ceva

am jurat solemn
că lucrurile vor sta altfel,
că nu mă voi mai gândi la atingerile tale
care-mi inscripționau pe piele hieroglife,
pe care numai noi doi le înțelegeam cu adevărat.
ploaia și vântul îmi desenează alte tatuaje;
mă sleiesc, mă eliberează și apoi uit.
uit de tot ce îmi păsa cu adevărat și mă gândesc din nou
s-o iau de la capăt.

***

de când mă știu

de când mă știu creez, compun
și mă transpun…
rup bucăți din amintiri care mă dor.
amintirile le iau, le pictez,
le rostogolesc și mă înjunghii cu ele
creez
și nu mă opresc.
mă aflu printre ele, le mai ucid cu stiloul cu un peisaj
în singurătate și iar mă ridic,
devin puternică și plec;
cu speranța că n-am să mă mai întorc.

Alina POP
CNDV, clasa a XII-a F

De ce e așa greu când poate fi așa ușor? E foarte simplu: trăim ceva ce nimeni nu poate descrie în cuvinte. Poate încercăm să ne revenim, dar e HAOS.
Era 19 martie si în țară se anunță un verdict care poate atunci nu părea așa important dar cine s-ar fi gândit că atunci începea o nouă carte în viața noastră care va fi atât de diferită încât nici cu gândul nu putem raționa.
Sincer, eram prea ocupată să realizez că trăiesc poate ultimele file ale unei lumi normale. Nu m-am gândit că în câteva zile se poate închide așa ușor un episod.
Ce pot spune, eram în clasa a opta și, ca orice elev care termină gimnaziul, mă gândeam doar să ajung unde îmi doresc.
E simplu: îmi doream să îmi ating visele cu mâna.
Era luni: de mâine nu o să mai mergem la școală. Nu puteam să realizez cum adică nu mergem, abia începuse pandemia. Stai puțin! Până să realizez că e realși  nu e o poveste despre care ne vorbeau bunicii, trecuseră câteva luni bune și eram la examen.
Nu puteam să mergem nicăieri. Totul era închis într-o clipire de ochi. Atâtea păreri și atât de puține zile.
Ce să mai înțelegi când unii profesori susțineau că nu o să dăm nici măcar examenul sau alții ne tot avertizau să ne protejăm. Închid ochii și brusc sunt în curtea școlii în calitate de boboc. Nici măcar prima zi nu a fost cum trebuia. Distanțați, cu mască și plini de fiori pășeam fără să știm unde mergem și cine sunt cei despre care se zicea că vor fi colegii noștri.

Școală online! Cum să facem școală online? Nu cunoaștem profesorii și colegii. După câteva săptămâni a venit și ziua cea mare. Mergem la școală? DA!

Ca în orice poveste fericită trebuia să apară ceva, altfel se termina totul prea repede. Și în cazul nostru a apărut. Se pare că o să mergem pe grupe. E atât de prostesc. Hai să privim partea bună a lucurilor: dacă mergeam fizic cu toții poate anumite prietenii nu existau. După doar două săptămâni, ceva tragic apare în școala noastră și totul s-a răsturnat la 180°. Plecarea prematură (într-o lume mai bună, poate) a  domnului director. E atât de greu…

Da , școala on-line deschide multe portițe și oportunitați, dar să nu uităm că este grea. Un alt obstacol a fost gradul de dificultate pe care unii profesorii îl dădeau. De ce? Nu e ușor să iți vezi bobocia plecând precum o frunză de stejar luată de furtună. Unde? Unde sunt clipele frumoase pe care trebuia să le trăim? Unde sunt primii fiori ai liceului, primele prietenii, primele sunete de clopoțel? După un an în on-line ne-am întors la școală. Parcă și acum văd cât de timizi eram în prima zi. Într-un final, am ajuns și noi elevi de liceu. Dar, la fel de repede cum a venit așa s-a și dus. Doar două luni!

Vacanța de vară. Brusc ca o eclipsă, totul părea să intre pe făgașul normal. A apărut vaccinul care părea să rezolve totul și noi să începem o viață normală pe care poate am uitat-o. O viață fără mască, dezinfectat și covid. Nu din nou! Viața a devenit din nou un HAOS. De data aceasta e mult mai rău. Încă nu realizez. Pierdem persoane dragi într-o clipită, nu se mai înțelege nimic.
Oamenii sunt derutați, parcă au prea multe hărți care duc în același loc.
După aproape doi ani de pandemie, în lume e mai rău decât la început. Atunci eram mai încrezători în cei care ne spuneau ce să facem, acum, ne pierdem în miile de file de informații. Pare că totul se înrăutațește și nimic nu va mai fi cum a fost.

Însă, în orice poveste există și un final fericit.
Care va fi al nostru?
Va continua……….
Eu sper.

Bianca BORODI
clasa a X-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

Mama mea, fiind cadru medical, avea de făcut tratament unei familii nou venite pe Valea Izei. Într-una din zile am însoțit-o pe mama mea până la poarta acestei familii, care, văzându-mă, a insistat să intru. În timp ce mama îi făcea tratament domnului, din una în alta, acesta și-a depănat povestea vieții. La început nu am fost prea atent, dar încetul cu încetul am fost captivat….

D. I. avea doar 6 ani când a rămas orfan de mamă. Era o familie formată din șapte copii, doi fiind dintr-o altă căsnicie a tatălui. Abia când a devenit adolescent a realizat că cei doi frați ai săi aveau o altă mamă. Trăiau cu toții o viață grea, cu multe neajunsuri, dar, fiind mici, nu realizau în totalitate greul pe care îl duceau părinții zi de zi.

Liniștea din localitate a dispărut odată cu apariția rușilor în județ. A început războiul, județul Satu Mare a fost împânzit de sovietici. Părinții s-au speriat și au fugit cu toții către Valea Măriei, unde stăteau ascunși toată ziua în stâni și în locuri unde nu era cosit, până au reușit să își facă o colibă. Au stat câteva zile, dar foamea și nevoia de scutece pentru cei mici au determinat-o pe mama lui D. I. să se întoarcă împreună cu copiii acasă. Ajunși în localitate și intrând pe poartă, mare le-a fost surpriza să-și vadă curtea plină de soldați. Așa au stat timp de trei săptămâni, perioadă în care D. I. își amintește cum unii dintre soldați îi luau în brațe, se jucau cu ei și fiecare strângere în brațe le amintea de tatăl lor care a rămas ascuns până când soldații au ieșit din localitatea lor.

A trecut războiul, iar mama lor a murit. Nici unul dintre ei nu a înțeles ce se întâmplă, îl vedeau pe tatăl lor cioplind într-un lemn, dar nu știau că făcea crucea pentru mama lor. Viața grea, abia atunci a început D. I. să o înțeleagă și să o simtă. Au trecut doar șase luni de la moartea mamei când tatăl s-a recăsătorit. Odată venită noua mamă în casă, D. I. a fost dat de slugă la o mătușă, sora tatălui, timp de doi ani unde a stat să îngrijească o ciurdă de vaci. Foame multă a răbdat în cei doi ani petrecuți peste Someș, povestește D. I. cu lacrimi în ochi: „mă duceam pe furiș și mulgeam vaca să nu mor de foame,” până într-o zi când mătușa, sora tatălui, l-a dus înapoi acasă, fiindu-i milă de bătaia de joc pe care trebuia să o îndure D. I. din partea soțului ei.

Reîntors acasă, nu mult a durat bucuria de a-și revedea frații și familia care se mărise cu încă doi membri, că tatăl l-a trimis din nou slugă la un ungur. Fără să aibă vreo putere asupra cuvântului, cu tristețe și durere în suflet, a plecat luând în brațe fiecare soră și frate rămas acasă. Familia ungurului avea și ea două fete care se bucurau de copilărie, de viața frumoasă de la țară, de serile de șezătoare și își amintește cum „fura câte o privire” din bucuria lor.

D. I. stătea câte o săptămână singur cu caii și dormea într-o colibă pe care ungurul i-o pregătise înainte să ajungă. A îndurat multă bătaie și dispreț din partea familiei. O singură dată pe săptămână avea voie să vină acasă la stăpân, unde stătea în podul grajdului, apoi se întorcea călare înapoi pe laz. Își atinge mâinile și îmi arată cum i-au fost biciuite ambele brațe atunci când caii pășteau în altă parte, pe alte proprietăți: „eram mic și nu puteam să îi stăpânesc pe toți, iar pleoapele mi se închideau uneori și ziua, că noaptea nu aveam voie să dorm, trebuia să fac tăciuni și să arunc pe unde stăteau caii, să nu vină lupii să mănânce mânzii.” Nu stătea nimeni lângă el, dar știa că vorba-i sfântă, dacă îi spunea să nu doarmă, nu dormea…

Ungurul i-a promis că îi va da pământ și îi va construi o casă pentru anii petrecuți la ei, dar tatăl, auzind, a venit la ungur și i-a cerut „sâmbrie” pentru el, nu casă și pământ pentru D. I. Auzind discuția dintre tată și ungur, D.I . a fugit de la casa lui, având doar 17 ani și a plecat la Baia Mare, unde, cu ajutorul unuia dintre frați s-a angajat la Furnicular, firmă ce se ocupa cu transportul minereului. După un an de muncă la Funicular, s-a hotărât să intre în mină la Ferneziu. Își dorea cu ardoare o casă și o familie alături de care să trăiască.

Îmi povestește cu cât drag și fară să țină cont de pericolul din subteran, pleca de la locuința unde stătea în chirie până la vestiarul din gura minei. Acolo se încălța cu bocancii de schimb, își lua lampa electrică și se ducea la colivie (lift) care îl urca la orizontul la care lucra. Aici se întâlnea cu noua familie (colegii de muncă) așa cum îi plăcea lui să le spună. Avea zile în care lucra manual cu lopata, ca vagonetar și zile în care era ajutor de miner, când stătea lângă un coleg la copturat frontul adică dezlipea piatra din tavan, după care scotea materialul din front și se arma, se asigura cu lemn sau cu TH-uri metalice, se bandaja cu lemn crăpat și începea perforatul frontului. Ambiția și dorința de a profesa l-au făcut pe D. I. să se înscrie la școala de artificier. Odată ajuns artificier, avea în grija lui alți mineri, iar el era cel care încărca locul de muncă, apoi pușca acel loc, după care ieșea afară din subteran, se spălau cu toții și se întorceau la casele lor. Așa era viața lui de zi cu zi, înafara acelor zile mai puțin norocoase când apăreau unele accidente: „am avut parte și de gazare și zile în care s-au rupt armăturile, dar echipa de salvare a venit în ajutorul meu și al celorlalți, deoarece știam că Dumnezeu ne veghează atât la suprafață cât și sub pământ”.

La 19 ani s-a căsătorit în localitatea în care s-a născut, a venit pe lume un băiat, iar după opt ani a divorțat de prima soție. Copilul a rămas în grija mamei, iar D.I. și-a continuat activitatea în subteran. În această perioadă de singurătate și-a întâlnit a doua soție. A venit pe lume o fetiță, iar după trei ani a divorțat și fata a rămas din nou cu mama. A întâlnit o a treia femeie, cu care a trăit 31 de ani fără să știe dacă a cunoscut dragostea sau așa a fost să fie călătoria lui în această viață.

La 63 de ani, pensionar fiind, s-a întors în Maramureș, loc care îi trezește multe amintiri, el lucrând o perioadă la mină, în M-ții Țibleș. În acea perioadă s-a creat o idilă între el și o femeie din acel loc, ea fiind căsătorită, cu familie și cu o poziție socială în acea localitate.

Într-o zi, hotărât, pleacă în căutarea acelei femei, pe care o găsește, spre bucuria lui, văduvă. Din momentul reîntâlnirii, scânteia s-a aprins în sufletul lui. Trăia din nou acele momente de bucurie și fericire din tinerețe. Rămas în acea casă, află că din dragostea pe care o avea în tinerețe cu acea femeie, s-a născut o fetiță frumoasă foc de care D. I. a aflat de ea abia la 63 de ani. În sfârșit și-a găsit liniștea, băiatul și fata din cele două căsătorii păstrează legătura cu el. Îl vizitează de câte ori le permite timpul, deoarece sunt departe de el. Nu a fost întrebat niciodată de ce a plecat de lângă ei, dar D. I. îmi mărturisește: „știu că într-o zi va trebui să plec în fața lui Dumnezeu, iar acolo va trebui să găsesc răspuns la toate întrebările care îmi vor fi puse”… mă îmbrățișează și îmi urează o viață binecuvântată.

O viață de om…. Uneori realitatea depășește ficțiunea. Câte povești neștiute se ascund în spatele unor chipuri de oameni pe lângă care trecem, îi salutăm, fără să bănuim câtă durere, câtă bucurie, câte neîmpliniri și câte căutări îi definesc! Îmi spun că povestea lui zbuciumată e pe sfârșite, poveștile noastre, ale tinerilor, abia încep….

Mihai Vlăduț MOLDOVAN
clasa a IX-a F
C. N. „Dragoș-Vodă”

Timeea Ivan s-a născut la Blaj, are 17 ani și este elevă la Colegiul Națonal I. M. Clain (Blaj). Este pasionată de literatură, a publicat poezii (debut absolut) pe site-ul „Cîrciuma poeziei” și, ulterior, într-o serie de alte reviste și site-uri: „Vitrina cu Poezii”, „Parnas XXI”, „Extemporal liric”, „Vocativ”, „Fabrica de Poezie” și „ECreator”. De curând, a primit vestea publicării câtorva dintre poeme în revistele „Banchetul”, „ România Mare”, „13 plus”.

De asemenea a participat, de-a lungul ultimilor patru ani, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină mențiune, clasându-se pe locul al patrulea din treizeci și trei de participanți. A luat parte la diverse activități literar-artistice, fiind inclusă în evenimente culturale distincte, la secțiunea poezie.

Azi, tânăra Timeea Ivan debutează și pe site-ul nostru „Salut, Sighet!”

***

în jur de șase dimineața

se trezește în jur de șase dimineața adică în
zori zorii sunt la șase vara dar
iarna sunt la cinci cel puțin asta
spune el el care nu mai
iubește nici animalele nici
nici covrigii calzi ce îmblânzeau agitația dimineților nici
nici părinții nici
nici monogamia nici
nici poligamia nici
nici nici nici
el nu mai
iubește nimic nu
mai privește nimic cu
ochi buni de parcă ar fi
vreun ursuz sihastru ce
se mulțumește cu singurătatea
și
și
și oricum era
ursuz și dacă nu
nu era singur sau
sihastru
sihaștrii nu vorbesc cu
nimeni nu ascultă de
nimeni nu mănâncă cu
nimeni nu râd cu
nimeni nimeni este
prietenul lor cel mai bun
poate că
așa e mai bine pentru ei poate
doar așa cred ei
sunt ca niște preoți siguri pe
ei siguri că
fac lucrul bun siguri că
sunt slujitori dedicați ai divinității
siguri sunt siguri pe ei dar
sunt ca mass-media de azi atât de
cenzurată încât încât discrepanța dintre
adevărat și fals nu se mai observă cum
se observă
discrepanța la logică și argumentare între
termeni între termenii afirmativi și
și termenii negativi
se trezește în jur de șase dimineața ca
să scrie și
merge în cișmigiu ca să
își extindă ura pentru
sinastrofie sau
nu știu ce nu știu
nu l-am
întrebat niciodată și
oricum nu puteam pentru
că mă
urăște și
pe mine da

***

în acel miez de noapte de martie

scriam cu stiloul și cu pixul și cu creionul
în acel miez de noapte de martie
eram de o calmitate debordantă
de pus la zid
cum i-au pus pe ceaușescu și pe elena
într-o zi de crăciun nu știu care zi
în noaptea dinaintea acelui miez de noapte dinaintea
zilei ce avea să urmeze
scriam nu știam ce are să se-ntâmple
a doua zi a doua zi am bătut același drum bătătorit spre
școală am
venit în același mijloc de transport cu aceiași
oameni plictisiți parcă de viață sau de nu știu ce
am deschis televizorul știrile nu
mai erau aceleași
am primit un apel de la mama cineva
apropiat nu știu cine nu îl
cunoscusem decât la o nuntă și oricum nu
vorbisem prea mult
avea virusul acela nu știu care virus
eu sunt din românia china e
departe și oricum nu aș
fi putut ajunge
la știri au
anunțat că vom sta acasă o perioadă scurtă
așa spuneau ei așa spuneau
se credeau binefăcători eroi poate erau
a doua zi am plecat acasă veseli credeam că
va dura doar o săptămână o săptămână nu știu câte
luni are are multe sau nu știu
știam nu știam știam știam
știam ce va urma cel puțin
anticipam după acea săptămână
totul avea să reintre la
normal la normal dar la care normal
eu încă aștept să se termine săptămâna săptămâna
aceea
eu nu cred în covid nu cred nu cred decât în
poezie sau în
ce mai scriu eu

***

pe banca din parcul de la heleșteul din

spatele palmelor ce
îmi țin inima în brațe și
își mișcă degetele în sus și în jos pe
coama ei cum sora mai mică o
piaptănă cu degetele pe sora mai mare când
părul îi este încâlcit de la
atâta suferință
și cu lacrimile mele îmi ud mormântul
și cu lacrimile tale îmi curăț sufletul
ca să trec în nesimțire curat și
citesc horoscopul de dimineață ca să
știu cât timp să îmi las inima să
fugă la tine

cu ochii tăi mă privesc
cu ochii mei te ador

Timeea Ivan

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org

Petale

Simțăminte reci și moarte,
Îngropate-n trandafiri,
Mai tresară, printre șoapte,
În definirea unei firi.

Bucle mari și-ntunecate
Ce ți se varsă pe umăr,
Ochi jucăuși, buze spurcate,
Și surâsuri fără număr.

Iară ochii tăi de sticlă,
Parcă desprinși dintr-o carte,
Îți pierd sufletul prin pâclă,
Iar tu vrei să pleci departe?

Tu, foaie albă de crin,
Cum mă lași în astă viață?
Cum mă lași singură-n chin?
Cum ai vrea să fac eu față?

Nu da drumul mâinii-mi reci
Ce te mângâie cu dor,
Strânge-o-n palmă, iar când pleci,
Să ții minte că te-ador.

Dar nu pleca, nu azi, nici mâine,
Cum n-ai plecat nici când te-am plâns,
Și de-ai mai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

Te rog, nu mă sparge încă,
Nu mă rupe-n bucățele,
Căci nu sunt făcută-n stâncă,
Sunt doar buchet de lalele.

Sunt doar un pumn de mărgele,
O frunză dansând în vânt,
Sunt un gram de praf de stele,
Un ghiocel ce s-a frânt.

Nu vreau să mă prăbușesc
Când adie-ntâia oară.
Vreau albă să înfloresc,
Ca un vis de primăvară.

Vreau să mă culegi pe mine
Dintr-un câmp întreg de flori,
Vreau să mă vrei lângă tine,
Vreau să vrei să-ți dau fiori.

Strânge-mă încă o dată,
Nu mă lăsa să mă sting,
Că-s o lumânare uitată,
Și după flacăra mea strig.

Tu, foaie albă de crin,
Floare gingașă de vară,
Simt că sufletul ți-e plin
Și-ți porți pe umeri povară.

Dă-mi o petală și mie,
Căci spinii tăi m-au străpuns,
Dar de-ai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

*

Mă uit

Mă uit la chipul luminat
Ce radiază ca un astru,
Și ascult râsu-i de băiat,
Că asta-i el – băiatul nostru.

Mă uit la ochii lui oceanici
Și lucitori, arzând ca stele,
Ce-nalță privirea, euforici,
Spre toate zâmbetele mele.

Mă uit la părul lui bălai,
Și printre degete-l simt moale.
Și parcă-i coborât din Rai,
Și luminează-a noastră cale.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Zâmbesc și plâng de bucurie,
Că am creat noi, amândoi,
O astfel de minune vie.

Mă uit cum a-nflorit a noastră
Iubire, de pus în ramă,
Iar bobocul, floare-albastră,
Aleargă și mă strigă ‘Mamă!’.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
De toate clipele apuse,
De acel drum, parcurs în doi,
De sentimente dulci și spuse.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Cum am înfruntat de toate,
Cum am simțit soare și ploi.
Dragoste, fără dar și poate.

Mă uit și nu-mi pot stăpâni
Nici lacrima, nici măcar râsul.
Mai știi ce-am zis, că vreau copii?
Uite,-l avem acum pe dânsul.

Mă uit și nu mă mai satur
De el, care încă nu pricepe
Că răul aș vrea să-l înlătur
Din calea sa ce-abia începe.

*

Ea

O neagră dantelă, fină,
Învelește trupu-i rece,
Iar pe-obrazul de petală
Un strop de furtună trece.

Și pășește ca prin flori,
Lăsând în urmă-i văl de fum,
Când pe umărul cel alb
Lunecă dâra de scrum.

Iar pletele-i despletite,
Peste ochii săi căprui,
Se strecoară pân’ la nasul
Ei înecat în pistrui.

Uite-i buza pătimașă,
Ruptă, căci ea și-o mușcase,
Așteptând o sărutare,
Cea pentru care luptase.

Și te vrea numai pe tine,
Te visează, venerează,
Speră la o re-ntâlnire,
Într-o zi, -ntr-o după-amiază.

*

O clipă

Doar o clipă, atât cer,
Și îți promit că-mi va ajunge,
Dar, să știi, n-am spus-o sincer,
Și nu-ți voi zice de voi plânge.

O clipă vreau, să te mai strâng,
Deși nu știu de-ți voi da drumul,
Iar dacă m-aprind, n-o să plâng,
Ci-mi voi lăsa în urmă fumul.

Dă-mi o clipă, ca să vezi
Câte simt când ești cu mine,
Sigură-s c-o să mă crezi,
Căci fierbe sângele-mi în vine.

Căci fierbe așa cum se zbate
Când îți simt degetele lungi,
Când inima ți-o aud cum bate,
Când lumea mi-o pictezi în dungi.

O clipă, și te voi ruga
Arzător să mă asculți.
Aproape implor, nu pleca,
Iar dac-o faci… Să nu mă uiți.

Și iată-ne-n ultima clipă,
Și ți-am promis că n-o să plâng,
Dar am mințit, inima-mi țipă,
Că vrea-n brațe să te mai strâng.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, C. N. ”Dragoș Vodă”

*****

Nori suflați de vânt –
prieteni în livadă
discutând aprins.

*****

Ploaie de vară –
soare întins pe ziduri,
vânt întors pe dos.

*****

Marea la reflux –
barză… două, pardon trei,
iar lună plină.

*****

Munte în beznă,
soare ascuns în palmă –
luminiș cu flori.

*****

Ploaie rece-n Mai –
la marginea drumului
o floare de mac.

*****

Munți înzăpeziți –
bufoni ce plâng în oglinzi
seară de seară.

*****

Copilărie –
grădina bunicilor,
puf de păpădii.

*****

Mere coapte-n fân –
scrisori îngălbenite
în iarna lungă.

*****

Bătrân în balcon –
în rotocoale de fum
pierzându-se, dus.

*****
Aprilie-n zori –
mâna ei pe ochii lui,
cer acoperind.

Marius VOINAGHI

Roata fântânii scârțâie, lanțurile se zbat sub greutatea găleții pline, în care s-a prins, de data asta, somnul cu mustățile lui lungi. E sărbătoare când monstrul din fântână urcă la suprafață. Și Bunica ne striga mereu, să-l vedem, „că cine știe cât a mai trăi”.

Bunica e de fapt străbunica. Eu le-am desemnat tuturor nume și așa au rămas pe veci: Buni (străbunica), Mama-Bună (bunica cea adevărată), Mama-Ica, Mama-Mia și mami. Astea sunt toate. Am trăit cu impresia că Buni e nemesis-ul meu. Asta până când cea adevărată a murit. Îi călcam iarba în grădină, parcă într-adins, ca s-o supăr. Ce mare lucru? O iarbă. Nu de aia s-a inventat iarba, s-o calce copiii? Îi prădam straturile. Păi, ce? Trebuia să pășesc în linie dreaptă? La câți morcovi, gulii, cepe și câte alea avea, ce însemnau câțiva pași de-ai mei ce stâlceau de-a valma recolta ei? O nimica toată, gândeam. Îmi făcea o plăcere nebună s-o sperii pe bunica atunci când, aplecată deasupra vănii, spăla hainele de mână. Mă strecuram tiptil în spatele ei, cuprinzând-o cu amândouă mâinile „Bau!!!”. Și Buni, verde la față, mă admonesta blând: „Onucă, într-o zi oi muri de spaimă!”

Îmi cerea să-i dau pana de uns cozonacii din „fioc”, eu căscam ochii mari, prefăcându-mă că nu înțeleg cuvântul. Trebuia să-i aduc ceva din „credenț” și eu dădeam asaltul bombănind, smulgând ușița curbată, cu sticla tăiată în fâșii subțiri, care se zguduia îngrozitor, gata să se facă țăndări.

Am chinuit-o. Știam exact de ce. Pentru că n-o iubeam. Că era rea. O iubeam pe Mama-Bună și Buni mereu mă certa că o sufocam pe bunica adevărată cu fel de fel de cerințe nebunești tocmai când ea era mai obosită. Ceream cartofi pai când ea se întorcea frântă din grădină, sau să-mi coasă haine la păpuși când ea nu mai vedea bine de atâta lucru. N-am înțeles nimic. Până în clipa când Mama-Bună a murit. Când am realizat că ea era un copil. Al lui Buni. Că-și proteja puiul chinuit de-un „fuck boy”.

Abia atunci am priceput că eu nu concepeam lumea fără nemesis-ul meu. O făptură mică, cu un chip încrețit, cu părul alb, cu mâinile strâmbate de muncă, aspre. Purta mereu sumna, pe care-o legăna când pășea, și o pânzătură albă cu flori albastre, „de tătă zâua”. Capul gol i-l vedeam numai seara, la rugăciune, când își desfăcea cununa. Codițele erau subțiri acuma și și le prelungea cu ațe. Seara își punea o cămașă de noapte lungă și îngenunchea, ca o sfântă, la marginea patului în care dormeam împreună.

Momentul ăla impunea tăcere chiar unor nemernici de prunci cum eram noi, care țipam, ne înghionteam și ne băteam ca orbii. Se lăsa tăcerea când ea spunea rugăciunile cu voce tare și făcea cruce cu mâna pe podea. Mătănii. Am aflat mai târziu. Evlavie, sfințenie, bunătate. Asta mi-a rămas în suflet.

Mă suiam cu ea în pat, strecurându-mă sub „duna” imposibilă, pe care-o împroșcam sălbatic după câteva minute. Urma ritualul de zmiorcăieli, eu protestam vehement că mă sufoc, că așa nu se mai poate. Că aveam s-o abandonez, să doarmă singură cu duna ei dacă nu-mi face pe plac și n-o schimbă. Uneori îmi duceam amenințările la împlinire. Părăseam lava fierbinte și fugeam în încăperea alăturată, în patul mult mai răcoros al mătușii. Dar, după cinci minute, mă întorceam spășită, cu lacrimi în ochi, la duna cea odioasă și la Buni, fără de care nu puteam adormi. Și ea mă liniștea, mă mângâia pe față, îmi ștergea lacrimile și-mi zicea: ” Onucă, nu mai si hunsută!”

Alteori, în scurtele pauze, după-amiaza, când căldura o alunga din grădină, venea în casă, se așeza pe o ladă de lemn, vopsită în verde, cu un capac solid. Acolo, cu picioarele suspendate, bătând un tact interior, ședea pierdută în gânduri, tăind metodic felii de măr. Așa, cu cuțitul într-o mână și cu mărul în cealaltă, suspina din adâncul sufletului ei, ca ecoul ce mi se întorcea când șopteam în fântână…„Ioi, Ilenuca me, Ilenuca me… cum te-ai dus și eu trăiesc…” Și lacrimile îi șiroiau pe obraz. Nu plângea în hohote niciodată, ci cuminte, cu privirea pierdută undeva, departe, unde Ilenuca ei, singurul copil, îi era vie, în brațe. Era rândul meu să-i șterg obrazul brăzdat, să o îmbrățișez, să o strâng tare și s-o readuc în odaia noastră.

Nu se plângea niciodată. Nu se văita. Când o pălea durerea de cap, venea în casă, cu o frunză uriașă de nu-știu-ce. Și-o plasa strategic pe frunte, sub pânzătura mea dragă, zicea că stă „om ptic, să se hodinea, până i-a îngădui durerea”. Nu deranja „duna-lava”, ci se punea la picioarele patului, într-o rână. Refuza orice medicament, pe motiv că n-o doare „așe jâb”. Și că nu poate „durni zâua în amiaza mare”. Dar, invariabil, adormea. Cu pisica lângă ea. Știam ritualul. Se trezea apoi buimacă, vinovată că doarme. „Ce rușine! Da’ cât am durnit???”. Cinci minute, mințeam.

Cu fustele în vânt, învăluită de treabă, cu pâini de copt în cuptorul plin de jar, cu beciul bogat mereu, cu o cămară burdușită cu de toate, cu o grădină impecabilă, cu straturi drepte și clare, cu porcii și „marhăle” hrănite, cu mâțele împleticindu-se printre picioarele ei mici, cu puii care-o recunoșteau drept comandantul suprem, cu oale, găleți pline cu leșie, cu poțiuni magice și puturoase din care ieșea săpunul de casă, cu miros de pământ și frunze, cu pânzătura ei albă, de „toate zilele”, o iubeam nebunește pe Buni.

Tăia frunze și tot felul de buraci pentru porci. Stătea pe un scaun mic, fixând cu picioarele o găleată mare. Mânuia foarte abilă un cuțit cam ruginit, cu lama lungă. Mă întreba de fiecare dată același lucru, întrerupându-mă din jocul meu frenetic cu păpușile, în care mă prefăceam că sunt învățătoare. „Onucă, auzi… tu mi-i cânta când oi muri?” „Ce să fac? Să-ți cânt? Da’ ce să-ți cânt?”, replicam eu, prefăcându-mă că n-am idee despre ce vorbește. „Nu, să MĂ cânți, când oi muri…” Urma un întreg război al replicilor care se curma cu învinuirile mele că vrea să moară și să mă lase singură. Numai așa se potolea. Eu zâmbeam. Știam.

Duminica era rezervată „besericii”. Mă șantaja să merg cu ea, motivând că i se va face rău și nu va avea cine s-o țină. Mergeam bombănind toți sfinții și toți popii care vorbeau pe nas ceva ce, oricum, nu înțelegeam. Atunci își schimba hainele cu cele de sărbătoare. Avea pânzătura neagră, cojoc ce-mi părea mereu nou, o sumnă de catifea, care se unduia și mai frumos decât cea de toate zilele. Ședeam în picioare cât era slujba de lungă, între babe clevetitoare și urâte și care miroseau altfel. Nu a pământ și frunze, ca Buni. Ci a bătrânețe. Mă mai puneam și-n genunchi, dându-mi ochii peste cap a nemulțumire. Pe drum spre casă veneam ținându-ne de braț. Inevitabil, câte-un lemn, pe marginea drumului, căzut din căruțele obișnuite pe vremea aceea, era reperat de ochii ageri. Se apleca cu pioșenie și-l punea sub braț. Eu aruncam o ploaie de reproșuri, că ne facem de râs. „Ce? Culegem ca săracii lemne de pe drum?” Ea, senină și netulburată de răcnetele mele zicea: „Ioi, da’ uite ce lemn bun de foc. Păcat de el. Cum să-l las în drum?”

Într-un an, am avut atât de multe mere de vară, încât Buni s-a hotărât să le vândă. A încărcat merele verzi și gustoase într-un căruț și, evident că mi-a cerut s-o însoțesc și s-o ajut. Fără să mă dezmint, m-am dus vociferând și acoperită de valul rușinii, „că ce, suntem săraci de vindem mere?!” Lumea venea și cumpăra în neștire. Buni le dădea aproape pe degeaba, că o durea sufletul să putrezească în spatele grădinii.

Mă petrecea mereu la poartă duminica, când deja eram mare, într-a șasea, și stăteam la bloc. Era gata cu binele, trebuia să plec acasă, că „api mâni începe școala”. Acolo, în poartă, îmi zicea iar, invariabil, replica de rămas bun: „Onucă, să sii cuminte și să nu te lași la băieți!” „Ce??? Ce-i aia??? Cum adică??? Ce înseamnă???” , o necăjeam eu, la fel, invariabil. Oh, cu cât drag respectam ritualul! „Ei, las’, că știi tu, să nu faci oarece purcării!” „Bine, Buni! Te pup!”, și fugeam pe stradă ca o bezmetică, întorcând mereu capul și agitându-mi cu putere mâinile.

Văd cu ochii minții și azi baticul ei sfânt, de toate zilele, alb cu flori albastre, sumna legănată în pasul ei vioi, mâinile strâmbe și aspre de muncă, fața brăzdată, ochii buni și blânzi, ritualurile noastre toate… De câte ori zăresc câte un lemn căzut dintr-o căruță, mă podidesc lacrimile, o țin pe Buni de braț, o strâng apoi năvalnic cu mâinile-amândouă și-i aud glasul bun „Onucă…”

Oana ȚÎNȚAȘ

Ceștile vorbitoare

Auzind ceva-n bucătărie
Degrabă mă duc, ca nu cumva să fie…

Ceștile cântând de zor
În lumina ”reflectoarelor”!!!
Că așa se dau ele mari
Stând pe rafturile super-tari!

Vorbele mele sună ciudat
Dar, ele chiar au… cântat!!!

Nu se poate așa ceva
Lucrurile sunt anapoda!

Dar vai! O ceașcă s-a spart!
Iar ele toate au strigat:”ce s-a-ntâmplat?!”
Pe fază fiind, le-am surprins:
Ele de frică s-au spart fără să le fi atins!

Când parinții acas’ au venit
Cioburi pe jos au… descoperit.

Eu ce să spun?
Că ceștile au cântat
Și s-au spart… automat??
Părinții m-au apostrofat:
“Dar aici ce se petrece?
Uraganul a trecut și jocul trece!?!”

Păi! păi! Da, asta s-a întâmplat!
Neștiind ce fac, ceștile s-au speriat!

Ei au decis să imi dea o pedeapsă:
Să curăț exemplar prin casă.

După ce totul am curățat
Cearta s-a terminat și…
Alte cești am cumpărat,
Mai frumoase, mai primenite
Dar… TOT LA FEL DE ZĂPĂCITE!!

MIHAI PATRICIA MARIA
Clasa a IV – a,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”,
Sighet

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth