Diaspora. Nu trebuie să ne mire faptul că această mare sărbătoare națională se respectă și se aniversează și într-un loc atât de departe de țară, cu o înlăturare totală a formalismului și într-o trăire  cu adevărate sentimente patriotice. De regulă, astfel de sărbători naționale se desfășoară și se aniversează în patria lor, cu toată amploarea, în exterior fiind doar rezonanțe de curtoazie ale acestora, între state. În cazul țării  noastre însă, problemele de acest gen au o particularitate specifică: întreaga  Românie  este formată din mai multe Românii, este o Românie „pe bucăți”, cum s-ar spune, în mod real, efectiv și nu „figurativ”.

„România celor de afară”, a celor plecați pe toate meridianele lumii, a imigranților, a „diasporei”, denumire atât de puțin suportată de conducătorii patriei noastre, în exprimare și conținut; doar o singură componentă, legată de aceasta,  este agreată, este cu bucurie acceptată: transferul în țară a multor miliarde de euro/an, cu care se echilibrează bugetul țării și se împiedică uneori intrarea ei în colaps financiar. Iar aceștia sunt așa de mulți, în jur de un sfert din populația țării! Te întrebi: oare ce i-a putut determina să ia drumul pribegiei, oamenii să se despartă oarecum „de ei înșiși”, de cele mai firești și profunde intimități ale lor, de copii, de părinți,  frați și surori, de neamuri și prieteni, de locurile îndrăgite care parcă i-a și asimilat, de pământurile și țara lor?! Acest exod reprezintă într-adevăr un „fenomen”! În mod cert, nu pleacă din dorința de cunoaștere a altor pământuri, care să fie atât de brutal exprimată și nici din spirit de aventură, îndemnuri ce le lipsesc românilor. Au plecat și pleacă pentru a-i salva pe cei rămași acasă, apoi pe ei înșiși, de clica și corupția  cocoțate  la administrarea țării, care sub falsa motivare de „majoritate” fac tot ce vor; „facem, că putem”, cum tot se exprimă, însușindu-și în mod atât de hulpav avuția țării, în toate formele ei. Toate acestea blochează orice dezvoltare în infrastructură, în sănătate, educație, investiții și în toate și fac ca morții pe șosele țării să se numere zilnic, bolnavii din spitale să moară infectați pe acolo, greutățile traiului cotidian împingând pe așa de mulți la cumplitele desmembrări familiale, la salvările sau situațiile dramatice ce se produc. Chiar și atitudinea, prezentă acestor comportamente, cu de-a sila, repugnă psihic și-i alungă!

„O altă parte a României este a românilor din România”, parteneri de viață, copii, bătrâni, frați, surori, în empatie familială directă cu cei plecați afară, care se ajută între ei cât și cum pot, liniștind și pe cei plecați, care-i și sprijină și împreună cu aceștia suportă suferințele despărțirilor, dorurile și bucuriile revederilor, dar și atâtea drame familiale, care s-au produs și se vor mai produce, neputându-și acorda direct ajutor unii altora, din cauza depărtărilor. Împreună cu aceștia mai sunt și neamurile celor plecați, prietenii și simpatizanții lor, care, împreună le triplează numărul, aceștia formând adevărata majoritate truditoare a țării.

Mai rămâne acea parte a țării, în afara celor precizate, cu orientări politice diferite, majoritatea și din aceștia fiind opozanți ai politicii bazată pe corupție și fărădelege a coaliției conducătoare, „PSD-ALDE”.

Centenar 2018 în Minnesota. Se spunea cu ani în urmă că ar fi în jur de 5 mii de români în Statul Minnesota; acuma cred că sunt mult  mai mulți. Aceștia se adună, în jur de câteva sute, cu ocazia anumitor sărbători sau aniversări, de regulă pe lângă cele două biserici ortodoxe, români din toate confesiunile, fiind prezenți și musafiri americani și de alte naționalități, precum și din familii mixte. În anumite situații, când numărul lor este mai mare, întrunirile sunt găzduite de Biserica Catolică, Grecească sau Ucraineană, care dispun de săli spațioase, așa cum a fost și în ziua de 1 decembrie 2018, zi de mare aniversare, gazda fiind Biserica Ucraineană.

În vederea pregătirii acestei mărețe aniversări, Biserica Ortodoxă Sf. Maria și Biserica Ortodoxă Sf. Ștefan din Saint-Paul, MN și Societatea Română de Genealogie (RGS) au avut inițiativa organizării și susținerii acestei importante și simbolice aniversări de 100 de ani de la Unirea celor trei regiuni cu țara, Bucovina, Transilvania și Basarabia, aflate sub stăpânirea Imperiilor Austro-Ungar și a Imperiului Țarist, în destrămare. S-a  reușit o aniversare de excepție cu sprijinul Asociației HORA (Heritage Organization of Romanian Americans in MN).

Președintele American W. Wilson a sprijinit  această Unire cu 100 de ani în urmă, impunând drepul la autodeterminare a națiunilor sub stăpânire străină, profitând de această decizie mai multe State, cele două Imperii fiind de drept destrămate.

În ce privește românii din Minnesota, deși numărul lor nu este atât de mare, ei au beneficiat de Proclamația Guvernatorului acestui Stat, Mark Dayton, care a proclamat ziua de 1 Decembrie 2018,  ca fiind ziua românilor din Minnesota, încă din 15 oct. 2018,  fapt transmis în cadrul întâlnirii de către Consulul Onorific pentru români, Patrick Ledray. Această Proclamație a fost transmisă în mai multe State din America, de către Guvernatorii acestora, la inițiativa ambasadorului României din America, Dl. George Cristian Maior. Se mai precizează în această Proclamație că această zi este celebrată de comunitatea româno-americană din Minnesota, cu contribuția acesteia la viața socială, economică și culturală a Statului.

Programul aniversar a avut o parte artistică și o parte comemorativă, care alternau în desfășurarea si exprimarea lor, cu mult efect, „artiștii” amatori fiind la mare înălțime. Toate puteau fi urmărite pe două ecrane mari panoramice, ce prezentau imagini, videoclipuri  superbe, traduse și în limba engleză, cu imagini și sonoritate excelente. S-a început cu un număr de „toacă”, executat de un „artist” american, un instrument cu muzicalitatea ei aparte, din vechimi, de inspirație religioasă  profundă, mănăstirească, un „cântec al lemnului” atât de frumos și deosebit. Excelentele viori transmit tot prin fibrele lemnoase superbele lor sunete; lemnul are și el „naturalețea” lui, atât de placută și frumoasă.

Programul artistic a început cu un recital la pian de dansuri românești, Valurile Dunării, un recital al corului Ciprian Porumbescu, dansuri populare cu o orchestră locală de dansuri și sârbe românești, în costumații naționale din diferite regiuni, cu acele ii superbe. S-au angajat apoi în suite de dansuri cei mai mici, talentații și frumoșii copilași, nădejdea noastră, urmați de frumoase execuții de dans al cuplurilor și apoi cu toții la un loc, formând „unirea” de generații, iar  aceste bucurii festive au fost gustate de cei prezenți în ropote de aplauze.

Programul comemorativ a fost interpretat de un grup de 9 „artiști”, care s-au perindat pe scena în grupuri mici, cu numere din literatura și dramaturgia româneasacă, din istoria formării limbii române și a poporului român, din istoria Principatelor, cu figurile mărețe ale voievozilor acestora, despre Unirea Mică, dar mare, cu o suită de cântece patriotice (din repertoriul artistului Furdui Iancu), Hora Unirii, Războiul pentru independendență și apoi Primul Războiu Mondial, care a dus la Unirea Mare și destrămarea Imperiilor, pe care anumite minți desprinse de realitate vor să le reinstaleze, inducând un pericol mare pentru omenire. Sunt amintite figurile mărețe ale regelui Carol I al României, precursorul Unirii, ale regelui Ferdinand I, înfăptuitorul acesteia, sprijinit și de alți mari oameni de stat români, și de mulți alții, care au înfruntat și ani grei de închisoare pentru suprimarea asupririi naționale (amintesc aici Școala Ardeleană, cultul Gr. Catolic, I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod, V. Goldiș, Iuliu Hossu, Miron Cristea, memorandiștii Ion Rațiu, George Pop de Băsești, pr. V. Lucaciu….). Țara și interesele ei erau singurele prioritare pentru aceștia și s-a folosit eroic acel moment de cumpăna al istoriei, care numai o dată vine. Suntem tot într-un moment de cumpănă și acum.

Prezentarea și executarea acestui program, văzut și pe ecrane, a fost însoțit de numeroase mesaje scurte, dar deosebit de impresionante, de imagini video de mare efect, care lăsa sala în lacrimi. Masa a fost comună, aceeași pentru toți, din preparate de post, fiind aproape de Crăciun, la alegere din același meniu, nu fasole cu ciolan pentru unii și caviar pentru alții! Fiecare din cei prezenți a primit o „cocardă”, formată dintr-un disc în trei culori, pe care scrie România 100, înconjurat de o panglică „Trei culori”. Pe lângă Instituțiile amintite, a mai fost un grup de circa 8 persoane, care s-au ocupat în detaliu de această aniversare și care au primit diplome și plachete, așa cum au fost Dna. Gina Popa, Dl. Gabriel Petre, coordonatorul tehnic al programului, Familia Felea, ș. a. Programul s-a incheiat în jur de orele 22, prin Hora Unirii, într-un lanț „unit” de aproximativ 300 de persoane, care apoi, rând pe rând au plecat pe la „casele” lor.

Majoritatea celor prezenți sunt imigranți, de câțiva ani pe aici, în puține cazuri fiind prezent grupul familial de bază, părinți și copii, în multe cazuri fiind lăsați acasă și copiii, în grija bunicilor, a bătrânilor, alte rudenii în griji și suferințe, în destule cazuri chiar un partener de viață fiind rămas în țară, pentru îngrijirea celor rămași acolo. De aceea, la plecări și despărțiri se remarcau secvențe de tristețe, de dor și grijă pentru cei absenți, de câte și mai câte ce s-au petrecut și s-ar mai putea petrece, bucuriile înșirate nefiind depline, pentru majoritatea.

Toate mulțumirile pentru cei ce au organizat acest splendid eveniment aniversar, pentru „artiști”, pentru gazde, dar și pentru participanți și, nu în ultimul rând, pentru Administrația Statului, care a permis și favorizat această manifestare, cu urări de revedere pentru bicentenar!

Unele reflexii. Câteva ore împreună a românilor, unde își spun dorurile, bucuriile și durerile, cântecele și dansurile lor, considerându-se că în acel mediu sunt puțin „acasă”! Distanțele dintre diferite locații fiind mari, cei de foarte departe vin mai rar aici, uneori și ninsorile abundente fiind o piedică. Dar se fac și întruniri mai restrânse, pe grupuri, prietenii, pe la unii sau alții, prin alte sedii, în diferite ocazii, poate nu așa de organizate, dar tot plăcute și optimiste, de comuniune. Este o rețea de comunicare amplă între cei ce au părăsit țara, între ei și cei de acasă, uneori membrii aceleiași familii fiind în țări sau continente diferite și se simte această comunicare ca o necesitate. Cât de mult s-au împrăștiat românii și se tot împrăștie! Oare ce-i mână în „această luptă”?! (întrebare retorică!). Aproape în fiecare din aceste astfel de întruniri se realizează și programe culturale, deosebit de plăcute și mult apreciate și de către cei ai locului; viața se încearcă a fi trăită în firescul ei, oriunde s-ar desfășura. În regiunile unde densitatea românilor este mai mare, se organizează centre culturale, sportive și de altele.

Începutul acestei frumoase întâlniri a fost aici la orele 17, în România find orele 1 din noapte (diferența de fus orar fiind de 8 ore), având astfel prilejul să vizionăm și măreața aniversare din țară, în reverberație cu ai noștri, cu cei dragi, cu românii de pretutindeni, în pregătirea și petrecerea ei. A fost o plăcere să urmărim „căruțele” maramureșenilor, plecați din Sighet, de pe Valea Izei, până în Alba Iulia, capitala Marii Uniri, îmbrăcați în frumoasele lor costume naționale și împodobiți cu Tricolorul, așa cum au făcut-o și cu 100 de ani în urmă părinții, moșii și strămoșii lor, ca și pe alții din toate zonele țării. Am văzut venind și pe frații bucovineni și basarabeni  cu bucurie spre Cetatea Unirii, de parcă ar vrea să se mai unească o dată, ca și când acea unire ar fi fost încălcată?! Ticăloșie mare! Cât de vrășmașă poate fi istoria  cu vecinii, mari sau mici, doritori de imperiile de altădată, sau și mai mari, având mereu prezent spiritul de năvălire barbară, înrobitoare. Este o blamă cumplită ca, peste această sfântă zi națională, o scurtime de timp, să-ți fie aruncate jigniri din aceste vecinătăți, fără nicio reținere, care nu pot fi privite decât cu disprețul meritat al unor sălbăticii retardate din alte timpuri!

A fost o prezență mai mică, restrânsă, a unei mici comunități de români, care, departe de țară își aniversează aici România Întregită de acum 100 de ani, știrbită puțin de ticăloșiile și nesimțirea celor mari și puternici, care vor să o știrbească și mai mult. Dar această întrunire este o stea mare pe harta lumii, o lumină strălucitoare, o Românie Mică, dar mare altfel, care-și manifestă suveranitatea, libertatea și democrația aici și, alături de ea, stau alte multe Românii Mici din  America, unite în aceeași Proclamație a guvernatorilor din Statele Americii, ca și din  mulțime de alte orașe mari din toată Europa, din toată lumea. Toate împreună formează o cunună imensă de stele, care, împreună, formează o Românie Mare, mai mare ca oricând, cu atât de multe „Treiculori” fâlfâind, cu Imnul Național cântat pe atât de multe voci, în atât de multe locuri, cu cântecele patriotice, dansurile și frumoasele costume naționale din toate zonele țării, parada și renumitele ii, în multitudinea lor de modele, toate într-o simțire și într-un glas exprimând în sărbătoare și demnitate Centenarul României Întregite, așa cum a fost ea cu 100 de ani în urmă. Diaspora atât de amplă a României, cu o răspândire globală, a făcut ca Centenarul ei să aibă o desfășurare de excepție, plină de măreție, în toată lumea, așa cum nu cred să mai fi fost o astfel de aniversare a vreunui stat.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

08.12.2018, Minneapolis/USA

Pe teritoriul țării sunt multe spații, în delimitarea lor, cu expresivitatea, frumusețea și utilitatea fiecăruia în peisajul Patriei. În prezenta relatare, am să mă refer la două dintre acestea: „Piața Universității” și „Piața Victoriei”, fiecare cu strălucirea și istoria ei, cu asemănări între ele, dar și cu deosebiri profunde.

Piața Universității. Universitatea București a fost construită în anul 1864 și ea cuprinde majoritatea facultăților capitalei. Spațiul liber din fața acesteia s-a organizat în simbolistica acesteia, primind denumirea de Piața Universității. Ea devine un spațiu emblematic național, mai ales după evenimentele din 1989, cu eroismul, jertfele și strălucirea ei. Aceste două unități spațiale sunt parcă într-o adeziune deplină, împreună formând un reper de instrucție și educație, de eroism și acțiune civică forte; atunci când o exprimi pe una, o „simți” lângă ea și pe cealaltă. Mai mult, între ele s-a instituit oarecum și un spirit de „solidaritate”. Astfel, atunci când hoardele minerilor au tăbărât peste mulțimea protestatarilor, care nu voiau pierderea și jefuirea țării de cuceririle democratice, de libertate, câștigate prin sânge, năvălitorii umplându-o de răniți și schilodiri, aceștia s-au refugiat prin sălile și laboratoarele Universității, care i-a primit, fiind urmăriți însă de brutele care distrugeau tot ce întâlneau în cale, lovind cu sete pe „nesupușii” întâlniți, unii dintre ei scăpând cine știe pe unde ascunși.

Sunt cunoscute cutremurătoarele evenimente din 13 iunie 1990, când forțele de ordine au pătruns în Piața ocupată de tineri, majoritatea studenți, care protestau pașnic împotriva deturnării măreței izbânzi din decembrie 1989, prin participarea activă și strigătul peste tot auzit al țării întregi: „Jos Ceaușescu, Jos Comunismul!” În bucuria succesului și în tumultul puernic, care a fost admirat și a fascinat o lume întreagă, au neglijat și n-au oprit la timp o altă voce ce striga cu disperare, până la răgușire: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat Socialismul științific”! (citat de conținut). Aceasta a exprimat în fapt un program de țară, pe care l-a și pus în practică de îndată, continuarea evenimentelor devenind sângeroasă, cu mii de morți, vieți suprimate prin această diversiune.

De-a lungul lungii sale domnii, acest personaj central, în mers invers firescului, sub forța impusă de evoluția evenimentelor perturbatoare, a admis formal schimbarea, dar el tot timpul a muncit la „curățarea” a ceva ce nu poate fi niciodată curățat și această „spoială” continuă și azi, mai țin unii încă la ea, cu rezistența specifică „răului”, a diabolicului. Au năvălit în Piață milițieni și securiști, care au devastat totul, producând mulțime de răniți, schingiuiri și victime în masa mare de oameni care se aflau acolo, care manifestau pentru democrație și pentru libertatea câștigată cu multe jertfe. Au chemat și muncitori de la câteva întreprinderi, pentru a simula o intervenție civică în conflict și care strigau „noi muncim, noi nu gândim”! Și n-au gândit! Mai apoi au solicitat și ajutorul minerilor, care au răspuns prezent pe 14 iunie, conduși de Miron Cozma, cu misiunea: „Curățați Piața de golani, de…”! Aceștia au agresat zona și Instituțiile vizate cu barbariile lor, pătrunzând peste tot, în baza acelei „autorizații” oficiale. Era cumplit să vezi cum alergau persoane ce veneau de la serviciu, ori treceau pe acolo și, dacă nu erau destul de iuți la alergare, tăbărau pe ei acele ființe întunecate, cu mulțime de bâte și îi striveau cu sălbăticie, evenimente condamnate tot de o lume întreagă.

Piața Universității a rămas de atunci sub o aureolă de respect a idealurilor de libertate, de liberă exprimare și dreptate socială, iar Instituția de alături, Universitatea, susține prin instrucție și educație aceste tradiții. Este punctul zero, este zona percepută și trăită „liberă de comunism”, rămâne un reper moral al țării, de demnitate, sfințit prin jertfe.

Este fabuloasă relatarea unui miner din timpul acelor acțiuni care, în exprimarea lui fragmentată, cu „instrucția” cu care era înzestrat, a redat însă exact spiritul de manipulare, de diversiune și minciună ale vremii, a acelor forțe ale răului, exprimate de altfel prin simplitatea și sinceritatea acestuia: „Am găsit la PNȚ mașina de scris, automată (!), droguri și dolari, la PNL am găsit fabrica de făcut dolari,…” (citat de conținut). Vom auzi, mai târziu, aceleați exprimări, făcute de către un alt pesonaj, mai spilcuit, într-o formă mai „evoluată”, cu o exprimare mai perversă, manipulatoare, într-o altă „Piață”, după alte evenimente desfășurate în aceeași optică.

Piața Victoriei. Un alt spațiu imens vine cu denumirea ei tot din evenimente de măreție din istoria Patriei: „Războiul de Independență din 1878”, în urma căreia armata română își face intrarea triumfală în capitală, când Șoseaua asociată cu „Podul Mogoșoaia” primește denumirea de „Calea Victoriei”. Piața în care aceasta se „varsă” a fost și ea denumită „Piața Victoriei”, denumire rămasă sfântă, ca și „Piața Universității” și care nu suferă amputări, dar care totuși s-au produs, mai nou; un sacrilegiu!

Palatul Victoria a fost construit în jurul anilor 1940 și a fost Sediul „Ministerului de Externe”, apoi a devenit Palatul Consiliului de Miniștri. Începând din 1989, în această construcție de referință s-a instalat „Sediul Guvernului”, care tronează de atunci în „Palatul Victoria”. Analizând „propășirea țării”, în toate domeniile, de atunci încoace, sub diferite guvernări, se constată că, după aproape 28 de ani, mersul nu a fost spre succese, ci aproape mereu retrograd, sub chingile ideologiei forțate de a „curăța” mereu comunismul, reușind să aplice însă doar „tactica” acestuia cu succes, mergând „un pas înainte, doi pași înapoi” (titulatură din operele lui V. I. Lenin)! Dar chiar și acest principiu s-a actualizat și se exprimă prin „Un pas înainte, mulți pași înapoi!” Foarte rare și sporadice succese, victorii, obținute cândva (nu mai recent!), ne îndreptățesc să spunem că această mare cetate din centrul Pieței Victoria nu se sincronizează cu ea, cu denumirea ei, dată prin „botez”, că sunt antagoniste.

Ocupanții acestui Palat au dat și dau alt sens noțiunilor de „succese”, de „victorii”, așa cum s-a evidențiat cu mare forță mai ales în evenimentele memorabile din 10 august 2018, când o manifestație pașnică a circa 110.000 de protestatari, legitimă, majoritatea dintre participanți fiind veniți din diaspora, de la mii de kilometri, purtând și mesajul simbolic că doreau să se întoarcă „acasă”. Dar această necesară manifestație a fost suprimată deosebit de brutal, după cum s-a văzut; o „victorie”(!). Cine, împotriva cui?! Cei ce primesc bani, împotriva celor ce-i trimit! Și cât de greu se adunau acei bani, cu cât „iefort”! Zeci de miliarde de euro! Au fost bătuți cumplit, „pe banii” lor, în loc să fie apărați de provocatori! Aceștia au fost izgoniți și acuma, ca și la plecare, de data aceasta fiindu-le administrată o agresiune puternică, aruncându-li-se lacrimogene în față, fiind gazați cu cine știe ce chimicale, baia lor de mulțime fiind scăldată cu tunuri de apă, cu bastoane speciale, grenade cu efecte demolatoare, cu o forță blindată foarte bine pregătită, cu un plan de luptă profesionist elaborat și executat, cu o brutalitate de „dușmani (?). Pentru „orice eventualitate”, aveau și arme cu gloanțe letale. Evident, se nasc multe întrebări legate de această „gâlceavă”.

În anul anterior, a fost o manifestație mult mai amplă, de peste 600 de mii de protestatari, pe țară, în București probabil fiind în jur de 300 de mii (de ce oare s-au „strâns” și atunci, atâția ?). Manifestația a fost pașnică, nu s-au produs incidente, turbulențe. De ce atunci s-a făcut o pregătire atât de minuțioasă, cu mult timp înainte, atât de blindată, cu atâtea costuri pentru „mijloacele de luptă” achiziționate, cu proiecte, planuri, mobilizări, cu ofițeri de grad superior coordonatori, generali „specializați” în lupte, deși amploarea ei a fost logic intuită de mult mai mică anvergură, incomparabilă cu cea precedentă, tot pașnică?! Un răspuns cu totul nereclamat de situație, care nu justifică o așa intervenție, atât de agresivă și care s-a dat din cu totul alte motive. S-a petrecut ceva cumplit: au fost gazați, orbiți, învăluiți de nu mai știau pe unde să fugă, să mai suprime bastoanele, precum la mineriade.

Cuvântul „mineriadă” a fost scris și pronunțat prima dată în limba română; acuma se află în vocabularul, în dicționarul lumii întregi. În analizele acestei intervenții s-a auzit și pronunțarea cuvântului „jandarmeriada”, pronunțat prima dată tot în limba română și, probabil, se va afla curând în toate limbile țărilor care au aceeași poziție față de acele evenimente, ca și pentru mineriade. Inovatori! (Câteva date despre instituții, denumiri, ani, le-am lut de pe internet).

Au „curățat” Piața Victoriei, alungând protestatarii și de prin bulevardele adiacente, mult mai ușor decât au curățat minerii Piața Universității. Aceștia erau cu pregătire specializată, mai „luminați” și cu mai mulți generali, nu cu unul singur (!), ceilalți venind din întunecimile pământului. Un bătrân, cu sănătatea precară, aflat și el în Piață, care a dorit probabil să mai prindă un protest pașnic, să dea și el „o semnătură” împotriva nedreptăților grosolane, a murit, probabil sufocat de gaze, orbit de lacrimogene, de amărăciune. În mod sigur, dacă nu se produceau acele agresiuni, el ar fi mai trăit altfel, oricât de puțin! L-ați ucis! O crimă, numai una (!), dar poate au fost și alte consecințe, și alte urmări mai tardive, după așa „răzbel”! Au ascultat comanda de la șeful acțiunilor, cine știe cine, din cine știe ce locație, cine știe pe unde aflată, fără gaze și lacrimogene în jur, de pe uscat, fără udeală. Generalii, în „alb” sau în alte „uniforme”, în adeziune și asemănare cu cea a milițienilor de altă dată, pe care aceștia i-au înlocuit (se vede că le-au moștenit și năravurile), împreună cu superiorul lor, erau simpli executanți ai planului de luptă elaborat.

Corifeul politic de azi nu s-a văzut, nu i s-a auzit vocea în vâltoarea acelor evenimente, ca și altădată, în situații de convulsie socială; nici nu ne-ar fi mirat dacă în ziua următoare, sau în a doua zi, ar fi întrebat: a fost o manifestație în București, în Piața Victoriei?! Acolo erau tineri și bătrâni, femei și copii, care se așteptau să le fie respectat acest demers legitim, prin care nu solicitau decât suprimarea sau reducerea corupției, a hoției, care i-a alungat pe atâția din țară, rupându-o parcă în două: România celor rămași în țară, cu mulțime de bătrâni și copii, pe lângă „aleșii neamului”, în desfătări nelimitate, și România imigranților, a diasporei, care tot crește, se mărește amenințător; până la urmă poate vor să rămână doar „ei, între ei”! Dar au fost sufocați de o deosebită agresivitate și alungați din nou peste granițe, diaspora, cu alții după ei! Au venit de la așa mari distanțe, nicidecum pentru a încasa bastoane peste cap, peste spate, orbiți și gazați până la prăbușire, ci pentru a manifesta împotriva corupției cavernoase de la noi, care a pătruns peste tot, chiar și în „palatele” în care cinstea, onestitatea, demnitatea, integritatea, sentimentul național, credința și grija pentru țară și cetățenii ei ar trebui să fie la ele acasă! Le-au infestat și pe acestea, cu comportamentul lor malefic, au batjocorit și jurămintele de profesie, ori cele depuse în solemnitate pe Biblie, le-au golit mult de conținut și au mai golit țara de locuitorii ei, au alungat oamenii de pe pământurile lor și au dezmembrat familii, cu multe consecințe dramatice, mai ales printre bătrâni și copii.

Este ciudat cum ofițeri de grad superior întrețineau și impulsionau agresiunea prin ceea ce transmiteau în Piață: „Cel mai greu o să-mi fie să anunț pe mama colegei noastre că fiica ei va rămâne paralizată, urmare „agresiunii” protestatarilor, care i-au fracturat coloana”. O minciună sfruntată, jandarmerița fiind accidentată ușor, nu de manifestanți, care au apărat-o de provocatorii angajați, punând mâinile peste ea, așa cum arătau imaginile, atunci când „colegii” ei au abandonat-o! Poate n-au vrut să-i deranjeze pe provocatori! Aceasta se asociază și cu un alt anunț din Piață: „Doi jandarmi au fost uciși”! Cât de ticăloase, iresponsabile și periculoase au fost acele anunțuri, într-o masă de oameni, batjocoriți, umiliți și agresați printr-un sistem de proceduri diabolice și care puteau să-i „scoată și pe ei din pepeni”, din „tăcerea” lor și se putea atunci produce un adevărat carnagiu! Sau au fost și acestea programate?! Se află la noi personaje care sunt extrem de pricepute în a scoate castanele fierbinți din foc cu mâinile altora, fără să aibă măcar o bășica pe vreun deget și nici măcar mâinile „afumate”! Le poate ridica sus cu strigarea, cu „dovada”: sunt nevinovat! Nicio semnătură, nicio voce posibil a fi auzită, „în van” de altfel, fiind doar șoptită, la ureche!

Este ciudată și încercarea de falsificare a orei la care s-a cerut, prin ordin, „eliberarea Pieței”, Prefectul refuzând să mintă, fiindu-i alături și primarul Capitalei! De ce?! Un raport mai nou al anchetatorilor acestor evenimente spune că au fost provocatori, care au produs conflicte, turbulențe, pentru a compromite manifestația pașnică, așa cum dorea ea să fie și se crede că au fost aduși de cineva și acuma se caută să fie identifcată persoana. Cine oare putea fi acea persoană, oare cine putea gândi și programa această enormă ticăloșie criminală, întunecând un eveniment de măreție, prin care se protesta pașnic împotriva unei corupții demente, ce depășește orice limite?! Când cineva a întrebat pe ministrul de interne și pe șeful de partid despre brutalitatea agresiunii jandarmilor, aceștia au dat un răspuns identic: „jandarmii și-au făcut datoria!” Același răspuns l-a dat și pentru cuplul de torționari de la închisoarea din Gherla, la întrebarea unuia din familie: cum au putut să se poarte frații tăi cu atâta sălbăticie, făcând atâtea victime? Acesta le-a răspuns simplu, tot „convingător”: „Ei nu și-au făcut decât datoria!”Are multe fațete și această „datorie”!

Un membru marcant din conducerea partidului conducător pronunță, într-un grup de colegi: „Trebuie acuma să cercetăm sursele străine de finanțare a acestei manifestații neaprobate (?) și agresive și să vedem proveniența drogurilor (?!)” (citat de conținut). Seamană cu cel din „Piața Universității” amintit care s-a produs în timpul mineriadelor (finanțarea străină, valută, droguri și lipsea doar mașina de scris, automată!). Mai concis însă, rostită de un intelectual acuma, cu funcții înalte, cu manipulări mai perverse, gândire originală expusă în toată falsitatea ei.

prof. Gheorghe BĂRCAN