Unde este oare lacul albastru a cărui prezență ne însenina zilele copilăriei? Ți-amintești? De pe vremea în care ne jucam cu viața și ne credeam invincibili în „războaiele” pe care le purtam, la mal, cu flori și bețe pe post de arme? Acum este acaparat de ceață, culori reci și o umbră de sobrietate. Mă aștepți ca pe atunci, însă fără zâmbetul pe care îl știam prea bine. Îmi faci semn să mă apropii și să mă așez. Îmi oferi o ceașcă de ceai și ne pierdem câteva momente în tăcere. Gustul ceaiului amar al zilei de azi, il indulcesc cu speranța zilei de mâine.

Știam! Știam ce urma să-mi spui, știam că o să mă doară dar nu am fugit. Cu glasul tremurând mă întrebi: „de ce am ajuns așa? Unde au dispărut sufletele copiilor de ieri?”. Mi-ai spus că singurul lucru care mi-a rămas de atunci e inconfundabilul meu parfum, cu care și acum inund momentele pe care nu vreau să le uit.

Gândurile mă îndeamnă să țip: „Mi-e dor!”, mi-e dor de mine, de ce eram, de ce aveam. Deși cuvintele au ieșit în șoaptă, le-ai auzit, totuși, nu ai spus nimic. Oprim timpul cu o privire. Ne uităm ochi în ochi, suflet în suflet, de parcă am fi aceași persoană. Poate e adevărat… Nu se poate! Suntem simultan definiția perfectă și corectă a asemânării și a diferitului, sau cel puțin așa pare. E frumoasă nebunia noastră! Mi-ai zis că trebuie să aleg, să rămân pe veci aici, sau să plec departe către lumina spre care am pornit cândva împreună, încă de când am plantat primii arbuști de liliac, pentru ca să îți aducă aminte de mine atunci când voi pleca.

Știu că nu mai trebuie să stau, dar ceva încă mă ține legată de acest loc, de acest moment. Îmi doresc enorm să îmi spui ce să fac, astfel mi-ar fi mult mai ușor, însă tu taci deși ochii tăi îmi vorbesc. Cât să ne mai mințim? Suntem una și aceeași persoană sau am fost până când… Până când lumina mi-a făcut o invitație la veșnicie, arătându-mi că mi-e scris altceva. Mă uit la mine, la noi, pentru ultima oară. Pe tine te las aici, să ai grijă în continuare de acest loc al sufletului nostru.

Plec acum, iau cu mine doar ceașca cu ultimele picături de ceai, lăsând în urmă parfumul de liliac al zilelor trecute.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

Azi nu am să vorbesc despre mine ci despre tine, străine. Stai de câteva minute bune în fața unei oglinzi. Mare, gri, rece, îți arată realitatea fizică, însă ceea ce vezi tu depășește acest hotar, e ceva mult mai adânc.

Ciudat, nu? La prima vedere, același om de ieri, totuși, nu te recunoști. Ți-ai pierdut demult acea abilitate, ori poate chiar ești altcineva de fiecare dată.

Când renunți în totalitate la măștile pe care le expui mereu, acum din pură obișnuință, ajungi în fața celui mai aspru judecător, propria ta persoană, ființa aceea care încă stă cu ochii ațintiți în imaginea oglinzii.

Frica ta, pe care o credeai a fi cauza oamenilor, a timpului, sau a obstacolelor întâlnite în goana ta spre fericire, a crescut în fiecare zi. Acum ești înconjurat de un scut, în a cărei protecție îți pierzi încrederea încet. Ți-ai descoperit sursa fricii dar nu o accepți. Încă speri să nu fii tu cel de care ai încercat de atâta amar de timp să te ferești.

Minutele trec, ești încă blocat în același loc. Începi să vezi imagini din trecut, imagini în care te regăsești de fiecare dată sub aceeași formă dar totuși cu spiritele unor străini trecători, aflați în continuă schimbare, în orice caz, nu reușești să îți găsești propria definiție, oricât ai incerca. Nu știi încă dacă mintea e cea care încearcă să-ți demonstreze ceva sau oglinda asta ciudată chiar are puteri magice. Ai pleca dar ești mult prea captivat de ce se întâmplă, deși nu înțelegi exact ce.

Te deștepți spontan atunci când cineva bate la ușă, deschizi încet. E viața. Te-a luat de mână, m-ai salutat scurt și ai plecat. Speranța mea este că va veni un moment în care nu vei mai trăi pentru alții , renunțând astfel mai des la măștile sociale. Te rog să accepți în egală măsură binele și răul, să strângi tare în brațe prezentul și să nu mă uiți. Dacă vreodată vei vrea să te întorci, voi fi tot aici… așteptându-mi în liniște rândul la reflexie.

Drum bun, străine!

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

foto: Diana Nadir Ștefănescu

Orele se scurg cu o viteză neobișnuită, realizezi că e vineri seara. Oboseala acumulată pe parcursul săptămânii își face simțită prezența. Te urci în autobuzul speranței, precum ți-e rutina mult prea bine cunoscută. Aștepți răbdător ultima stație.

Deși știi că stația este aceeași de câțiva ani buni, aștepți parcă să se întâmple ceva. Orice. Ceva ce va face diferența dintre azi, ieri, august, anul 2000.

Cerul începe să plângă iar tu privești lung pe geamul prin care abia se mai văd luminile orașului. Nu e vreo scenă de film vechi, în ciuda aprențelor. Muzica din căști este la volum maxim. Nu, nu e Mozart nici Metallica, doar un instrumental rătăcit prin lista de redare.

Înainte de a te deconecta complet de ce se întâmplă în jur, observi definiția vieții prin chipuri, lacrimi și zâmbete. Copilul inocent care așteaptă cuminte să ajungă la destinație, adolescentul cu ochii captați de telefon, femeia vizibil extenuată după programul de lucru, cuplul de bătrâni care își păstrează intact focul din priviri încă de când s-au îndragostit.

Ești doar unul dintre cei mulți, totuși ești altceva. Reușești să te distanțezi psihic de tot și toate. Gândurile îți invadează mintea. Reconstitui neîncetat secvențe, conversații, imagini; te gândești la ce ai fi putut face diferit. Printre multe alte întrebări pe care ți le adresezi, te bântuie clasicul „cum ar fi fost dacă?” sau banalul „de ce?”. Ești conștient că nu poți schimba nimic dar alegi să îți transformi viața într-un scenariu doar de tine știut. Alegi să lași aceste fantezii ale trecutului la o parte și începi să îți reamintești programul pentru următoarele zile.

Orice ai face, gândul îți fuge undeva. Acel „undeva” este un loc, o persoană sau o dorință. Nici măcar muzica tare, acompaniată de picăturile de ploaie nu mai poate acoperi vocea ta interioară pentru ceva timp. Ești doar tu și… restul lumii.

Te trezești din transă brusc atunci când o voce de robot te anunță că urmează stația unde trebuie să cobori. Te întristezi când realizezi că totul s-a întâmplat la fel ca de fiecare dată.

Cobori din autobuz și te îndrepți spre casă. Ai ajuns în stație dar nu la destinație. La destinația la care visezi vei ajunge când vei întâmpina acel „ceva” pe care îl aștepți.

Timpul trece. E dimineață. E seară. Îți păstrezi zâmbetul pe buze orice ar fi și o iei de la capăt…

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
Liceul de Muzică „Sigismund Toduța”
Cluj-Napoca

Viața este cea mai pură și complexă formă de artă. O operă abstractă al cărei autor este omul. Dispunem de o varietate de nuanțe din care suntem liberi să alegem ce tonuri vor predomina în conturarea „tabloului”. Fiecare moment constituie o tușă de pensulă, tușă ce va influența într-o oarecare măsură imaginea finală.

Inevitabil ajungem într-un punct în care culorile care ne animă existența își pierd din intensitate până ce ajung să dispară în totalitate, lăsând în urmă o imagine rece. Aceste culori nu se risipesc doar din jur, ci și din interiorul nostru, creând o graniță fină între înțelegerea și dușmănia dintre minte și suflet, două elemente principale ale omului, ființă spirituală. Acest „colaps” apare în momentul în care uităm de propria noastră persoană și neglijăm ceea ce simțim sau ne dorim, alegând să trăim pe ritmuri dictate de către influențele exterioare. Renunțăm, fără să ne dăm seama, la unele lucruri care par nesemnificative dar care pot evolua în așa măsură încât să aducă o schimbare pozitivă întregii noastre vieți. La baza acestor aspecte stă lipsa de curaj în a vedea dincolo de bariere.

Cu toate acestea, o acțiune, o persoană, un gest sau un cuvânt poate readuce brusc culorile în peisaj, în cele mai neașteptate momente. Atunci începe adevărata luptă. Lupta de a menține culorile vii când intervine frica de a nu pierde ceea ce ajunge să devină propria noastră realitate actuală. Acela este momentul în care ar trebui să realizăm că scopul principal al vieții noastre nu este să ne ridicăm la anumite standarde deja impuse. Dacă acea frică ajunge să pună stăpânire în totalitate pe noi, riscăm să uităm din nou că „tabloul” existenței noastre depinde doar de noi. Idealul utopic este de a renunța la tot ce înseamnă lucruri fizice și de a deveni lumină pură care nu ține cont decât de propria ei intensitate. O alternativă mai accesibilă ar fi să realizăm că nu ne putem aștepta să primim nimic fără să oferim ceva în schimb, de exemplu, să judecăm persoane și să aspirăm la a nu fi judecați.

Tabloul va prinde incontestabil contur în momentul în care vom realiza adevărata putere de influență pe care o avem asupra noastră și a tuturor lucrurilor din jurul nostru. Opera finală ne va dovedi negreșit că totul s-a întâmplat cu un anumit scop și ne va face să realizăm ce au însemnat de fapt culorile vieții.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a,
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Am ajuns în momentul în care viața pare un film de acțiune sau o dramă fictivă. Nu știm ce ne poate aduce următoarea zi, iar atunci când credem că nimic nu ne mai poate surprinde, viața nu ezită să ne demonstreze că ne înșelăm amarnic. Toate aceste provocări ar trebui să ne arate ce înseamnă cu adevărat puterea omului, dar în schimb interpretăm totul într-un mod greșit și ajungem să ne transformăm în niște „monștri ai prezentului”. Susținem că „totul va fi bine” dar așteptăm ca lucrurile să se schimbe de la sine, ceea ce este imposibil. În continuare se promovează prostia în masa, iar oamenii au ajuns să fie cumpărați cu ușurință. Cuvântul „țăran” a ajuns o insultă iar „munca de jos” este un exemplu de „așa nu”. Ni se implementează încă de la vârste prea fragede că trebuie să facem mereu ceea ce este moral din punctul de vedere al unor oameni și că nu este bine să „ieșim din rând”; ni se spune să nu ne străduim degeaba, deoarece noi nu putem schimba nimic, cuvintele noastre neavând suficientă putere. Învățăm că trebuie să nu spunem mereu adevărul, deoarece asta înseamnă politețea sau că opinia cuiva poate fi luată în considerare doar de la o anumită vârstă. Acest lucru nu ne oprește însă de la a judeca alte persoane pentru „ambalajul” pe care îl expun. Lumea devine tot mai falsă, iar nivelul de frustrare crește și ne străduim să găsim defectele altora pentru a încerca să compensăm nemulțumirile noastre. Încă din copilărie ți se spune să înveți ca să ajungi doctor, IT-ist sau orice îți poate asigura un salariu mare, deoarece vei avea o viață fericită. Poveștile părinților încep cu „pe vremea mea…” dar devin repede „erau alte vremuri” atunci când comparăm trecutul cu prezentul.

În prezent avem curajul de a spune lucrurilor pe nume, deoarece timpul ne-a dăruit dreptul de a ne exprima. Dărâmăm din ce în ce mai multe bariere impuse de societatea din trecut, reguli stricte pe care oamenii din generațiile anterioare au fost constrânși să le respecte. Totuși, în ziua de azi, persoanele se pot reduce foarte ușor la un nume, un număr, o mărime sau o culoare, valorile adevărate fiind înlocuite cu etichetele puse de către societate. Ajungem să tratăm cu neglijență cele mai importante aspecte ale vieții și preferăm să purtăm măști, care ne fac să fim „unul dintre ceilalți” și facem orice pentru a nu ne asuma faptele și cuvintele. Tindem să alegem mereu calea ușoară și sigură, deși în adâncul nostru ne dorim complet altceva.

Partea cea mai tristă este că trecerea de neoprit a timpului nu face decât să ne arate tot mai multe aspecte negative, făcându-ne tot mai conștienți că cel mai mare dușman al nostru suntem chiar noi. La finalul fiecărei zile ne întrebăm: CE MAI URMEAZĂ? Răspunsul este mereu diferit. Fiecare persoană privește scenele filmului vieții în mod propriu și alege cine vrea să fie și cum să își joace rolul de personaj principal în fiecare clipă.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a X-a, Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța”, Cluj-Napoca

Diana Nadir Ștefănescu este o foarte tânără și talentată pianistă, dar și o bună stăpânitoare a scrisului (a fost publicată cu proză pe site-ului nostru).

Din izolarea locuinței din Sighet, Diana ne transmite un mesaj muzical plăcut sufletului. Ascultând-o, ne vom bucura și vom „înțelege” – poate – mai ușor importanța luminii prin muzică, prin cultură.

Diana Nadir Ștefănescu s-a născut la 25 august 2004. După finalizarea gimnaziului la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighet, a fost admisă la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca, fiind actualmente în primul an de studiu la prestigioasa instituție.

A fost deținătoarea premiului I, pian, pe parcursul a opt ani, la Concursul de Interpretare Instrumentală din Sighetu Marmației. A fost distinsă cu premiul I în anii 2015 și 2019 la Concursul Internațional de la Backa Topola (Serbia), premiul I la Festivalul Johann Sebastian Bach (Cluj Napoca) în anul 2019 și premiul III la Concursul Național „Prietenii Muzicii” Pro – Piano, Cluj – Napoca, 2020. Pe lângă muzică, Diana este pasionată de scris și de fotografie.

În mesajul video muzical oferit cititorilor „Salut, Sighet””, Diana interpretează două fragmente din „Papillons” de Robert Schumann.

Salut, Sighet!

Cine suntem? Vrem să părem perfecți în fața altora pentru a nu fi criticați, alegem să ne luăm după majoritatea oamenilor pentru că este mai ușor, nu ne vedem propriile defecte când vine vorba de a-i judeca pe alții și de multe ori nu avem curajul de a spune lucrurile pe care la gândim dar totuși putem fi oricine sau orice vrem.

Ciudat, nu? Mereu m-am chinuit să dovedesc altora cine sunt și ce pot. Am încercat să fiu mereu pe placul tuturor și pentru acest lucru m-am dat de multe ori drept cineva care nu sunt. Nu sunt fata „normală” pe care toți o preferă. Am multe zgârieturi de care aflu în timp, răni care ies la iveală în cele mai nepotrivite momente. Dar cred că toți au demonii lor. La fel și eu, și tu, și el sau ea. Am obosit în a le explica tuturor că aparențele înșală, că nimeni nu e de fapt cine pare a fi la început.

Oamenii din ziua de azi nu dau nimănui posibilitatea de a încerca să fie ei înșiși. Dacă cineva nu este conform așteptărilor unor persoane atunci persoana în cauză este dată la o parte în loc de a fi ascultată. Trăim într-o lume în care unii luptă toată viața pentru a obține ceea ce își doresc, în timp ce alții se bazează pe noroc sau primesc totul de-a gata. O lume în care exteriorul contează mai mult decât interiorul, banii sunt mai importanți decât iubirea, iar „pilele” ajută mai mult decât ceea ce știi. Toate aceste lucruri creează complexe și oamenii încep să creadă tot mai puțin în existența excepțiilor sau a „diferitului”.

Întrebarea este, de ce unii oameni pot accepta schimbarea sau măcar îi acordă o șansă? Trăim cu frica de a arăta lumii cum suntem cu adevărat și de a spune cu voce tare ceea ce gândim deoarece ceilalți oameni judecă aspru fără a se gândi că poate ce au auzit este adevărat chiar dacă este neobișnuit. Mi-am dat seama că această luptă pe care am crezut că o purtam cu restul lumii era de fapt lupta contra mea. Am ajuns să cred că poate eu gândeam greșit și că toți ar trebui să fie la fel pentru a putea trăi în pace. Am realizat în schimb că fiecare are ceva special.

Poate gândirea mea este ceea ce mă face specială sau poate voi reuși să mă redescopăr în timp și voi deveni o altă persoană (ceea ce este mai puțin probabil). Sper ca oamenii să aibă destul curaj să încerce pe viitor, în ciuda posibilelor consecințe!

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU
clasa a IX-a
Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță”, Cluj

Am auzit de multe ori expresiile: „Uită-te la tine/ Nu crezi că ar trebui să mai slăbești?/Ai încercat vreodată salata?/ Ar trebui să scapi de câteva kilograme ca să îți stea hainele mai bine!” etc.. Oamenii care fac asemenea „remarci” nu își dau seama că ele pot să rănească persoana în cauză scăzându-i astfel încrederea în sine.

Mulți tineri, de diverse vârste, se confruntă cu fenomenul de bullying din cauza imperfecțiunilor. Acestea creează tulburări psihice cum ar fi stima de sine scăzută sau depresie.

Ideea de „perfecțiune” este preconcepută încă din copilărie, toate desenele și filmele promovând figurile 90-60-90.

Ați văzut vreodată un personaj principal cu mai multe kilograme în plus sau cu vreo dizabilitate? Răspunsul este NU! De la păpușile Barbie la filmele și serialele din toate timpurile, un personaj „diferit” înseamnă un personaj antagonist care va fi învins de perfecțiune. Copiii ajung involuntar la ideea că imperfect înseamnă automat, rău.

Perfecțiunea este în ochii celui care vede dincolo de aspectul fizic, celui care are puterea să ajungă la mintea și inima persoanei în cauză. Nimeni nu poate fi la fel!

Un om este cu adevărat fericit în momentul în care reușește să se simtă bine în propriul corp.

Decizia de a face o schimbare trebuie să vină din dorința de a avea o viață sănătoasă sub nici o formă din cauza insultelor aduse de ceilalți sub scuza clasică „nu spun cu intenție rea / spun pentru binele tău”, neluând în calcul că acele cuvinte ar putea cauza răni care vor urmări toată viața persoana respectivă.

Fiecare om este unic în felul său. Ar trebui să începem să luăm în considerare „diferitul” și să promovăm ideea de ANTI-BULLYING atât în școli cât și în viața de zi cu zi.

Diana Nadir ȘTEFĂNESCU

clasa a VIII-a, CNDV