Element central al Sărbătorilor Pascale, oul este, în același timp, un simbol religios și un simbol universal al omenirii, o îmbinare între credințe vechi, tradiții și valori spirituale.

De la Oul Primordial, al începutului vieții și al tuturor lucrurilor, la Oul Învierii, al biruinței vieții asupra morții, întreaga încărcătură simbolică și religioasă pune stăpânire, poate, uneori, fără să ne dăm seama, pe ouăle pe care le înroșim, în fiecare an, de Paște.
Pe ouăle pe care le „împistrim” cu frunze și flori și le vopsim, așa cum am învățat de demult, în coji de ceapă roșie, păstrând, astfel, legătura cu strămoșii și cu glia.
Pe ouăle pe care le ducem la „slujit” în noaptea de Înviere, pentru ca, dincolo de simbol, să capete și puterea sfințeniei.
Pe ouăle pe care, strânși în jurul mesei, le ciocnim pentru a sparge, simbolic, piatra de mormânt și puterea morții.
Pe ouăle pe care le dăruim copiilor ce vin  în „ptiez ” în dimineața zilei de Paște, vestind, de trei ori, miracolul Învierii.
Pe oul ce-l punem, cu un bănuț, în ulcica cu apă, pentru ca spălându-ne pe obraz să fim roșii, sănătoși și curați tot anul.

Ouăle roșii – roșul vieții, roșul sângelui lui Iisus, roșul sacrificiului pentru noi și pentru a noastră mântuire – rămân, iată, și în prezent, expresie a puterii credinței, a puterii tradiției și a ritualului.

Dr. Anuța Pop

„O bijuterie de artă populară, o explozie de culoare și de viață… într-un cimitir din nordul României”.
Așa este prezentată expoziția „Săpânța – Le Cimetière joyeux” publicului francez. Și nu pentru prima dată, acum, când mostre din albastrul și arta Săpânței sunt expuse la Lyon, ci de… 30 de ani.

Zilele acestea, Consulatul General al României la Lyon, în parteneriat cu Asociația Grenoble Isère Roumanie și Primăria arondismentului 3, au organizat expoziția „Săpânța – Le Cimetière joyeux” (Săpânța – Cimitirul Vesel), o expoziție inedită ce conține lucrări realizate de meşterul popular Dumitru Pop în urmă cu 30 de ani (1995), la inițiativa Centrului Cultural din Annecy și a celui din Creusot, și încredințate Asociației Grenoble Isère Roumanie.
Expoziția este alcătuită dintr-o cruce, 28 de panouri de stejar sculptate și pictate, 12 picturi și 40 de epitafuri (traduse în limba franceză), lucrările fiind realizate, după modelul monumentelor de artă populară din Cimitirul Vesel – singurul loc din lume unde moartea este luată în râs – de Dumitru Pop Tincu, cel care a dus mai departe moștenirea lui Stan Ioan Pătraş. Pentru activitatea sa, în anul 2021 Dumitru Pop a obținut titlul de Tezaur Uman Viu. Chiar dacă a plecat, prea devreme, la cele veșnice, arta sa și albastrul de Săpânța rămân memorie locului și timpului. „Cimitirul este azi memoria locului și a timpului. Veritabil imn al vieții, acest ansamblu plin de culoare ne introduce într-o filosofie a existenței care susține acest popor plin de înțelepciune și credință”, scriu reprezentanții Asociației Grenoble Isère Roumanie.

Asociația a fost creată în 1991 și are ca scop dezvoltarea cooperării între regiunea Grenoble și România și Republica Moldova prin acțiuni culturale, economice, sociale. Cu o experiență de peste trei decenii în proiecte cu România, asociația este un promotor al Săpânței și, implicit, al nordului țării noastre.

Expoziția „Săpânța – Cimetière joyeux” este una itinerantă, de-a lungul timpului fiind deschisă în diferite orașe ale Franței, asociația dorindu-și ca „acest vector bogat al valorilor României rurale” să stârnească publicului francez interesul de a călători în România pentru a descoperi și „alte bogății turistice excepționale ale acestei țări”. De această dată, prin Consulatul General al Romaniei la Lyon, expoziția a ajuns la publicul francez, dar și la comunitatea românească de la Lyon și din departamentul Rhône (al cărui capitală este Lyon).
Realizată la sala de expoziții a Primăriei arondismentului 3, expoziția s-a bucurat de prezența ES dna Ioana Bivolaru, ambasadoarea României la Paris, a dlui Oleg Ungureanu, consulul general al României la Lyon, a oficialităților lioneze, a reprezentanților Asociației Grenoble Isère Roumanie și a unui numeros public.

Ce poți să simți, ca maramureșean, când vizitezi, într-unul dintre cele mai mari orașe ale Franței, o expoziție dedicată colțului tău de țară? Mândrie, bucurie în suflet și recunoștință… pentru creatorii artei Maramureșului, dar și pentru promotorii acesteia.

                 dr. Anuța POP

Se împlinesc azi (02 februarie) 660 de ani de la atestarea documentară a „Ambelor Vișaie”, 660 de ani de la atestarea documentară a Vișeului de Jos. Prima mențiune a Vișeului, ca localitate, apare în 2 februarie 1365, în diploma prin care regele Ludovic I al Ungariei dăruieşte voievodului maramureşean Balc, fiul lui Sas, şi fraţilor săi Drag, Dragomir şi Ştefan, ca recompensă pentru serviciile lor, mai multe sate, printre care şi Ambele Vişae (Ioan Mihalyi de Apşa, „Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV”).

Și cât de importante sunt înscrisurile ce rămân peste timp! Diplome, documente, cărți…
De aceea, „ziua Vișeului de Jos”, ziua în care împlinesc 660 de ani, este un moment potrivit pentru a vă anunța o apariție editorială dedicată acestei localități: VIȘEU DE JOS. ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR (cartea întâi), darul pe care Lazăr Năsui, Gheorghe Pop, Grigore Coman, Vasile Coman și Vasile Tomoiagă – autorii cărții  – îl fac tuturor vișeuanilor, de azi și de mâine.
Scopul cărții, mărturisit explicit cititorilor în ultimele pagini, este acela de a înregistra urmele civilizației satului spre a salva elemente de folclor și etnografie locală, prinse, inevitabil, în procesul de schimbare a societății.
Volumul are la bază caiete personale (Lazăr Năsui, Grigore Coman, Vasile Coman, Vasile Tomoiagă), Caiete folclorice (Maria Năsui-Bora), Monografia comunei Vișeu de Jos (1973 – Ioana Năsui), Contribuții la Monografia muzicală a comunei Vișeu de Jos – 1973 și Folclor muzical din zona Maramureș (Gheorghe Pop) și Monografia onomastică a comunei Vișeu de Jos (1973 – Marta Viola Gyöngyösi).
Informațiile scoase la lumină din caiete nepublicate, de la începutul anilor 70 (deci conținând date ce coboară în timp, probabil, către prima parte a secolului trecut) sunt completate cu date mai vechi, din surse edite, ori din arhive, dar și cu informații obținute în prezent de la oameni ai locului și presărate cu experiențe și amintiri personale ale lui Lazăr Năsui, încă din anii 1960.
Portul tradițional, modul de organizare a gospodăriei și ocupațiile vișeuanilor de jos sunt descrise în prima parte a volumului, descrierile fiind completate și cu date istorice (de la mențiuni ale unor zone ale Vișeului de Jos încă dinainte de anul 1365, când localitatea este  atestată documentar, la istoria plutăritului pe Vaser și Vișeu, ori la construcția căii ferate Salva-Vișeu, etc).Uneori, descrierile făcute sunt atât de detaliate, încât citindu-le, pare că ne trec, aievea, prin fața ochilor file din viața străbunilor noștri (exemplu: descrierea stânei, ruptu’ sterpelor, focu’ viu, descrierea modului de realizare a unei plute, etc).
În cea de-a doua parte, folclorului obiceiurilor (atât obiceiurilor din ciclul vieții, cât și obiceiurilor legate de sărbătorile de peste an) îi este dedicat un număr important de pagini. Găsim aici, pe lângă descrieri, o colecție importantă de versuri: de la strigături specifice fiecărei secvențe din ceremonialul nunții ori strigături la joc, la botejune, la horile de bucurie ori de jale, până la „cântatu morțește”. Versurile „salvate” în carte sunt foarte valoroase pentru oricine ar dori să descopere secvențe din viața anilor trecuți a vișeuanilor de jos. Și, în multe cazuri, din fericire, și din viața vișeuanilor de azi. Pentru că o mare parte din obiceiuri sunt practicate încă. Trebuie doar să vrem să le descoperim sensul.
Ultimele pagini ale cărții conțin o micro-colecție de fotografii, vechi și noi – cele noi fiind realizate de prof. Aurel Ghilezan (între acestea se află și fotografia ce însoțește materialul).
Iar autorii nu se opresc aici. Ne promit deja Vișeu de Jos – Etnografie și Folclor. Cartea a II-a și ne dezvăluie că aceasta va cuprinde și valoroasa colecție de cântece culese din Vișeu de Jos de profesorul Gheorghe Pop, dar și cântecele culese, cu mai bine de un secol în urmă, de marele muzicolog Béla Bartók.

Le urăm mult succes!

Dr. Anuța Pop

MIRCEA CANTOR este unul dintre aceștia, unul dintre cei mai mari artiști contemporani. S-a născut la Oradea, s-a stabilit la Paris în urmă cu mulți ani și spune despre sine că „trăiește și lucrează pe Pământ ”. E artistul ce a știut să-și păstreze rădăcinile românești, dar să le dea, prin arta sa, aripi spre universalitate.

Pictor, sculptor, desenator, regizor, artist al avangardei conceptuale, Mircea Cantor a câștigat două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani: Premiul Ricard (2004) și Premiul Marcel Duchamp (2011), iar operele sale sunt prezente în colecțiile marilor muzee și galerii ale lumii. Centre Pompidou – Paris, MoMA – New York, Museo Reina Sofia – Madrid, Castello di Rivoli – Torino, Louis Vouitton Foundation – Paris sunt doar câteva dintre acestea. Din 2023, o lucrare semnată de Mircea Cantor („Avioane și îngeri”) este expusă permanent la sediul UNESCO de la Paris, alături de lucrări semnate de doi titani ai artei mondiale: Pablo Picasso și Alberto Giacometti.

În anul 2019 a fost decorat cu ordinul „Ofițer al Artelor și Literelor” de către statul francez și cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler de către statul român.

Recent, a ajuns în atenția publicului din România (și de pe întreg mapamondul) datorită colaborării cu casa de modă Dior: a fost invitat să reinterpreteze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă. Modelul său se numește „Grădina Raiului” și are motive tradiționale românești, inspirate de pe un cojoc din zona Bihorului.

„Am vrut să aduc un omagiu unui neam de artizani și meșteșugari care mențin flacăra vie prin intermediul unei reînnoiri permanente a ceea ce putem numi o tradiție și un savoir faire universal”, mărturisea artistul. Și ce omagiu aduce prin arta sa! Și nu numai Bihorului natal, ci întregii țări. Iar un loc aparte în sufletul și în creația sa îl are Maramureșul.

„Cred că, undeva, în esența mea, sunt moroșan, chiar dacă nu m-am născut acolo!” spunea Mircea Cantor într-un interviu. Iubește Maramureșul, oamenii autentici, ce știu încă să țeasă „cerge”, ori să dăltuiască în lemn arcuri de trimf, spre nemurire. Are un respect deosebit pentru meșterii populari și, de ani buni, colaborează cu aceștia: aduce experiența Maramureșului în arta sa și, prin arta sa, în lume.

A ajuns pentru prima dată în Maramureș în anul 2007, la Bârsana, unde a remarcat porțile de lemn, încărcate de simboluri, pe care le va numi adevărate „porți de rai”. A vizitat apoi Muzeul Satului de la Sighetu Marmației, unde a descoperit fusul cu zurgălăi (pe care îl va integra ulterior în instalațiile sale).

Arta vie a Maramureșului l-a făcut pe artist să imagineze, deja, proiecte în care aceasta să fie inclusă. Astfel că legătura artistică a lui Mircea Cantor cu Maramureșul începe în 2008. Atunci a întâlnit-o pe preoteasa Victoria Berbecar, una dintre cele mai cunoscute țesătoare ale Maramureșului, care a contribuit la revitalizarea tradiţiei ţesutului de covoare cu culori vegetale în Botiza. Împreună cu Victoria Berbecar și cu femeile din Botiza, artistul a realizat celebra sa lucrare „Avioane și îngeri”, pe care a expus-o pentru prima dată (alături de covoarele maramureșene ale Victoriei Berbecar), în Anglia (la Oxford, Bristol și Camden). Peste câțiva ani, în 2011, covoarele țărănești ale Botizei și „covorul zburător” al lui Mircea Cantor vor ajunge departe, peste ocean, în Statele Unite ale Americii, într-o expoziție organizată la Maison Française, centrul cultural al Ambasadei Franţei din Washington.

Nu doar arta țesutului tradițional din satele Maramureșului i-a atras atenția artistului vizual, ci și sculptura în lemn și olăritul. Pentru expoziția de la centrul de artă contemporană de la Bristol din 2008, o poartă maramureșeană a devenit „Arc de Triumf”. Iar pentru aceasta a colaborat cu meșterul popular Vasile Bârsan. Lucrarea „Arc de Triumf” este o poartă maramureșeană sculptată în lemn de stejar, încrustată cu spirala ADN-ului (reinterpretare a motivului funiei) și acoperită cu foiță de aur, simbol al luminii și al sacralității. „Arcul de Triumf” al lui Cantor a fost expus apoi la Paris, la Grand Palais și a ajuns până în China, la Expoziția Universală de la Shanghai.

În același an 2008, Mircea Cantor l-a cunoscut pe meșterul Petru Pop din Breb, dar și pe Gheorghe și Viorica Pop, fiul și nora acestuia. Așa a început colaborarea pentru proiectul pe care îl pregătea pentru Modern Art Museum din Oxford, dar și pentru alte proiecte care au urmat: cu Gheorghe a lucrat la „Anima” – proiect expus la Roma în 2012, iar Viorica a țesut prima cergă cu avioane și îngeri. De fapt, chiar prima lucrare despre Maramureș e realizată în colaborare cu Gheorghe Pop: „Hiatus” – un fus cu zurgălăi sculptat direct pe un trunchi de copac, în mijlocul pădurii (nod dacic imposibil de desfăcut, simbol al unirii între două lumi, între două concepte…).
De asemenea, atunci a colaborat pentru prima dată cu meșterul popular Tănase Burnar din Săcel, ce a realizat, pentru o instalație a artistului („Când ulciorul e izvor”), ulcioare de ceramică dacică. Instalația a fost prezentată și în anul 2022, la Muzeul Țăranului Român, în cadrul proiectului „Tradiție circulară (înapoi la natură)”.
Și tot atunci a fost prezent pentru prima dată la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația” de la Sighetu Marmației, unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din țară, festival la care va reveni în 2023, când va petrece Crăciunul în Maramureș, la Vișeu de Sus și va descoperi cel mai spectaculos obicei de iarnă din zonă, „Viflaimul”. Măști și obiecte de ritual legate de sărbătorile de iarnă vor fi subiect al unor creații și expoziții ale artistului.

De la poarta maramureșeană, Mircea Cantor și-a îndreptat atenția spre casele Maramureșului – semne și simboluri încrustate în lemn – ducându-le, din inima Maramureșului, în inima Europei. Pornind de la o casă tradițională, în 2012 a realizat instalația „Prag resemnat” (o casă maramureşeană cu pereţii adunaţi de o funie sculptată în lemn – motivul funiei apare frecvent în arta sa) pe care o va expune în Belgia, în cadrul unei expoziții urbane organizată de Muzeul de Artă Contemporană din Gent (unde au participat 41 de artiști din întrega lume), dar și în Grădinile Tuileries din capitala Franţei. Alături i-au fost meșterii din Maramureș și diacul Ioan Opriş din Breb. Acesta a creat și un „verș” al lemnului, aducând, astfel, creației, o încărcătură ritualică aparte.

În perioada aprilie 2013 – aprilie 2014, Muzeul Naţional de Artă Contemporană din București a găzduit prima expoziţie personală a artistului în România. În cadrul acesteia, unul dintre invitați a fost Vasile Oanea din Breb, fotograful satului, cu prima sa expoziție de fotografie.

În 2015 a realizat, alături de femei din trei sate ale Maramureșului (Breb, Poienile Izei și Botiza), o lucrare de 5×10 m, intitulată „Anthroposynaptic”, cu care a participat la Art Basel. Mircea Cantor a unit într-un tablou supradimensionat câteva zeci de cămăşi adunate din satele maramureşene, sugerând, parcă, prin funiile ce le-au unit, legătura dintre noi, dintre trecut și viitor, dintre moștenirea înaintașilor și generațiile viitoare. Ileana Bozai din Breb a creat și o „strigătură a cămeșii”, pentru că artistul și-a dorit, și în acest fel, să pătrundă în profunzimea tradiției. Lucrarea face parte acum din colecția Louis Vuitton Foundation. Câți dintre noi știam că Louis Vuitton are în colecție cămeși moroșenești?

În 2019, la Paris, Mircea Cantor a îmbogățit Sezonului Cultural România-Franța cu creațiile sale. Nici aici nu a lipsit Maramureșul. De această dată, invitații artistului au fost Ioan Pop și Grupul Iza, oamenii ce au puterea de a transmite, prin cântec, esența Maramureșului autentic.

În 2020 a realizat, în colaborare cu o țesătoare de cergi din Săpânța, o serie de cergi (cergi cu vârste și cifre) ce vor da naștere expoziției „Mâini adjectivând munca”, ce a ajuns tocmai în Nepal, la Trienala de la Katmandu, în 2022. Tot în 2022, la Muzeul Țăranului Român, împreună cu Teodor Frolu a dedicat un eveniment cânepii – „[În]toarcem cânepa spre viitor”. În cadrul acestuia, a avut loc un performance cu moroșence din Breb ce torceau cânepa și cântau cântece de ritual, create special în legătură cu lucrările artistului.

Prima sa sculptură în bronz, „Linii de fugă”, a fost realizată tot în Maramureș – la Făurar Art din Baia Mare. Proiectul cu care a participat la Paris Photo Fair, intitulat „Priceless treasure” (Comoară neprețuită) pornește de la un țol din Maramureș….

Și, să nu uităm: o fotografie ce a făcut, nu demult, înconjurul lumii, îl reprezintă pe artist purtând o „geantă tradițională” – traista Maramureșului, alături de celebra geantă Dior. Iar pe banduliera genții stă scris: ”Artisans are rope” ! Artizanii sunt funia!

Cu acest crez artistic și colaborând cu artizanii, cu meșterii Maramureșului, Mircea Cantor a arătat lumii întregi că maramureșenii „au ceva universal prin modul în care abordează lumea lor”.

Dr. Anuța POP

Foto credit: Mircea Cantor