În anul 700 de la atestarea documentară a Sighetului, la Editura Valea Verde (Sighet) vor apărea două cărți de referință pentru istoria orașului nostru.

Prima și cea mai importantă (și așteptată!) apariție a lunii noiembrie 2026 este… „SIGHETUL MARMAȚIEI 700 (1326 – 2026) PAGINI DE ISTORIE”, autor Teofil IVANCIUC (referenți științifici – prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, dr. Livia Ardelean, prefața – acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, dr. Livia Ardelean, editor – Ion Mariș, lector de carte – Brîndușa Oanță, DTP – Typro Digital Foundry SRL, traduceri – StartFirstTrad, tipar – Tipografia Surorilor Lauretane).

Volumul a fost publicat cu sprijinul Primăriei Sighet și Centrului Cultural al municipiului Sighetu Marmației, „Prefața” fiind semnată de Vasile Moldovan, primarul municipiului Sighet.

Nota bene: Lansarea cărții va avea loc miercuri, 25 noiembrie 2025, în cadrul unui eveniment mult mai amplu. Vom reveni cu detalii!

* * *

Teofil Ivanciuc s-a născut la 27 mai 1970 la Sighetu Marmației, într-o familie mutată în oraș în anul 1925, înaintașii săi, vechi donatari români, fiind originari din satele Apșa de Mijloc, Apșa de Jos, Slatina, Iapa și în satele de pe Valea Marei.
Este licențiat al Universității „Babeș-Bolyai” și are un masterat la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca.
A activat în jurnalism și în turism, în al doilea domeniu profesând și în prezent.
De-a lungul anilor, a publicat sute de articole de presă și peste 50 de studii științifice.
A publicat studii despre: primul document de atestare a Sighetului (1326), prima istorie a orașului Sighet, diplomatariul medieval, satele maramureșene dispărute (printre care, satul necunoscut Valea Judelui), lista familiilor nobile maramureșene, istoria Republicii Valea Porcului, a identificat pe teren două vechi biserici de lemn pierdute etc.
A descoperit peste 30 de situri arheologice în județul Maramureș, a participat la descoperirea primelor stațiuni paleolitice din nordul regiunii și a semnalat 5 din cele 17 puncte de pe raza Sighetului înscrise în Repertoriul Arheologic Național.
A publicat următoarele cărți: Ghidul turistic al Țării Maramureșului, editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, editura Echim, Sighetu Marmației, 2007, Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și turism, editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012, Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului (fotografii Radu Lazar, text Teofil Ivanciuc), editura Proema, Baia Mare, 2016, Vederi din Maramureș, editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2020 și Istoria Maramureșului. Manual pentru liceeni, M. Voinaghi (coord.), L. Ardelean, A. Costin Hendea, F. Dragoste, K. Gușeth, T. Ivanciuc, editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2020, primul manual opțional de istorie a Maramureșului pentru liceeni, acreditat de către Ministerul Educației.

Salut, Sighet!

Nota redacției: Echipa „Salut, Sighet!” îl felicită pe colegul nostru de redacție Teofil Ivanciuc!… și-i dorim la cât mai multe volume de autor în anii următori!

Vineri, 15 mai 2026, simpozionul „Sighetu Marmației – 700 de ani de atestare documentară” a fost unul dintre evenimentele importante ale zilei. Istorici, cadre universitare, oameni de cultură, au vorbit despre orașul nostru și i-au evidențiat momentele importante derulate de-a lungul anilor.

O înregistrare VIDEO parțială de la simpozion puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Prezentarea de față are un scop dublu, și anume punerea în valoare a două diplome nobiliare armaliste deținute încă de urmașii celor care le-au primit, precum și aducerea unui omagiu pios celui care ne-a arătat în urmă cu câțiva ani diploma familiei Buffte(a) de Cuhea, dr. Ștefan Mariș (17.06.1963 – 01.04.2021), prietenul și colaboratorul nostru timp de mai mulți ani (vezi la final nota 1).

Cele două diplome au fost emise pe parcursul secolului al XVII-lea, de către Gabriel Bethlen și Mihai Apafi, principii Transilvaniei.
Gabriel Bethlen, unul dintre cei mai mercantiliști principi ai Transilvaniei nu a fost prezent fizic în Maramureș dar a procedat și aici la fel ca în Transilvania, introducând noi reguli și făcând pași însemnați în sensul ralierii Maramureșului la realitățile transilvănene, lucru pentru care a beneficiat din plin de ajutorul fratelui său, Ștefan Bethlen, comitele Maramureșului, fidel principelui. Acesta a implementat pe plan local politica economică princiară, deși a întâmpinat opoziția unei părți a nobilimii maramureșene, încolțită de politica principelui, ce aducea atingere prerogativelor și privilegiilor nobiliare (n. 2). Foarte inteligent și prudent, principele a dus o politică de păstrare în limite decente a numărului de nobili maramureșeni, prin acordarea unui număr redus de diplome armaliste nobililor români din această parte de țară, preferând înnobilările colective pentru 200 de nobili din târgurile regale de coroană, Sighet, Hust, Visk, Teceu, Câmpulung (n. 3). Totuși familiile Buffte, Petrovai, Rednic, Berce, Perșe, Tivadar de Rona de Jos, Pop de Berbești, Maroșan, alias Csicso din Biserica Albă, Gerheș din Sarasău, Nemeș din Călinești, Năsui, Fărcaș de Vișeu au primit diplome armaliste.
Una din diplomele armaliste emise de principe și păstrată până astăzi în posesia familiei, este diploma familiei Buffte de Cuhea, dată în Alba Iulia, la 27 Iunie 1622.
Din cuprinsul diplomei, nu reiese care a fost contribuția lui Ioan Buffte la susținerea principelul însă blazonul familiei ne lămurește. Omul care ține în mână o sabie ridicată reprezintă simbolul ajutorului militar acordat principelui.

Nos Gabriel dei gratia Sacri romani Imperi et Transilvania princeps, partium regni Hungariae, Dominus Siculorum comes ac Opuliae et Ratiboriae Dux etc.,.
Memoriae commendamus tenore presencium significantes quibus expedit universis. Quod nos ad nonnullorum fidelium consiliariorum nostrorum singularem serenitati nostrae propterea factam intercessionem tum vero attentis et consideratis fidelitate fidelibusque servitiis nobilis Ioannem Buffte de Konha, que ipse primun quidem regno nostro Transylvaniae quisque principibus, praedecessoribus videlicet nostris et tandem serenitati etiam nostrae in omnibus occassionibus, bellicisque, expeditionibus pro patriae motis et susceptis, fideliter et cum amici sui constancia alacritateque exhibuit et impendit ac in futurum etiam exhibiturum et impensurum ipsum minime dubitamus. Eundem igitur Ioannem Buffte ac per eum filios et filias iam natas et in futurum etiam dei beneficiona scituros alias etiam uti intelligimus ex nobili priscepia oriundos denuo et ex novo expeciali nostra gratia et potestatis nostre plenitudinein coetum et numerum verorum et indubitatorum regni nostri Transylvaniae nobilium annumerantes, aggregantes, captantes et adscribentes duximus prout annumeramus, aggregamus, cooptamus et adscribimus. Decernentes expresse uta modo deinceps successivis semper temporisbus idem Ioannes Buffte, ipsiusque haeredes et posteritates utriusque sexus universi, pro veris et indubitatis nobilibus habeatur et repetentur. In signum autem huiusmodi mere et perfectae nobilitatis haec arma seu nobilitatis insigniae. Scutum videlicet militare caelestium coloris in cuius compositie area homo integre veste viridea inductus, dextrem ensem nudatum sursum tenere conspicitur. Supra scutum galea militaris clausa est posita, quam integre diadema regium, gemmae ac summitate vero sive cono lemnisci variorum colorum hinc inde defluentis utrasque oras seu margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt et exornant prout haec omnia in parte sive initio presentium litterarum nostrarum docta manu et arce pictoris clarius expressa et depicta concernuntur. Animo deliberato et ex certa scientia liberalitatrque nostra prefato Ionne Buffte ipsiusque haeredibus et posteritatibus utriusque sexus universis gratiose dedimus, donavimus et contulimus annuentes et concendentis quod ipsi prescripta arma seu nobilitatis insignia more aliorum verorum et insignitorum nobilium utenturque in praeliis, hostiludiis, torneantis, duellis, mononachiis ac aliis quibus suis exercitiis militaribus necnon nobilitaribus item sigillis vexilia certis velis, auleis, annulis, dyptis, tentoriis, domibus sepulctiris et generaliter quarumlibet verum et expeditionem generibus sub merae et perfectae nobilitatis titulo, quo eos al universis et singulis cuiuscunque status, ordinis, honoris, dignitatis et praeminentia homines existant. Insignites dici, teneri et nominari volumus ferree et gestare. Ominibusque et singulis honoribus, gratiis, privilegiis, indultis, libertatibus, immunitatibus et praerogativis quibus caeteri veri nati et indubitati dicti regni nostrae Transylvaniae partiumque Hungariae eidem annexarum nobiles ac militares hommines, quomodumcunque de jure et ab antiqua consuetudine utuntur, fruuntur et gaudeant perpetue uti frui et gaudere valeantque possint.
In cuius rei memoriam firmitatemque perpetuam presentes literas nostras pendentis et authentici sigilli nostri munime roboratas memorato Ioanne Buffte, haeredibusque et posteritatibus utriusque sexes universis clementer dandas duximus concernentes.
Datum in civitate nostra Alba Iulia die vigesima septima mensis Iunii, Anno Domini Millessimo sextencessimo vigesimo secundo.

„Noi, Gabriel Bethlen, din grația lui Dumnezeu, împărat al Sfântului Imperiu roman și principe al Transilvaniei și al părților anexate ungurene, comite al secuilor, duce de Oppeln și Ratibor etc…. facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă tuturor celor cărora se cuvine, că noi, pentru mijlocirea personală a unora dintre credincioşii noştri domni consilieri pe de o parte, că noi, luând aminte și ținând seama de slujbele credincioase, credința, ardoarea prietenească și constantă pe care nobilul Ioan Buffte de Cuhea ni le-a arătat nouă, și prin noi țării noastre Transilvania, precum și principilor predecesorilor noștri și ilustrității noastre în toate războiale, expedițiile în timpuri și locuri diferite și ni le va arăta și nu ne îndoim că va stărui și pe viitor, am hotărât, așadar, ca Ioan Buffte, nobil ereditar din vechime, și prin el, fiii și fiicele născuți și care se vor naște în viitor, să fie ţinuţi şi socotiţi din nou, din deplina noastră milostivire și puterea noastră deplină, drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili. Și să-l adăugăm, să-l asociem, să-l alegem şi să-l înscriem în ceata şi numărul adevăraţilor, fiilor, neîndoielnicilor şi deosebiţilor nobili ai acestui regat al Transilvaniei şi părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, după cum l-am eliberat, adăugat, asociat, ales şi înscris prin tăria [scrisorilor] celor de faţă, hotărând în chip lămurit ca începând de acum pentru totdeauna, pe același Ioan Buffte, moştenitorii şi urmaşii lui de ambele sexe să fie ţinuţi şi socotiţi drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili.
Ca semn al acestei adevărate şi desăvârşite nobilităţi le acordăm lui și urmașilor și moștenitorilor lor de ambele sexe aceste arme sau insemne ale nobilităţii: Scut militar de culoare albastră, în câmpul căruia se vede un om întreg îmbrăcat cu tunică verde, care ține în mână dreaptă o sabie simplă ridicată în sus. Deasupra scutului este aşezat coiful militar, acoperit de o diademă regală, împodobită în chip cuvenit cu perle şi pietre scumpe, din conul coifului curg benzi sau panglici de culori diferite spre ambele margini sau extremităţi ale coifului înconjurându-l şi împodobindu-l în chipul cel mai frumos, după cum toate acestea se văd clar înfăţişate şi zugrăvite cu mână iscusită şi arta picturii la capătul sau începutul scrisorilor noastre de faţă.
Cu chibzuinţă şi după bună ştiinţă, din generozitatea noastră princiară, amintitului Ioan Buffte și prin el, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambele sexe cu milostivire încuviinţând şi hărăzind le-am dat, dăruit şi conferit, ca ei înşişi, suszisele arme sau însemne ale nobilităţii, după obiceiul celorlalţi adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili care se folosesc de blazoane, oriunde, în bătălii, întreceri militare, turniruri, dueluri, întreceri individuale, şi în alte exerciţii militare şi nobiliare de orice fel, pe sigilii, steaguri, vase, veştminte, covoare, arme, medalioane, corturi, case, morminte şi în general pe orice fel de lucruri şi feluri de foloase, sub titlul întregii şi desăvârşitei nobilităţi, prin care dorim ca ei să fie zişi deosebiţi, să fie ţinuţi, numiţi şi socotiţi de către toţi oamenii şi de fiecare în parte, de orice stare, condiţie, treaptă, cinste, ordin, demnitate şi preeminenţă, şi să primească şi să poarte toate şi fiecare din acele slujbe, milostiviri, privilegii, scutiri, libertăţi, imunităţi şi prerogative pe care ceilalţi adevăraţi, născuţi, neîndoielnici, şi deosebiţi oameni nobili şi ostaşi ai amintitului regatului nostru al Transilvaniei şi ai părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, le folosesc, se bucură după obicei, în orice mod, din vechime şi de drept, şi pe care să fie veşnic volnici şi în stare să le folosească, să se bucure.
Spre pomenirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am dat scrisoarea noastră de faţă întărită cu puterea sigiliului nostru atârnat pomenitului Ioan Buffte și prin el, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambe sexe am hotărât să le dăm cu milostivire şi să le hărăzim. Dată în cetatea noastră Alba Iulia, 27 Iunie 1622.”

Din analiza blazonului reiese că acesta ar fi putut arăta ca în imaginea alăturată.

În anul 1862 familia avea deja membri răspîndiți în Cuhea și Ieud, unde erau 29 de familii, respectiv două familii, scrisoarea armalistă se afla și atunci ca și acum la familie (n. 4). Un alt membru al familiei, care locuia în Călinești, a fost înnobilat de principele Gabriel Báthory în 1612 și era formată din 5 familii (n. 5).

Diploma a doua a fost emisă de Mihai Apafi în 1668 și se află în păstrarea familiei Vancea-Birta, fiindu-ne pusă la dipoziție de doamna Maria Birta (arhivar referent la Muzeul Satului Maramureșean), căreia îi mulțumim în mod deosebit, cu acordul fratelui, Ioan Vancea (profesor universitar, Brazilia).

„Nos Michael Apafi dei gratia princeps Transsylvaniae, partium regni Hungariae, dominus et siculorum comes etc.
Memoriae commendamus tenore presencium significantes quibus expedit universis. Quod nos ad nonnullorum fidelium dominorum consiliorum nobilium singularem nobis propterea factam intercessionem, cum vero attentis et consideratis fidelitate, fideliuque servitiis nobilis Ionae Vancsa de Vancsfallva, qua ipse nobis ex hunc regno nobis Transilvaniae ac partibus Hungariae eidem annexis in omnibus bellicis expeditionibus pro locorum et temporum varietate fideliter exhibuit et impendit ac in futurum quoque exhibituram et impensuram ipsum non dubitemus…eundem igitur Ionam Vancsa ac per eum Petrum et Theodorum similiter Vancsa fratres suos germanos, haeresque et posteritates ipsorum utriusque sexus universas ex speciali gratia et principalis potestatis nostrae plenitudine, hactenus etiam nobilitati praerogativa priscepia oriundos.
Denuo in coetum et numerum verorum, natorum, indubitatorum, insigniorumque regni nostri Transilvaniae et partium Hungariae eidem annexorum nobilium aggregandos, cooptandos, et adscribendos duximus, prout annumeramus, aggregamus, cooptamus et adscribimus presentium per vigorem decernentes expresse ut deinceps quoque successivis semper idem Ionas Vancsa ac per eum Petrus et Theodorus, fratres ipsius, haeredesque et posteritates ipsorum utriusque sexus universae, pro veris et indubitatis nobilibus habeantur et reputentur, In Signum autem huius merae et perfectae nobilitais ipsius, haeredibusque et posteritatibus ipsorum utriusque sexus universis gratiose. Scutum videlicet militare erectum caelestini coloris in cuius campo sive area brachium queddam humanum rubra veste inductum tria folia Lilliorum vela complicata sursus tenere consciiuntur. Supra Scutum autem galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regiam genuis summitate autem vero sive vero galeae laciniis sive seu lemniscis variorum colorum hinc inde defluentes utrasque oras seu marginis ipsius scuti pulcherime ambiunt et exornant. Prout haec omnia in parte seu principio presentium literarum nostrorum doctam manu et arce pictoris clarius expressa est depicta esse cernuntur. Animo deliberato et ex certa scientia liberalitateque nostra principali praefato Ione Vancsa ac per eum Petro et Theodoro fratris ipsius, haeredibusque et posteritatibus ipsorum utriusque sexus universis gratiose dedimus, donavimus et contulimus annuentes et concedentes, ut ipsi praescripta arma seu nobilitatis insignia more aliorum virorum, necnon indubitatotum insigniorumque. Nobilium armis ubique in praeliis, hostiludiis, torneantes, duellis, monomachiis ac aliis quibusvis exercitis militaribus et nobilitaribus, necnon sigiliis certiis, velis, clyptid, tentoriis, domibus et sepulctiis, generaliter vero rerum et expeditionem generibus sub merae et perfectae syncereque nobilitatis titulo, quo eos ab universis et singulis cuiuscunque status, conditionis, graduiis, honoris, ordinis, officii, dignitatis, praeminentiaeque et functionis homines existant insignitos dici, teneri, nominari et reportari. Volumus ferre et gestare omnibusque et singulis iis honoribus, gratiis, privilegiis, indultis, libertatibus, immunitatibus et praerogativiis, quibus caetere veri, nati, indubitati et insigniti regni Hungariae ac partium Hungariae eidem annexarum nobilis et militares homines, quomodumque de iure et ab antiqua consuetudine utuntur, fruuntur et gaudent perpetuo uti, frui et gaudere valeantatque possint. In cuius rei memoriae firmitatemque perpetuam presens literas nostras pendentes et authenici sigilii nostri munimine roboratas est, communitas memorato Ionae Vancsa ac per eum Petro et Theodoro Vancsa fratribus eius germanos haeredibusque et posteritatibus ipsius utriusque sexus universis clementer dandas duximus et concendendas. Datum in civitati nostrae Alba Iulia die vigesima octava mensis octobris anno Domini millessimo sextecissimo sexagesimo octavo.
Michael Apafi
Ioannes Belen cancelar, manu propria

„NOI, MIHAIL APAFI, din mila lui Dumnezeu principe al Transilvaniei şi al părţilor Ungariei domn şi comite al secuilor,
facem cunoscut prin cuprinsul celor de faţă tuturor celor cărora se cuvine, că noi pentru mijlocirea personală a unora dintre credincioşii noştri domni consilieri pe de o parte, că noi, luând aminte și ținând seama de slujbele credincioase pe care nobilul Ioan Vancsa de Oncești, ni le-a arătat nouă și prin țării noastre Transilvania și părțlor ungurene anexate acesteia, în toate războiale, expedițiile în timpuri și locuri diferite și nei le va arăta și nu ne îndoim că va stărui și pe viitor, am hotărât așadar ca acelaşi Ioan Vancsa și prin el, Petru și Theodor, la fel Vancsa, frații lui buni şi moştenitorii şi urmaşii lui de ambele sexe să fie ţinuţi şi socotiţi drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili. Și să-l adăugăm, să-l asociem, să-l alegem şi să-l înscriem în ceata şi numărul adevăraţilor, fiilor, neîndoielnicilor şi deosebiţilor nobili ai acestui regat al Transilvaniei şi al părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, după cum l-am eliberat, adăugat, asociat, ales şi înscris prin tăria [scrisorilor] celor de faţă, hotărând în chip lămurit ca începând de acum pentru totdeauna, pe același Ioan Vancsa și prin el pe Petru și Theodor, frații lui, şi moştenitorii şi urmaşii lui de ambele sexe să fie ţinuţi şi socotiţi drept adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili.
Ca semn al acestei adevărate şi desăvârşite nobilităţi [le acordăm] lui și urmașilor și moștenitorilor lor de ambele sexe aceste arme sau insemne ale nobilităţii: Scut militar de culoare albastră, în câmpul căruia se vede o mînă umană îmbrăcată cu tuncă roșie care ține în mînă ridicate 3 foi îndoite de crin. Deasupra scutului este aşezat coiful militar, acoperit de o diademă regală, împodobită în chip cuvenit cu perle şi pietre scumpe, din conul coifului curg benzi sau panglici de culori diferite spre ambele margini sau extremităţi ale coifului înconjurându-l şi împodobindu-l în chipul cel mai frumos, după cum toate acestea se văd clar înfăţişate şi zugrăvite cu mână iscusită şi arta picturii la capătul sau începutul scrisorilor noastre de faţă.
Cu chibzuinţă şi după bună ştiinţă, din generozitatea noastră princiară, amintitului Ioan Vancsa, şi prin el Petru și Theodor , frații lui, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambele sexe cu milostivire încuviinţând şi hărăzind le-am dat, dăruit şi conferit, ca ei înşişi, suszisele arme sau insemne ale nobilităţii, după obiceiul celorlalţi adevăraţi, fii, neîndoielnici, şi deosebiţi nobili care se folosesc de blazoane, oriunde, în bătălii, întreceri militare, turniruri, dueluri, întreceri individuale, şi în alte exerciţii militare şi nobiliare de orice fel, pe sigilii, steaguri, vase, veştminte, covoare, arme, medalioane, corturi, case, morminte şi în general pe orice fel de lucruri şi feluri de foloase, sub titlul întregii şi desăvârşitei nobilităţi, prin care dorim ca ei să fie zişi deosebiţi, să fie ţinuţi, numiţi şi socotiţi de către toţi oamenii şi de fiecare în parte, de orice stare, condiţie, treaptă, cinste, ordin, demnitate şi preeminenţă, şi să primească şi să poarte toate şi fiecare din acele slujbe, milostiviri, privilegii, scutiri, libertăţi, imunităţi şi prerogative pe care ceilalţi adevăraţi, născuţi, neîndoielnici, şi deosebiţi oameni nobili şi ostaşi ai amintitului regatului nostru al Transilvaniei şi ai părţilor Ungariei anexate aceluiaşi, le folosesc, se bucură după obicei, în orice mod, din vechime şi de drept, şi pe care să fie veşnic volnici şi în stare să le folosească, să se bucure. Spre pomenirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am dat scrisoarea noastră de faţă întărită cu puterea sigiliului nostru atârnat pomenitului Ioan Vancsa și prin el fraților lui buni, Petru și Theodor Vancsa, tuturor moştenitorilor şi urmaşilor săi de ambe sexe am hotărât să le dăm cu milostivire
şi să le hărăzim. Dată în cetatea noastră Alba Iulia, 28 octombrie 1668.”

Propunerea de blazon – pentru familia Vancsa – ne aparține (imaginea de mai jos), nu este însă blazonul original, care ar fi trebuit pictat de pictorul Curții principelui.

În 1862, cînd a fost făcută cercetarea nobilimii locale, de către preoții locului și juzii supremi, s-a constatat că familia înnobilată de Mihai Apafi în 1668 locuia în Călinești, și avea două ramuri, patrifamilii (n. 6). Din această familie una s-a mutat în Văleni. În schimb, în Nănești era o altă ramură a familiei, înnobilată în vremuri imemoriale, care aveau un document „foarte bătrîn, ce nu s-a putut lege”, și din care s-au desprins 9 patrifamilii (n. 7). Considerăm că acesta era familia veche de nobili donatari.
Despre familia Vancsa istoriografia este în unanimitate când afirmă că este una veche, care se trage din cneazul și nobilul vechi român Onciuc, fiul lui Lupu Stan, ce avea în stăpânire jumătate din domeniul Varalia, format din moșiile Oncești, Nănești și Valea Porcului/ Stejarului (n. 8). Familia s-a împărțit, la fel ca toate familiile nobiliare, o ramură a acesteia ajungând și în Călinești, și se pare că această ramură a primit de le principele Mihai Apafi scrisoarea armalistă de față. Și alte ramuri ale familiei, destul de numeroasă în secolul al XVII-lea, au primit diplome armaliste, pentru a-și asigura privilegiile și scutirile nobilire, diluate în timp. O altă ramură a familiei a primit o diplomă armalistă de la același principe, în 1678. O altă ramură a familiei a emigrat în Districtul Chioar, în satul Buteasa, care a primit o diplomă armalistă în 1638 de la Gheorghe Rákoczi I, pentru Ioan Vancsa, scolpetar, iar Ioachim Vancsa, emigrat sau căsătorit în Asuajul de Sus a primit o diplomă armalistă în 1681, iar familia a fost foarte numeroasă (n. 9).

Dar ce au fost, ce rol au avut și care a fost istoria diplomelor armaliste? Subiectul a suferit de o oarecare lipsă de interes din partea istoricilor români de-a lungul timpului, în ultimii ani înregistrându-se o preocupare crescută din partea acestora pentru acest subiect. Istorici ca Ioan Drăgan, Ionuț Costea, Radu R. Tiron etc. au explicat modul de acordare și funcționalitatea diplomelor armaliste. Dacă înainte doar Ioan cavaler de Pușcariu a împărțit cumva nobilimea, în istoriografia legată de Maramureș lucrurile au fost amestecate, cu bună știință, mai ales de Alexandru Filipașcu, care nu a surprins diferențele dintre numeroșii nobili maramureșeni.
Încă din Evul Mediu regii Ungarei au acordat diplome nobiliare nobililor români, Maramureșul, împreună cu Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Banatul de Severin, înregistrând peste 60% din totalul nobilimii românești ardelene (n. 10), care s-au comportat ca o obşte la nivel local, având instituții proprii, adunări cneziale şi nobiliare mult adaptate. „Deși la nivel central, în dieta ungară şi în cea ardeleană, românii nobili participau doar individual, nobilii români au intrat în toate structurile puterii de stat, la nivel central şi teritorial, mai cu seamă în structurile militar-administrative, dar şi în cele fiscale sau ale bisericii catolice” (n. 11). Odată cu trecerea timpului, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVI-lea diplomele armaliste au început să apară și numărul lor să crească rapid în Transilvania, Banat și Partium. În Maramureș acestea au fost acordate nobilimii ce ținea militar de cetatea Hust și au adus cu ele scutirea de obligaţii, mai ales fiscale, precum și acordarea unor privilegii persoanei înnobilate. Aceste privilegii erau extinse uneori și asupra urmașilor acesteia, fiind însoţite de blazon, reprezentând o caracteristică a fenomenului înnobilării (n. 12). O altă caracteristică era aceea că erau acordate pentru răsplătirea serviciilor credincioase sau pentru merite militare, unor oameni de condiţie modestă, chiar unor iobagi (n. 13). Istoricii romîni ca Ioan Drăgan, Ionuț Costea, Radu R Tiron, subsemnata, Ligia Drăghici au opinii diferite față de istoricii consacrați ai Maramureșului în ceea ce privește diplomele armaliste, opinând, pe baza legilor, Tripartitului, că blazonul pe care principele îl dăruia unora, nu este un semn neapărat al nobleţei și că trecerea în rândul nobililor adevărați nu era asigurată odată cu primirea unui blazon (n. 14). Numai primirea blazonului în sine nu trecea pe nimeni în rândul nobililor (n. 15). Primitorii blazonului din epoca Principatului, armaliștii, au devenit nobili similari ca putere economică nobililor de o sesie, erau deținători de blazon și titulari de obligații militare (n. 16).

Noua nobilime creată mai ales de principii Transilvaniei nu a mai primit pământ, ci blazon și scutiri. Iar fenomenul care ni se pare cel mai interesant este cel legat de reconfirmarea vechilor titluri. Unul din nobilii noștri, Ioan Buffte a fost reconfirmat ca nobil adevărat al Transilvaniei, fiind înnobilat din nou, denuo et ex novo, deoarece familia era una veche.
Ioan Buffte a fost înnobilat pentru merite militare, pentru slujbe credincioase și fidele aduse principelui Transilvaniei, precum și antecesorilor acestuia. Dar familia acestuia a fost una veche nobiliară, de nobili adevărați, în persoană, consemnată ca atare în Conscripțiile de la mijlocul secolului al XVI-lea. În 1542 când, la cererea vicecomitelui Simion Stoica şi Ioan Pop de Sarasău, au fost conscrişi nobilii cu iobagi din Maramureş, judele Plăşii de Sus, Ştefan Petrovai, i-a consemnat pe Petru şi Ioan Bufftha de Cuhea ca nobili cu posesie, iar în 1548 documentul îl consemna pe Petru Buffta ca nobil cu o poartă de iobagi (17). Această stare de fapt era cea specifică nobililor maramureșeni vechi, care doar în cazuri extrem de rare dețineau mai mult de o poartă de iobagi.
Diploma, scrisă pe pergament, întărită cu pecetea mare atârnată a principelui, nu este, la fel ca majoritatea diplomelor armaliste, terminată. Lipsește, în stânga sus, blazonul. Acesta trebuia pictat de pictorul principelui, dar în cele mai multe cazuri acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece nobilul român maramureșean nu dorea să plătească suma exorbitantă percepută pentru pictarea diplomei, după ce anterior a plătit cam 25 de florini pentru pergament, 4 florini pentru sigiliu etc. Interesul lui era recunoașterea scutirilor aduse de diplomă, astfel că diploma, care, conform legii, trebuia pictată în intervalul de 1 an, rămânea nepictată (n. 18). Tot în intervalul de 1 an, diploma trebuia citită în Congregația generală a comitatului (n. 19). Din păcate, Protocoalele comitatului se păstrează doar începând cu anul 1629, astfel că cel puțin în cazul diplomei primite de Ioan și Petru Buffta nu se poate verifica când și dacă acest lucru a fost făcut, dar este de presupus că da și că nu vor fi fost împotrivitori pentru că familia a continuat să fie recunoscută ca una de nobili, nefiind niciodată decăzută din această stare. La fel  nu se poare verifica dacă diploma primită de Ioan Vancsa a fost citită în fața Congregației nobiliare a comitatului, întrucât protocoul de ședintă dintre martie 1668-1671 lipsște, fiind pierdut la o dată imposibil de apreciat.
Formularistica, șablonul heraldic, este cel clasic, folosit din deceniul 4 al secolului al XVI-lea (n. 20), blazonul este unul foarte simplu, coiful este timrat de diadema regium, lamberchinii colorați, scut militar de culoarea cerului. Blazonul, acordat cu respectarea unor formalități era consemnat în Cărțile Regale, în cazul în care nobilul își putea permite plata acestui lucru. Blazonul era transmisibil, fiind asimilat bunurilor, se putea transmite pe cale sucesorală, urmașilor și moștenitorilor de ambele sexe „haeredibusque et posteritatibus (s. n.) ipsius/ipsorum utriusque sexus universis…”, deci și pe linie feminină, acest lucru fiind diferit de modul în care se proceda în restul Europei, și era datorat caracterului gentilic al familiei (n. 21). Diplomele de înnobilare menționau modalitățile de utilizare, în praeliis, torneamentis, duellis, monomachiis ac aliis quibusvis exercitiis nobilitaribus et militaribus, necnon sigillis, vexillis, cortinis, velis, auleis, annulis, domibus, clypeis, tentoriis, sepulchris…” dintre care unele erau desigur desuete (precum întrecerile cu lancea și turnirurile) dar trebuiau să descrie, împreună cu celelalte, un modus vivendi cavaleresc (n. 22) și nu arătau o pătrundere în rândul societății medievale, așa cum afirmă unii autori, în special localnici (n. 23). De altfel, toate diplomele armaliste emise pentru toți nobilii conțineau această expresie, nu toți primitorii ei intrând automat în rândul nobililor adevărați, istoricii consacrați sesizînd difernțele dintre categoriile de nobili din Transilvania și Ungaria.

Note:
1. Din păcate prof. dr. Ștefan Mariș nu a mai apucat să vadă, deși și-a dorit enorm, publicarea și traducerea diplomei familiei sale pe linie maternă. Mulțumirile noastre se îndreaptă fratelui lui Ștefan, Ion Mariș (coord. Editura „Valea Verde”), care, cu amabilitate, ne-a pus la dispoziție imaginea diplomei familiei.
2. Livia Ardelean p. 513, pe https://eda.eme.ro/bitstream/handle/10598/30614/EME_BethlenErdelye_042-ArdeleanL-PoliticaEconSiMilitFataDeComitatulMaramures.pdf?sequence=1&isAllowed=y
3. Livia Ardelean, Gabriel Bethlen și politica economică și militară față de Comitatul Maramureș, în volumul „A Bethlen Gábor trónra lépésének 400. Évfordulóján rendezett konferencia tanulmányai.”, Cluj-Napoca 2014, p.513
4. Date istorice, p. 10
5. Ibidem, p.8
6. Ioan cavaler de Pușcariu, Date istorice privitoare la familiile nobile române, Tiparul Tipografiei arhidiecezane Sibiu, 1892, p. 9
7. Pușcariu, op. cit. p. 2
8. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene, nr. 20
9. Pușcariu, op. cit,
10. Ioan Drăgan, pe http://muzeulbanatuluimontan.ro/images/ro/Biblioteca_electronica/Volume_publicate/Itinerarii%20istoriografice.%20Studii%20%C3%AEn%20onoarea%20istoricului%20Costin%20Fene%C5%9Fan,%20volum%20%C3%AEngrijit%20de%20Dumitru%20%C8%9Aeicu%20%C
11. Ibidem
12. Ibidem
13. Ibidem; Ionuț Costea, Solem virtutem et nomen bonorum. Nobilitate, Etnie, Regionalism în Transilvania Princiară (sec. XVII), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 42-44
14. Teodora Ligia Drăghici, Confirmări ale nobilității solicitate autorităților comitatense în cursul secolului al XIX-lea de către reprezentanți ai familiilor de origine română înnobilate în secolele XVI_XVIII, , pe http://www.bcut.ro/dyn_img/Analele%20Banatului%20Arheologie-Istorie/Analele%20Banatului%20S.N.%20XX%20%E2%80%93%202012/20_Draghici.pdf
15. Ibidem
16. Tiron, op, cit.
17. Livia Ardelean, Populația impozabilă a comitatului Maramureș la mijlocul secolului al XVI-lea, în Revista arhivei maramureșene, nr.5/2012, p. 18
18. Livia Ardelean, Istoria economică și socială a Maramureșului între 1600-1700, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2012, p. 105
19. Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei 1653, Editura Dacia , Cluj-Napoca, 1997, p. 108
20. Tiron, op. cit.,
21. Ibidem
22. Ibidem
23. Ilie Gherheș, Familia Gherheş de Sarasău – de la Diploma angevină din 24 iunie 1360, la Diploma armalistă din 1 mai 1625 (inedită). Primenirea timpului istoric, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 9/2016.

Dr. Livia Ardelean
(articol publicat în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 14/ 2021, Baia Mare)

Livia ARDELEAN s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Facultății de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca, specializarea Istorie, promoția 1992. De la absolvirea facultății a lucrat ca și arhivist la Arhivele Naționale Cluj, fiind actualmente consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie din anul 2011, cu tema „Istoria economico – socială a Maramureșului istoric în secolul XVII” (coordonator științific Acad. Prof. dr. Ioan Aurel Pop), d-na Livia Ardelean este colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Este autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII, având preocupări de istorie a Ardealului și Maramureșului în epoca medievală, premodernă și modernă. Este preocupată de publicarea de documente medievale, de științele auxiliare ale istoriei, de istoria populației germane din Ardeal precum și de arhivistica internațională, în special de cea din spațiul german, participând și la întâlniri internaționale pe această temă.

Nu doar anul s-a înnoit zilele trecute, ci și colecția „Memoria Ethnologica”, revista de patrimoniu ethnologic și memorie culturală, pe care Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș o publică încă din 2001.

Numărul 76 – 77 al revistei e proaspăt scos din „cuptorul” tipografiei și are în el de toate, așa cum îi șade bine unei reviste ajunse la maturitate: studii și articole, colecții de folclor și recenzii de carte, scrise în limbile română, engleză și germană.

Între mituri, superstiții și arhitectură sacrală

Lectura noului număr ne poartă de la mituri esențiale la un studiu despre unguente folosite ca leac în medicina tradițională, apoi la semiotica costumului popular românesc din zona Banatului și înapoi, la credințe, superstiți și legătura aparte om-animal în mentalitatea țărănească.

Ne întâlnim, în paginile următoare, cu un studiu al complexității semnificațiilor salciei în universul satului românesc și cu o cercetare care depășește granițele țării noastre, mergând pe urmele materiale și imateriale ale trecutului industrial dintr-o zonă a orașului Milano (autor Luca Rimoldi).

Dr. Livia Ardelean ne prezintă Maramureșul anilor 1767-1769 văzut prin ochii unui general topograf austriac, cu doar câteva pagini înainte ca etnologul Pamfil Bilțiu să analizeze pedepsele aspre, „șocante și fanteziste” care se aplicau pentru diferite încălcări ale legii sau ale moralei în orașul Baia Mare din vremea evului mediu, aducând, astfel, contribuții la un domeniu mai puțin cercetat, cel al etnologiei juridice.

Cum arăta biserica de lemn din Berbești? Arhitectul Alexandru Baboș reconstituie istoricul, trăsăturile și semnificația unei biserici care, deși a fost remarcată, cercetată, fotografiată de specialiști încă din secolul XIX, constituind un reper in studiul arhitecturii sacrale a zonei, a fost demolată în 1932, lăsând un gol de neînlocuit în patrimoniul nostru cultural.

După un periplu de aproape 150 de pagini prin subiecte diverse, care au debutat cu un articol dedicat miturilor esențiale, ne întoarcem, ciclic, la mituri ca limbaj fundamental al lumii moderne și ca temelie pentru solidaritatea comunităților umane (autor, prof. dr. Ștefan Mariș).

Colecțiile de folclor ale revistei ne introduc, ca de fiecare dată, în lumea tradițiilor, a credințelor și a ocupațiilor maramureșene de odinioară, culese de la localnici cu darul povestirii și cu memorie ageră: nunta de pe vremuri, claca, obiceiurile de la stână, obiceiurile la sărbătorile de iarnă, prelucratul cânepei, făcutul fânului, luatul laptelui și fata pădurii sunt câteva dintre temele care populează această lume în numărul actual al revistei.

Memoria Ethnologica și conservarea tradiției prin modernitate

Anul acesta, revista Memoria Ethnologica împlinește 20 de ani. Sunt, deci, 20 de ani de când această publicație a urmărit să fie o dovadă a ceea ce memoria culturală a Maramureșului păstrează din vechime și în același timp, o imagine a memoriei culturale prezente. Și a reușit acest lucru, dacă ascultăm/ citim opiniile unora dintre redactorii și colaboratorii „casei”: „Memoria Ethnologica este un excelent mod de conservare a tradiției prin modernitate – modernitatea cercetărilor, care face din această publicație un reper național și internațional”, ne spune conf. univ. dr. habil. Carmen Dărăbuș, unul dintre redactorii publicației.

O altă ambiție a revistei a fost aspectul ei multidisciplinar, în paginile „Memoriei” găsindu-și locul studii scrise de specialiști în diferite domenii științifice. Este un aspect pe care îl recunoaște și îl apreciază și Livia Ardelean, doctor în istorie, consilier superior la Direcția Județeană Cluj a Arhivelor Naționale și colaboratoare a revistei: „Memoria Ethnologica are un rol deosebit în păstrarea identității locale. Și cum identitatea și memoria etnologică, etnografică nu pot fi scoase din contextul evoluției evenimențiale, istorice, sociale, socotim că multidisciplinaritatea este plusul acestei reviste. Încă de la începutul colaborării noastre, devenită, în timp, una tradițională, am fost bucuroasă și încântată să descopăr că paginile revistei adăpostesc nu doar cercetări etnografice, etnologice, antropologice, ci și analize sociale ale unor fenomene istorice ce și-au pus amprenta asupra întregii dezvoltări a comunităților din Maramureș, revista contribuind, astfel, la istoria locală și natală.”

Nelipsite din paginile revistei, încă de la „facerea” ei, sunt articolele profesorului Pamfil Bilţiu, membru al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, în opinia căruia, Memoria Ethnologica este cea mai bună revistă de profil din țară, evidențiindu-se datorită varietăţii conţinutului, care s-a diversificat şi se menţine constant, dar și datorită cooptării unui număr tot mai mare de specialişti din ţară şi de peste hotare: „Importanţa şi valoarea revistei ne sunt certificate de circulaţia tot mai intensă în rândul specialiştilor, dar şi al iubitorilor de cultură populară. Când am aflat că materialele publicate de noi în revistă au pătruns în peste 80 de ţări, am trăit momente de mare satisfacţie şi împlinire”. (prof. Pamfil Bilțiu)

„Memoria Ethnologica este o revistă științifică recunoscută internațional, fiind accesată de cititori din zeci de biblioteci universitare ale lumii, din China până în Statele Unite și din Australia până în Canada”, completează informațiile prof. dr. Ștefan Mariș, redactor-șef al revistei, confirmând, la rându-i, abordarea interdisciplinară și transdisciplinară a publicației, prin care „specialiști reputați (etnologi, antropologi, lingviști, filosofi, sociologi, istorici, teologi etc) contribuie la prezentarea unei viziuni holistice asupra realității, în încercarea (asumată) de a echilibra raționalitatea umană generică și unitatea biologică a omenirii, cu extraordinara diversitate naturală a formelor culturale.”

Vaccin anti-globalizare

Memoria Ethnologica este locul în care se întâlnesc, ca la o șezătoare, poveștile și credințele țăranilor de azi și de odinioară, hori și vechi colinde, descântece și magie, meșteșuguri dispărute sau care mai respiră încă, prin gospodării, obiceiurile zilelor de muncă și ale celor de sărbătoare, alături de lucrări de sinteză bine documentate și studii intelectuale temeinice. E podul casei în care găsești comori de mulți uitate, la care nu te așteptai, sau, pe care sperai să le descoperi și de care te bucuri cu nostalgie și mirare, recunoscător că ai găsit un refugiu care s-a ținut departe de globalizare.

Dacă doriți, la rândul vostru, o doză de vaccin anti-globalizare, vă poftim să achiziționați revista, în format tipărit, de la sediul CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș (Baia Mare, str. Culturii 7A, tel 0262 211 560, email [email protected]) sau să cercetați online întreaga arhivă, cu toate cele 77 de numere adunate până acum, pe website-ul: www.memoria-ethnologica.ro.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Text și fotografii: Rada Pavel

Un alt val de ciumă a bântuit Maramureșul începănd cu 1786 și a avut urmări majore asupra involuției populației din Maramureș. Foametea din anul următor, 1787, a pustiit 12 comitate din Ungaria, inclusiv Maramureșul, comitatul alocând o sumă mare de bani pentru cumpărarea de alimente. Conform evaluării daunelor efectuată în septembrie 1786 foametea a dus la 478 de decese în intervalul 1785-1786, și aproape 2.000 oameni au fugit în jurul județelui, în zone din Ungaria, Galicia, Bucovina, Transilvania. Oamenii au fugit, atunci cănd s-a putut, pe plute. Folosirea plutelor gata confecționate la emigrarea locuitorilor din satele maramureșene, care plăteau sume frumoase pentru acest mijloc de transport, a fost o constantă a timpului. Astfel la 1787, în timpul foametei, emigranții din Vișeu de Sus, 41 locuitori cu 52 fii și 53 fiice, ce au plecat pe plute din Maramureș spre Solnoc au plătit cu anticipație 120 florini. În anii 1785-1787 o mare parte din locuitorii români din Vișeu au ales calea emigrării în Bucovina, atât din cauza lipsei alimentelor, precum și a refuzului austriecilor de a cumpăra plute doar de la ei.

Motivația era legată de foamete și de pregătirea colonizării populației germane pentru exploatarea pădurilor, întrucât instabilitatea populației românești provoca pierderi Fiscului, aceasta emigrând de regulă fără a avea grija restituirii banilor primiți cu anticipație. Deși numărul acestora nu reiese în mod clar, existența lor poate fi fi sesizată indirect. În timpul foametei din anii 1786-1787, care a afectat Sighetul, Vișeul, s-au răspândit boli periculoase, dizenteria, pojarul, febra tifoidă, etc., lucru ce i-a determinat pe reprezentanții Camerei Montanistice să amâne colonizarea țipțerilor în Maramureș la Vișeu, datorită „circumstanțelor neplăcute de acolo”. Foametea deosebită, declanșată încă din 1785 a fost legată și de creșterea cerințelor de alimente, mai ales că avem de-a face cu colonizările de populație germană în întreg comitatul, dar mai ales în Mokra și Vișeu de Sus, când coloniștii au consumat ultimele provizii și au cerut de la Fisc alte cantități, alimentele lipsind în proporție de 77%. Penuria de alimente a fost declanșată de înghețarea devreme a mălaiului, coloniștii acuzându-i pe „românii plini de dușmănie, care nu au plătit sarcinile în natură, ci le-au răscumpărat în bani, cu 12 creițari/ câblă”. După debutul epidemiei, în 1786, în Sighet a avut loc o ședință a Comitatului, în care în 9 puncte, s-au înțeles asupra măsurilor ce trebuiau luate în timpul epidemiei și trimiterea de doctori în comitat. Imediat au sosit în comitat 2 medici și 2 practicanți. Se poate presupune cu siguranță că din aceleași motive de vreme rea populația supusă sarcinilor urbariale le răscumpăra cu bani, lucru ce provoca o și mai mare penurie a alimentelor.

Anul 1786 a consemnat momentul maxim al foametei în Maramureș, când au fost înregistrate datorii mari la sarcinile urbariale ale românilor, cifrate la 726 florini și 22 creițari, datorii ce nu puteau fi achitate datorită emigrării datornicilor sau sărăcirii lor. Datorită foametei muncitorii germani de la pădure au fost și ei afectați. În timpul foametei se practica coacerea pâinii din scoarță de copac sau tije de porumb, se gătea mâncare de urzici, precum și alte mâncăruri nesănătoase. În cazul soțiilor muncitorilor de la pădure germani, rămase văduve în urma acestei epidemii, acestea au primit, printr-o Instrucțiune, pentru a evita blocajul ce se putea ivi în cazul lipsei oricărui mijloc de trai, alimente, pentru ele și orfani. Situația excepțională a permis luarea unor măsuri excepționale, lucrătorii germani de la pădure primind în anul 1787, în august, 2-3 săptămâni libere, pentru producerea fânului necesar iernării propriilor vite, și pentru tăierea de lemne pentru folosul propriu, fără a fi plătiți pentru această perioadă. În același an o mare parte a localnicilor a emigrat din Maramureș.

Una din măsurile excepționale luate în timpul foametei din 1785- 1787 a constat în introducerea cultivării cartofului, care a jucat un rol deosebit în viața socială de acum înainte. Acesta a fost distribuit în 1788 spre cultivare locuitorilor, care au obținut în anul următor o recoltă de 12 ori mai mare, recoltă care a rezolvat probabil foametea, deoarece în anul următor acest fenomen nu mai apare în acte. Deși socotită eradicată foametea a fost o constantă a finalului de secol, în anul 1794 se constată prezența ei în Districtul Vișeu, unde veneau constant la lucrul la pădure oameni din Galiția, înarmați cu puști și praf de pușcă, și deoarece aceștia erau periculoși fiind înarmați, și probabil profitau de acest lucru, procurându-și cu forța alimente și pâine, care lipseau localnicilor, în ideea protejării acestora comitatul a decis neprimirea la muncă a oamenilor din Galiția, mai ales a celor înarmați, pentru că „alimentele fiind puține, datorită secetei, să rămână locuitorilor din Maramureș”.

O problemă grea a populației germane nou colonizate, ce se afla la o mare depărtare de casă, a fost legată de aprovizionarea cu alimente, populația nou venită suferind mai ales de lipsa alimentelor, în special în primii ani mulți coloniști au suferit din cauza foametei. Aceasta a afectat comitatul mai ales începând din 1786, când din cauza vremii proaste, a lipsei verii, a umezelii, a toamnei venite prea devreme și a gerului mare din iarnă Maramureșul a cunoscut o lipsă acută de iarbă, fân, fructe și legume.
Foametea ce a bântuit în anii 1786-1787 a costat comitatul o mulțime de bani, mai ales pentru îngrijirea coloniștilor. Mai întâi s-a constatat lipsa pâinii. După aceea coloniștii din Mokra au început să se plângă de faptul că în ultimele 3 luni nu au primit mâncare suficientă și că rusnacii indigeni au primit mai multe alimente decât ei. Foametea a izbucnit și în estul Galiției, pe domeniul Hust lipsind alimentele, semințele, iar ca urmare a acestei stări de lucruri comunitățile locale, funcționarii, văduvele, spitalele au primit dreptul de a strânge ei înșiși și împărți fructe. În anul 1786 supușii camerali au început să moară de foame. Funcționarii camerali au remarcat că din coloniștii germani înfometați, mulți cădeau de foame în timpul lucrului, astfel că de multe ori funcționarii erau obligați să facă pauze dese din cauza faptului că aceștia erau flămânzi și slăbiți.

Foametea s-a răspândit foarte repede și a fost foarte puternică, astfel că săptămâni întregi s-a mâncat foarte rău, mai ales pâine din coajă de copac, urzici și ierburi. Datorită răspândirii foametei în estul Galiției, interdicția din 1786 de a se exporta din comitat alimentele era perfect logică. Curtea a încercat să îmbunătățească situația, cerând ajutorul Inspectoratului minier din Baia Mare, dar ajutorul nu a venit niciodată, în schimb a trimis o adresă în 3 puncte că nu poate contribui cu alimente împotriva acestei foamete.

Din cauza acestui flagel comitatul a înregistrat și primele valuri de emigrare din populația autohtonă și din noii veniți. Primul val de emigranți a fost format din românii din Moisei și Borșa, care în toamna lui 1785 au emigrat în Bucovina. Un număr de 24 familii din Borșa și 18 din Moisei nu au suferit doar de foamete, ci au plecat și din motive economice, legate de introducerea de către Fisc a plutăritului privat, care a dus la pierderea de către nobilii români din cele 2 localități a surselor de existență. Aceste familii nu au fost singulare, în anul 1786 de pe domeniul Hust s-a înregistrat emigrarea altor supuși. Din Vișeu și Ruscova au emigrat în 1786 mai mulți locuitori ce au primit cu anticipație de la Fisc suma de 1653 florini pentru producerea și coborârea de plute la Sighet, iar plecarea acestora a produs mari pagube Fiscului. Numărul celor emigrați a fost unul considerabil, doar din Iasinia (Körösmezö) au suferit de foame 28 familii, formate din 110 persoane, care au și plecat. Foarte interesant este faptul că odată cu stingerea valului de foamete mai mulți maramureșeni s-au reîntors acasă; este cazul celor 41 români, împreună cu 52 fii și 53 fete, emigrați în anul 1787 în comitatul Solnoc, care au cerut Fiscului să le pună la dispoziție mijloacele de trai pentru a reveni acasă.

După valul de foamete au urmat valuri de epidemii, de la febra tifoidă la dizenterie și alte boli periculoase și situația a fost deosebit de rea, iar doctorii care erau deja suprasolicitați de accidentele de muncă de la pădure, la Coștiui, Rahău, Mokra erau insuficienți. Comitatul a impus vizita în comunități, cimitirele erau insuficiente, așa că era necesară deschiderea altor cimitire noi pentru populație. În anul 1786 numărul morților era foarte mare, doar pe domeniul Hust au murit 418 persoane, în anul următor numărul acestora scăzut și a ajuns la 48 persoane. În Sighet au murit, în intervalul 1 noiembrie 1786 – 24 februarie 1787, un număr de 152 locuitori și 118 străini, în total 270 persoane, care au trebuit să fie îngropate. Valul de epidemie a crescut în luna aprilie, când numărul morților era foarte mare, lucru ce a determinat comportamente umane atipice; se puneau câte 3-4 morți într-o căruță, aceștia erau conduși și aruncați într-o groapă comună, se presăra deasupra var, fără ca numărul morților să fie notat. Doctorii au apreciat totuși că doar a opta parte din numărul total al celor decedați au murit din cauza epidemiilor, alții au murit din alte cauze, deoarece imunitatea oamenilor era foarte scăzută ca urmare a foametei anterioare. Pe de altă parte micile colibe erau supralocuite, pe străzi erau bălți, fântânile, străzile, piețele erau foarte murdare, cadavrele erau păstrate mult timp în locuințe, iar în districte lipseau spitalele.

După decesul unui număr atât de mare de persoane, comitatul Maramureș și Inspectoratul montanistic au încercat să îmbunătățească starea sanitară a comitatului, prin trimiterea suplimentară a încă 2 medici și 2 practicanți în zonele afectate, oamenii urmând a fi aprovizionați nu doar cu pâine, ci și cu semințe, fructe. S-a observat că era necesară o atenție deosebită la inspectorii ce veneau din afară și care se îmbolnăveau relativ repede. De altfel profesorii de la Liceul piarist au primit mai mulți bani pentru alimente. În același timp au fost luate mai multe măsuri împotriva bolilor, ca schimbarea așternuturilor de pat, încălzirea moderată a camerelor, aerisirea și curățarea caselor. În lipsa medicamentelor erau folosite oțetul, laptele de capră, iedera; s-a stabilit ca cei aflați în convalescență să fie mai bine hrăniți, pentru a evita recidiva. S-a decis ca morții să nu mai fie însoțiți la groapă de către locuitorii vii, gropile trebuiau săpate mai adânc, ele trebuiau localizate în afara bisericii, noul cimitir trebuia îngrădit cu garduri solide. Piața din Sighet trebuia curățată, bălțile trebuiau uscate și a început să se vorbească despre introducerea unui izvor de apă curgătoare, adus din Teplița, scop în care a fost trimis inginerul Jakubitska, ce era subordonat inginerului comitatului Billek, iar Curtea de la Viena a fost și ea de acord cu introducerea apei potabile în Sighet. În intervalul 20 aprilie – 15 mai 1787 s-au îmbolnăvit în 47 localități din Maramureș un număr de 1943 oameni, din care au murit 157, au recidivat 776, iar un număr de 1040 oameni au rămas bolnavi. Doctorul Palatini a raportat că doar a 16-a parte a bolnavilor au murit. La sfârșitul lui mai în 44 localități, în afara Hustului și a districtului Coștiui au fost 1241 bolnavi, au recidivat 380, au murit 27, iar un număr de 835 au rămas bolnavi. În luna iulie în 54 localități erau 1627 bolnavi, au recidivat 680, au murit 38, un număr de 909 persoane era bolnave încă.

În mai multe localități au rămas nelocuite un număr mare de case, mai mulți părinți au lăsat în urma lor orfani, care au rămas în seama autorităților. O problemă deosebită a reprezentat-o și situația văduvelor coloniștilor germani, pentru care au fost date o serie de reguli, ele nu trebuie să fie oprite în cazul în care doreau să se reîntoarcă acasă, deoarece supraviețuirea fără soț în condiții vitrege era imposibilă; pentru plecarea acasă au primit câte 8 monede austriece pentru fiecare adult și câte 4 monede pentru fiecare copil.

În intervalul de timp în care a bântuit foametea, Curtea a dispus Fiscului să nu mai facă noi colonizări. Pe de altă parte marea emigrație a maramureșenilor pe plute, mai ales spre Solnoc, a determinat o reacție oficială a Fiscului, care a remarcat că populației i-au fost plătiți prea mulți bani cu anticipație pe anul 1787 (120 florini) pentru confecționarea plutelor și acesta a fost unul dintre motivele pentru care Fiscul a încercat să împiedice cu orice preț emigrarea din Maramureș.

Această epidemie a provocat moartea în 76 așezări din Plasa de Jos, de Sus, Cosău, Sighet, Vercovina, unde au decedat 1353 oameni, și anume 214 în Plasa de Jos, 546 în Plasa de Sus, 71 în Plasa Cosău, 341 în Plasa Sighet, 181 în Vercovina.

Deși numărul deceselor nu a fost atăt de ridicat ca în marea ciumă din 1740, iar un număr mare de oameni infestați au reușit să supraviețuiască, și acest val epidemic și-a pus amprenta asupra evoluției viitoare a comitatului Maramureș, oficialitățile fiind nevoite să ia măsuri de prevenție și vindecare mai mult sau mai puțin folositoare, constatănd necesitatea curățării localităților, a caselor și introducerea apei potabile în așezările mari.

 (Articol publicat în Revista Arhivei Maramureșene)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:

Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe

Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă

Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farago Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***
Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Un alt val de ciumă cunoscut și mult mai bine documentat a bântuit Maramureșul, Ardealul, Țările Române, începând cu anul 1739, și a fost de fapt ultima mare epidemie de ciumă înregistrată în spațiul nostru. Epidemia nu a debutat în Maramureș, ci în Banat, de unde s-a propagat spre Ardeal unde, în anul 1738, deja 23 districte erau contaminate, decedând 41000 oameni. Epidemia a debutat cu un val de foamete pentru ca, începând din 1741, să se răspândească în Maramureș ciuma adusă de transportatorii sării de pe domeniul Károlyi din Satu Mare. Ciuma a fectat Maramureșul foarte puternic, fiind suprapusă peste foametea determinată de prețul mare al alimentelor de bază. În Maramureș prețul alimentelor era mult mai mare (de ex. o câblă de cereale costa 8 fl, față de 6 fl. și 40 cr. cât costa în Satu Mare și Ugocea, grâul costa 5 florini și 54 creițari aici față de 4 florini câbla, cât costa în alte comitate, porumbul era și el mai scump, costând în Maramureș 5 florini și 34 creițari, în timp ce în comitatele învecinate, Sătmar și Ugocea costa doar 4 florini câbla. Orzul costa 4 florini câbla, față de 3 florini și 24 creițari în Satu Mare și Ugocea, iar ovăzul costa 2 florini și jumătate câbla, dublu față de cele două comitate învecinate).

Ciuma a ajuns în Maramureș în 1741, adusă de o persoană din Apșa de Jos, care a slujit în Satu Mare, de unde a fugit acasă, infectîndu-i pe locuitorii din Apșa de Jos, unde au murit mai mulți oameni. Când a ajuns aici, mai mulți locuitori înfricoșați au părăsit în 26 octombrie satul, împreună cu femeile, copii, bunurile proprii. Motivația era completată și de foametea care bântuia și din cauza căreia nu se întrevedeau soluții pentru eradicarea ciumei, deși în 23 octombrie oficialii comitatului, recunoscând gravitatea momentului s-au întrunit la Sighet pentru rezolvarea situației. Aici s-a decis ca toate satele să-și pună străjeri pentru a împiedica comunicarea cu cei din afară și cu ordinul ca aceștia să raporteze în fiecare zi de poștă situația și să facă publice ordinele cu privire la curațenie și eradicarea epidemiei. Primele cordoane au fost ridicate în ianuarie în Petrova, ajungând în aprilie în Strâmtura. La începutul anului 1742 un nou val de ciumă a fost adus de coloniștii lui Alexandru Károlyi în comitatele Satu Mare și Ugocea, de unde s-a răspândit în Maramureș adusă de plutașii sării, care au dus-o apoi și spre Tokai, pe Tisa. Întrucât ciuma era urmată implacabil de foamete, cauzată de lipsa alimentelor, comisarul regesc Károlyi a decis continuarea exportului sării și importarea de alimente în Maramureș, pentru evitarea propagării ciumei printre locuitorii săraci. Din cauza neglijenței, ciuma nu a fost oprită în zona Sighetului, ci s-a răspândit până în Bocicoi, A fost deosebit de virulentă atât în Ungaria, cât și în Transilvania și Maramureș, în total s-au înregistrat între 21735- 25000 morți. Întrucât ciuma a fost însoțită de foamete, în 27-28 iulie 1743 împărăteasa Maria Theresia a dispus acordarea unei sume de bani din fondul Erariului în vederea cumpărării a 2300 câble de cereale și 4000 câble de orz, pentru pâine pentru locuitorii din Maramureș și Ugocea.

Tot acum habsburgii au trimis medici pentru potolirea ciumei, în Maramureș ajungând doi doctori. Doctorul Classen, trimis în Ugocea și Maramureș, a primit un salariu de 700 guldeni, la care se adăuga un supliment de 300 guldeni pentru expunere, 100 florini pentru contumanță, 9 florini diurnă pentru vizite, 97 florini adaos pentru medicamente, 300 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total efortul s-a ridicat la 1612 florini. Chirurgul Klotz, trimis și el în Maramureș, a primit un salariu de 375 de florini, alți 62 florini și 70 creițari pentru contumanță, 198 florini diurnă pentru vizite, 40 florini pentru arderea hainelor, 230 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total i s-au dat 905 florini și 30 creițari. Alți 50 florini s-au dat fiecărui comitat pentru arderea hainelor. Cu toate eforturile celor doi doctori numărul morților a fost foarte mare, după unele surse era vorba de câteva mii, și anume 2594 oameni; după alte surse numărul morților a fost mult mai mare. Principala măsură de eradicare a epidemiei aleasă în acel moment era arderea hainelor prin foc. Cele mai afectate localități au fost Bocicoi și Coștiui, partea de sus a domeniului Bocicoi a fost depopulată, decedând 104 tăietori și mânuitori de sare. După valul de ciumă comitatul a încercat să ia măsuri de înlocuire a celor morți sau emigrați. În plus, la Scaunul de judecată al comitatului, ținut în Hust în acel an, s-a hotărât crearea unui fond al invalizilor de ciumă, cu un capital de 40000 florini. Ciuma a avut o mortalitate ridicată vara și la începutul toamnei. Nu este sigur care a fost motivul răspândirii cu violență a ciumei, ceea ce este sigur este faptul că primele semne ale acesteia s-au manifestat pe drumul sării „sóúttól . În noiembrie 1741 ciuma a fost înregistrată în Apșa de Jos, apoi în Petrova, fiecare localitate ridicându-și propriul cordon de apărare împotriva ciumei. Cordoanele nu au reușit să oprească flagelul, așa că în ianuarie 1742 ciuma a ajuns în Plasa Cosău, situată la mare depărtare de focarul inițial. Nu este foarte clar când anume a fost punctul de oprire a ciumei, ultimele cordoane au fost ridicate în 15-24 aprilie 1743 în Vișeu de Jos și Botiza, dar cazuri izolate au continuat să existe și după acea dată, deși, în perioada dintre octombrie 1742 – ianuarie 1743 rata infestării a scăzut la 8 localități nou infestate, așa cum se întîmpla de obicei în lunile ploioase și reci. Această rată a fost mai mică în Plășile Sighet și Cosău, principalele localități afectate erau situate spre Galiția și în valea Tisei. Ciuma a afectat 66 localități din Maramureș, față de 120 din Satu Mare și 31 din Bihor. Analizând durata epidemiei, Farago Tamás apreciază că în Plasa de Sus, în 16 localități, ciuma a durat între 6 – 12 luni, în timp ce în plasa Cosău, în 16 localități, ciuma a durat mai puțin, între 3 – 6 luni, la fel ca în Plasa Sighet, unde în 17 localități ciuma a durat între 3 – 6 luni. În Plasa de Jos ciuma a durat în 3 localități mai puțin de 3 luni, în 12 localități între 3 – 6 luni și în alte 8 localități între 6 – 12 luni. În august s-au îmbolnavit 2040 de oameni, din care au murit 1534, cam 75 %, iar în decembrie – mai 1743 din cei 300 îmbolnăviți au decedat 145 oameni, adică 48 %, scăzând încet rata celor decedați, restul se vindecau. În plășile comitatului au fost infestate mai multe localități, în care numărul deceselor era foarte mare, și anume din Plasa de Jos – 6309 morți în 31 localități infestate, Plasa de Sus – 3876 morți în 18 localități infestate, în Plasa Cosău – 3060 morți în 19 localități, în plasa Sighet – 6610 decedați în 27 așezări, pe domeniul Bocicoi – 1880 morți din 7 localități infectate. Încercând să aflăm numărul deceselor din cauza epidemiei, cifrele nu sunt certe, acestea sunt apreciate de Farago a fi situate la cifra de 21735, ceea ce reprezenta cam 40 % din întreaga populație a comitatului, iar un procent de 10 % din populația comitatului emigrând din cauza epidemiei, pierderea fiind considerată cea mai mare din istoria Ungariei. Ciuma a afectat 102 localități din Maramureș, din care 28 din Plasa de Jos, 18 în Plasa de Sus, 19 în Plasa Cosău, 25 în Plasa Sighet, 7 pe domeniul Bocicoi, în total 97 sate și cele 5 târguri regale maghiare de coroană, din care 45 sate românești și 52 ucrainene. De fapt doar 33 sate din comitat nu au fost afectate de epidemie. Cele mai afectate au fost Plasa Cosău (100%) și Plasa Sighet (96,2%), iar domeniul Bocicoi și Plasa de Jos au fost afectate în proporție de sub 60%. Analizând vârsta celor decedați, Farago apreciază că în proporție de 39, 6 % au fost afectați tinerii cu vârsta cuprinsă sub 20 de ani.

În ceea ce privește modul de luptă cu flagelul, principala măsură era legată de dezinfectare, practicată în punctele de carantină. Găleata cu oţet a fost principala măsură de dezinfectare în Imperiul Austriac, care a înfiinţat regimente de graniţă, pentru ca „să se păzească cordonul sănătăţii nestrămutat”. În carantinele austriece curăţenia se făcea „după rânduiala de ciumă de la anul 1737”. În tot Imperiul au fost înființate mai multe carantine şi rastele. Acestea din urmă erau folosite pentru comerţ şi constau în două bariere acoperite, dar foarte apropiate, care despărţeau comercianţii. La mijloc, între bariere, se găsea o găleată cu oţet în care se aruncau monedele iar vânzătorul le scotea din găleata de dezinfectare.

Peste alți ani, în perioada 1753 – 1756, a bântuit o nouă epidemie de ciumă, care a intrat în Maramureș prin Borșa, dinspre Moldova, unde ciuma era foarte puternică și care a ucis foarte mulți oameni, mai ales în Plasa de Sus, spre Moldova, deși au fost închise toate trecătorile spre Moldova și Polonia, epidemie ce ar fi lăsat sate întregi (conform celor afirmate de inginerul topograf Caraciolli, cel care a întocmit măsurătoarea cadastrală iosefină) goale, care ar fi atras oameni simpli, care au pus mâna pe acele proprietăți și au rămas acolo. Nu se poate aprecia numărul exact al deceselor însă generalul Caraciolli vorbește de noii veniți scutiți de la taxe un număr de ani, ca fiind imigranți intrați în Maramureș mai ales din Moldova în număr foarte mare.
Începând cu anul 1754 au fost luate o serie de măsuri ce vizau împiedicarea pătrunderii ciumei dinspre Moldova spre teritoriile învecinate Moldova și Maramureș. La început s-a permis trecerea cu oile doar după o carantină de 7 zile, apoi s-a interzis tăierea pădurilor spre graniță, întroducerea punctelor de carantină, mai ales în Borșa, trimiterea de comisari sanitari, au fost date dispoziții pentru plăieși etc. După epidemia de ciumă a urmat foametea, ce a debutat virulent în 1758, când s-a permis importul alimentelor în Maramureș, fără plata taxelor vamale.

În urma acestei epidemii deosebit de virulente s-a decis înființarea punctului de carantină din Borșa, construit din lemn. Generalul Caraciolli descria în 1762 contumanța deja construită ca fiind situată spre Moldova, ridicată la 700 – 800 pași distanță de ulița principală a satului, construită în urmă cu 8 ani, din banii comitatului și clădirile din lemn din banii Erariului, aflată în stare proastă, unde pe baza Ordinului Comisiei Sanitare de la Viena se controlau oamenii și lucrurile în timpul epidemiilor. Prevenția era făcută cu spalarea în oțet, iar cei care acceptau această metodă stăteau în carantină doar 14 zile, ceilalți erau obligați la 3 săptămâni de carantină în timpul epidemiilor, iar mărfurile periculoase puteau rămâne până la 4-6 săptămâni. Pentru carantină acționau și plăieșii, în număr de 4, care păzeau trecătorile de pe Wasser și de pe izvorul Cislei, și care-i urmăreau pe noii veniți pe care-i duceau la carantină. Deși exista, nu rareori se întâmpla ca aceasta carantină să fie evitată de către locuitorii ce fugeau dinspre Moldova în Maramureș, care treceau de-a lungul graniței cu Polonia până în primul oraș unde era garnizoană sau funcționari imperiali, de la care obțineau un pașaport ca și cum ar veni din Polonia.

Ciuma a atacat din nou înspre anul 1770, motiv pentru care la 1 iunie 1770, din Muncaci, generalul Eszterházi poruncea lui Michail Ballya de Ieud să ia măsuri de întărire a pazei granițelor comitatului, prin dublarea acesteia cu paza nobililor, formată din pandurii comitatului și cu paza asigurată de țărani. Totodată, pentru întărirea pazei au fost trimise în comitat 2 detașamente de infanterie. Punctele de carantină au fost întărite în 1772, prin construcția unei clădiri noi la contumanța din Borșa și angajarea unui personal constant la cele 3 puncte de contumanță din Ungaria Superioară, dintre care 2 erau în Maramureș. La ambele puncte de carantină au fost angajate câte 3 persoane, și anume în Iasinia (Körösmezö) directorul Francisc Smolinszki, cu un salariu de 200 florini, chirurgul Ioannes George Müller, plătit cu 300 florini și un slujbaș însărcinat cu curățenia, plătit cu 100 florini, iar în Borșa directorul contumanței era nobilul român Ioan Papp, plătit cu 200 florini, chirurgul era Ferdinand Stehle, plătit cu un salariu dublu, 400 florini, lucru ce denota clar pericolul la care era expus medicul și un slujbaș însărcinat cu curățenia, care era plătit și el cu 100 florini.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe https://library.hungaricana.hu/en/view/ KlasszikusOrvosiKonyvek_314/? query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Despre epidemiile care au atacat societățile omenești lucrările științifice nu lipsesc. Ele ne arată cum au supravițuit oamenii și care au fost măsurile pe care le-au luat pentru a trece peste ele.

Maramureșul istoric nu a fost un caz izolat, a trăit cam aceleași experiențe pe care le-au trăit și ceilalți contemporani ai epidemiilor. Despre ciuma neagră nu s-a reușit identificarea de documente care să ne arate dacă și în ce măsură a fost afectat Maramureșul în timpul marii epidemii, cea din 1341-1351, care a ucis între 30-50% din populația Europei, dar unii istorici ai problemei afirmă că din cauza izolării sale Maramureșul nu a fost afectat de marea epidemie.

Primele valuri de ciumă care au fost descrise de documente au avut loc pe parcursul secolului al XVI-lea, începând cu anul 1510, culminând cu epidemia din 1553. În acest secol ciuma era considerată de oameni, “o babă urâtă de-ți vine să-ți iei lumea în cap”. Ciuma s-a extins atât în Ungaria, cât și în Transilvania, iar din toamnă și în Moldova și a durat cel puțin un an. Oamenii încercau să scape de ciumă prin fugă. Primii fugeau bogații, care părăseau orașele și se refugiau la reședințele de pe moșii, în mănăstiri întărite sau pe câmpuri. Săracii nu ajungeau prea departe, din lipsă de mijloace.

Unul dintre puținele documente păstrate în arhivele maghiare despre o epidemie de ciumă în Maramureș ne sunt oferite de Registrul de dări din 1552-1555 al comitatului Maramureș. În anul 1554, Registrul scoate în evidență dezastrul produs de molimă aici. Ciuma bubonică era deja foarte virulentă în Europa apuseană. Astfel, un număr de 36 de localități din Maramureș au fost lovite de ciumă. Din totalul de 348 de porți existente, 123 au fost pustiite (nelocuite din cauza ciumei), adică 35,3%, față de aproximativ 50% cât au fost afectate orașele săsești Sibiu și Brașov, cele mai afectate fiind satele Remeți, Ocna Sugătag, Oncești, Hărnicești, Sârbi sau Kökénes (actualmente Ternovo) peste Tisa, aproape în totalitate părăsite. Este posibil ca familiile caselor pustiite să fi pribegit sau să fi murit din cauza ciumei. Târgurile regale de coroană au fost afectate într-o măsură mai mică. Astfel în Hust din cele 77 porți doar 9 au fost golite din cauza ciumei, în Visk din cele 92 porți 12 erau goale din cauza ciumei. Se pare că epidemia a fost virulentă în Plasa de Jos, Plasa Sighet și Cosău, fără a se propaga în Plasa de Sus, unde nu au fost înregistrate sate afectate de ciumă.

Deși frecvente și în secolul al XVII-lea valurile de ciumă nu au avut un impact atât de puternic ca cele din secolul precedent. Un val de ciumă cunoscut dintr-un singur document identificat până în prezent a izbucnit foarte virulent pe Valea Marei, mai ales în Giulești, în 9 Ianuarie 1676. Nu avem date certe despre numărul morților, însă testamentul nobilului Rednic Vasile din neamul Rednicilor din Giulești, ne precizează următoarele „a izbucnit foarte virulent, mai ales în satul nostru ciuma”, motiv pentru care nobilul și-a întocmit testamentul.

În secolul al XVIII-lea valurile de ciumă, holeră, foamete au urmat cu repeziciune, suprapunându-se adesea. Bolile molipsitoare erau cauzate de anumiți bacili și viruși, însă aceștia puteau lovi puternic populația dintr-o regiune în perioadele în care aceasta trecea prin alte necazuri și neajunsuri care duceau la slăbirea organismelor. O mare problemă până în secolul al XIX-lea au fost deviațiile climatice, mai exact anii cu ploi abundente, grindină, inundații sau veri toride, secetă, ierni friguroase și lungi. În anii în care producția agricolă era slabă sau deloc, populația ajungea la penurie alimentară și de aici se ajungea ușor la boli transmisibile sau boli legate de alimentație. O reală problemă o reprezentau și conflictele armate, războaie, incursiunile de jaf, răscoalele și altele; în aceste perioade oamenii nu-și puteau desfășura propriile activități și se ajungea din nou la criză. O altă problemă majoră era și lipsa de igienă, atât corporală cât și a locuințelor și a localităților. Alt neajuns era aprovizionarea cu apă potabilă a orașelor și satelor. Peste toate s-a suprapus lipsa unui aparat sanitar relevant ca număr și ca cunoștințe deținute precum și ignoranța populației și înrădăcinarea ei în superstiții.

În ianuarie 1710 ciuma era înregistrată în Maramureș și exista frica că va afecta întreg comitatul, Urbariul din 1711 consemna fuga a 40 mineri din Coștiui speriați de epidemia de ciumă. Numărul exact al deceselor cauzate de acest flagel nu este cunoscut, cercetătorul Farago Tamás constată doar numărul localităților pustiite și pierderea a aproximativ 20 % a populației Maramureșului. Același autor constată că ciuma a afectat într-o proporție mai mare localitățile situate la granița cu Galiția și în Plasa de Sus, unde au fost înregistrate pierderi în 40% din sate. În domeniul Bocicoi pierderile s-au cifrat la 30%, iar Plasa Sighet și Cosău au fost afectate într-o proporție mai mică. Numărul celor decedați sau emigrați din comitat a fost diferit în timpul diferitelor valuri și clase sociale. În general autorul menționat constată că numărul nobililor emigrați din comitat a fost mult mai mic (28%) decât cel al iobagilor (58%), primii fiind mai legați de proprietate, pe care riscau s-o piardă în cazul emigrării. Ca urmare directă a ciumei a fost dispariția unor sate, cum ar fi Borkut și Nagyfalu, ce aparțineau de domeniul Bocicoi.

În 1719 un alt val de ciumă a trecut din Galiția în Maramureș, lucru ce pare posibil datorită legăturilor economice dintre cele 2 teritorii învecinate și datorită imigrației masive ce a avut loc la începutul secolului dinspre Galiția. Se pare că valul a ținut până toamna, primăvara nu s-au înregistrat reveniri. Nu se știe exact care a fost numărul deceselor cauzate de ciumă, autoritățile comitatului nu au conscris acest lucru, limitându-se la scutiri de impozit, numărul trebuie să fi fost foarte mare, în întreaga Transilvanie au murit până în 1712 circa 200.000 de oameni. Cu toate acestea, nu suntem siguri că ar fi fost luate multe măsuri pentru a împiedica răspândirea epidemiei. Credem că măsuri de genul celor luate în Bistrița, de înterzicere a târgului anual, arderea caselor infestate s-au luat și în Maramureș. Ordinul imperial venit de la Viena în 1712 preciza care erau măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea ciumei: măsuri de carantină, izolare, aprovizionare a localităților infestate, măsuri economico-administrative pentru strângerea recoltei în satele infestate, obligativitatea folosirii pașapoartelor, mai ales pentru măcelarii și persoanele care aprovizionau armata, arderea caselor infestate ale celor ce nu respectau carantina etc.
Conform Ordinului imperial din 10 decembrie 1717 măsurile ce trebuiau luate în legătură cu ciuma din cauza „stării triste în care a ajuns Transilvania și pentru apărarea teritoriilor și țărilor învecinate” vizau izolarea localităților infestate și interzicerea oricărui contact cu acestea. Se cerea oficialilor publicarea acestor ordine și respectarea lor cu toată rigoarea, iar pedeapsa pentru cei ce eludau aceste dispoziții era spânzurarea. În noiembrie 1719 un ordin imperial interzicea orice aglomerare umană (adunări, înmormântări), arderea hainelor infestate, văruirea și afumarea caselor infestate, chiar cu forța, precum și valabilitatea pașapoartelor de călătorie doar în zona pentru care au fost eliberate, măsuri ce trebuiau aplicate pentru toate clasele sociale (nobili, țărani, preoți), iar ridicarea carantinei putea fi făcută doar după trecerea unui interval de 3 luni dela încetarea ciumei. Ciuma a fost însoțită de o foamete puternică, care obliga în special sărăcimea să încalce măsurile de carantină și să se deplaseze în căutarea hranei și la târgurile săptămânale, lucru ce ajuta la propagarea ciumei. Măsurile amintite erau completate de introducerea oficială a rugăciunilor, care trebuiau făcute, după exemplul altor țări creștine și sub pedeapsă strașnică, în fiecare dimineață la ora 8 și după amiază la ora 16, odată cu tragerea clopotelor, precum și ajunarea în fiecare zi de miercuri. Nerespectarea acestor dispoziții de către autorități și populație a fost socotită vinovăție de continuarea răspândirii ciumei în aproape tot Imperiul, un ordin imperial nou din august 1717 insistând din nou asupra măsurilor din ordinele anterioare, la care se adăugau măsuri legate de strângerea recoltei celor decedați (recoltă care în acel an era una bună), iar cei ce nu respectau noul ordin legat de devoțiuni, adică obligativitatea ținerii de slujbe odată pe săptămână pentru izbăvirea de ciumă erau amendați. Credința era foarte importantă, Rákóczi afirma succint următoarele: „Nu există nici un leac împotriva morții. nici sfatul împotriva hotărârii lui Dumnezeu. Oricine moare, ei (ceilalți) trebuie doar să te îngroape!”. Se pare că pe domeniul sării s-au pustiit cam 30 % din localități, iar pe domeniul Bocicoi cam 18 %. Se pare că ciuma a ucis doar un procent de 10-20%, iar între 3-60 % au fost fugari permanenți sau temporari din cauza ei.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia Ardelean

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.