Un sighetean „re-educat” – student la 47 de ani!

Ieșit din închisoare în august 1964, cu sănătatea zdruncinată după 16 ani de iad, Aurel Vișovan se întoarce la Sighet, își regăsește mama și sora și se încadrează în muncă la cooperativa „Deservirea”, apoi la „Mara”, cu un salariu minim. Atmosfera de parțială relaxare politică din țară îl face să spere în posibilitatea reluării studiilor universitare, dar aici se va lovi de un baraj organizat din partea sistemului comunist, care bloca în mod constant promovarea persoanelor indezirabile.

„Într-una din zile, nu ştiu nici eu cum mi-a venit ideea – sau poate mi-a fost sugerată de cineva ? – să mă adresez Facultăţii de Drept din Cluj, prin care să solicit reînmatricularea. Astfel că am făcut prima cerere. La arestarea mea, în 1948, eram student în anul III la Drept. Mă gândeam că, poate, mi se va acorda posibilitatea de a-mi termina studiile. Se vorbea atâta despre legalitatea socialistă, despre dreptul la învăţătură, încât m-am gândit… Cine ştie ?!
Ştiam că întreprinderea era supravegheată pas cu pas de un ofiţer de Securitate, ca, de altfel, peste tot în ţară. Acest ofiţer se ocupa cu strângerea de informaţii prin oamenii lui. Eram, desigur, în centrul atenţiei, dar asta nu mă neliniştea. Îmi făceam atât de conştiincios munca, încât ajunsesem să fiu apreciat. Discuţii duşmănoase nu mi se puteau reproşa. Eram convins că oricine ar fi dat informaţii despre mine nu avea lucruri grave de menţionat.
Nu fără emoţie, am făcut cererea, în care am explicat detaliat situaţia. Spre surprinderea mea, nu după mult timp primesc un răspuns pe cât de politicos, pe atât de încurajator. Mi se cerea doar să trimit un memoriu care să fie avizat favorabil de conducerea Cooperativei. Mă şi vedeam din nou student!
Sora mea, fiind secretară, face un plan de acţiune. Aveam aprecieri pozitive din partea tuturor factorilor decizionali, trebuia, totuşi, evitat… preşedintele Terner. Acesta, ca fost ofiţer de Securitate, s-ar fi putut opune. Astfel că, după ce redactez memoriul, îl dau la semnat. Îl avizează favorabil şeful contabil Gheorghe Negrea, juristul întreprinderii şi, culmea!, chiar şi secretarul de partid, un om simplu şi cinstit. Spunea că aşa este corect, să mi se dea posibilitatea să-mi termin studiile. Sora mea plănuise să ducă memoriul la semnat la vicepreşedinte, în ziua când preşedintele era plecat. Aşa am făcut.
Întâmplarea – sau poate nu era întâmplare – a făcut ca vicepre-şedintele să întârzie prin oraş, iar preşedintele să vină mai repede de la Baia Mare decât de obicei. Îi plăcea în mod deosebit să-şi pună rezoluţia pe acte, cu scrisul lui aproape analfabet. Am aflat mai târziu că în dosarul său personal la rubrica studii scria: „doi ani ziar de perete”. Ce-o fi însemnat asta cine poate şti! Dar a fost suficient, ca să ajungă ofiţer de Securitate şi apoi… preşedinte!
Când a dat cu ochii de memoriul meu, s-a făcut foc de nervos şi a convocat, imediat, toată conducerea la el în birou. Ce le-a spus am aflat mai târziu…   „Cum aţi putut semna favorabil un asemenea memoriu?! Să ajungă Vişovan Aurel procuror sau judecător în republica poporului împotriva căreia a luptat ?!… Niciodată !…”
Mi-am revenit cu greu, dar mi-am zis: Am trecut eu prin situaţii mult mai grele! …

Anul următor am încercat din nou… De data aceasta, mă adresez Ministerului Învăţământului, unde auzisem că funcţionează o comisie pentru cazuri mai deosebite. Îmi iau inima în dinţi şi scriu un memoriu cât mai exact al situaţiei mele. Ştiam că datele vor fi verificate ! După vreo două-trei săptămâni, răspunsul: „Cererea dv. NU se aprobă!”. Nici nu m-am mai mirat. Mă aşteptam…, dar am simţit încă o dată gustul amar al nedreptăţii. Anul următor, din nou cerere și același rezultat. Am sunat la Cluj și la întrebarea mea: „De ce nu mi se aprobă ?” mi s-a răspuns : „Știți dumneavoastră de ce…”

În al patrulea an, am mai făcut o cerere de reînmatriculare. Eram sigur de refuz, dar îi „bombardam” cu cereri şi ca să mă răzbun pe refuzul repetat. Mă gândeam la parabola din Evanghelie cu judecătorul nedrept la care femeia s-a adresat de atâtea ori, până a obţinut dreptatea. Era deja a patra cerere şi totodată al patrulea refuz. „Nu-i nimic, vă scriu eu şi la anul!” Şi – ca să anticipez puţin – până în 1973 am trimis 8 cereri. Aproape că mă jucam repetând cererea de atâtea ori, dar continuam această luptă atât de ingrată.

După sărbătorile de Paşti din 1973, îmi zic: Hai să mai fac o cerere de reînmatriculare la facultate! Era a opta, în opt ani consecutivi. N-o să mi-o aprobe, dar nici eu nu renunţ, nu-i las în pace! Cât despre informaţiile venite de la Sighet despre mine (din partea cui ?) și despre care mi-a vorbit inspectoarea generală la Minister, cerusem să fie verificate. Erau infame… dar așa se explică probabil refuzurile repetate la cererile mele din trecut.

După vreo trei săptămâni, mă caută la birou soţia mea. N-am văzut-o demult surâzând.

– Ce crezi că este în acest plic?
– O fi rezultatul de la Minister – mă aşteptam!
Citeşte: „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că vi s-a aprobat cererea de reînmatriculare la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj, cu susţinerea tuturor examenelor din anii I, II, III în anul şcolar 1973-1974. Vă prezentaţi la secretariatul Facultăţii pentru explicaţii suplimentare.”
– Uraaa!!!, a fost prima mea reacţie. Soţia mă privea cu oarecare rezervă.
– Ai citit bine adresa?
– Bineînţeles. Sunt reînmatriculat în anul III, an în care fusesem arestat…
– Dar unde eşti reînmatriculat ?! Citesc cu atenţie.
– Cum unde? La Cluj… Abia atunci observ: „Facultatea de Ştiinţe Economice”.
– O, asta este o greşeală! O scăpare de redactare. Eu am fost la Drept. Sunt sigur că au greşit. Le cer imediat să verifice!

Merg triumfător la preşedintele Negrea, care mă felicită din toată inima. Îl rog să-mi dea voie să dau un telefon la Minister, pentru a face corectura… Mă prezint la telefon, mulţumesc pentru aprobare şi-i atenţionez de greşeala strecurată în adresă.
– Nu, nu este nici o greşeală, tov. Vişovan… Aţi fost reînmatriculat la Ştiinţe Economice, cu susţinerea celor 3 ani într-un singur an.
– Dar, doamnă, eu am fost student la Drept!
– Ştim, dar aşa am hotărât noi ! Şi pune jos telefonul.

Hmmm… Nu am dorit niciodată să fac științe economice, cu atât mai puțin într-o economie comunistă. Mă voi duce la Cluj şi voi lămuri acolo situaţia. Preşedintele a fost de acord imediat. A treia zi, eram deja la secretariatul Facultăţii. Soţia mea a ţinut să mă însoţească. Acolo, o doamnă mai în vârstă, distinsă, cu trăsături frumoase.
– Sunt Aurel Vişovan şi am fost îndrumat de la Minister să mă prezint la dvs. în legătură cu reînmatricularea.
– Da, am primit şi noi o adresă prin care am fost anunţaţi că aţi fost reînmatriculat la noi prin transfer de la Facultatea de Drept, direct în anul III. Aveţi obligaţia să promovaţi toate examenele din anii I, II, III în acest an şcolar, 1973/1974. Cred că vă daţi seama ce vă aşteaptă… Am mai avut unul sau două cazuri când s-au făcut doi ani într-un an. Dar 3 ani?! Credeţi că e posibil? Mai ales că ştim că aţi trecut prin multe necazuri… Și cum veţi face să susţineţi atâtea examene? În sesiuni, nu văd cum! Vă sugerez să faceţi o cerere la Senatul universitar să vă aprobe sesiune deschisă.

Când Senatul a răspuns favorabil, am scos primul oftat de uşurare. O rudă din Cluj îmi spune să cer părerea unui profesor universitar originar din Maramureş, Ioan Florea. În urma unui telefon, ne întâlnim în aceeaşi zi. Spre marea mea surpriză, sunt întâmpinat cu o voce caldă.
– Domnule profesor, îmi spune, v-am fost elev la Sighet. Sunt Ioan Florea din Șieu. Vă amintiţi de mine? Sunt bucuros să vă văd. Am auzit de dvs. de-a lungul anilor… Caut să-l plasez în căsuţa memoriei, dar n-am reuşit să identific băiatul de 14-15 ani cu autoritatea universitară de acum. Mă bucuram mult de această coincidenţă.
– Am auzit că sunteţi student la noi.
– Da, dar în nişte condiţii cu totul excepţionale. Pe scurt, îi expun situaţia.
– Este într-adevăr greu, dar vă ştiu de pe vremea când eraţi un tânăr curajos. Aşa că… Ştiţi cu ce aş putea să vă ajut eu?… întrucât aveţi aprobată sesiune deschisă, va trebui să stabiliţi cu fiecare profesor data prezentării la examen. Când veţi avea vreo dificultate de programare, să mă căutaţi. Poate voi reuşi eu.
Ne-am despărţit cu o strângere bărbătească de mână. Mai sunt pe lume oameni buni şi curajoşi, mi-am zis… Iată-mă student la 47 de ani!

Cu aceste gânduri, mă trezesc în faţa bisericii Universităţii – biserica piariştilor. Cu 15 ani înainte, pe treptele acestei biserici părintele Vasile Chindriş, preot greco-catolic de mare valoare, a oficiat împreună cu alţi preoţi o liturghie în aer liber, demonstrând autorităţilor comuniste că Biserica Greco-Catolică există, că n-a pierit odată cu desfiinţarea ei prin decretul din 1948. Mulţimea îngenuncheată, peste 5.000 de oameni, cu lacrimi în ochi, participa cu tot sufletul. A fost scump plătit acest act de curaj. Alţi ani de închisoare s-au adăugat celor dintâi, dar momentul liturgic a avut un răsunet până departe în inima celor prigoniţi pentru credinţă.  După ce a ieşit din închisoare şi după ce i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, a venit prin Maramureş. Fiind unchiul soţiei mele, în drum spre Ieud ne-a vizitat şi pe noi. Era în vara anului 1970. De atunci nu l-am mai întâlnit – nu mult după aceea a trecut într-o altă lume, mai bună.

Intru în biserică pe uşa laterală. Un hol mic cu o cruce de lemn, de pe care Isus, bătut în cuie, cu cununa de spini pe frunte, însângerat, privea trist. Îngenunchez. Îmi ridic privirea spre crucifix:
– Doamne, iată-mă în faţa unei noi încercări, de care nu ştiu: să mă bucur sau să-mi fie teamă? Fi-voi eu în stare să răspund acestei provocări ? Trei ani de facultate într-un singur an? Și în paralel serviciul la Sighet si familia… Numai la Tine poate fi ajutorul!  Dacă aceasta nu este împotriva voinţei Tale, Te rog, ajută-mă! Dar fie voia Ta!”

Aurel Vișovan
(din volumul „Dincoace de gratii”)