1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021

Pentru mine Amurgul vieții ca și Zorile s-au repetat mult, dar multul lor este relativ față de „timpul din Lumea lui”.

Am ajuns la o vârstă „bogată”, peste toate așteptările și, prin câte locuri m-au purtat pașii, am avut o copilărie fericită, pot spune, singura din etapele vieții cu această trăire. Peste celelalte s-au suprapus, într-un fel sau altul, mai devreme și mai tărziu, de prea multe ori, suferințe nedrepte de neimaginat, în afara voinței mele, care am fost obligat să le suport, în forță. Cu toată străduința mea cinstită, corectă, onestă și demnă, de a le face fericite aceste etape de viață, pentru mine și pentru cei din jur, nu s-a putut, în conjuncturile vremilor, am fost împiedicat de acestea. Am ieșit din strânsoarea celulelor și din țarcurile muncilor forțate aproape un schelet și, încetul cu încetul mi-am format o pregătire solidă, cu un efort deosebit, cu multe întreruperi, șicane. De la spațiile înguste, care aproape te striveau, am ajuns să survolez spații largi, Mări și Oceane, lumea largă, într-o familie unită, acuma în alte conjuncturi, purtând însă mereu cu mine suferința și ticăloșia ce mi-au străpuns organismul și au rămas în profunzimea lui, de peste 30 de ani.

Am sprijinit copiii, în cea mai fermă preocupare, pentru a-și realiza o pregătire solidă și au realizat-o. Aveau însă salariile așa de mici, că noi le plăteam chiria și altele, din pensie. Amândoi vorbesc fluent limbile franceză și engleză. Dar a venit în țară o echipă de francezi, care recrutau informaticieni. După interviu, la o lună, era cu contract de muncă în Paris, cu o remunerație conformă și, acum, ne ajută el pe noi. În scurt timp, conducea o echipă de mai mulți informaticieni și a realizat mai multe studii în domeniu, fiind în relații de srviciu și cu specialiști din SUA. Franța era mai aproape și mai convenabilă familial. În scurt timp, a dus-o și pe sora lui acolo și funcționa ca secretară la un barou de avocați. Au plecat din lipsuri, greu de suportat, nu de „buieci”, când România nu intrase încă în U.E.

Revoluția noastră, cea din „Răsărit”,
Sperăm că multul „bine” l-a adus.
Dar cât de mult aceasta ne-a dezamăgit,
„Obligându-ne” să trecem spre „Apus”.

Baronii politici de ieri, deveneau baronii economici da azi, aceiași, nesătui în a-și face doldora buzunarele, cu o lăcomie sălbatică.

Îi vizitam de sărbători, iarna sau vara, atunci când aveam o stabilitate cardiacă. În țară nu voiau să mă opereze, fiind prea în vârstă și eram un pacient obișnuit al secțiilor de urgență cardiologică din Borșa, Baia Mare, Cluj-Napoca. Ne-am și cumpărat un apartament și ne-am mutat la Cluj, mai aproape de un centru cardiologic puternic. Am fost de două ori la terapie intensivă, de 1o și respectiv 6 zile. După intrarea în UE, am lut „Certificat Internațional” de asigurare și stăteam mai mult la copii, iarna și vara. „Vizitam” Parisul! Ne-am pregătit locul de veci la un cimitir din Cluj, iar pe placajul din marmură neagră, de pe cruce, ne-am trecut numele, prenumele și data nașterii, urmând ca, la vremea potrivita, să completăm și restul. O să-l facem cadou cuiva, noi nu cred să mai putem ajunge pe acolo, cu neputințele noastre; am fi și singuri. Câte traume produce lăcomia administrației țării, politica, hoția!

Tot în Franța am făcut cele două operații pe cord, în 2007 și 2010, de 4 ore fiecare, în afara timpului de scanare, la fel de lung, de către un chirurg român, Dr. Marius Andronache, unul din cei mai solicitați în Franța pentru ablații cardiace. Deși a dat concurs și a reușit la Cluj, locul nu l-a putut ocupa, pentru că rămânea în rezerva pentru o „beizadea”. De atunci, inima s-a calmat și doar din acest an au început aritmiile, cu vârsta, dar cu schimbarea medicației, se pare că s-au mai stabilizat.

După câțiva ani, Rodica a plecat în USA prin căsătorie și ne-a obținut dreptul de vizită, dar nu puteam rămâne odată mai mult de 6 luni. Cum în timp puteau apare probleme medicale, extrem de scumpe, de neachitat, ne-a obținut rezidența și, cu aceasta, avem dreptul de asigurări sociale. Plătim lunar doar o sumă mică, după pensia noastră. Ea a fost angajată în State într-un foarte bun srviciu, în domeniul financiar, cu o largă rețea în toată America.

După puțin timp, a plecat și Victor în Anglia, prin căsătorie cu o doctoriță din Iași, care lucra acolo, cu pregătirea lui găsindu-și imediat un loc bun de muncă. Acuma au ambii și cetățenie amaricană, respectiv engleza și sunt stabiliți acolo. Și-au cumpărat fiecare casă, cu plata în rate, costul chiriei fiind precum ratele, dar sunt alte condiții, libertăți și, în final, rămâi proprietar. În fiecare vară mergeam în țară, pentru 2 luni, făcând întrerupere cam 10 zile la Londra, la dus și la întors, unde eram într-o bucurie nespusă, în jocul nostru cu cele două nepoțele, două minuni de fetițe. După Brexit, eram doar în trecere, asistența socială fiind pentru noi suspendată acolo. Ultimii 10 ani i-am petrecut la fiica noastră, Ana Rodica. Suntem cu ea și cu nepoțelul nostru, Samuel, clasa VIII-a deja, foarte capabil și cu o voce deosebită. Ea ne îngrijește forte bine și o mai ajutăm și noi cât putem.

De 3 ani n-am mai fost în țară; aveam biletele de drum, dar eu am căzut și mi-am fisurat rău mâna dreaptă, trebuind să anulăm plecarea; a apărut apoi pandemia. Sperăm ca la vară, daca sănătatea ne va permite, să mai mergem o dată în România, prin unele locuri dorite.

Începând din martie 2018, am început să scriu pe calculator, amintiri de viață, neavând ce face, pentru a-mi mai activa memoria, fără a o lăsa să se degradeze prea mult. Am trimis un articol la „Salut, Sighet!”, condus de doamna Oanța Brîndușa, profesoară de limbi clasice, la CNDV, Sighet. Articolul a fost foarte bine primit cu mulțime de vizualizări și comentarii. Doamna prof. Brîndușa m-a încurajat să mai scriu, să trimit articole. Am fost trecuți cu soția la Corespondenți Diaspora și, în trecerea timpului de peste 3 ani, am trimis și mi s-au publicat peste 6o de articole, mai multe comentarii și alte publicații pe Facebook-ul nostru și pe al „Salut, Sighet!”. Îmi pare bine că la această vârstă am discernământ, că memoria s-a schimbat foarte puțin și pot construi fraze care, prin calitatea lor, permit trecerea spre conținut, mai mult memorialistic, scopul articolului. La vârsta aceasta se poate că „Amurgul” sau „Zorile, la un moment dat, oricând, să nu mai apară și atunci cred că este necesar, cu un minim simț de bunăcuviință să spun câteva cuvinte despre această activitate.

Aduc mulțumiri și mult respect întregii echipei de redacție a siteul-ui „Salut, Sighet!”, care, fiecare în parte și toți împreună au făcut să apară această mulțime de materiale, de o calitate sau alta, care, în mulțimea lor, mi-au adus nespus de mari și multe bucurii, chiar și prin faptul că m-au făcut să manifest prezență și nu o absență prezentă, în această secvență de viață. În același timp, îmi cer scuze, dacă, uneori, cu totul involuntar, am produs disconfort, de un fel sau altul cuiva. Le urez multă sănătate tuturor, cu bucurii și multe succese în viitor, pentru toți și pentru cei dragi lor.

O mulțumire aparte aduc doamnei profesoarte Oanță Brîndușa, cu care am avut o densă cooperare, dumneaei fiindu-mi îndrumătorul și protectorul meu în acest demers, dânsei datorându-se întreaga mea evoluție. Dar, așa cum se întâmplă în general, uneori, protectorul poate avea și reproșuri sau disconfort pentru aceasta. La început se exprima că-i pare bine că m-a „descoperit”. Dânsa are un program deosebit de încărcat, cu o vastă rețea în toate domeniile, social, cultural, artistic, administrativ, economic, didactic…  și eu am deranjat-o mult cu anumite corecturi și cu multe alte detalii și oricare au fost acestea, le-a soluționat. Nu știu dacă pe parcurs sau în prezent, mai păstrează această apreciere pentru mine, dar mi-ar părea bine să nu fi devenit regret. În comunicările avute, am găsit numai bunavoință în a mă ajuta și sprijini mereu, în articole și comentarii, orice prezență fiind însoțită de mult respect, deși se pot face repeziri mascate și prin astfel de comunicări. Dar au fost exprimări în toate, totdeauna, sub forma unei prietenii respectuoase de la început, cu care dânsa ne-a onorat. Foarte greu s-ar putea realiza o recunoștință potrivită pentru toate acestea și mai mulți cred că ar trebui să spună același lucru. Dar o asigur de păstarea unui profund respect și a unei înalte prețuiri, prietenii, chiar în situația când s-ar produce anumite manifestări ce nu mi-ar plăcea. Agreabilă prezență a fost și fiica dânsei, frumoasa și inteligenta masterandă Sebastiana Joicaliuc, din ale cărei poezii am avut și inspirația de nuanțări de articole. A fost tot timpul între noi un respect, apreciere și prețuire depline. Le doresc, din inimă și suflet, cu mult drag, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, împreună cu toți cei dragi!
O persoană de baza în acest colectiv este și domnul inginer Ion Mariș, care prospectează nevoile Sighetului în diverse domenii și, din când în când, intervine cu câte un articol de mare întindere, cu mii de vizualizări și largi dezbateri. Am avut și câteva contacte directe cu dânsul (on-line).

Am mai avut câteva corespondențe pe articole și comentarii cu doamna profesoară Luminița-Erika Colopelnic, desfășurate cu mult respect, aprecieri și eleganță.

Mi-au produs însă o bucurie enormă felul în care au fost primite articolele, cu mulțime de vizualizări și, mai ales, marea mulțime de comentări, deosebit de frumoase, atât pe articole cât și la „scrisurile” pe facebook. Am comentat și discutat cu mulți elevi sigheteni articole și comentarii, deosebit de frumos și am evidențiat totdeauna succesele lor remarcabile.

L-am citit pe părintele Marius Vișovan, cu multă plăcere și respect și am avut parte de comentarii ale dânsului, deosebit de plăcute, apreciative, uneori în formă mai concisă, simbolică.

Se detașează aici, la comentarii, Domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu o largă distribuție pe mulțime de articole, cred, cel mai amplu comentator. Le analizează în profunzime, cu detalii, pe tematica lor, într-o foarte corectă interpretare și semnificație. Sunt rare și articolele mele (câteva) care să nu le fi comentat și din lecturarea lor, se vedea că înțelege perfect fenomenul memorialistic al acelor vremi. Toate manifestă o formă detaliată, într-o logică corectă, cu multe aprecieri în trăirea și indurarea lor.

O mulțime din foștii mei elevi au făcut comentarii superbe la mai multe articole, ei necunoscând, ca elevi, situațiile dramatice prin care am trecut. Așa a fost prof. Bălin Petru, matematician, Chiș Gheorghe, inginer industria textilă, Chiș Dumitru, profesor de matematică ș.a., și multe eleve, cu nume schimbate prin căsătorie și mulți necunoscuți. Felul cinstit și plin de revoltă în care au interpretat cumplita și masiva detenție comunistă, sălbăticia ei, aprecierile solidare în îndurarea acestora, în toată silnicia lor, m-au emoționat profund.

Mi-a produs o enormă bucurie și satisfacție comentariul scriitoarei Antonia Luiza Dubovici, la articolul „La Răscruce de Drumuri” (04.02.2021) și altele, în care, pe lângă elogiul adus victimilor acelor cumplite barbarii, arăta și că înțelege acele cumplite fenomene memorialistice. Scrie: „Vă citesc de fiecare dată cu un deosebit interes. Povestea vieții dvs. este subiect de carte și film. Vă mulțumesc din suflet pentru aceste împărtășiri, le prețuiesc din adâncul inimii. De asemenea, sunt plină de gratitudine pentru fiecare tânăr care a luptat pentru o Românie mai bună și s-a sacrificat până la sânge, cu lacrimi, cu timp, cu viață. Dumnezeu să vă răsplătească pentru fiecare gest de bunătate și pentru deciziile nobile și demne pe care le-ați luat, de-a lungul vieții dvs. Dumnezeu să vă dăruiască multă sănătate și bucurii, alături de cei dragi!„.

Îi doresc, din inima și suflet, cu tot dragul, multă sănătate, cu bucurii, împliniri și numai succese, alaturi de familia dumneaei, dragă și scumpă.

Doresc la toți participanții la activitățile amintite, sub orice formă, de orice fel și oricum primite, multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Scuze pentru unele nominalizări omise, fiind totuși cuprinse în respectul și urările apreciative generale, făcute cu tot dragul, din toată înmă.

Cu tot respectul și prețuirea, cu urări de multă sănătate, cu bucurii și numai succese, împreună cu cei dragi. Mă închin nobleței manifestate în toate relațiile avute cu toți, în aceste activități.

Gheorghe BĂRCAN

În primăvara anului 1949, cei 18 deținuți politici maramureșeni (grup ce a fost numit mai târziu „lotul Vișovan”) erau închiși la Sighet în așteptarea procesului. În ciuda condițiilor foarte proaste, faptul că erau împreună în celula 74 – se puteau ruga împreună, puteau povesti și glumi – făcea ca atmosfera să fie destul de destinsă, tinerească (majoritatea aveau sub 20 de ani, iar profesorul Vișovan – 22). Pâna când a apărut o veste neașteptată, care putea îngheța orice bucurie…

Gheorghe Andreica își amintește: „Într-una din zile, Aurel Vișovan este scos din cameră după servirea terciului. S-a instalat între noi o tăcere de mormânt. Fiecare în felul său își punea întrebarea: oare de ce l-au scos ? Întârzia să se întoarcă. Veni și masa de prânz, veni și cea de seară și tot nu s-a întors. Abia înainte ca clopoțelul de la parter să sune numărătoarea de seară ușa se deschise și Vișovan intră în cameră. Pe fața lui se citea îngrijorarea dar nu l-am lăsat ci, înconjurându-l, l-am întrebat: „Ce noutăți ne aduci ?” După ce a suspinat una din toată ființa lui ne anunță că a fost legiferată pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile politice în care ne încadram și noi. Un moment de uimire cu tăcere profundă.

Am rupt eu tăcerea luând cuvântul retoric: „La noi în sat când se întâmpla să moară tineri de vârsta căsătoriei dar necăsătoriți, după înmormântare, atunci când se face pomana, se face nunta care nu avusese loc. În acel moment nimeni nu are voie să fie trist, toată lumea se veselește ca și cum acea nuntă post – mortem ar fi adevărată. De când e lumea nimănui nu i-a fost dat să joace la propria sa înmormântare. Noi suntem primii…Deci Nelule, Gicule, Costică, începeți „dirlaiul”!

Nelu Dunca dădu semnalul cu un „hei” și unde n-am început să jucăm o „feciorească” de s-a cutremurat pușcăria. Și am jucat și tropotit până ce am obosit și ne-am întins cu toții pe paturi…Tocmai atunci se deschise ușa pentru numărătoare. Gardianul de pe secție ne zice: „Mă, voi dărâmați pușcăria și unde veți sta?”. Eu, făcând pe bățosul i-am replicat: „Nu acum, dar mai târziu tot vom dărâma-o!” (relatare de Gheorghe Andreica)

preot prof. Marius VIȘOVAN

sursă foto: www.memorialsighet.ro

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor

Am trăit în toată plinătatea ororile închisorii comuniste, în condiții limită de viață și le-am redat secvențial și concis în mai multe materiale, care mi-au fost publicate pe site-ul www.salutsighet.ro, doamna prof. Brîndușa Oanță oferindu-mi cu multă bunavoință și înțelegere găzduirea lor. Pentru aceasta îi aduc multe și călduroase mulțumiri, rugând-o în același timp, să transmită mulțumirile mele și colegilor de redacție. M-a bucurat mult publicarea acestora și atâtea comentarii pe marginea lor, deosebite, «intervenții vindecătoare» în toate exprimându-se reprobarea pentru cruzimea persecuțiilor comuniste și, în același timp, respectul pentru cei ce le-au indurat.

«Petrecerile» acelor vremi erau așa de diferite, dense și variate, de la o zi la alta, de la o lună la alta, sau de-a lungul anilor, cu momentele, surprizele, mediul și psihologia lor, încât le-ai putea prezenta într-un volum pentru orice locație, sau interval mai scurt de timp. Redarea unor evenimente memorialistice, care sunt atât de depărtate de firescul unui comportament uman, sunt mai ușor admise, receptate de public, chiar dacă forma de expunere a lor este mai modestă. Altele, cu personaje și acțiuni create, cu ficțiuni, în cadrul formei literare alese reclama celui în cauză, anumite calități literare, de redare, însușiri care mie nu mi se pot pretinde sau imputa! De aceea, am fost puțin încurajat și am abordat doar evenimente mai ales pe această temă, trăite de mine și expuse în realitatea lor.

Cine a vizualizat articolul amintit, poate observa că anul 1954 mi-a fost foarte dens în evenimente, mult diferite unele de altele; pentru mine, a fost și un an de referință. Temnița, eliberarea, apoi în intervalul dintre un an școlar ce se încheia și altul care începea, am promovat clsasele a IX-a și a X-a, cu Maturitatea, prin examene în două sesiuni integrale, la fără frecvență și am reușit și la examenul de admitere la Facultate, cu un «greu» extrem de greu, apoi începerea în același an și a studenției, care a continuat cu studiul în condiții optime. Ce puteam dori mai mult? Dar, după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, în 08.02.1958, am fost bătut și exmatriculat din Facultate, de peste tot, pentru refuzul, din nou, în recidivă, de a colabora cu Securitatea, deși știam ce mă poate aștepta. O sancțiune extrem de brutală, inumană și ilegală, care mi-a adus aminte că trăiam în «Iadul bolșevic». Acest eveniment a fost «răul» cel mai rău ce mi s-a întâmplat în acea perioadă și, de aceea, doar pe acesta l-am redat, în toată nelegiuirea și hidoșenia lui politică. Au mai fost multe alte persecuții, multe necazuri, în jurul acestei ilegalități (un rău nu vine niciodată singur), multe suferințe, dar acestea nu se pot compara cu cruzimile tratamentului din detenție, cu viața la limită de acolo. «Pe afară» poți să-ți alegi un meniu acceptabil la o masă, decent, să dormi în condiții comode într-un pat, să vezi un spectacol și atâtea altele, cu toate restricțiile impuse. De aceea am să mă și opresc cu relatarile de acest fel, trebuind sa le spun într-un fel «The End», chiar dacă vor mai trece unele secvențe prin această «sită», mai restrânse sau de alt fel, dacă vor fi admise. Trebuie să păstrez puțina legătură cu cine a manifestat așa multă înțelegere și respect în colaborarea avută, când poate v-am și agresat cu prea multe materiale, cu toate corecturile lor, chiar dacă aceasta ar semnifica doar un Salut (!), cu tot respectul, pentru «Salut, Sighet!», site-ul dumneavoastră atât de mult solicitat și respectat.

Desigur, printre materialele reclamate de acest site sunt prioritare mai ales acelea legate de cerințele orașului, de analize economice, cultural-artistice, spirituale, învățământ, legate de infrastructură, reconstrucții, zone de agrement și atâtea altele de care are nevoie localitatea, pentru corecții și dezvoltare, care se și dezbat atât de mult aici. Eu am adăugat la fiecare final de articol:… «fost elev al Liceului Dragoș Vodă din Sighet». Îmi place să spun aceasta, poate prea mult repetată, dar am fost elev al acestui liceu 5 ani, unde m-am simțit extrem de bine, port mult respect profesorilor care ne-au facut educație și instrucție, rămânând cu «nostalgiile» timpului, acesta fiind și singurul loc în care am trăit o mică parte a adolescenței, în libertate, cealaltă parte fiindu-mi arestată, împreună cu tinerețea întreagă. În acest fel sunt oarecum legat de Sighet, care, împreună cu Clujul sunt orașele mele de inimă și suflet. Indirect, materialele de memorialistică publicate au și ele legătură cu Sighetul, fiind solicitări a se face cunoscute opresiunile comuniste, la Simpozioanele de la «Memorialul Sighet». Acest Memorial de la Sighet este așezat de Consiliul Europei alături de cel de la Auschwitz și de Memorialul Păcii din Normandia, prin structura lui fiind primul Memorial din lume dedicat Victimelor Comunismului. Este spre lauda Sighetului că a dat spre construcție și dezvoltare acest imobil, pentru un scop atât de nobil și măreț, din care Doamna Ana Blandiana, împreună cu soțul dânsei, Romulus Rusan, cu sprijinul unor oameni privați, de nădejde, asociații (statul român a «tăcut» mai mult, aici) și, mai ales, cu sprijinul Consiliului Europei, au reușit să transforme acest imobil în ceea ce vedem astăzi, o Instituție de Măreție și Renume național, internațional și mondial, care, împreună cu Cimitirul Săracilor și cu Școala de Vară, formează arhitectura Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. În revanșă, acest Memorial poartă numele orașului Sighet pe toate meridianele lumii!

Vreau să las deoparte cu totul materialul expus, în toate articolele publicate, toată teroarea pe care ele o cuprind, să evadez oarecum dintre acestea și să nu mai amintesc nimic de torționari, de diabolica Securitate, suferințe, de bătăi, înfometare, îngheț, munca de exterminare, celule în beznă, șobolani, afecțiuni grave, garduri de sârmă, toate acestea care-și făceau parcă libertate și viața multiplu întemnițată, ca și cum ele nu s-ar fi produs, petrecut, ca și cum nu le-aș fi trăit. Am să parcurg cu gândul trăirile de viață, fărâmițate atât de mult, așa cum au fost ele, așa cum le-au executat acei torționari nemernici, acuma în lipsa lor totală. În felul acesta, să trec peste toate, în cuprinderea lor succesivă, să le privesc ca spectator pe tot spațiul în care ele au fost prezente și chiar peste acesta, până azi, așa cum s-au așezat peste vremi, în realitățile și rânduielile sau neorânduielile lor, ale timpului. Deci, o evadare retrospectivă cu prelungirea ei în imagini de perspectivă, care să-mi permită ca, în final, să deschid ochii și să pot spune: ce coșmar, ce vis urât a fost, ce bine că nu s-a întâmplat aceasta, că a fost doar un vis! Ar fi, într-adevăr o «Evadare», o curățire a vieții de atâtea mizerii ale ei, de atunci și de mai apoi. Încerc să evidențiez acest fel de evadare prin titulatura și conținutul simplu:

În loc de Epilog. Ca o concluzie, o retrospectivă, un „În loc de Epilog” pentru acele timpuri cu greu „petrecute”, s-ar putea face afirmația că, pe tot parcursul celor trăite de mine, am fost mereu întâmpinat cu verdictul „mai târziu”, foarte rar din motive personale, familiale și altele, dar mai ales din motive pizmașe, impuse de orânduirea rea a „vremii”. Astfel, am început mai târziu ciclul gimnazial, determinat de ocupații străine, terminându-l tot mai târziu; liceul l-am înterupt, fiind alungat din el, și l-am reluat după 5 ani, terminându-l mult peste vremea lui; eliberarea nu mi-a fost nici ea favorabilă, ieșind de acolo după 6 luni de la data fixată, deci tot târzie; facultatea am început-o și am fost obligat să o întrerup, terminând-o după 10 ani de la începerea ei, în loc de 4 ani și, cu toate că eram un student foarte bun; parcă aș fi trecut fiecare an cu repetiție. Datorită acestora și a stărilor de incertitudine, am început viața de familie mult mai târziu, la 37 de ani! (reținere pentru optica și moralitatea vremurilor, teama de nereușită, procese ș. a.). O singură etapă de viață a venit cu 4-5 ani mai devreme, cu un bonus de timp: pensionarea, impusă de afecțiuni cardiace grave, dar nici ea nu mi-a fost spre bucurie; poate organismul nu a fost suficient de rezistent! Cu toate adunate la un loc, până și aceste încercări de scriere, de redare memorialistică a celor petrecute, de mine și de atâția alții, au apărut la o vârstă cand poate interveni incoerența în logică, în judecăți, în exprimări, în continuitatea și corelarea lor, au venit, după cum se vede, tot târziu. În concluzie, toate etapele importante de viață: pregătire, profesie, familie ș. a. au avut mereu avizarea „pe mai târziu”, tot în recuperare. La baza acestora a stat „nepotrivirea” vremurilor!

Cât de mulți ani s-au adunat și s-au pierdut în toate acestea, „pe mai târziu” și cât de mult au obosit!

Insistența mea de a pune realizările, situațiile, acolo unde le era locul la vremea lor, nu se asocia totdeauna bine cu acesta, în formă și conținut, trăind după aceea în alte vremi, cu psihologia lor, o altă psihologie. De aceea se produc uneori neconcordanțe, zdruncinări. Să faci mereu ceva în loc de altceva nu când trebuia, ci altădată, e un fel de a zice că ai recuperat, dar sunt goluri în timp, ocupate mai apoi și ele acolo rămân goluri; întoarcerea în timp nu este posibilă și pierderea este ireversibilă. Adolescența și tinerețea își au locul lor în viață, cu trăirile lor atunci și ele nu pot fi plasate altcândva, când ești adult și rămâne în locul lor doar un regret, pe un spațiu neocupat.

Dar, totuși, victoria enormă si totală asupra „răului” atât de rău, cu un moral de excepție, determinat de cele deja afirmate, a favorizat o tâșnire a mea în perspectivă și, deși slăbit fizic, mi-a dat o forță de neoprit, punând peste cele cotidiene realizările pierdute, rând pe rând, în plinătatea lor, într-o altă perspectivă și speranță nouă de viață, care se și realiza, având uneori senzația că am și depășit poziția ce aș fi avut-o într-o evoluție firescă a ei. Se contrabalansa astfel regretul pentru cele pierdute, cu bucuria deplină și de neînlocuit a celor câștigate și care, parcă, le depășea pe acelea. Îmi vine în minte pilda Mântuitorului, cu fiul risipitor, când reîntoarcerea lui a determinat o bucurie mai mare decât pentru cele prezente, pentru că el „mort era și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat” (Luca, cap.15 ). Deosebirea este că acel fiu, el singur s-a risipit, era ca și mort, apoi a înviat, a fost pierdut pentru că a urmat îndemnurile celui rău, dar s-a aflat. Mie, însă, mi-au fost risipiți de alții, 12 ani dintr-o parte atât de frumoasă a vieții, aproape am fost ucis și am înviat, m-au pierdut, dar m-am regăsit și bucuria a fost sublimă, când am ajuns în același loc, peste lungi perioade de timp, de greutăți. De exemlu, victoria unui pugilist, după câteva căderi la podea, este de mai mare bucurie decât a aceluia ce ar câștiga la puncte cele 12 runde.”Să reușești să te ridici atunci când ești căzut!”, să nu te lași, pentru că în viață pot fi (și sunt) căderi, de un fel sau altul, încercări. Acel trend de viață, acel tempou, s-a imprimat în esența ei. Dar aceasta nu poate continua la nesfârșit, are un punct de acumulare, o limită și viață îi impune oprirea, chiar înainte de linia orizontului, nu poate trece dincolo de acesta.

Acum, la peste 87 de ani ai mei, e târziu, un târziu împlinit, aș putea spune. Astfel că, am ieșit de sub zodiacul acelui tiranic verdict, „mai târziu!” și de aici înainte doar Domnul va stabili, pentru finalizarea traseului de viață ce a rămas: „mai devreme”, ori „mai târziu”…

Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet.

Unul dintre deținuții politici mai puțin cunoscuți din Maramureș a fost primarul din Breb – Pop Arvinte. Fără să facă parte dintr-un grup anticomunist organizat, Pop Arvinte a plătit cu ani de închisoare activitatea sa trecută în cadrul Partidului Național Țărănesc, din partea căruia a și deținut funcția de primar al Brebului în perioada 1931-1934.

Pop Arvinte provine dintr-o familie de militanți pentru Marea Unire, tatăl său, Pop Tănase și cumnatul său, Vișovan Alexandru, s-au numărat printre fruntașii români din Breb care s-au manifestat deschis pentru Unirea Transilvaniei cu România în decembrie 1918, participând la întrunirile locale care au desemnat delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75 ).

Arestat în 1952, Pop Arvinte va petrece doi ani în temnița de la Sighet. Eliberat în 1954, se va opri câteva zile la sora sa, Paraschiva Vișovan, care locuia în Sighet la Locul Târgului. Valentin Haidu, nepotul surorii sale, își amintește momentul: „În 1954 aveam 10 ani… unchiul Arvinte era frate cu bunica mea. Mi-amintesc ziua când a ieșit din pușcărie și a venit la noi acasă. Era atât de slab și schimbat la față, aproape de nerecunoscut… Se vedea că vine din iad…A stat la noi o zi sau două, s-a mai refăcut un pic, apoi au venit neamurile din Breb și l-au dus acasă.” Pop Arvinte a murit relativ tânăr, în 1962.

Fiul său, Ioan, elev la Liceul „Dragoș Vodă”, fusese deja arestat din 1949 pentru activitate anticomunistă făcând parte din cel de -al doilea grup de elevi, condus de Ștefan Minică. A executat detenția la Sighet, Cluj, Văcărești, Jilava, Târgșor, Canal, Constanța. După detenție, Ioan Pop a studiat medicina și s-a stabilit la Timișoara unde și-a desfășurat activitatea ca medic până la pensionare și unde locuiește și azi în vârstă de 88 de ani. El este unul dintre cei 33 de elevi sigheteni pentru care s-a dezvelit placa comemorativă la Liceul „Dragoș Vodă” în 2014.

preot prof. Marius VIȘOVAN

foto: Peter Lengyel

Miercuri, 13 decembrie 2017, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet, are loc vernisajul expoziţiei de pictură („Nuanțele abisului”) a artistului Paul Hitter. Expoziția va fi deschisă în perioada 13 decembrie 2017 – 7 ianuarie 2018.

Expoziţia are ca temă centrală „reeducarea”, punctul culminant al violenței detenției politice în perioada comunistă.

Picturile lui Paul Hitter vorbesc despre tortura fizică și psihologică și despre trăirile profunde ale deținutului în momentele cele mai dificile, iar fiecare lucrare are la bază mărturia unui supraviețuitor al detenției.

Expoziţia inaugurală a avut loc la Pitești, punctul cel mai fierbinte al Reeducării, apoi lucrările au fost expuse la Muzeul Cetăţii Făgăraşului, un alt loc unde opozanţii comunismului au fost închiși. Drumul tablourilor a bifat încă două expoziţii din zona Canalului Dunăre Marea Neagră, Hârşova şi Cernavodă.

Natural, din acest periplu expoziţional nu putea lipsi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, cel mai complet muzeu dedicat victimelor regimului concentraționar comunist.

„Deși, chiar în zilele noastre, foștii deținuți politic par a fi de multe ori uitați, chiar stigmatizați, dovada cea mai vie că ei au învins este faptul că mulți dintre noi, cei tineri, nu i-am uitat. În acest haotic început de mileniu, suferința și rezistența lor devin adevărate lumini călăuzitoare. Lecția lor, o lecție ce transcende generațiile și timpul, este una a demnității, a credinței și a valorilor autentice, atât de necesară nouă, celor de astăzi. Eu le mulțumesc; inspirația mea, știu sigur, de la ei a venit, iar mâna mea a circulat pe pânză, condusă, de multe ori, de către ei.

Printre aceste lucrări, vă veți simți, poate, apăsați la prima vedere; dar să nu uitați că vă aflați printre prieteni, printre cei care prin sângele și suferința lor, au răscumpărat sufletul și demnitatea unui întreg popor. ”  (Paul Hitter)

Paul HITTER este un pictor român, născut în 1982, care îl are ca Maestru pe artistul Matei Şerban Sandu. A studiat la Academia de Artă din München în clasele artiștilor: Nikolaus Lang, Sean Scully, Karin Kneffel. Şi-a descoperit propriul stil în pictură, numit Expresionism Balcanic.

Până în prezent, a avut expoziţii personale şi de grup în: București, Praga, Los Angeles, Marsilia, Milano, Paris, Las Vegas, Salt Lake City.

În prezent, trăieşte în România şi în Statele Unite ale Americii.

Site-ul de prezentare Paul Hitter: www.paulhitter.com