Teatrul de Vară a fost ridicat în parcul oraşului, în locul vechii Arene care, la acea dată, se afla într-o stare avansată de degradare.

Din cauza resurselor financiare limitate, proiectantul clădirii, inginerul Nagy György, a adoptat varianta unei structuri de lemn îmbinate cu cărămidă, proiectată la o capacitate de 750 de locuri, întreaga construcţie fiind evaluată la 35.000 florini. După finalizarea construcţiei, strada, care până atunci era cunoscută sub numele de „Stea”, a devenit Strada Teatrului.

Deschiderea a avut loc la 21 mai 1887 cu un prolog scris de Szabó Sándor în interpretarea Emmei Szabó, urmată de comedia în trei acte „Buborékok” („Baloane de săpun”) de Csiki Gergely.

Actriţa Prielle Kornelia a donat teatrului o cortină somptuoasă, adusă de la Budapesta. La etaj, deasupra intrării, a fost amenajat un mic muzeu dedicat istoriei teatrului din Sighet, cu documente şi diferite obiecte de gen. În principal, stagiunea teatrală era susţinută de trupe itinerante în special din Debrecen, dar, pe scenă au urcat şi – pe atunci numeroasele – trupe de amatori locale.

Din cauza materialelor folosite, Teatrul de Vară necesita reparaţii frecvente, iar la sfârşitul anilor ‘30, sub pretextul pericolului unor incendii, a fost demolat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Anul 1848 a rămas în istorie drept an de cotitură în istoria popoarelor europene ca şi anul revoluţiilor îndreptate împotriva feudalismului şi a regimurilor absolutiste. După Italia, Franţa, Germania şi Austria, la 15 martie 1848, revoluţia izbucneşte şi în Ungaria. Sighetul, parte a Imperiului Habsburgic, a participat la revoluţia paşoptistă, monumentul dedicat eroilor Asztalos Sándor, Móricz Samu şi Leövey Klára din scuarul de lângă biserica reformată, precum şi monumentele din cimitirele reformat şi romano-catolic, vorbind despre acest lucru.

Speriat de amploarea revoluţiei, guvernul ungar a ordonat retragerea trupelor de husari din Galiţia, printre care şi regimentul de husari Würtenberg, împărţit în patru divizii a câte două companii fiecare, conduse de un colonel, un maior şi doi căpitani printre care şi Lenkey János ce avea să joace un rol important în istoria regimentului şi a revoluţiei paşoptiste. Lenkey a fost cel care, în fruntea a 130 de husari, ajunge la Sighet unde este primit cu urale şi flori de populaţie, peste o sută de tineri urmându-l în luptele ulterioare. Printre aceştia s-au numărat: Leövey Klára – fondatoarea şcolii de fete, pictorul ofiţer Asztalos Sándor, scriitorul şi politicanul Várady Borbely Gábor, graficianul Országh Antal – inventatorul fotografiei lucioase, profesorul Hanák János, medicul Pete Zsigmond, Móricz Samuel, actorul Balogh Károly, scriitorul şi publicistul Grosschmid Gábor, scriitorul Lonkay Antal, preotul romano-catolic Palotay László şi pictorul Zahorai János – a cărui lucrare este expusă la Casa „Dr. Ioan Mihalyi de Apşa”.

Prezentăm în continuare biografiile unora dintre sighetenii participanţi la Revoluţia din 1848.

Asztalos Sándor (Sighet, 5 mai 1823 – Geneva, 17 februarie 1857). Despre anii tinereţii ştim prea puţin, doar că şi-a dorit o carieră de pictor, însă, evenimentele premergătoare Revoluţiei îl găsesc soldat în garda maghiară din Viena pe care o lasă în 1847 pentru a se alătura mişcării revoluţionare, participând la elibearea din puşcăria din Budapesta a lui Táncsics Mihály, comandatul diviziei 29 în care erau şi soldaţi români. Ajuns ofiţer, se remarcă în luptele asupra Aradului de la 6 februarie 1849 când, contrar ordinelor de retragere ale colonelului Gál, Astalos Sándor observă punctele slabe ale inamicilor, atacă şi sparge liniile armatelor imperiale obligându-le la retragere. Dovedindu-şi capacităţile de strateg, participă la reocuparea Timişoarei. După depunerea armelor se întoarce la Sighet dar, fiind ameninţat cu închisoarea, se refugiază iniţial în judeţul Szabolcs din Ungaria ca apoi să plece la Geneva în Elveţia unde va relua pictura, ajungând o celebritate locală. Cu ocazia unui duel, este ucis la 17 februarie 1857 de către un alt ofiţerul refugiat, polonezul Strzelecki. Om de cultură, natură romantică, pe lângă aura de erou paşoptist, a lăsat în urma sa lucrări de pictură remarcabile printre care şi un celebru autoportret donat ulterior de către soţie Primăriei Sighet dar care, din păcate a dispărut.

Leöwey Klára (Sighet, 25 martie 1821 – Budapesta, 8 aprilie 1897). Din anul 1836 activează în cadrul trupei de teatru din Sighet. Între 1846-1949 este profesoară la Pesta la şcoala de fete condusă de Teleki Blanka cu care, la începutul anului 1849, îngrijeşte răniţii revoluţiei paşoptiste la spitalul de campanie din Debrecen. Pentru participarea la revoluţia din 1848 este arestată şi condamnată la 5 ani închisoare. Eliberată în 1856, înfiinţează şcoala de fete din Sighet. După închiderea acesteia în 1862, după o scurtă perioadă petrecută în Paris, se mută la familia Teleki unde va locui până la moarte. Pe lângă activităţile pedagogice, chiar de la lansarea din 1856 a revistei “Máramaros” colaborează cu aceasta: scrie articole politice, economice, de literatură şi, mai ales, recenzii teatrale. Editorialele privind revoluţia din 1848, precum şi versurile sale au fost publicate şi la Budapesta.

Várady Borbély Gábor (Sighet, 11 noiembrie 1820 – 12 noiembrie 1906), provine dintr-o familie de nobili. După terminarea liceului în oraşul natal, tânărul Gábor pleacă la Eperjes unde îşi completează studiile de filozofie şi filologie. La îndemnul părinţilor, celor amintite adaugă şi studiile la facultatea de drept unde va cunoaşte şi lega o trainică prietenie cu Leövey Klára şi, mai ales cu Gabriel Mihályi de Apşa care îi va fi aproape în toate momentele cruciale ale vieţii. După terminarea studiilor, este înrolat în Garda Imperială de la Viena unde îl cunoaşte pe Asztalos Sándor cu care, alături de mai mulţi tineri reformişti, fondează ziarul „Speranţa”. În anul 1840, pleacă la Bratislava, devenit centrul mişcării reformiste, unde va participa activ la dezbaterile parlamentare. Revenit la Sighet, după izbucnirea Revoluţiei din 1848, Várady Gábor preia conducerea unităţii militare 105, sub comanda generalului Bem. După eşecul de pe valea Someşului, reuşeşte cu mare greutate să aducă unitatea militară înapoi în Maramureş ca apoi, fiind condamnat la moarte de Tribunalul Militar de la Arad, se refugiază în Bavaria, unde-şi ia pseudonimul de Borbély pe care-l va păstra de-a lungul întregii vieţi. În urma amnistiei generale, în primăvara anului 1860, Várady Gábor revine în Maramureş şi ocupă diverse funcţii de răspundere, printre care şi cea de deputat în Parlamentul de la Budapesta unde desfăşoară o bogată şi importantă activitate în cadrul grupului democratic. În această perioadă scrie scrisori academicianului Szilágyi István, directorul de atunci al Liceului Reformat din Sighet, scrisori care la 23 octombrie 1871 sunt publicate într-un volum. Pe lângă cel epistolar, o altă operă remarcabilă scrisă de Várady Borbély Gábor este volumul „Hulló Levelek” – „Frunze căzătoare” sau „Frunze ce cad” (1892), volum care în cele peste 300 de pagini conţine o cronică amară a evenimentelor trăite de autor. Cartea mai conţine poezii de satiră politică vizând birocraţia funcţionarilor din Comitatul Maramureş, dar şi poezii lirice care descriu frumuseţile plaiurilor maramureşene. După o activitate neobosită dusă în scopul reformării sistemului politic şi a dezvoltării economice, sociale şi culturale ale Maramureşului natal, Várady Gábor a murit la 12 noiembrie 1906, fiind înmormântat cu toate onorurile la cimitrul reformat din Sighetu Marmaţiei.

Zahorai János (Sighet, 17 iunie 1835 – Beregovo 1909). După clasele elementare în oraşul natal, studiile gimnaziale le continuă la Budapesta cu o întrerupere de trei luni, perioadă în care a participat la Revoluţie ca artilerist. În paralel, ia lecţii de desen la o şoală particulară din capitala Ungariei. Din cauza situaţiei precare a familiei, n-a putut continua studiile la Academia de Arte Plastice aşa că după terminarea gimnaziului şi până în anul 1863 va lucra contabil la Arad. Dovedind un talent deosebit dublat de o putere de muncă ieşită din comun, reuşeşte să-şi însuşească cunoştinţele şi chiar să-i întreacă pe cei doi plasticieni, aşa încât se poate lansa în cariera de grafician ilustrator. Se mută în Budapesta unde, în scurt timp, ajunge un nume cunoscut şi respectat printre plasticienii din oraş şi Viena. Este angajat ca profesor suplinitor la catedra de desen al unei şcoli iar ulterior, după ce-şi ia examenele aferente, este numit profesor de desen la gimnaziul de stat din Munkacevo unde va lucra până în anul 1892 când iese definitiv la pensie. Pe lângă cariera de grafician ilustrator, Zahorai János s-a remarcat ca portretist: printre cele mai cunoscute lucrări sunt cele ale prefecţilor şi guvernatorilor din clădirea primăriei din Beregovo, portretele regelui şi familiei acestuia, ale lui Deák Ferenc, Széchenyi, II. Rákóczi Ferenc, Kossuth Lajos precum şi cele ale episcopilor de Satu Mare şi Ungvar.

Országh Antal (Sighet, 1818 – Budapesta, 6 aprilie 1878), grafician, pictor, traducător, scriitor, fotograf, inventatorul fotografiei lucioase, aşa numite „de porţelan”. Participant al Revoluţiei din 1848, fuge în Italia unde devine ofiţer al legiunii din Veneţia: pleacă şi de aici la Constantinopol unde se ocupă cu fotografia şi lucrează ca interpret. În anul 1853 se mută la Paris unde devine cunoscut ca grafician şi pictor, dar mai ales fotograf. După inventarea fotografiei „de porţelan” pe care o brevetează în 1856, deschide un atelier în apropierea teatrului Odeon. Succesul fotografiilor „de porţelan” a fost de scurtă durată din cauză că ele nu erau rezistente în timp. În anul 1862 este amnistiat şi se întoarce la Pesta unde deschide un atelier foto pe strada Kerepesi, dar nu are succesul scontat: firma dă faliment şi este nevoit să lucreze ca mic funcţionar la Ministerul Comerţului. S-a sinucis trăgându-şi un glonţ în cap. În urma lui au rămas o serie de articole şi traduceri, precum şi o monografie a Maramureşului.

Lonkai Antal (Bocicoi, 12 septembrie 1827 – Balatonfüred, 29 august 1888). După terminarea studiilor gimnaziale la Sighet, Satu Mare şi Budapesta, se angajează ca profesor-preot novice la Nagybecskerek, Ungaria. În timpul Revoluţiei se înrolează în regimentul condus de Perczel Mór. După 1849 este urmărit de armata imperială aşa că se retrage din viaţa publică şi se dedică studiului istoriei, literaturii şi pedagogiei, perioadă în care devine cunoscut ca jurnalist: scrie la ziarele “Pesti Napló” şi “Új Magyar Múzeum”. Traduce zece volume din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr şi o mare parte din opera lui Demostene. La 1 mai 1856 fondează revista „Pagini didactice” (Tanodai Lapok) care va apărea pînă la 30 iunie 1871. În paralel, publică cotidianul politic catolic „Martorul vremurilor” („Idők Tanuja”). Opera lui cuprinde o serie de lucrări de valoare din domeniul istoriei, literaturii şi pedagogiei. Papa de la Roma l-a ridicat la rangul de Cavaler al ordinului Sf. Grigore şi comendator al Ordinului Sf. Silvestru, şi i-a oferit diploma de Cavler al Pintenului de Aur.

Ioan J. Popescu

În nr. 34 din 20 august 1876 al revistei „Vasárnapi Újság” („Ziarul de duminică”), scriitorul sighetean Szépfaludi Örlősi Ferenc publică articolul „Máramarosi képek” („Imagini maramureşene”) în care, comentând de-acum cunoscura gravură reprezentând centrul Sighetului, scrie că clădirea cu un singur etaj  aflată în stânga imaginii ar fi o tipografie.

„A kis nyomdán kivűl, mely a rajzunk sarkán levő emeletes, ugynevezett „Nemesi” vendéglő mellett látható, alig van már földszintes ház Sziget főterén” („Cu excepţia micii tipografii, aflată în colţul desenului, lângă aşa-numitul hotel „Nemesi”, abia dacă mai sunt case fără etaj în centrul Sighetului”).

Amintita clădire aparţinea parohiei romano-catolice şi, din datele pe care le deţinem, în 1806 a fost oferită de către protopopul Simonchicz Incze tipografului Gottlieb Antal pentru a găzdui o tiparniţă. Dacă a fost sau nu prima tipografie din Sighet, este greu de stabilit. S-ar putea foarte bine să fie prima pe care o putem atesta prin documentele tipografului Gottlieb Antal păstrate la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale (Corespondenţa dintre Gottlieb şi Szighethy, 1805. 40. Fasc. VI).

Gottlieb Antal s-a născut la Sighet în anul 1760, dintr-o familie de mici nobili, tatăl fiind slujbaş al coroanei. După cum reiese din cariera sa şi mărturiile contemporanilor, Gottlieb a fost un tipograf de talent şi bine pregătit, excelent om de afaceri. După o perioadă petrecută la tipografia lui Patzkó Ferenc din Pesta, în anul 1793 cumpără tipografia lui Ambró Ferenc din Vác şi curând ajunge unul dintre cei mai reputaţi tipografi din Regatul Maghiar. Chiar din primul an de activitate (1794) încheie un contract cu administraţia Sighetului în valoare de 5.200 de forinţi, şi se pare că munca i-a fost apreciată, pentru că este rugat să deschidă o filială. Primele demersuri le face în anul 1803 şi, având în vedere că era deja un tipograf recunoscut şi, în acelaşi timp, membru ales în administraţia oraşului Vác, aprobările le primeşte după doar câteva luni, în anul 1804. La 31 august 1804, îi scrie tipografului Szigethy Mihály din Debrecen şi, după ce îl anunţă că a cumpărat tipografia seminarului din Oradea, îi propune ca împreună să achiziţioneze tipografia nefolosită la acea vreme a grofului Károlyi şi să se asocieze la tipografia din Sighet, pentru ca astfel să controleze împreună întreg teritoriul. Szigethy Mihály nu acceptă oferta, el dorind să cumpere sau să se asocieze la tipografia orădeană. Printr-o scrisoare datată 17 septembrie 1804, Gottlieb reînnoieşte propunerea făcută lui Szigethy Mihály, menţionând că administraţiile şi episcopiile greco-catolice din Maramureş, Bereg şi Ugocsa urgentează deschiderea unei tipografii la Sighet, fapt pentru care s-au adresat Consiliului Locumteneţial, argumentând alegerea în privinţa tipografului prin faptul că tatăl lui Gottlieb a fost timp de mai mulţi ani în slujba coroanei şi în zonă nu se află nicio altă tipografie. Ulterior, din lipsa resurselor financiare şi, mai ales, a personalului calificat la care se adaugă şi sănătatea precară, Anton Gottlieb amână deschiderea tipografiei la Sighet, lucrările angajate din acest oraş fiind în continuare imprimate la Vác (Országos Levéltár. Budapest. ÍL Tan. 1807. 8. Revis. Libr. No 4.). Până la urmă, la 9 octombrie 1806, trimite preotului protopop romano-catolic Simonchicz Incze din Sighet tiparniţa achiziţionată de la Gutmann János Pál din Oradea, iar după o lună îi trimite şi literele, astfel încât la sfârşitul anului 1806, prima tipografie din Sighet îşi poate începe activitatea. Tipografia lui Gottlieb („Typis Antonii Gottlieb Marmarosiensis”) a funcţionat până în anul 1817 când a vândut-o unui anume Pál József cu 1.500 de forinţi. Ulterior, tipografia ajunge în proprietatea lui Sichermann Dezső, iar în 1872 se uneşte cu „Császári Királyi Könyvnyomda” („Tipografia Imperială Regală”) – înfiinţată în anul  1865 –  şi formează împreună „Máramarosi Könyvnyomda és Kiadói Részvénytársaság” („Tipografia şi editura maramureşeană SA”), fapt relatat de Szilágyi István în „Máramaros vármegye egyetemes leírása” („Descrierea judeţului Maramureş”, Budapest, 1876). De altfel, în aceeaşi lucrare, Szilágyi István scrie că în Sighet existau doar cele două tipografii amintite mai sus.

Nu contestăm datele prezentate în articolul „Precizări despre prima biserică românească şi despre apariţia tiparului la Sighet”, singura concluzie pe care o putem trage este că ar fi timpul să se alcătuiască o echipă de cercetare pentru scrierea unei monografii a Sighetului. Datele publicate aleatoriu, oricât de corecte ar fi, nu fac altceva decât să creeze confuzii.

Autor, Ioan J. Popescu