzie pentru oameni. Fata pe care oamenii mereu au privit-o și au văzut ceea ce au vrut ei să vadă.

Tu ai simțit vreodată că ești pe cale să cazi în brațele morții și totul să se ducă într-un loc care aparent nu există? Nu fii un simplu muribund pierdut în neant și plăcerile vieții. Pare așa greu să scapi din mintea ta, să-ți părăsești idealurile și toate gândurile negative pe care le-ai acumulat până în acest moment. Pare așa greu să renunți la oameni, pare așa greu să pleci de lângă ceea ce nu te face fericit, dar la un moment dat o să ai curajul să evadezi.
O să ai curajul de a gândi într-un alt mod. Până la urmă omul devine ceea ce gândește. Credința înseamnă să ai încredere în puterea binelui. Teama echivalează cu credință în puterea răului. Înțelepciunea oamenilor nu există, oamenii sunt doar suma informațiilor pe care le-au primit. Oamenii se feresc să devină ceea ce deja sunt: DIVINI! Se desconsideră și se distrug.

Le mulțumesc tuturor oamenilor doar prin simplul fapt că au existat şi există în viața mea. Ştiu că nu am fost vreodată fiica ideală, cea mai bună elevă, cea mai înțelegătoare prietenă şi o iubită perfectă. Îmi pare rău dacă la un moment dat am fost cuprinsă de orgoliu şi furie, manifestările mele nu sunt exemplare şi nici nu ar trebui să fie comparate având în vedere că toți suntem diferiți. Chiar dacă suntem diferiți aveam fiecare în parte ceva special.

Autor, Mădălina DANCI
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”