Sub umbra necontenită a orizontului, oamenii se cutremură. S-a pus praful pe sufletele noastre. Ne simţim goi şi pustiiți de tot ceea ce ne făcea cândva fericiţi. Prea multe nopţi pline de lacrimi văzute doar de lună, prea multe zâmbete false, prea puţin din noi. În viaţa fiecăruia au existat momente în care am realizat că nu putem să controlăm apele tumultuoase ale râului din viaţa noastră, zbătându-ne pe uscat fără urmă de speranţă.

În liniştea cristalelor de gheaţă şi a fulgilor înfriguraţi, o fetiţă sfioasă îşi îndrepta privirea spre cortina cerului fără să ştie cum a ajuns în acel loc în care până şi stelele păreau pierdute. Luminile pâlpâitoare de-abia se zăreau prin ceaţa care alerga sălbatic, eliberându-se peste Creaţie din lanţurile iernii. Întreaga natură fusese înghiţită de gerul si de vânturile albastre ce îşi făceau auzite glasul în văzduh. Mâinile şi picioarele copilei erau îngheţate, iar energia ei părea a fi pe sfârşite. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Totul în jurul ei părea atât de frumos şi totuşi atât de aspru!

A încercat să îşi vadă chipul în tumultul râului ce se aşternea la picioarele ei, însă tot ce a găsit a fost reflexia unui Bătrân ce, de îndată ce a zâmbit, a îndepărtat orice sentiment de frig din fiinţa ei.

– Am călătorit atât de mult în susul acestui râu! Am văzut câmpuri înflorite, ceruri scăldate de soare şi păduri ce îşi făceau covoare din frunzele lor aurii. Acum iată-mă, sunt răpusă de albul zăpezilor şi nu ştiu ce să fac!

– Copilul Meu, ai călătorit atât de mult împotriva râului atunci când trebuia să te laşi purtată de el! Viaţa îşi urmează întotdeauna propriul curs, şi atât timp cât te laşi purtată de el, te vei putea bucura mai uşor de ceea ce întâlneşti. Acum călătoreşte cu râul, lasă-ţi corabia vieţii purtată de el şi vei întâlni un nou an, o nouă primăvară, un nou început. Este cadoul meu pentru tine!

-Cine eşti, Bătrâne, şi cum de ştii toate aceste lucruri?

-Eu? Eu sunt doar cineva care vă iubeşte mai mult!

Acea fetiţă avea părul creţ şi ochii sclipitori. Era în căutarea sălbăticiei. Acea fetiţă sunt eu.

Autor, Dana Berciu

Doamne, iar m-ai adus în America. Oare ce planuri ai cu mine? Cînd sunt singură cu mine, în căsuța din deal, nu-mi dă pace o neliniște, iar numai doar ce gîndesc și iar mă văd ajunsă în cealaltă parte a pămîntului. Cînd urc în avion, trebuie să recunosc că mă bate gîndul că poate-i pentru ultima oară. La fiecare aterizare mi se pare un adevărat miracol că am ajuns pe pămînt și văd mîna Domnului cum lucrează…, pentru că între cer și pămînt, doar mîna Lui te ține. Mă încred de fiecare dată în El și-l iau ca partener de zbor nevăzut, dar prezent.

Încep încet, încet deja să mă orientez în lumea aceasta „altfel” și asemeni unui boxeor buimac, aruncat din corzi în corzi, mă repliez și (vorba lui Alina) încep să caut nod în papură. În meditația de astăzi vreau să mă leg de religie, sau, cum văd eu relația cu Dumnezeu.

Pînă Duminică, 22 septembrie 2013, nu am avut ocazia să intru într-o biserică americană. Primul impact a fost amplasarea și dimensiunile faraonice a acestor lăcașuri de cult, iar pentu o „neinițiată” ca mine, priveliștea a fost copleșitoare. Mii de oameni adunați sub o cupolă imensă, susținută de niște coloși de stîlpi și țevi monumentale, cu difuzoare ce-ți puneau la grea încercare timpanele, cu reflectoare imense, cu ecrane uriașe pe pereți, exact ca la o discotecă, cu cîntăreți ce intonau cîntece religioase (ziceau ei). Eu am crezut că-i ușoară. În fundal, era corul format din cel puțin 250 – 300 de persoane îmbrăcațe toate în robe de culoare mov cu gulere galbene, a căror voci amplificate de sonorizarea simandicoasă te făceau să-ți iasă „piele de găină” și unde nu aveai piele. Aer condiționat, ordine și disciplină, fiecare avea cîte o Biblie în spătarul din față, pixuri, pliante, dar mai ales plicuri pentru bani (ca la nuntă). Îmi spunea Dani că aici, dacă ți-ai declarat apartenența la unul din culte și ești evidențiat în registrele lor, lunar îți vine prin poștă plicul pentru biserică conținînd nume, prenume, adresa, cîștigul lunar, urmînd ca tu să depui zeciuiala.

Pentru mine religia e foarte simplă. Îl ai sau nu pe Dumnezeu în tine. Biblia a fost lăsată ca un ghid de comportare a omului în lume. De aici fiecare pe propria răspundere urmînd să-l aplice, fiecare după mintea și cugetul cu care a fost înzestrat la naștere. Depinde numai de el cum îl înțelege și cum îl aplică. În caz de eșec el e singurul care va da seama. Dumnezeu din prea mare iubire față de om i-a dat posibilitatea să aleagă între bine și rău și nu intervine pentru a nu-i îngrădi libertatea. Fiecare om a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu adică perfect și lăsat în lume să se descurce. Așa cum un marinar se folosește de busolă pentru a se orienta pe mare și întreprinde orice acțiune pentru a aduce vasul la mal, la fel și omul.

Nimeni nu-i stăpînul nimănui în afară de Domnul. Și n-am văzut „stăpîni ” săraci peste slugi. Singurul care a venit să slujească gratis a fost Isus Cristos! Cu cît bisericile sînt mai faraonice cu atît mie mi-e mai dor de Putna, de Voroneț, de Agapia… unde murmurul rugăciunilor șoptite sau sugrumate de dangătul clopotelor se mai aude și astăzi. Cu cît cîntările și rugăciunile sînt mai urlate şi amplificate, cu atît mi-e mai dor de rugăciunea mamei, care căzută în genunchi, cu tălpile crăpate, se închina Domnului, căzută în adorație, rugîndu-se pentru toți, necerînd nimic pentru ea, singura ei plată fiind speranța că rugăciunea ei va fi primită în cer.

Degeaba îl căutam pe Dumnezeu prin labirinturile megalomane și tixite de aparatură de ultimă generație audio-video, că nu l-am văzut. Cu cît mă străduiam să-l localizez în acea construcție impersonală, cu atît nu-l găseam. Ca într-un final, să descopăr cu uimire și bucurie în același timp, că EL a fost tot timpul în mine.

Dallas, 26 septembrie 2013

Ileana Pisuc

Abia trecut echinocţiul de primăvară, învăţam iar, zilnic, lecţia luminii. Tot mai multă. După nopţi (prea) lungi şi după îndepărtare, ne-ntoarcem iar cu faţa spre lumină.

Întunericul şi Lumina, două dintre constantele vieţii noastre, a tuturor, două dintre cuvintele proprii oricărei limbi, poartă, dincolo de semantică, înţelesuri adânci şi puternice.

Alternanţa lor şi relaţia de interdependenţă, deşi antagonică, fac ca Întunericul şi Lumina să fie considerate părţi (dar nu întotdeauna egale) ale unui întreg. Care întreg nu e mereu doar Ziua… Reprezentate grafic sub forma unui taijitu, Yin (întunecos şi sumbru reprezintă totuşi feminitatea, noaptea, Luna) şi Yang (luminos, activ, dătător de de viaţă reprezintă masculinitatea, focul şi cerul) sunt forţele primordiale şi complementare ce stau la baza Universului. O zi se naşte (o dată cu Aurora) din întuneric, evoluează în lumină şi se „stinge” (prin Crepuscul) într-o nouă noapte.

Fără a intra în lumea imposibil de cuprins a sentimentelor, stările umane de conştienţă (trezie, contact vizual, lumină) şi inconştienţă (lipsa raţiunii, somn, meditaţie, întuneric) sunt angajate, pe parcursul vieţii, nu într-o luptă, ci într-un „dans” continuu, necesar, vital. Condiţionaţi de cultura căreia îi aparţinem, de vârsta la care ne aflăm şi de alţi mulţi factori, putem totuşi să ne alegem o parte din coregrafia acestui dans al vieţii.

Noi, oamenii, acceptăm şi iubim Lumina, pentru că ea: dezvăluie, arată, luminează şi pune în valoare. Este simbolul fericirii, al bunăstării şi înţelepciunii. Faţă de Întuneric suntem temători sau reticenţi, pentru că: ascunde, pierde sau tulbură. Este adesea simbolul durerii, al morţii (fizice sau spirituale) sau degenerenţei. Dar, fără existenţa şi prezenţa Întunericului, nu am fi remarcat imensitatea universului din care facem parte, căci numai noaptea putem percepe strălucirea celorlaltor corpuri cereşti, din lumina proprie sau cea reflectată …

Întunericul adânc e simbol al singurătăţii, al neliniştilor, al neştiinţei sau al iadului. Albert Einstein declara simplu: „Întunericul este lipsa luminii”, pe când Ion Minulescu scria:
„Întuneric – frate bun cu nebunia,
cu iubirea, cu păcatul şi cu crima –
tu eşti ritmul infinitului şi rima,
ce ne legi în somn cu veşnicia.”

Întunericul e necesar desfăşurării normale a vieţii; fracţionat în momentele scurte, în care ne creăm propriul întuneric şi închidem ochii pentru a rezista intensităţii unei emoţii, pentru a cugeta mai bine, pentru a „vedea” mai clar şi a alege soluţia optimă sau decizia corectă, sau desfăşurat în secvenţe mai lungi, de somn sau meditaţie, el este vital.

Întunericul ne este tuturor cunoscut, din: încercări, durere, deznădejde… În întuneric, apropierea de noi înşine ne-ar putea ajuta să ne înţelegem, să ne acceptăm, să înaintăm treptat pe drumul sinuos spre cea mai bună variantă a noastră, din această existenţă.

Dar Lumina?
Lumina este adesea înţeleasă în sens ascensional şi poate să sugereze: cunoaşterea, matricea lumii sau legătura între individ şi sinele său astral, calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină. Din perspective creştine, Lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului. Multe doctrine mistice susţin existenţa unei lumini divine (Lux) din care s-a desprins lumina lumii noastre (Lumen).

Lumina lumânării din noaptea de înviere (focul haric) reprezintă simbolul Învierii lui Hristos, al biruinţei Binelui asupra Răului şi al vieţii asupra morţii.

Andrei Pleşu scrie, în lucrarea sa „Despre îngeri”: „(…) fiind creaturile cele mai apropiate de Creator, ei trebuie să fi fost creaţi cei dintâi. La ei se referă, probabil, primul verset al Cărţii Facerii când vorbeşte de „cer”: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” sau cel de-al treilea verset, când vorbeşte despre „lumină”: “ Să fie lumină.” E limpede că nu de lumina obişnuită e vorba, cea pe care o va institui abia în a patra zi a creaţiei, o dată cu facerea Soarelui şi a Lunii. E vorba de lumina pre-cosmică, simplu reflex al Luminii lui Dumnezeu. (…). În spaţiul creştin, lumina din care sunt făcuţi îngerii e aceeaşi care se manifestă şi în lumina Duhului Sfânt (…) şi în lumina Logosului, adică a lui Iisus, şi în Lumina Înţelepciunii divine.”

În Extremul Orient se vorbeşte de Lumina divină sau Lumina spirituală, lumina însemnând: cunoaştere şi evoluţie. Buddhiştii chinezi au ca scop al vieţii pământene accederea la iluminare, iar in lumea islamica En-nur, lumina, se identifica adesea cu Er-ruh, spiritul.

Ştiinţa străveche a Kabbalei, încercând să cuprindă esenţa cunoaşterii universului şi a lui Dumnezeu, susţine că radiaţia luminii (aor) porneşte dintr-un punct primordial şi dă naştere spiritului. Aşa se poate interpreta simbolic: „Să fie lumină” din Facerea, cuvinte prin care Dumnezeu încearcă iluminarea şi nu doar ordonarea haosului.

Lumina apare reprezentată grafic ca: aureolă, văpaie, foc, lumina reflectată, fulger sau astre care coboară, raze ce însoţesc imaginea zeilor, aura sfinţilor. Aceste reprezentări sunt uşor de recunoscut, dublate adesea de culoarea galbenă sau portocalie. O reprezentare grafică mai puţin cunoscută este însă cocoşul. Acesta întruchipează lumina, cu toate valenţele ei cosmice şi spirituale. În Grecia antică, el era atributul zeului zilei, al luminii şi al artelor – Apollo. Pentru multe civilizaţii străvechi ale Terrei, cocoşul (mai ales cel alb) este o pasăre a luminii, căci el anunţă apariţia Aurorei, prin cântecul său. În simbolistica creştină, cocoşul semnifică lumina şi inteligenţa ce vin de la Dumnezeu; el apare deseori ca o repezentare a lui Iisus Hristos. Ca vestitor al luminii, ce vine să risipească întunericul nopţii, cocoşul învinge forţele întunericului. Simbolismul luminos zoomorf a stat la baza creaţiei lui Brâncuşi, în „Cocoşul de bronz” (1935). Strigătul îndreptat spre cer al acestui cocoş pământean poate fi o chemare a luminii.

Continuând în lumea pictorilor, remarcăm veşnica „luptă” dintre lumină și întuneric: lumină focalizată (însemnând: adevăr, realitate, apariţie) şi întuneric adânc (minciună, neştiinţă, mister) sau clar-obscur (lupta dintre cunoaştere/filozofie și întunericul mental, sau dintre ceea ce apare şi pare a fi, şi ceea ce ar putea fi…)

În literatura română, avem un poet-solar, „Poet al luminii”: Lucian Blaga. A împărţit lumină, pentru că a avut forţa lăuntrică generată de iluminarea conştiinţei: „Eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină” afirma Blaga în poemul său de debut. Lumina pe care o cântă poetul, esenţă a universului, se înfrăţeşte cu întunericul, nu descifrează taina lucrurilor, ci le opacizează; le estompează înţelesurile, cufundându-le în mister.

Preocuparea lui J.W. Goethe pentru lumină a stat la baza unui studiu de peste 40 de ani numit „Lumină, Întuneric și Culori” prin care a demonstrat că, în realitatea noastră perceptibilă, doar îmbinarea între lumină şi întuneric face lumea uşor de recunoscut. Dincolo de acest studiu fizic al luminii, Goethe spunea: „Adevărul este o flacără atât de luminoasă, încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina” sau „Poate să dispară strălucirea soarelui; când e lumină în suflet, noi găsim în inima noastră ceea ce ne refuză lumea întreagă”.

La noi în popor se spune că: „Un singur om bun poate să facă lumină într-un loc întunecat.” Să fie, aşadar, cât mai mulţi oameni buni în jurul nostru, ca să fie Lumină!

Eliza Tudor

sursă foto: walldesk.net