Tragedia „Siberiei românești“: Și atunci, ce e libertatea?, proiecție unică la Sighet

Și atunci, ce e libertatea?, lungmetrajul regizat de Andrei Zincă după o nuvelă de Ana Blandiana, recompensat cu Premiul Publicului la TIFF și la alte festivaluri internaționale, are două proiecții la Cinema Mara din Sighetu Marmației în ziua de miercuri, 21 iulie, de la orele 17:00 și 21:15.

Și atunci, ce e libertatea? e un film bazat pe evenimente reale: o poveste despre dragoste şi supraviețuire în contextul deportării a 40.000 de oameni nevinovaţi de către regimul comunist, în 1951, în Bărăgan, aşa-numita „Siberie românească“. Filmul îl are în centrul său pe un profesor de istorie din Herculane care, în timpul unei nunți, este luat cu forța de comuniști, alături de soția lui și de alți șapte oameni. Grupul e deportat la sute de kilometri de casă în Câmpia Bărăganului, unde trebuie să supraviețuiască într-o zonă pustie și aridă în condiții infernale.

Trailer: 

 

„În 1951, în mijlocul conflictului creat de ruptura politică dintre Yugoslavia și Uniunea Sovietică, guvernul stalinist de la București a ordonat o epurare etnică și socială a unei zone de frontieră din Banat, urmată de naționalizarea tuturor bunurilor celor astfel dislocați cu forța. La numai câțiva ani de la deportarea evreilor de către naziști, 40.000 de oameni au fost deportați în România, în condiții șocant de similare, într-o zonă vastă, aridă și pustie din Bărăgan, unde au fost lăsați să supraviețuiască în condiții infernale timp de 5 ani. Singura lor vină era că posedau pământ și/sau nu aveau origini românești“, explică regizorul Andrei Zincă, cel care semnează și scenariul bazat pe nuvela Proiecte de trecut scrisă de Ana Blandiana. „Nuvela Anei Blandiana a reprezentat o excelentă oportunitate de a face un film din perspectiva zilei de azi despre libertate ca o experiență strict personală în interiorul și în afara unei societăți totalitariste, bazate pe frică“, mai spune Andrei Zincă.

Distribuția este una de zile mari și cuprinde cunoscuți actori de teatru și film din generația tânără, dar și veterani ai ecranului și scenei românești: Radu Iacoban, Iulia Lumânare, Cuzin Toma, Olimpia Melinte, Cristian Popa, Tünde Skovrán, Radu Bânzaru, cărora li se adaugă Magda Catone, Nicodim Ungureanu și Dorina Lazăr.

Și atunci, ce e libertatea? a primit luna trecută Premiul Publicului pentru film străin la Festivalul Internațional de la Sedona (Arizona, SUA). Laurii se adaugă Premiului Publicului pentru film românesc la TIFF 2020 și Premiului Publicului la Festivalul Filmului Sud-Est European de la Los Angeles. Lungmetrajul a fost proiectat cu succes la Muzeul Filmului din Munchen și recent a fost selectat în Festivalul Jade Jaguar din Brazilia, care are loc la sfârșitul lunii august.

Andrei Zincă este regizor, scenarist, actor și producător român stabilit în Statele Unite ale Americii, fiind fiul cunoscutului scriitor Haralamb Zincă. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, secția imagine, în 1979. A fost operator la filme precum Pruncul, petrolul și ardelenii și Iancu Jianu, haiducul. Între 1983 și 1985 a urmat cursurile de masterat în regie și producție de film la USC School of Cinematic Arts în Los Angeles. În 2006 s-a întors în România și a regizat serialul La Urgență, dar și lungmetrajul Puzzle. Andrei Zincă este unul din proprietarii Voxx Studios din Los Angeles și are două companii de producție și distribuție de filme și programe TV, specializate pe piețele din Europa de Est, America Latină și Africa.

***

Și atunci, ce e libertatea? este o coproducție România-SUA, produs de regretatul Călin Papură și de Andrei Zincă, și este distribuit de Transilvania Film, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și al Dacin Sara.

Comunicat de presă
Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet




Frontiere, „Frontiere”… (partea a II-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

Au trecut atâtea fenomene, am trecut peste atâtea frontiere, reale și imaginare, așezate peste spațiu, peste timp, peste viața însăși și acum le las deoparte și vreau să mă exprim, în câteva cuvinte, doar despre frontiere reale, pe care le-am trecut în toată legalitaea, îngăduința și buna primire, unde am cunoscut altfel de stări, cu totul alte manifestări de viață decât la noi.

În prezent ne aflăm în America, la fiica noastră, Ana Rodica, venită aici prin căsătorie și am obținut cu larghețe și rapiditate dreptul de viză pe 10 ani, apoi rezidența tot pentru 10 ani, cu drept de prelungire! Această rezidență ne dă deptul să ne bucurăm de asistență medicală fără nicio discriminare, practic aproape gratuită, manifestată cu scrupulozitate și confort, pe toată plaja afecțiunilor. Ne-am bucurat de aceeași bună primire și în Franța, unde copiii noștri au funcționat în jur de 10 ani, plecând acolo înainte ca România să aparțină de UE. După căsătorie, băiatul nostru a plecat în Anglia, la Londra, unde funcționează și în prezent.

Amândoi copiii au o solidă calificare, universitară și postuniversitară, dar, în posturile ce le aveau în țară, nu le ajungeau salariile pentru un trai decent și trebuia să-i ajutăm noi din pensiile noastre, mici. Învățământul și Sănătatea, unde ei funcționau, erau tot „cenușăresele” salarizării, pentru că s-a păstrat mai departe conceptul grav și criminal al ideologiei comuniste, că aceste două sectoare sunt „neproductive”!!! Oare poate fi productivitate fără instrucție, sau fără sănătate?!

Ei au fost, deci, obligați la acest demers de către conducerea discriminatorie și atât de vinovată a corifeilor țării, așa cum s-a demonstrat curând și de exodul masiv a milioane de români, care și-au părăsit casele, pământurile; și-au lăsat copiii în grija bătrânilor, în multe cazuri producându-se adevărate tragedii. Au plecat peste țări și mări, alungați de prostia și hoția manifestate la noi plenar, de cei responsabili cu destinele țării! Este îngrijorător faptul că se anunță noi măsuri, care să „blindeze” aceste „însușiri” până în anul 20 20! Este foarte trist că nici nu se întrevăd condiții de repatriere, ci dimpotrivă, depopularea țării este progresivă, cu sute de mii de emigranți așteptând să-i treacă frontierele.

Nu se poate să nu facem o comparație între acest masiv exod al românilor de acuma, spre alte zări, sufocând frontierele patriei, cu un altul, tot de milioane de cetățeni din aceeași patrie, de după 1945, sub regimul comunist ce se instala și se dezvolta, ei fiind târâți peste alte multe „frontiere” interioare, părăsindu-și casa, pământurile, familia, pe lungi perioade de timp, sau pentru totdeauna. Torționarii vremurilor au umplut cu ei închisorile existente, au umplut și lagărele de muncă de exterminare nou construite („mormântul reacționarilor”) de-alungul Canalului, 14 la număr și multe altele „în rezervă, în așteptare”, pentru a-i înlocui pe cei „eliberați” din viață! Au folosit și locațiile din stufărișurile dobrogene și încă tot le mai lipseau locații. Le-au completat cu acele deportări masive prin zonele pustii ale Bărăganului, sau prin alte părți, unde familii întregi – părinți, copii și bătrâni – la un loc, erau lăsați sub cerul liber, supuși unei încercări cumplite pentru construirea unui adăpost, sau pentru a găsi puțină hrană, asemănător sălbăticiunilor; pentru mulți n-a mai fost cale de întoarcere. Cele două exoduri, de multe milioane de oameni, atât de depărtate în timp, au totuși o legătură, sunt unite prin conceptul criminal al torționarilor de atunci, continuat cu cel de acum, adaptat timpului de stăpânii de azi, urmașii celor de atunci sau de către unii veterani, tovarășii lor de luptă, ascunși și protejați cu atâta strășnicie și forță, orientând și angajând țara spre „succesele” de azi, spre starea ei prezentă în care se află, mereu pe primele locuri, în rău și nu în bine.

În trecut, Partidul Comunist avea întrega putere politică și, ca o consecință, i-a revenit și întreaga putere economică a țării, de care a dispus dictatorial. În 1989 se auzeau două strigăte: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, un strigăt puternic al întregii țări și un alt strigăt, al unui tovăraș: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul știintific”. Este evident, cele două strigăte, cele două „programe” erau contradictorii și acestea au torsionat evenimentele, politice și economice, au determinat acea democrație originală, pentru care suntem mereu arătați cu degetul. Cred că se poate spune că „Revoluția” de atunci, dacă-i acceptăm existența, a fost neîmplinită, a fost deturnată și sacrificată înainte de a se fi încheiat. A fost o revoltă produsă și transmisă în admirația lumii întregi, iar evenimentele sălbatice ce i-au urmat, cu crime produse cu o rară bestialitate, au fost de o vinovăție condamnată tot de o lume întreagă, cu alte secvențe ce s-au tot produs și se mai produc, toate într-o notă originală. Victimele își dorm în liniște somnul de veci, iar crminalii, destui, calcă în pace și belșug pământul în care ei se află, cu procese amânate, casate, prescrise, redeschise și prelungite, probabil până când vinovații vor ajunge în prescripție naturală, prin trecerea și a lor la cele veșnice, în această „sarabandă” a proceslor infestate politic și care nu se mai termină. Până la urmă, Istoria îi va condamna în paginile timpului, în speranța că nu va fi tot de tip „Roller”.

S-a acordat de îndată toată puterea economică acelorași structuri, acelorași personaje, tovarășilor de luptă, „baronii politici” de atunci devenind „baroni economici” și, automat, le-a revenit tot lor și puterea politică. Pentru că cele doua entități, „Puterea Politică și Puterea Economică” se deteremină una pe cealaltă, în ambele sensuri. Sunt mici excepții, nesemnificative.

De aceea, se poate spune că s-a realizat doar un mic balans formal în această devenire, o simplă schimbare de poziție, o trecere de pe „stânga” pe „dreapta”, acestea amestecându-se mereu în mod ciudat, neștiind care-i una, care-i alta, în adaptarea „isteață” și „perversă” la noile condiții.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în aceste țări străine de toată atenția și grija copiilor, care nu ne-au lăsat singuri, ne-au luat cu ei, cu toate posibilitățile de împlinire din partea administrațiilor acestora, sub toate aspectele, unde niciodată nu ne-am simțit străini, nestingheriți nici în păstrarea sentimentelor noastre naționale, în demnitatea și frumusețea lor. Ne-am desfătat însă și cu atâtea frumuseți peisagistice, pe așa largi spații, unele mai îmbietoare ca altele, atâtea obiective turistice, de civilizație și cultură, cu atâtea realizări ale creativității umane sau oferite de natura însăși, adevărate minuni ale Pământului, așa cum le-am întâlnit în Franța, în Anglia, în America și în alte părți. Au fost și sunt extrem de multe și spațiul, ca și puțina iscusință de a le descrie așa cum merită, mă împiedică să o fac și le amintesc doar. Nu pot, totuși, să nu spun, fie și numai în treacăt, despre splendida excursie de o săptămână făcută în Arizona, unde am vizitat „Marele Canion”, „Pădurea Pietrificată” și altele, unice în felul lor, printre acele minuni ale Lumii, care te încarcă cu atâtea frumuseți, desfătare și siguranță de prezența umană și despre care te poți exprima mai deplin doar prin imagini, prin ceea ce vezi: „fără cuvinte”!

Printr-o situație de conjunctură ne aflăm azi în aceste locuri, în această stare, să-i zicem un fel de „refugiu”, benefică sub toate aspectele: confort și îngrijirea vieții, care ne încarcă cu multe satisfacții și bucurii, deși sunt spre un final de drum, într-un fel de „tranzit”. Fără acestea, rămâneam în ținuturile Patriei, unde mi-a fost Frântă și suprimată Adolescența și Tinerețea cu atâta brutalitate și chinuri, înstrainându-mă atât de mult de aceasta, cu afirmația, justificată: „ce bine era dacă acea Patrie nu era”! și unde, altfel, rămâneam doar cu bucuria, de măreție se poate spune, ce o dă suferința pentru realizările „de acasă” din acea vreme, atunci când am făcut : „ceea ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie”. Dar putem spune că a fost și s-a terminat (?), așa cum este un fel de a considera evenimentele, urmările! De aceea, eu consider aceste enorme bucurii și satisfacții, această stare de confort, ca o convertire, o compensație și substituție târzie pentru cele îndurate atât de greu și de mult în Patrie, în acea perioadă de o rară și vinovată cruzime, pe care încerc să o las deoparte, să consider acele trăiri cumplite „întemnițate” și trecute în lumea lor. Pentru aceasta aducem în primul rând mulțumiri Domnului, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o pentru a le putea trăi; mulțumim apoi copiilor pentru multa grijă ce ne-au purtat-o și ne-o poartă, pe toate aceste spații departe de țară, nestrăini ei și nici locurilor pe unde suntem; dar trebuie să mulțumim și multor State, pentru toată larghețea cu care am fost și suntem primiți și tratați în aceste „refugii”, pe unde nu am găsit cuvântul „străin” în vocabular și unde ne putem desfășura viața în tot firescul ei; o mulțumire în toată plinătatea cuvântului, deși greutatea acesteia nu cântărește mai mult ca bobul de nisip de pe munții de dune pe care s-ar afla.

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

(Minneapolis, 11.08.2018)