Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (autor, Dragoș Ilieș)

Dragoș Ilieș

Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului

Argument
Ansamblul bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (Fig. 1, cu precizarea că biserica din Sarasău este construită parțial din piatră) reprezintă unul dintre cele mai de seamă repere istorice și culturale ale României în lume, definind caracterul unei regiuni istorice de o importanță crucială pentru formarea poporului român. Aici își au originea descălecătorii Dragoș și Bogdan, părinții mitici ai statului medieval Moldovean, și tot de aici provin și cele mai vechi traduceri în limba română (1). Importanța bisericilor din Țara Maramureșului este atestată de faptul că cinci dintre acestea, alături de încă trei din imediata vecinătate geografică a regiunii, au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1999. Este vorba despre bisericile din Desești, Budești-Josani, Bârsana-Jbâr, Ieud-Deal și Poienile Izei, alături de bisericile din Șurdești, Plopiș și Rogoz.

Dacă arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș a fost studiată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (2), cercetările evoluând până în stadiul în care există și o serie de datări dendrocronologice (3) care încearcă să clarifice vechimea unora dintre aceste biserici, mult mai rar menționată este pictura murală care le împodobește la interior. Realizată într-o sumedenie de stiluri diferite de către meșteri zugravi mai mult sau mai puțin pricepuți, pictura murală maramureșeană reflectă vremurile în care a fost creată, oglindind gândurile și problemele comunității în care a apărut.

Identificarea particularităților de creație și înțelegerea motivelor din spatele acestora ne pot ajuta să construim o imagine mai clară a locuitorului Maramureșului de la cumpăna veacurilor XVIII și XIX, a cărui mod de viață și sistem de valori, influențate și de contextul istoric, social și politic în care se regăsea, au pătruns în creația populară. Prin descifrarea contextului în care a fost produsă pictura murală amintită avem acces la o imagine de ansamblu a perioadei istorice în cauză, fără intervenția unei instanțe intermediare care să perturbe realitatea istorică. Este cu atât mai importantă conservarea acestei mărturii a unei perioade de mari schimbări politice și sociale în istoria Maramureșului, Transilvaniei și implicit României.

Context istoric: Reforma maghiară și Contrareforma habsburgică – efecte asupra Transilvaniei și Maramureșului
Țara Maramureșului reprezintă o entitate geografică, istorică și culturală de sine stătătoare și bine definită, de către locuitorii ei într-un mod nescris și de către autoritățile maghiare care au intervenit de multe ori în evoluția ei într-un mod scris. Singurele date concrete referitoare la Maramureșul medieval provin din surse maghiare (4), pe măsură ce regalitatea maghiară începe să manifeste un interes pentru această zonă. Astfel, o primă inițiativă de delimitare a hotarelor Maramureșului apare în 1271 (5), când se stabilește hotarul cu nou formatul comitat vecin de Ugocea, pentru ca în 1299 (6), la doar un secol de la prima menționare a Maramureșului, să se consemneze pătrunderea „oaspeților regali” de origine germană în „Terra Maramoros”, pătrundere care se soldează cu formarea celor patru orașe (7) de oaspeți regali: Visc, Hust, Teceu și Câmpulung, cărora li se adaugă și Sighetul.

Foarte puține se știu despre Maramureșul anterior acestor diplome, dar prin analiza documentelor putem deduce că sistemul politic era format din cnezate de sat grupate în cnezate de vale care formau Voievodatul Maramureșului. Contactul cu regalitatea maghiară i-a prins pe maramureșeni încă în plin proces de autodefinire politică, dar aceștia se administrau deja după propriul lor sistem de legi strămoșești (8), atestat chiar de către diplomele maghiare.

Făcând presiuni între cnezii maramureșeni și folosindu-se de conflictele civile iscate, regalitatea maghiară a încercat să dezbine rândurile maramureșenilor pentru a impune Comitatul. Încununarea eforturilor de dezbinare este reprezentată de numirea voievodului Balc (9) în funcția de Comite al Maramureșului, fapt care a pecetluit soarta Maramureșului și a atestat irevocabil ocupația maghiară a regiunii începând cu anul 1373 (10).

Reforma maghiară a reprezentat un eveniment important în istoria Maramureșului. În timpul ei oaspeții regali, acum maghiarizați complet, au fost convertiți integral la calvinism. Principalele două menționări ale oaspeților regali din Maramureș se leagă de biserica lor din Sighet (11). În 1334 este menționat un paroh catolic al Sighetului în listele papale, un anume Benedict (12). Până în 1556, populația catolică a Maramureșului era deja convertită integral (13).

Dacă efectele Reformei nu i-au afectat în mod direct pe maramureșeni, eforturile adepților Contrareformei se vor solda cu apariția unei noi religii pentru românii din Transilvania. Habsburgii sunt cei care au impus Contrareforma în Transilvania, după ce Principatul Transilvaniei a trecut sub curtea de la Viena (14) în 1699. Soarta Maramureșului a fost legată de cea a Transilvaniei până în 1732, când acesta a fost anexat Ungariei (15), aservită direct Habsburgilor. În acea perioadă are loc și revenirea catolicilor în Maramureș (16), în 1717 minoriții din Baia Mare sprijinând ridicarea unei capele catolice la Sighet (17). În 1730 încep demersurile pentru construcția mânăstirii Sfântul Carol de Borromeo, după ce la Sighet sosesc primii 9 călugări piariști (17). Construcția bisericii a început în 1736 (17), dar aceasta a fost sfințită de abia în 1783 (18). Din cauza rivalității cu calvinii, a avut loc și un conflict în 1768, când populația catolică a orașului a încercat să preia cu forța vechea biserică catolică utilizată de către reformați (19).

Încununată de succes a fost însă reformarea credincioșilor români, care s-a soldat cu apariția Bisericii Unite cu Roma. Încă de la primul sinod, cel din februarie 1697, reprezentanții clerului au fost de acord cu unirea cu Biserica Latină, atât timp cât ritul propriu Bisericii Române nu va fi afectat de acest lucru (20). Anexarea Maramureșului la Ungaria însă îl va izola de această formațiune religioasă, deși clerul românesc din Maramureș se considera inclus în Biserica Unită cu Roma din Transilvania, iar episcopii acesteia se considerau episcopi legitimi ai Maramureșului (21). În 1720 are loc o intervenție a Împăratului, care ordonă Comitatului Maramureșului să respecte autoritatea episcopului rutean de Muncaci (21), căruia i-a fost aservit clerul din Maramureș. Situația problematică a Bisericii din Maramureș a contribuit și ea la diversificarea manifestărilor artistice în pictura murală maramureșeană.

De la postbizantin la baroc: O scurtă istorie a picturii murale maramureșene
Tumultoasa istorie a Maramureșului a contribuit la apariția unei variate game de exprimări artistice în arta populară maramureșeană. Deși regiunea geografică a Maramureșului este una izolată, resursele naturale și pământurile fertile ale acesteia au atras în mod constant noi locuitori, românii din Maramureș intrând în contact cu aceștia. Astfel, în creația populară și-au făcut simțită prezența influențe culturale slabe sau puternice din mai multe direcții. Ele se reflectă foarte bine și în pictura murală a bisericilor (Fig. 2), care acoperă trei secole de exprimări artistice prin care autorii au căutat să își exprime în mod plastic felul în care văd lumea, dar și nemulțumirile la adresa altor popoare conlocuitoare (22). Extrem de des întâlnită este scena luptei Sfântului Nestor cu păgânul Lie 923), unde acesta din urmă este îmbrăcat în husar (24), simbolizând ura pe care locuitorii asupriți ai Maramureșului le-o poartă soldaților imperiali (Fig. 3).

În evoluția ei, pictura murală maramureșeană a pornit de la fondul postbizantin specific artei religioase a românilor. Cel dintâi zugrav maramureșean ale cărui opere se mai păstrează este presupusul zugrav comun al bisericilor din Breb și Mânăstirea Giulești (25). Despre pictura murală a bisericii din Breb știm că a fost realizată în 1626 (26). Alte două exemple de pictură de secol XVII găsim în cazul ușilor împărătești ale bisericilor din Oncești (27), datate printr-o inscripție din anul 1621 (28), și respectiv Budești-Susani (29), datate tot printr-o inscripție din anul 1628 (30).

Puternic infuzat de valențe locale, filonul postbizantin al picturii murale maramureșene a cunoscut o perioadă de înflorire în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin prisma a doi mari meșteri zugravi activi în zona Maramureșului. În primul rând, se remarcă zugravul Alexandru Ponehalschi din Berbești, probabil cel mai mare pictor de biserici maramureșene, zugrav muralist dar și de de icoane, meșter itinerant care marchează prin prezența sa în Maramureș evoluția stilistică a picturii din zonă. Lui i se datorează unul dintre cele mai vechi ansamble picturale conservate în întregime (31), cel de la Călinești-Căieni, realizat în anul 1754 (32). Celălalt mare zugrav postbizantin este Radu Munteanu din Ungureni, originar din Țara Lăpușului dar care și-a desfășurat o parte considerabilă a activității în Maramureș. Lui este cel mai probabil să i se datoreze realizarea ansamblului pictural de la Săliștea-Bâleni (33) (Fig. 4), care a fost pictat în 1775 (34). Cei doi zugravi au colaborat și în realizarea ansamblului pictural al bisericii din Desești, pe care l-am considerat cel mai elocvent exemplu de picturală murală de inspirație postbizantină, la care voi reveni. De luat în considerare este și pictorul anonim al bisericii din Oncești, care redă programul iconografic specific lui Ponehalschi într-o manieră proprie (35).

La începutul secolului al XIX-lea pătrunde într-un final și curentul Baroc în zona Maramureșului, datorat climatului politic în continuă schimbare. Reprezentatul principal al acestui curent este zugravul Toader Hodor din Vișeu de Mijloc, care aduce Maramureșului un aspect rococo al Barocului, cu puternice influențe locale și care păstrează multe elemente postbizantine. Lui și ucenicului său Ioan Plohod din Dragomirești li se datorează și ansamblul pictural al bisericii din Bârsana, realizat în 1806 (36) și păstrat doar fragmentar, considerat cel mai elocvent ansamblul pictural structural după legi baroce din Maramureș, la care voi reveni.

Introducerea curentului baroc nu a rezultat în toate cazurile în trecerea directă la un nou stil. Foarte mulți zugravi din prima parte a secolului al XIX-lea au ales să folosească componentele ale ambelor curente stilistice, realizând ansamble picturale eclectice de foarte mare valoare. Cel mai important zugrav eclectic este Ioan Plohod din Dragomirești, care a fost ucenic al zugravului baroc Toader Hodor. Dintre autorii anonimi, îi amintim pe cei ai bisericilor din Poienile Izei și Borșa, amândoi pictând bisericile respective spre sfârșitul secolului XVIII (37).

Biserica de lemn din Desești

Primul ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Cuvioasei Paraschiva” din satul Desești (Fig. 5), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 26 martie. Aici am fost întâmpinat de parohul acesteia, preotul ortodox Ardelean Ioan, singurul preot care are ocazia să slujească într-o biserică de lemn din Maramureș inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La momentul respectiv, cunoștințele mele în domeniul picturii murale maramureșene se reduceau la ceea ce observasem cu proprii ochi în interiorul bisericilor pe care le vizitasem până atunci. Dânsul a fost cel care mi-a prezentat pictura bisericii, și multe dintre informațiile interesante legate de compoziția scenelor pictate de Radu Munteanu le-am aflat de la acesta.

Context geografic și istoric

Satul Desești se află pe valea Marei, pe terasele de la baza Piemontului Mara-Săpânța ce mărginește Depresiunea Maramureșului, pe malul opus desfășurându-se Piemontul Gutâiului, marcat de vârful Creasta Cocoșului care străjuiește regiunea (38) (Fig. 6).

Trecutul satului Desești este strâns legat de existența Cnezatului Marei, din care a făcut parte. Conform diplomelor de secol XIV, acesta era alcătuit din 8 sate. Satele Giulești, reședință a familiei cneziale, și Mestecăniș (absorbit ulterior de Giulești) au reprezentat nucleul domeniului giuleștenilor. Prima diplomă care îi amintește datează din 1317. O nouă diplomă din 1349 rezumă domeniul giuleștenilor doar la satele Giulești și Mestecăniș, lucru întărit de o hotărnicie din 1355. Restul satelor din Cnezatul Marei sunt amintite în diploma din 1360 care îi conferă lui Dragoș, fiul lui Giulea, drept de posesiune asupra întregii „Possessio Zlatina” formată din satele Șugatag, Hărnicești, Desești, Slatina (Onca Șugatag), Breb și Copăcești (sat astăzi dispărut). Ulterior acestei diplome, la scurt timp, apare o corectare, care atribuie domeniul întregii familii, fapt care atestă că acesta reprezenta totuși domeniul strămoșesc al giuleștenilor. Cnezatului i se adaugă și satul Crăcești, astăzi denumit Mara, întemeiat în secolul XV (39).

Construirea bisericii din Desești
Biserica de lemn din Desești a fost construită cel mai probabil în anul 1770 (40), pentru a fi pictată la scurt timp, în anul 1780, de către cei doi mari zugravi ai vremii. Este vorba despre zugravii Alexandru Ponehalschi din Berbești și Radu Munteanu din Ungureni. Dacă munca lui Ponehalschi s-a rezumat doar la pictarea tâmplei, Radu Munteanu, ajutat de un anume Gheorghe zugravul amintit de o inscripție din altar (41), a realizat integral pictura murală a altarului, naosului și pronaosului. Tocmai faptul că biserica a fost pictată la puțin timp după construire pare să fi influențat conservarea atât de bună a stratului pictural în timp. Gradul extrem de bun de conservare al ansamblului pictural cât și valoarea lui au fost factori hotărâtori în includerea bisericii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în decembrie 1999.

Elemente arhitecturale ale bisericii
Biserica din Desești este o construcție destul de impunătoare față de alte biserici de lemn din zonă, faptul că aceasta nu a fost suferit modificări radicale la exterior păstrându-i aspectul unitar. Singura modificare radicală a avut loc la interior, în 1920 (42), când a fost montat un balcon pentru cor în naos, acțiune care a expus pereții din acea parte la distrugerea cauzată de oamenii care urcau în balcon. Tot atunci au fost tăiate și ferestre în peretele dintre naos și pronaos, pictura extrasă fiind pierdută. Cu toate acestea, ansamblul pictural din Desești rămâne unul dintre cele mai bine conservate din Maramureș. La exterior se remarcă ușa sculptată (Fig. 7) și funia răsucită ce înconjoară biserica.  Deosebit este și geamul central al altarului, cu o margine frumos sculptată (Fig. 8), precum și un geam lateral al acestuia ce păstrează fragmentar aceiași decorație (43).

Pictura pronaosului
Biserica maramureșeană este alcătuită din trei încăperi, fiecare cu un rol precis. Prima încăpere este reprezentată de pronaos, cunoscut și ca biserica femeilor. Acesta era spațiul destinat femeilor din sat, care puteau asculta slujba dar nu aveau voie să o vadă. Programul iconografic abordat în această primă încăpere era unul necanonic, zugravii maramureșeni alegând scene considerate potrivite pentru o audiență feminină. Și pictura pronaosului din Desești respectă tiparul clasic pentru Maramureș, pronaosul fiind dominat de ansamblul Judecății de Apoi, care începe de pe peretele opus intrării și se întinde pe pereții din stânga (Raiul și Cetele Drepților) și dreapta (Iadul și Cetele Necredincioșilor, Fig. 9). Deasupra intrării spre naos apare Iisus în ipostaza de judecător, înconjurat de cei 12 apostoli. La picioarele lui Iisus, în poziție de rugăciune, apare perechea primordială, Adam și Eva, reprezentați la o vârstă înaintată, Adam cu o barbă albă iar Eva cu un batic pe cap. În partea din dreapta apare scrisă pe o bârnă pisania bisericii: „1780 au plătitu această tindă deo au zugrăvitu gazdele satului azu pisană Radu Munteanu zugravu” (44). Aflăm astfel atât anul pictării cât și numele autorului.

Tot pe peretele din dreapta, sub bârna cu pisania bisericii, începe seria Cetelor Necredincioșilor. Primul este „Moisi” (Moise) urmat de popoarele păcătoase ale lumii: „Jidovi” (Evrei), „Turci”, „Nemț”, „Tătari” și „Frnci” (Franci) (45). Sub acestea se desfășoară prima parte a Judecății de Apoi, scenă marcată de focul iadului scuipat de monstrul Leviatan, în care sunt chinuiți păcătoșii. Alții sunt torturați de diavoli sau cărați în roabe pentru a fi aruncați în foc. Printre păcătoși putem să descoperim, cu ajutorul inscripțiilor, pe „vărsători de since” (vărsători de sânge, ucigași), „prăcurvari” (desfrânați), „gudecători nedrepț” (judecători nedrepți), „furi” (hoți), „călugării curvari”, „fata curvă” precum și pe (fata) „care dorme dumi(nic)a” (46).

Printre ei apare și un personaj tras într-o căruță de către un drac, cu un sac de bani în mână. Inscripția ne spune că el este „Șpanu” (47) (Fig. 10), nimeni altul decât comitele maghiar al Maramureșului. Prezența lui în iad a pus pictura în primejdie în perioada comunistă, deoarece autoritățile au considerat că reprezentarea este interpretabilă (48). Astfel, scena iadului a fost văruită, fiind descoperită de abia în urma restaurărilor. Tot în această scenă apar, în dreapta sus, stând pe scaune, cei patru călăreți ai apocalipsei, în varianta locală. Dacă în varianta canonică ei sunt Foametea, Războiul, Ciuma și Moartea, aici Războiul a fost înlocuit de un personaj mai elocvent. Astfel, cei patru călăreți au devenit „Fomete”, „Lene”, „Ciuma” și „Morte”, ultimul fiind reprezentat în picioare, cu coasa intr-o mână și cu un arsenal de alte arme în cealaltă (49).

Pictura naosului

A doua încăpere a bisericii maramureșene este reprezentată de naos, denumit și biserica bărbaților. Aici este locul în care se strânge partea masculină a satului pentru a asista la slujbă, și tot aici are loc sfatul satului. Decorația picturală a aceste încăperi este una mai degrabă canonică, ilustrând cât se poate de coerent scene biblice, prin paralele între Vechiul și Noul Testament, dar și prin expunerea unor pilde care poartă învățături importante. Pe boltă apar Maica Domnului în ipostaza de orantă (în rugăciune) și Iisus în ipostaza învățătorului. Pe timpan, peretele opus tâmplei, este reprezentat „Vi patriarși dinu vița lui Avraamu”, o scenă unică în pictura murală maramureșeană (Fig. 11).

Registrul superior al naosului este dominat de Geneză, care începe din partea dreaptă și se rezumă la doar patru scene din Rai. Prima scenă  înfățișează Facerea lui Adam. Aici primul om este înfățișat într-o stare infantilă, copilărească, părând să se țină cu greu pe picioare în fața Tatălui protector, de dimensiuni impresionante față de Adam. A doua scenă reprezintă Facerea Evei (Fig. 12), inscripția care o însoțește spunând: „Și pre Eva dinu costa lui Adamu”. Următoarea scenă este Înșelarea Evei (Fig. 13), în care șarpele o păcălește să culeagă un măr din pomul cunoașterii, așa cum spune și inscripția: „Șerpele au înșelatu pre Eva”. Pomul cunoașterii este reprezentat într-un mod foarte naiv, ca un trunchi de pe care cresc flori mari și colorate, pe care se încolăcește șarpele. Atât Adam cât și Eva țin în mână câte un măr, lucru care contrazice versiunea canonică în care Eva ia un măr și il dă lui Adam. Mâinile cu care cei doi se întind după acestea sunt extrem de lungi, demonstrând nepriceperea zugravului când vine vorba de proporții și distanțe. Ultima scenă reprezintă Alungarea din Rai.

În continuarea registrului superior apar alte scene din Vechiul Testament, dintre care se remarcă prima, cea a uciderii lui Abel de către Cain (Fig. 14). În reprezentarea lui Radu Munteanu, Cain a fost împins la păcat de un diavol cenușiu (50), care pare să îi dirijeze mișcările lui Cain, postat victorios peste trupul fratelui său, aplecat peste o lună cu chip uman. Cu această ocazie merită menționate și semnificațiile profunde ale simbolurilor lunii și soarelui în iconografica creștină, așa cum le-am aflat direct de la preotul Ardelean Ioan, cel care slujește în biserică. Soarele, ridicându-se din pământ, în fiecare zi, reprezintă viața, nașterea și renașterea, pe când Luna, coborând în pământ, în fiecare noapte, reprezintă moartea, sfârșitul vieții și trecerea în viața de dincolo. Moartea lui Abel fiind prima moarte din istoria omenirii, a reprezentat prima cădere a lunii în pământ, la fel cum Maica Sfântă pe bolta naosului este reprezentată ca ieșind din Lună, având putere de dincolo de moarte. De menționat este și scena Arderii Sodomei și Gomorei (51), în care cetățile deviante sunt reprezentate la propriu „pe dos”.

Următoarele registre se axează pe Noul Testament (Fig. 15), îndeosebi pe ciclul Patimilor lui Iisus. Aici remarcăm inscripția scenei în care Iisus este pus pe cruce (Fig. 16). Ea se citește: „Pironitau pre IC pre cruce jidovi” și astfel îi acuză pe evrei de crucificarea Mântuitorului. Autorul face o confuzie între faptul că evreii l-au condamnat pe Iisus la crucificare, adică l-au pus pe cruce în mod figurat și actul propriu-zis al crucificării. Nu este exclus ca această confuzie să fie una intenționată cu scopul de a instiga la ură rasială față de evrei (52).

Tâmpla bisericii

Tâmpla bisericii din Desești (Fig. 17) iese în contrast față de restul ansamblului pictural atât prin registru stilistic cât și prin tehnică și paletă de culori. Prin alcătuire și program iconografic, îi este specifică lui Alexandru Ponehalschi (53). Tâmpla este alcătuită din trei registre pictate, completate de un al patrulea alcătuit din icoane mobile. Registrul superior este dominat de scena Răstignirii, unde Mântuitorul de pe cruce este flancat de soare la stânga și lună la dreapta. Crucea acestuia este înfiptă într-un delușor sub care apare craniul lui Adam, simbolizând Golgota – dealul căpățânei (54). Sub primul registru se regăsește următoarea inscripție, descifrabilă doar parțial: „(IC atuncea) au zis: Părintele mieu iartă lor (păcatele) lor ca nu (știu) ce fac ei… Către talharul… vei fii cu mine în rai.” de pe primul rând, iar de pe al doilea: „… se temi de (tine)… cu durere… în mănule tăle dau sufletulu mieu.”.

Altarul bisericii

Altarul reprezintă ultima încăpere a bisericii, destinată clerului religios și în care se săvârșesc sfintele taine. Deoarece biserica din Desești este în folosința comunității ortodoxe din sat, în altarul acesteia încă se slujește, motiv pentru care nu am avut acces la ansamblul pictural al acestuia.

Biserica de lemn din Bârsana

Al doilea ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din satul Bârsana de pe dealul Jbâr (Fig. 18), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 12 mai. Aici am fost întâmpinat de persoana responsabilă cu vizitarea bisericii, din moment ce aceasta nu mai este destinată cultului. De data aceasta am venit înarmat cu cartea Ancăi Bratu, volumul „Pictura murală maramureșeană” (55), care prin grija autoarei este dotat cu scheme ale programului iconografic care m-au ajutat să îl urmăresc.

Context geografic și istoric

Satul Bârsana se află într-un punct superior al Izei inferioare, la sfârșitul strâmtorii ce separă în două bazinul Izei. Localizarea satului în acest punct, cu deschidere spre bazinul Izei inferioare și spre bazinul Mara-Cosău, l-a făcut să fie un important punct strategic (Fig. 19).

Prima atestare a satului datează din 1326, când se afla în stăpânirea cneazului Stanislau (56). Se pare că satul a făcut parte din Cnezatul Varaliei, împreună cu satele Nănești, Oncești și Valea Porcului (57). Radu Popa consideră că familia cnezială de Bârsana a fost subordonată inițial celei de Oncești (58), acolo aflându-se și cetatea Onceștilor, construită în secolul XIV (59).

Construirea bisericii din Bârsana

Biserica din Bârsana a fost construită ca biserică de mânăstire în 1711 (60) în locul Părul Călugărului de pe valea Slătioarei, la circa 2 km în aval de confluența cu Iza. În 1739 (61), mânăstirea s-a mutat în locația actualei Mânăstiri Bârsana (Fig. 20), pe locul unui cimitir apărut pentru victimele luptei cu tătarii din 1717. Tot atunci, ea este ultima reședință cunoscută a unui episcop clandestin al maramureșului, Gavril Ștefanca de Bârsana (62). Mânăstirea Bârsana a supraviețuit mult timp politicii de desfințare a mânăstirilor românești din Maramureș, funcționând până în anul 1795 (63). După desfințarea mânăstirii, biserica este mutată pe dealul Jbâr din interiorul satului Bârsana (64), unde a fost pictată în 1806 în calitate de biserică parohială.

Elemente arhitecturale ale bisericii

Biserica din Bârsana reprezintă o construcție modestă, de mici dimensiuni, clar destinată vieții monahale la momentul construcției. Ca o particularitate, pentru că biserica aparținea unei mânăstiri de călugări, pronaosul este extrem de mic față de restul bisericii, o biserică a femeilor încăpătoare negăsindu-și locul. Până și turnul bisericii este foarte scund. Se remarcă funia sculptată de-a lungul bisericii, care se desface în două cercuri, fiecare pe câte o laterală, motiv regăsit și pe ușă. O fereastră a naosului are schițat un pom al vieții deasupra ei (Fig. 21).

Pictura pronaosului

Din pictura pronaosului s-a păstrat doar un singur fragment pe peretele drept (Fig. 22). Acest fragment pare să surprindă o parte a Cetelor Drepților (65), putându-se distinge ușor trei cete diferite. Categoriile sociale cărora le corespund aceste cete nu pot fi identificate, deoarece personajele nu au o costumație specifică vreunei categorii sociale distincte. Prima ceată, cea mai estompată, este formată din bărbați tineri, celelalte două cete fiind formate din bătrâni cu plete albe și barbă. De remarcat că fiecare astfel de ceată este formată din exact trei personaje.

Pictura naosului

Adoptarea stilului baroc nu a afectat doar stilul pictural și alcătuirea personajelor și decorațiilor, ci și programul iconografic abordat. Toader Hodor reformulează programul iconografic clasic, abordat de pictorii de factură postbizantină dinaintea lui, impunerea barocului susținut de Contrareforma catolică soldându-se cu pătrunderea unor noi teme în pictura murală maramureșeană. În naos, observăm în registrele inferioare scene din viața Mariei și din copilăria și adolescența Mântuitorului, care au apărut foarte rar sau chiar deloc în pictura murală a Maramureșului de până atunci. Se remarcă scena care reprezintă vizita lui Iisus, copil fiind, la Templu (Fig. 23). Inscripția se citește: „Când sau întrebat IC cu dascali în dovești (povesți)”. În mulțime, la dreapta, se remarcă și Maica Sfântă. O altă scenă reprezentativă este Fuga în Egipt (Fig. 24), în care Maria și Iosif fug cu pruncul Iisus ca să îl scape de mânia regelui Irod. Inscripția, păstrată fragmentar, se citește: „Când o vrut (Irod)… lo l(ua)t Maria… ca lui Irod: în braț în Egi(p)tie” (66). Scena, păstrată și ea fragmentar, este dominată cromatic de Maria, cu pruncul Iisus în brațe, aceasta fiind înveșmântată într-o haină de un roșu intens. Lângă ea este reprezentat și un înger, care i-a prevenit pe părinții Mântuitorului de planul lui Irod de a ucide toți pruncii din Țara Israelului. Prezența scenelor de acest tip marchează o mică victorie a autorităților catolice în Maramureș, mai ales pentru că acestea se află în biserica fostei Mânăstiri Bârsana, una dintre ultimele instituții religioase maramureșene care au rezistat în fața influențelor străine.

Găsim în pronaos, deasupra unei ferestre, și pisania bisericii (Fig. 25), care se citește: „În anu Dmnului 1806 am zugrăvi(t) această sfânt beseri(c)ă eu Hodo Toade zugrav di Vi(șeu) de mijlc și eu Plohod (din) Dr(agomi)raș(ti)” (67). Bolta naosului este dominată de Înălțarea Sfântului Ilie, aflat într-un car tras de cai înaripați și cu un bici de foc, trecând peste nori și pe deasupra unor oameni care fug speriați de ploaie (68). Tot pe boltă apare și Arhanghelul Mihail, înarmat cu o sabie și o balanță, sugerând Judecata de Apoi. Ambele teme indică o afinitate a autorului spre sfera catolică a reprezentărilor pictografice de acest fel.

Tâmpla bisericii

Tâmpla bisericii din Bârsana (Fig. 26) preia programul iconografic utilizat și de zugravii postbizantini, Toader Hodor aducând puține modificări în transpunerea lui în arta barocă. Singura modificare o reprezintă ultimul registru, în care este figurată Duminica tuturor sfinților, avându-l pe Iisus în centru, înconjurat de cete de sfinți din ce în ce mai mici pe măsură ce se îndepărtează de el, sugerând o continuare la infinit a acestora. O altă diferență constă în inversarea poziției soarelui și a lunii în scena Răstignirii din registrul superior.

Pictura Altarului

Deoarece biserica nu mai este utilizată de cultul ortodox, altarul acesteia a fost desacralizat, drept pentru care am putut urmări programul iconografic al acestuia. În altar, temele dezvoltate de Toader Hodor cunosc o înflorire deosebită. Pe bolta altarului tronează Încoronarea Fecioarei de către Sfânta Treime (69) (Fig. 27), scenă de mari dimensiuni, în care se remarcă stângăcia autorului. Dintre registrele altarului, se remarcă cel superior, în care sunt reprezentate cele 9 cete îngerești. Cele mai interesante reprezentări din punct de vedere plastic sunt cele ale cetelor Heruvimilor și ale Serafimilor. Primii sunt reprezentați acoperiți de ochi pe tot corpul, așa cu spune și inscripția care se citește: „Ceata Herovimilor cielor cu ochi mulți”, iar ceilalți sunt acoperiți de aripi, însoțiți de inscripția: „(Ceata Serafimi)lor clor cu mult(e) aripi” (70).

 

Concluzie

În concluzie, prin analizarea și compararea programelor iconografice ale bisericilor UNESCO din Desești și Bârsana, realizate la aproape trei decenii distanță, putem observa momentul aproximativ al pătrunderii curentului baroc în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului și felul în care acesta se manifestă, pe măsură ce presiunile autorităților austriece catolice se intensifică și în plan religios, nu doar în cel politic. Conservarea și descifrarea picturii murale maramureșene este de maxim interes pentru o mai bună înțelegere a schimbărilor cultural-politice dar și sociale survenite în Maramureș la cumpăna secolelor XVIII și XIX.


(1) Este vorba despre textele rotacizante, despre care se presupune că au fost traduse la Mânăstirea Peri în secolul al XV-lea sau chiar mai devreme. Ele au supraviețuit indirect, prin intermediul a patru copii, care pot fi datate între 1420 și 1570, cf. Ioan Bota, Începuturile culturii scrise, p. 86 și 180.
(2) Când o echipă de școlari maghiari a remarcat pentru prima dată unicitatea monumentelor de lemn din nordul Transilvaniei, în anul 1862, cf. Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition, p. 12.
(3) Datările dendrocronologice ale unor biserici de lemn din Maramureș au fost realizate de Alexandru Baboș și publicate în câteva lucrări ale acestuia, amintite în bibliografia acestei lucrări.
(4) Prima atestare documentară a regiunii datează din anul 1199, când se menționează în cronica curții maghiare că regele Emeric al Ungariei participă la o partidă de vânătoare în „Pădurea Maramureș”, pădure care este deja denumită „pădure regală” în anul 1231, cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 45.
(5) Atunci când, după presupunerea lui Radu Popa, începe pătrunderea oaspeților regali, în op.cit., p. 48.
(6) cf. op.cit., p.48
(7) Cele patru așezări primesc privilegii orășenești de la regele Carol Robert de Anjou în anul 1329. În 1352, acestea se vor extinde și asupra Sighetului, prin diploma acordată de Ludovic I, cf. Alexandru Filipașcu, Maramureșul, p. 7.
(8) Cunoscute ca dreptul românesc sau Jus Valachicum, cf. op. cit., p. 10.
(9) Nepotul lui Dragoș Vodă, el a fost gonit din Moldova de către Bogdan Vodă, revenind în Maramureș în jurul anului 1365, unde devine ulterior voievod, cf. Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii, p. 26.
(10) Atunci este numit Balc, alături de fratele său Drag, Comite al Maramureșului, cf. op. cit., p. 29.
(11) Din aceasta se mai păstrează o secțiune de secol XIV în cadrul actualei biserici reformate, cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 32.
(12) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 102.
(13) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 96.
(14) În urma Tratatului de la Karlowitz, prin care Transilvania trece sub stăpânire austriacă, cf. Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, p. 309-310.
(15) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 133.
(16) Primii simpatizanți catolici au fost semnalați în jurul anului 1711, cf. op. cit., p. 121
(17) cf. op. cit., p. 137-138.
(18) cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 35
(19) cf. op. cit., p.33.
(20) cf. Radu Nedici, Identitatea confesională, p. 96.
(21) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 125.
(22) Așa cum se observă și în pictura pronaosului bisericilor din Maramureș, de unde nu lipsesc popoarele păcătoase, precum evreii, tătarii sau chiar țiganii, așa cum am putut observa personal în cazul bisericii din Săliștea-Bâleni, pictată în 1775.
(23) Pe care am observat-o în pictura bisericilor din Călinești-Căieni (1754), Săliștea-Bâleni (1775), Desești (1780), Bârsana (1806) și Rozavlea (1810-1825).
(24) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 185, în cazul bisericii din Desești, respectiv p. 254 pentru Bârsana.
(25) „Compararea acestor picturi murale cu fragmentele din pictura bisericii din Breb ne-au sugerat că ne aflăm în prezența unor lucrări datorate aceluiași meșter zugrav.”, cf. op. cit., p. 89.
(26) cf. op. cit., p. 92.
(27) Care a fost mutată în cadrul Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației în 1974.
(28) cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(29) Acestea au fost mutate în biserica UNESCO din Budești-Josani.
(30) cf. op. cit., p. 112.
(31) Celălalt ansamblu pictural bine conservat și la fel de vechi este reprezentat de pictura murală a bisericii din Cuhea (actualul Bogdan Vodă), cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 194.
(32) cf. op. cit., p. 103.
(33) Stratul pictural de la Săliștea-Bâleni a fost descoperit în urma unor lucrări de restaurare demarate în 2010, lucrări nefinalizate până la data la care am vizitat biserica (16 iunie 2018). Atât prin stil artistic dar și prin program iconografic, el este încadrabil în opera lui Radu Munteanu, așa cum am putut observa cu ochiul liber. Se aseamănă mai ales cu ansamblul pictural de la Desești, semnat de acesta în 1780.
(34) Conform pomelnicului bisericii, păstrat astăzi în Muzeul Mânăstirii Bârsana, semnat de către „Ștefan Radu Zu(gravu)”, așa cum am reușit să îi descifrez numele, și care specifică anul 1775. Cf. și cu Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 118 și Anca Bratu, Pictura murală, p. 342.
(35) Așa cum am putut observa personal, dar și cf. op. cit., p. 193. Biserica a fost pictată în 1802, cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(36) Conform inscripției din naos pe care am descifrat-o, dar și cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 237.
(37) Este vorba despre manifestări precoce, deoarece ansamblul pictural de la Poienile Izei datează din 1794, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 314, iar cel de la Borșa din Jos din 1775, cf. op. cit., p. 302.
(38) Aceste informații de ordin geografic au la bază hărțile din atlasul geografic alcătuit de Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului, p. 22.
(39) cf. Radu Popa, în Țara Maramureșului în veacul al XVI-lea, p. 157-161 și Cnezatul Marei, p. 10-13.
(40) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(41) „Pentru zugrăvitu au plătit boerii satului, zugrav: Radu Munteanu și Gheorghie”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p.174-175 și nota 209.
(42) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(43) Deși există varianta ca această decorație să fi fost lăsată neterminată, nu poate fi exclusă ipoteza ca, inițial, toate cele trei geamuri ale altarului să fi avut această decorație, ea fiind pierdută prin înlocuirea materialului lemnos în timpul diverselor lucrări de reparație.
(44) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „1780; au plătit această tindă de o au zugrăvit jupînesele satului; (eu am scris) Radu Munteanu zugrav”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 174-175, n. 209.
(45) „Reprezentarea „frâncilor” printre neamurile condamnate în scena Judecății de Apoi ilustrează conflictul surd dintre Imperiul Austriac și Franța aflată în pragul revoluției.”, cf. op. cit., p. 189, n. 223.
(46) Toate descifrările din acest paragraf, precum și cele din continuare, îmi aparțin.
(47) Șpan = s. m. (În Evul Mediu în Transilvania) Titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor sau (mai târziu) șef administrativ al unui ținut. Din magh. span, cf. DEX-ului Academiei Române, 2009.
(48) Nu pot confirma această informație, deoarece ea nu a fost menționată în nicio lucrare acreditată.
(49) Reprezentări ale morții sunt des întâlnite în pictura de inspirație poztbizantină a bisericilor din Maramureș. Astfel, la Săliștea-Bâleni întâlnim aceiași reprezentare a morții ca la Desești, doar că de mai mari dimensiuni. La Oncești moartea apare călare pe un cal alb, cosind capetele păcătoșilor, pe care calul le mănâncă. Cf. observațiilor proprii dar și ale Ancăi Bratu, op. cit, p. 194, pentru Oncești.
(50) Așa cum observă și Anca Bratu: „Zugravul popular și l-a imaginat pe Cain împins la păcat de un diavol cenușiu; odată cu primul omor o uriașă semilună cu chip uman, a căzut de pe cer si zace pe sol, sub Avel.”, cf. op. cit., p. 181, n. 211.
(51) Așa cum spune și Anca Bratu: „Scena, de o deosebită expresivitate plastică, înfățișează întreg orizontul întors cu capul în jos, odată cu arhitecturile fanteziste ale celor două orașe.”, cf. op. cit., p. 181, n. 214.
(52) Prima menționare a unor evrei în Maramureș datează din 1728, cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 146, autorul arătând că aceștia nu erau foarte agreați nici de către locuitorii români ai Maramureșului și nici de către autorități.
(53) cf. Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, p.46.
(54) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 164, n. 188.
(55) Editura ACS, București, 2015, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă.
(56) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 68.
(57) cf. op. cit., p. 161.
(58) În 1360 Ludovic I le întărește Onceștilor doar jumătatea apuseană a cnezatului, cf. op. cit., p. 161.
(59) cf. op. cit., p. 234.
(60) Anul a fost confirmat de cercetări dendrocronologice, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș,p. 44.
(61) Data se susține prin datarea bazei turnului, modificată în urma mutării, op. cit., p. 44.
(62) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 124 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(63) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 143 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(64) Data se susține prin datarea unei console, care a fost schimbată în urma mutării, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș, p. 44.
(65) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 257.
(66) Ambele descifrări îmi aparțin.
(67) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „În anul Domnului 1806 am zugrăvit această Sfântă beserică eu Hodor Toader zugrav… și eu Plohod… zugravu din Dragomirești.”, cf. op.cit., p. 237-238 și n. 274.
(68) Anca Bratu consideră că această temă își are originea în asocierea Sfântului cu zeul roman Jupiter, cf. op. cit., p. 238 și n. 277.
(69) Tema este reprezentată într-o redactare occidentală și deci de origine apuseană, cf. op. cit., p. 239.
(70) Ambele descifrări îmi aparțin.


Sursele bibliografice utilizate, în ordinea menționării lor în notele de subsol:

  • Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 1999, pp. 82-88 și 146-180.
  • Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureș until the turn of the 18th Century, Department of Architectural History, School of Architecture, Lund Institute of Technology, Lund University, Sweden, 2004, 307 p.
  • Olafur Eggertsson, Alexandru Dumitru Baboș, Dendrochronological dating in Maramureș with special emphases on objesct from the Maramureș museum in Sighetu Marmației, în Tradiții și Patrimoniu nr. 2-3, Sighetu Marmației, 2002, pp. 40-49.
  • Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, 304 p.
  • Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997, 240 p.
  • Alexandru Filipașcu, Maramureșul, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2002, 83 p.
  • Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii. Între legendă și adevăr, Editura Casei Corpului Didactic Maria Montessori, Baia Mare, 2017, pp. 24-41.
  • Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, 144 p.
  • Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, Infobase Publishing, New York, 2010, pp. 309-310.
  • Radu Nedici, Identitatea confesională a ortodoxiei ardelene în preajma unirii cu Roma, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 11 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2005, pp. 93-101.
  • Anca Bratu, Pictura murală maramureșeană. Meșteri zugravi și interferențe stilistice, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă după ediția din 1982 de la Editura Meridiane, Editura ACS, București, 2015, 391 p.
  • Marius Porumb, Biserici de lemn din Țara Maramureșului, în Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-130.
  • Ana Bârcă, Biserici de lemn din Maramureș, în România. Monumente UNESCO, Editura Noi, București, 2013, pp. 51-81.
  • Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului. Atlas geografic, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, 103 p.
  • Radu Popa, Cnezatul Marei, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1970, 79 p.
  • Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 14 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2008, pp. 46-60.

 

Suport fotografic

 

Precizări

Toate resursele fotografice utilizate în acest proiect au fost realizate de către autorul lucrării. Proiectul a fost realizat de Ilieș Dragoș Ionuț, absolvent al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației și susținut în cadrul etapei naționale a Sesiunii de referate și comunicări științifice ale elevilor din învățământul liceal la disciplina istorie, la Arad, în data de 27 iulie, sub coordonarea domnului profesor Voinaghi Marius Cornel.

Pentru a afla mai multe despre pictura bisericilor de lemn din Maramureș, dar și pentru a afla mai multe despre patrimoniul cultural și istoric al României, vă recomand cu încredere să îmi accesați profilul de Instagram, la @travelguster.

 




Centenarul Marii Uniri (1918-2018). Perspective (autor, Dragoș Ilieș)

Miercuri, 22 noiembrie 2017, sala „Alexandru Ivasiuc” a Colegiului Național „Dragoș Vodă” a găzduit o masă rotundă pe tema Centenarului Marii Uniri, care se va sărbători anul viitor.

În deschiderea evenimentului, elevii Simona Tivadar, Dara Mihăilescu, Ionuț Orza și Bogdan Grigor din clasa a X-a A au prezentat un scurt istoric al Colegiului Național „Dragoș Vodă”, în care au evidențiat îndelungata tradiție în excelență a acestei instituții de învățământ care a fost înființată ca o consecință a Marii Uniri.

Cei doi directori ai Colegiului, prof. dr. Vasile Mih și prof. Ioan Pop au adresat și ei câteva cuvinte de caldă primire celor prezenți.

În cadrul mesei rotunde, moderator a fost inspectorul școlar pentru istorie și științe sociale, prof. Pavel Filip, care de altfel ne-a și rezumat temele abordate.

Au fost abordate două obiective: primul, organizarea olimpiadei școlare la istorie. Și a doua chestiune, un proiect al județului Maramureș, respectiv al Inspectoratului Școlar, pentru aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire. Colegiul Național „Dragoș Vodă” a fost gazda acestei acțiuni la care au participat membrii Consiliului Consultativ. După rezolvarea agendei, am beneficiat de o acțiune inițiată de Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației împreună cu prietenul și colegul nostru prof. Marius Voinaghi, care a invitat un profesor universitar de la Universitatea „Babeș Bolyai” care a avut o prezentare adresată inclusiv elevilor liceului. Din punctul nostru de vedere, evenimentul a fost o reușită. (prof. Pavel Filip)

Legat de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, discuțiile au condus la lansarea unei invitații din partea catedrei de istorie a Colegiului Național „Dragoș Vodă”, prezentă prin prof. Marius Voinaghi și prof. Claudia Dura, la un concurs complex și la nivel național organizat de CNDV anul viitor, despre care sperăm să auzim mai multe în curând. Domnului inspector de specialitate prof. Pavel Filip i-a surâs această inițiativă, și a încurajat-o. L-am întrebat așadar dacă crede că acest tip de acțiuni care premerg centenarului Marii Uniri vor avea un rol important în informarea și mobilizarea tineretului.

Cu siguranță că ele vor avea, pentru că noi, în discuția pe care am avut-o, am creionat un amplu proiect la nivel de județ pentru a realiza acțiuni care, subsumate acestui ideal, vor marca în mod corespunzător acest eveniment. (prof. Pavel Filip)

După încheierea mesei rotunde, conf. dr. Ionuț Virgil Costea a ținut o prezentare intitulată „Nobilimea medievală în istoriografia românească”, în care, printre altele, a prezentat și aportul pe care apariția unei elite românești în sânul comunității transilvănene l-a avut în realizarea Marii Uniri. Printre altele, a menționat și informațiile existente despre regiunea noastră, și anume despre cnezii de vale și urmașii lor, date cuprinse de Radu Popa în lucrarea sa, „Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea”. Despre importanța acestor elite, dar și despre Centenarul Marii Uniri am avut ocazia să vorbim cu acesta, în următorul interviu:

Dragoș Ilieș: Cum considerați că va fi sărbătorit centenarul în mod… natural?
Ionuț Virgil Costea: Este o întrebare foarte complicată. De ce? Pentru că, dincolo de apariția și înființarea unor structuri la nivel central, care doreau să coordoneze activități la un moment dat, dar despre soarta cărora știm foarte puțin, lucrurile sunt extrem de fragmentare. Din păcate, nu pare să existe o strategie, o viziune unică, la nivel național, care să promoveze o serie de activități, de manifestări științifice, de popularizare, diverse alte festivități legate de momentul acesta de sărbătoare. Sigur, în diverse medii, legat de anumite universități, de anumite asociații, ONG-uri, probabil că vor exista inițiative, din păcate, le putem afla atunci când ele se vor întâmpla. Nu există un program care să cumuleze toate acestea și să ne pregătească într-un fel pentru ceea ce se va întâmpla.

Dragoș Ilieș: Așadar, credeți că vor fi foarte multe activități spontane?
Ionuț Virgil Costea: Nu neapărat spontane, vor fi activități pe de o parte gândite, stabilite, programate de către diverse organisme, poate mai puțin guvernamentale sau care să aibă o relație cu puterea centrală. Sigur, vor exista și din acestea spontane, sporadice și probabil inventate și derulate cu ajutorul factorilor de decizie ai puterii.

Dragoș Ilieș: Care considerați că este relevanța aportului nobilimii medievale în formarea ulterioară a statului român?
Ionuț Virgil Costea: Aceasta este o întrebare extrem de complexă. Nobilimea medievală, prin faptul că a constituit o elită, o elită care odată cu perioadele acestea de pacificare ale societății, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, din rândurile acestei nobilimi, mai ales nobilimea măruntă, comitatensă, se vor recruta elitele culturale ale României. Din aceste medii nobiliare se va înfiripa conștiința națională.

Dragoș Ilieș: Credeți că prezența nobilimii de origine română în Transilvania a influențat cumva societatea română încât să se ajungă la Unire?
Ionuț Virgil Costea: Sigur, indirect, se întâmpla și acest lucru. Putem să privim lucrurile și într-o astfel de viziune deterministă. Dar eu cred ca rolul elitei sociale, poate nu atât de bine individualizat în plan politic, pentru că o elită socială românească se construiește în zona preoțimii, a avocaților, deci este mai degrabă o elită care are la bază meritocrația și nu neapărat sângele sau un astfel de criteriu, dar sigur, la nivelul unei nobilimi din acestea extrem de numeroase, locale, din acest bazin social se vor recurta și preoții și avocații, și atunci cu siguranță putem să îi acordăm un rol important nobilimii.

Dragoș Ilieș: Cât de valabile și corecte considerați că sunt informațiile pe care le avem despre nobilimea română? Stau ele în picioare?
Ionuț Virgil Costea: Sigur, avem numeroase informații și ele stau în picioare, sunt lucruri care se validează, prin documente, prin alte tipuri de înscrisuri, prin acte emise de diversele instituții din epoci diferite. Sunt apoi urmele materiale, cultura materială, care poate atesta această bogăție sau prestigiul social pe care nobilimea îl are într-o anumită comunitate.

Dragoș Ilieș: Evenimentele de mai mică amploare, premergătoare sărbătoririi Marii Uniri, vor duce ele la un eveniment major, pe măsura importanței centenarului, sau vor fi cumva în… van?
Ionuț Virgil Costea: Sigur că ele pot duce la un eveniment major. Nu trebuie neapărat să considerăm că e nevoie de imbolduri mărunte pentru a ajunge la o mare explozie. Evenimentele acestea, pe ideea bulgărelui de zăpadă, pot genera în cele din urmă, privind retrospectiv, un fenomen care să aibă o anumită coerență.

Dragoș Ilieș: Cât de conștienți credeți că sunt tinerii și elevii din ziua de astăzi despre importanța acestui mare eveniment care ne așteaptă?
Ionuț Virgil Costea: Aceasta este o întrebare foarte complexă, și cred că tu ai putea răspunde mai bine decât mine la ea pentru că ești familiar cu mediul ăsta al tinerilor. Eu îmi doresc ca ei să rezoneze cu un astfel de eveniment, pentru că face parte dintr-o identitate, identitate culturală a românilor. Sigur, lumea asta este extrem de pragmatică, tinerii sunt și mai pragmatici, mai puțin înclinați spre astfel de trăiri.

Dragoș Ilieș: Consider că majoritatea tinerilor din ziua de azi nu au un profund sentiment patriotic, și nu cred că sunt neapărat interesați, din păcate. Există, însă, și tineri care, totuși, pun preț pe aceste valori.
Ionuț Virgil Costea: Unii vor fi interesați, alții nu vor fi, nu cred că trebuie să fie toți la fel și sigur există destule dezavantaje ale condiției de român care să explice această situație.

Dragoș Ilieș: Vă mulțumesc mult pentru interviul acordat!
Ionuț Virgil Costea: Succes!

Centenarul Marii Uniri se apropie cu pași repezi, dar până atunci, peste doar câteva zile, ne așteaptă Ziua Națională a României. Să încercăm să ne găsim identitatea culturală și națională în epoca granițelor estompate și multiculturalismului, nu este un gest egoist sau naționalist, ci, din contră, unul care ne ajută să decidem cum suntem noi diferiți de alții, și cum putem comunica pașnic cu aceștia în ciuda acestor diferențe. Maramureșul a fost o regiune multiculturală încă din primele secole ale atestării lui documentare, iar noi, ca maramureșeni, indiferent de naționalitate, ar trebui să celebrăm și să respectăm asta. Alături de domnul profesor Marius Voinaghi și de alți reprezentați ai Colegiului Național „Dragoș Vodă”, elevii care au participat la prezentarea de miercuri, membri ai Cercului de Istorie „Gemina” sau colaboratori la revista acestuia, vor fi prezenți și la Alba Iulia, cu ocazia paradei și a evenimentelor de 1 Decembrie.

A consemnat,
Dragoș Ionuț Ilieș,
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș Vodă”




(Ce) Mai citim? Idei de lectură pentru noul an (autor, Dragoș Ilieș)

Ilies DragosNu am mai scris vreodată pe altundeva în afara comodului meu locaș obișnuit, dar am fost de acord să scot și eu capul prin lume, să mă fac auzit. Iar ca să fiu cât mai scurt, o să sar direct la recomandări:

„Umanii” de Matt Haig este povestea unui extraterestru trimis pe Pământ pentru a elimina toți oamenii care au intrat în contact cu soluția unei probleme matematice ce are puterea de a propulsa evoluția umanității periculos de mult. Dar extraterestrul nostru este rapid contaminat de vasta cultură omenească, și începe să iubească viața pe Pământ. O poveste extraordinară care militează pentru înțelegere și iubire. O poveste despre umanitate, văzută dinafara ei. O recomand tuturor celor care cred în armonie, în oameni și în frumos. Dar o recomand și celor care și-au pierdut încrederea în aceste valori. Pentru mine, cartea aceasta a fost un medicament.

 „Clopotul de sticlă” de Sylvia Plath este un roman semi-autobiografic. Autoarea a schimbat numele personajelor și a locurilor pentru a se distanța de evenimentele descrise în roman. Tânăra Esther, protagonista romanului, este un personaj chinuit de evenimentele traumatice prin care a trecut, iar mai apoi de medicina rudimentară a vremurilor în care trăiește. Am ajuns să mă cunosc mai bine, asimilând mentalitatea că tot universul este împotriva mea, cu ajutorul acestei cărți. Cred că, pentru a fi fericit, trebuie să fii mai întâi trist. Iar cartea aceasta este răspunsul pentru oricine nu vrea să își ignore tristețea, ci s-o accepte. Să accepte că viața este nedreaptă, și să meargă mai departe.

O să încerc să mai las baltă chestiile profunde de acum încolo…

„Sînt o babă comunistă!” de Dan Lungu ne arată clar că literatura română mai are ceva unic de oferit. Cartea lui Dan Lungu este o înșiruire de situații comice ce conduc protagonista, acum pensionară, mai departe în timp, deși ea nu se poate opri din a rememora trecutul. Este povestea unei generații intermediare, produsă de regimul comunism, generația care a plecat de la sat și a ajuns la oraș. Membrii acestei generații, precum pensionara Emilia Apostoae, sunt prea orășeni pentru părinții lor, dar prea țărani pentru copii lor, rămânând prinși undeva la mijloc, într-un purgatoriu al societății românești. Depănarea amintirilor Emiliei se întretaie cu prezentul în care fiica ei aduce acasă un ginere dintr-o țară străină, care este imediat îndopat cu sarmale. O lecție scurtă de istorie și cultură românească pentru toate vârstele, spusă cu umor.

„Neuromantul” de William Gibson este cartea care a pus bazele curentului cyberpunk. Este o carte destul de veche, despre o lume destul de nouă. Case este un hacker genial, dar care a fost atacat de o armă biologică ce i-a distrus sistemul nervos în așa fel încât să nu mai poată folosi un calculator prin interfață neurologică. Acum, vinde tehnologie furată într-un oraș din Japonia, încercând să strângă bani pentru o operație care l-ar aduce din nou pe piața muncii. Lumea lui Gibson este o lume a viitorului controlată de corporații, care funcționează pe stații orbitale, iar în care suprafața Pământului este populată de oamenii lăsați în urmă, care se luptă pentru orice bucățică de tehnologie care cade din orbită. Recomand întreaga trilogie noii generații, pentru a observa de unde provin noțiunile lumii virtuale din prezent.

„O lume se destramă” de Chinua Achebe este doza de cultură străină pe care ar trebui să o asimilăm cu toții. Romanul expune societatea africană dinaintea colonizării ei de către europeni, și contactul triburilor africane cu religia omului alb, care le-a fost impusă atât de autoritar. Pe mine m-a fascinat întreaga religie și ierarhie socială a satului tribal, și am ajuns să iubesc fiecare personaj al cărții. Cu atât mai mult am urât primele semne ale interferenței europenilor în peisajul african. O carte pe care cred că toată lumea ar trebui să o citească, la o vârstă cât mai fragedă, pentru a înțelege greșelile trecutului, și a nu le repeta. Filozofia liderilor tribului este extraordinară, iar argumentele lor împotriva religiei oamenilor civilizați sunt puternice și memorabile.

Spor la citit! Să nu lași anul acesta să treacă fără să fi citit, văzut, înțeles!

Pentru recenzii și recomandări, sunt de găsit pe palarisme.ro, sub numele de Dregus.

Autor, Dragoș Ilieș

(elev, clasa a XI-a A, C.N.  ”Dragoș-Vodă”)