Un intelectual de o extremă şi splendidă inteligenţă: Alexandru IVASIUC (autor, Echim Vancea)

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere.

■ Echim VANCEA

 

N. R. text republicat




Impresii din umbră (autor, Rândunica Anton)

Cartea lui Echim Vancea „UMBRA VINE DE MULT MAI DEPARTE” (Editura Junimea, Iași, 2017) are un titlu care te trimite cu gândul la întoarcerea fiinţei umane în trecut pentru a privi în faţă umbra dintru început, cea care a prins carne pe oasele moi, cea cu o mie de învăluiri, cea care îţi cunoaşte suferinţa şi visele, luntrea şi malul la care ai ajuns.

Citirea unei astfel de cărţi în care autorul scoate spre lume o învolburare de trăiri, de metafore, de oglinzi vorbitoare care se lovesc de clopote, de strigăte, de putinţa şi neputinţa clipei, cere un act de voinţă şi empatie. Pentru că urmează un parcurs poetic copleşit de capcane, de efortul ieşirii din inerţia zborului „adânc” , de dorinţa de a pipăi, recunoaşte şi ordona umbrele, de a le despărţi pe cele ale tale de cele ale unei lumini care te înconjoară doar pentru a te incita cu o posibilă convieţuire. Vrei neaparat să intri, să explorezi, să trăieşti experienţele autorului. Asumarea unui labirint pe unde umblă lighioanele tristeţii, ale deşertăciunii, unde apele „au ars„, femeile sprijină zidul şi îl însufleţesc, cimitirele se perindă ca trenurile prin gări stranii şi pustii, „hulubii se sălbăticesc abia după ce cunosc omul” , este un act de voinţă. O carte ca aceasta devine până la sfârşit şi o umbră a ta. Şi inevitabil trebuie să vorbeşti cu ea, să te învoieşti cu ea, să tragi la lopeţi ca să ieşi dintre mâluri sau vârtejuri. Şi inevitabil vrei să o reciteşti, să linişteşti apusul şi noaptea „necoaptă” a propriului suflet, păsările şi toamnele care te bântuie. Dar ce frumoase sunt aceste imagini :

„uscată/ udă/ apoi uscată/ umbra se întinde peste lanul de maci /obosită de noaptea ce-apasă în cercul de foc /peste care se rotesc păsări albe /încetinite de ultima stea”
( Ultima stea (II) )

„Umbra vine de mult mai departe” şi nu oricine se poate apropia de ea.

Rândunica Anton,

la 18 martie 2018, Sighetu-Marmaţiei




Zi de ianuarie (autor, Echim Vancea)

Zi de ianuarie. 15 ianuarie 1850! O zi din irealitatea timpului nostru de început în care s-a născut Mihai Eminescu. O adolescenţă furioasă, revoltată, entuziastă, infantilă şi matură a devenit izvorul drumului spiritual al Poeziei.

Ochiul său poetic oglindea lumea altfel. Eminescu este vatra etimologică a limbii române, a poeziei , clipa repede, clipa veşniciei în ciuda cohortei de „elitişti” care ne îndeamnă să îl abandonăm . Eminescu nu are a se teme de spiritul critic. Soarta sa, „un poet sigilat de destin”, cum spunea George Călinescu, este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”!
Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, s-a văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. „Lupta” cu mitul eminescian are (este) deja o Istorie.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţate clişee didactice, întreţinând un „halou” admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (Noica), se oferă generos actualităţii permanente pentru a fi păstrat în actualitate.
Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor” (M. Sadoveanu). Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, închei aceste gânduri cu Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”

Echim VANCEA

N.B. În imagine bustul (deocamdată în ghips şi care urmează a fi transpus în marmură albă) lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Bustul se vrea a fi ridicat în această vară în Parcul Grădina Morii, viitorul Parc „Mihai Eminescu”.




De unde vine expresia… (II)

1. Dura lex, sed lex (lat. „Legea este aspră, dar e lege”)
Maximă antică prin care se susține forța și importanța legii pentru viața socială și nevoia de a o respecta.

2. Eminență cenușie (omul din spatele acțiunilor, cel care conduce fără a fi văzut)
Expresia vine de la colaboratorul cel mai apropiat al cardinalului francez Richelieu, prim – ministru al Franței în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610- 1643), călugarul capucin François Le Clerc.

3. Et in Arcadia ego (lat. „Și eu am trăit în Arcadia”)
Exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia era o regiune din Pelopones, sudul Greciei, unde trăia un popor de păstori, pe care grecii îi considerau neprihăniți, oameni de o mare puritate. Expresia a fost folosită ca inscripție la tabloul “Păstorii Arcadiei” pictat de Poussin.

4. Evrika! (gr. „Am descoperit!”)
Strigătul inventatorului grec Arhimede, când a descoperit celebra lui lege: „un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea lui, egală cu volumul de apă dislocuit” – principiul lui Arhimede.

5. Ex aequo (lat. „La egalitate”)
Când doi candidați la un examen au obținut aceeași notă, ori când doi sportivi au cucerit același loc și același premiu.

6. Fiasco
Eșec complet, dezastru. În mod ciudat, cuvântul provine din limba italiană și înseamnă literalmente „sticlă, carafă”. Originea provine dintr-o tavernă venețiană, unde un cântăreț încerca să înveselească consumatorii, unul dintre ei însă, nemulțumit de prestația „artistului”, a cerut în mod repetat să i se aducă o sticlă (fiasco) pentru a aplica o corecție celui de pe scenă.

7. Grosso modo (lat. „În linii mari”)
Se spune despre o lucrare incompletă.

8. In vino veritas (lat. „În vin stă adevărul”)
În Grecia Antică, cei care erau bănuiți de fapte infame erau îmbătați de autorități și anchetați sub această stare.

9. În țara lui Papură Vodă
Poreclă dată lui Ștefăniță, domnitor al Moldovei, în timpul căruia, Principatul a fost lovit de o mare foamete, oamenii hrănindu-se cu papură.

10. Linșaj – executarea fără judecată a unui infractor de către mulțime
Expresia vine de la șeriful american John Lynch (se citește „linci”) care îți exercita meseria într-un oraș din Carolina de Sud, și care, pentru a stârpi tâlhăriile și omorurile, a indrodus pedeapsa cu linșajul. Lăsa mulțimea să pedepsească singură pe autorii infracțiunilor.

11. Luna de miere
Expresie persană, prin care orientalii arătau cât de puțin ține dulceața căsniciei… o lună!!!

12. Mană cerească (de la ebraicul „man, hu: ce e asta?”)
Are întelesul de surpriză plăcută picata pe neașteptate „din cer”. Expresia are legătură cu legenda biblică relatată în Exodul (cap. XVI, 4)… Dumnezeu pentru a-i hrani pe evreii plecați din Egipt, și aflați în mijlocul deșertului, le-a făcut marea surpriză să le trimită hrană zi de zi, dimineața și seara. Minunea era că hrana avea gustul pe care îl dorea cel ce o consuma.

13. „Mărul discordiei” – fruct simbolic, generator de conflicte
În timpul nunţii zeiţei Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris “celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele trei zeiţe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca arbitru pe păstorul troian, Paris. Paris i-a oferit mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soţie pe cea mai frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva cetăţii troiene.

14. Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)
Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolică Peccavi, care consta în a-ți mărturisi păcatele și apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa”, și de la un obicei juridic în dreptul roman, cel acuzat era întrebat dacă își recunoaște vine, iar cei care recunoșteau, mea culpa, se bucurau de circumstanțe atenuante.

15. Munca lui Sisif
Se folosește cu înțelesul de muncă grea și inutilă. Sisif a fost primul rege legendar al Corintului. Din cauză că și-a sedus nepoata, i-a luat tronul fratelui și a scos în vileag nişte secrete de-ale lui Zeus, ca pedeapsă, Zeus l-a supus la o caznă perpetuă în Infern: a fost sortit să împingă la deal o stâncă uriaşă, care, ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale şi munca se relua. O muncă fără sfârşit, de unde şi expresia “munca lui Sisif”.

16. O.K.
În razboiul civil din S.U.A., după o bătălie, se afișau răniții și morții. Când armata nu avea pierderi se afișa “0 killed” (0 morți), de acolo provine expresia O.K.

17. Oul lui Columb
Soluție simplă la îndemâna tuturor, dar realizezi acest lucru abia după ce soluția a fost descoperită de altul. Columb a cerut nobililor să facă un ou să stea pe masă pe unul dintre capetele lunguiețe, fără ca ei să reușească acest lucru, Columb a luat oul și l-a lovit la unul dintre capete.

18. Panem et circenses (lat. “Pâine si circ”)
Expresia este întâlnită în Satirele lui Iuvenal și se referă la perioada de decadență a Romei republicane, când plebeilor nemultumiți li se ofereau spectacole de circ, la sfârșitul cărora primeau gratuit alimente. În sens general, a oferi pâine și circ înseamnă a da maselor lucruri neînsemnate, pentru a le distrage atenția de la lucrurile reale.

19. Ochi pentru ochi
Cunoscută și sub denumirea de legea talionului (Exodul.XXI.v24). ”Viață pentru viață, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Face parte din legislația antică mozaică. Atenție! Legea talionului spune clar, că pedeapsa trebuie să fie egală greșelii… ochi pentru ochi, nu dinte pentru ochi.

20. Sabia lui Damocles
În sensul de pericol care te pândește mereu. Damocles, curtean a lui Dionisos cel Bătrân, tiranul Siracuzei, a fost ca mai toţi curtenii… curtenitor şi linguşitor. Spunea că nu există mai mare fericire decât să fii tiran. Spre a-i da o lecţie, Dionisos, la un ospăţ, l-a aşezat în locul lui pe tron şi a poruncit să i se acorde toate onorurile regeşti. Dar când Damocles se lăfăia mai în voie, tiranul i-a cerut să se uite în sus. De tavan, exact deasupra capului lui Damocles, atârna o sabie fără teacă prinsă numai cu un fir de păr de cal. Îi arăta astfel primejdiile care îl pândesc în orice moment pe tiran.

21. Sânge albastru
Expresia vine din Spania medievală, când marii aristocrați susțineau că în vinele lor curge sânge albastru, spre deosebire de nobilii din categoriile inferioare, care au suferit mezalianțe cu maurii și evreii (în timpul ocupației arabe 711-1492).

22. Strugurii sunt acri
Un vers din fabula lui Esop, „Vulpea si strugurii”. O vulpe înfometată, neputându-se cățăra până la struguri, invocă faptul că “strugurii sunt necopți și tari”.

23. Vârstă matusalemică
Legenda biblică (Geneza, cap. V, verset 27) aminteşte de un strămoş al lui Noe, Mathusalem, care ar fi trăit nici mai mult nici mai puţin decât 969 de ani (din anul 4.277 până în anul 3.308 î.Hr.). Numele lui, sinonim astăzi cu recordul longevităţii, a ajuns proverbial şi e pomenit ori de câte ori vorbim despre o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită.

24. Veni, vidi, vici ! (lat. “Am venit, am vazut, am invins” ! – Cezar)
După victoria de la Zela asupra lui Farnaces, regele Pontului, Cezar a trimis la Roma o scrisoare cu numai trei cuvinte : Veni, vidi, vici! Acest mesaj, a devenit o expresie universala, care servește spre a caracteriza un succes rapid.

25. Veto (lat. ”Mă opun”)
Concept din legislația romană. Era folosit de consuli (2 la număr). Unul dintre consuli se putea opune unei decizii militare luate de celălalt (deci decizia militara trebuia să fie luată în unanimitate). Tribunii (aleși să reprezinte plebea romană) se puteau opune prin VETO, unei legi votate de senatul roman. Astăzi „veto” se folosește in consiliul de securitate O.N.U si in numeroase legislații (Marea Britanie, Australia, India, S.U.A, etc).

26. Ți-a mâncat pisica limba?
În imperiul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăia limba, acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: www.illusionsgallery.com




De unde vine expresia… (I)

1. Acarul Păun
La începutul sec. XX a avut loc o catastrofă feroviară în stația Vintileanca, de pe ruta Ploiești-Buzău. Ancheta a ajuns la concluzia că vinovat pentru catastrofă era acarul de stație Ioan Păun. Adevărații vinovați au fost scoși de sub acuzație.

2. Abracadabra
Abrevierea cabalistică a cuvintelor ebraice: ab (tata), ben (fiu), Ruah a cadish (sfântul duh).

3. A priori
În latină: “din cele precedente”. Când cineva pretinde că știe acel lucru dinainte, a priori.

4. A da mâna cu cineva
Obiceiul vine din antichitate, când două persoane care se întâlneau voiau să demonstreze că mâna nici unuia nu conține o armă.

5. A-și da arama pe față
În evul mediu, falsificatorii monedelor de aur ori de argint le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat subțire de aur ori argint. După un timp de folosire, se rodea acea pojghiță, rămânând numai materialul inițial, arama.

6. A trăi ca în sânul lui Avraam
Expresia care înseamnă „a trăi fericit”, se trage de la Evanghelia lui Luca (c.XVI,v.22 si 23), unde se spune că săracul Lazăr a murit și a fost dus la sânul lui Avraam (în paradis).

7. Avocatul diavolului
Vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată de biserica catolică să cerceteze un candidat propus la canonizare. El este în opoziție cu Advocatus Dei (avocatul Domnului).

8. A se bate cu morile de vânt
Expresie care înseamnă, a te lupta cu năluci, cu himere. Cunoscutul personaj a lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui infierbântată, le luase drept adversari.

9. A spune brașoave
A spune minciuni, lăudăroșenii. Expresia vine de la negustorii brașoveni medievali, care își lăudau exagerat marfa.

10. Banul nu are miros
Împăratul roman Vespasian (69-79) a pus foarte multe taxe, printre ele și una asupra folosirii closetelor publice (numite și vespasiene). La ironia fiului său Titus, care îi reproșa acest lucru, Vespasian a luat un ban, i l-a dat să-l miroasă fiului, și i-a zis: “vezi, nu are nici un miros”.

11. Bătaia e ruptă din rai
Zicală aproape universală care se regăsește la aproape toate popoarele europene. ”Bătaia e ruptă din rai”, ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă” și ”încurcate sunt căile Domnului”, nu sunt citate biblice.

12. Călcâiul lui Ahile
Orice persoană are un punct slab. Legendele grecești povestesc că zeița Thetis, la nașterea fiului său, Ahile, l-a îmbăiat pe acesta în Styx, fluviul care despărțea infernul și oferea invulnerabilitate. Dar când l-a scăldat, zeița l-a ținut de călcâi. Astfel, Ahile era invulnerabil, cu o singură excepție, călcâiul. El a fost ucis la asediul Troiei de o săgeată trasă în călcâi.

13. Carpe Diem
Bucură-te de ziua de azi, trăiește clipa. E începutul unei ode scrise de Horațiu “Bucură-te de ziua de azi și nu te încrede în ziua de mâine”.

14. Cui Bono
Expresie latină care înseamnă “cui folosește” ori “în folosul cui”. Este atribuită marelui jurist roman Cicero, care, într-o pledoarie asupra unui asasinat, a cerut să se cerceteze “cui bono”, cui folosește acel asasinat.

15. Curriculum Vitae – Cursul vietii
Toate datele referitoare la starea civilă, studii, ocupații și funcțiile avute.

16. Dacă nu vine muntele la Mohamed, se duce Mahomed la munte
În anul 612, păgânii i-au cerut lui Mohamed, care începuse să predice islamul, să facă o minune și să aducă muntele la el. Mohamed a cerut o clipă de răgaz, a început să se roage spre cer, apoi s-a închinat și a zis “mare este înțelepciunea ta, Allah, dacă ai fi dat ascultare rugii și ai fi urnit muntele ne-ai fi omorât pe toți. Trebuie să mă duc eu la munte pentru a nu muri acești păgâni”.

17. De la Ana la Caiafa
Semnifică o amânare, o tergiversare premeditată a unei rezolvări de mare importanță, amânare ce presupune de fapt un refuz. Sunt trimis de la Ana la Caiafa sau: M-am săturat să mă duc de la Ana la Caiafa – adică nu se rezolvă nimic, niciodată. Iisus, după ce este trădat, s-a dus la Ana, socrul arhiereului Caiafa și fruntaș al Sinedriului. Purtat apoi de la unul la altul i se pun întrebări, la care Iisus răspunde simplu și demn. Pentru a nu fi implicați în pedeapsa lui Iisus, aceștia îl predau procurorului Pilat din Pont.

18. Degetul din mijloc
In ziua de azi este ceva jignitor să arăți cuiva degetul mijlociu. Dar acum sute de ani, gestul avea altă semnificație. Înaintea bătăliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipând victoria lor asupra Angliei, au decis să le taie degetul mijlociu tuturor soldaților luați prizonieri. Asta pentru că fără degetul mijlociu le va fi imposibil să mai tragă cu arcul și astfel să mai ia parte la vreo luptă pe viitor. Însă francezii au pierdut acea batalie, iar soldații englezi îi batjocoreau arătându-le degetul mijlociu, pe care aceștia intenționaseră să îl taie.

19. Demiurg
Cuvântul înseamnă în limba greacă „constructor”, „arhitect”. În filozofia platoniană numele dat lui Dumnezeu, Creatorul, Sufletul universului.

20. Divide et Impera (lat. ”Împarte și stăpânește”)
Acest adagiu roman a fost folosit de Machiaveli sub forma „divide ut regnes”, „divide pentru a domni”.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: https://twitter.com/VeraCausa9




Scurtă disecţie a luatului gurii pe dinainte! (autor, Echim Vancea)

De la toţi boierii Maramureş-ului Tv (cu tot respectul pentru realizatorii unor emisiuni ale postului tv, precum şi cea moderată de dl. Romeo Dobocan cu o săptămână în urmă, „Atac la cenzură”) şi de la toţi voievozii (a se citi ziariştii invitaţi în studioul postului tv) şi de la toţi românii maramureşeni de dincoace de Deal, îţi scriem ţie, domnule Ciprian DRAGOŞ, maramureşean (sic!) şi Ciprian voievod. Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cuvântul (şi poate şi hârtia) pentru un prefect de dincoace de Gutâi, „finul psd-eului maramureşean”? Nu credem! Atunci de ce te mănâncă undeva atât de tulburător să verşi atâta de mult venin asupra noului prefect de Maramureş, Dl. av. Vasile MOLDOVAN? (Se prea poate să nu fie cea mai bună soluție). Dar de ce te deranjează faptul că îi de dincoace de Deal? Că nu are pagină de facebook? Că nu are blog? Ş.a.m.d. Că d.ta nu l-ai cunoscut? Că nu ai informaţii dacă este căutat de DNA? Da’ de ce te stropşeşti atât de tare împotriva noului prefect de Maramureş, voievodule?

Nu sunt un fan al psd-ului. Nu am fost şi nu voi fi niciodată. Dar sunt un fan al DOMNULUI avocat Vasile MOLDOVAN, numit mai ieri Prefect al Maramureşului, un OM de o rară corectitudine morală şi socială! A arunca cu „zoaie” într-un OM, fie el şi politic, pe care nu l-ai cunoscut, nu ai stat cu el de vorbă nici măcar un minut (fie ca gazetar sau om obişnuit), numai pentru că este de dincoace de Deal, mi se pare a fi o atitudine de „urechist”. Un purtător de cuvânt al domnului, partidului care scoate euro-ii din teşcherea!

Dle Ciprian DRAGOŞ,

Dacă ai rău de Deal (îţi înţeleg furia care este datorată, probabil, căldurii excesive care a „atacat” Maramureşul în ultima vreme (!) şi că vrei să îţi faci un bine, atunci lasă-l pe Dl. prefect Vasile MOLDOVAN să fie PREFECT! Acceptă şi dumneata să-ţi fie domn (Doamne iartă-mă Prefect!). Şi îţi învaţă cuvântul să te slujească, iar de noi să te fereşti. Căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii: prefect avem, mare (nu ştiu şi cât de bun!) şi avem şi pace din toate părţile! Şi să ştii că toţi pe capete vom veni asupra sa şi vom sta pe lângă Prefectul Vasile MOLDOVAN, măcar de-ar fi să ne „pierdem” capetele. Nu de alta dar am avut prea mulţi prefecţi de dincoace de Deal pe care cei de dincolo de Deal i-aţi cumpărat!

P.S.: Dle Dragoş,
Nu vi se pare cam, prea la zi, acţiunea în forţă a Composesoratului Borşa asupra Prefecturii în chiar ziua următoare numirii în funcţie a d.lui Vasile Moldovan, în condiţiile în care sentinţa definitivă privind situaţia juridică a acestuia datează de prin 2004?

Echim VANCEA




Și sighetenii au fost… premia(n)ți la Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș! (autor, Brîndușa Oanță)

În organizarea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și a Asociației Culturale „Nichita Stănescu” – Desești, în data de 12 iulie 2017, a avut loc decernarea premiilor celei de-a VI – a ediții a Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Au fost vizați și „monitorizați” de-a lungul unui an, autori mai puțin cunoscuți (unii cu volume publicate), având certe resurse literare, potențial de creștere și… „stofă”.

Juriul Festivalului – concurs  prezidat de scriitorul și jurnalistul Gheorghe Pârja, din care au făcut parte și poeții sigheteni Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, alături de alți membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a chibzuit foarte serios și a decernat premiile ce poartă numele unor mari personalități literare maramureșene, talentaților „norocoși”: Ion Mariș, Sighetu Marmației – Premiul „Gheorghe Chivu” (poezie), Gelu Dragoș, Lucăcești – Premiul „Ion Burnar” (poezie), George M. Nicoară, Baia Mare –  Premiul „Mihai Olos” (poezie), Adela Naghiu, Baia Mare – Premiul „Ion Iuga” (poezie),  Ileana Pop – Nemeș, Sighetu Marmației – Premiul „Ileana Mihai” (poezie), Delia Varga, Baia Mare – Premiul „Alexandru Ivasiuc” (traducere), Adriana Țura, Bontăieni – Premiul „Augustin Cozmuța” (poezie), Maria Diana Cornea, Baia Mare – Premiul „V.R. Ghenceanu” (poezie).

Președintele juriului, Gheorghe Pârja, a reușit și de data aceasta să adune în jurul său, „din reflex”, pe cei care iubesc, îndrăznesc și cred în cuvântul scris.

Decernarea premiilor a fost precedată de evocarea celor două mari voci ale literaturii române, maramureșenii Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației, decedat la cutremurul din 04 martie 1977) și Augustin Buzura (născut la 22 septembrie 1938 la Berința, decedat în urmă cu cîteva zile, în 10 iulie 2017). Au vorbit despre cele două personalități Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Săluc Horvat, Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexa Gavril Bâle.

Finalul întâlnirii – desfășurată într-o plăcută, distinsă și caldă atmosferă – a aparținut premiaților care au recitat din creațiile lor.

Despre premiul care i-a fost acordat, colegul nostru din redacția „Salut, Sighet!”, Ion Mariș, a „comentat”:  Acest premiu a fost o plăcută  și neașteptată surpriză. Se pare că… prietenii știu de ce! E o confirmare în plus că prin poezie suntem mereu tineri! 

Felicitări organizatorilor, felicitări premianților și… non multa, sed multum!

Brîndușa OANȚĂ




Un intelectual de o extremă şi splendidă inteligenţă: Alexandru IVASIUC (autor, Echim Vancea)

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere. (■ Echim VANCEA)




Laurențiu Ulici – 74 (autor, Echim Vancea)

Laurenţiu Ulici – 74
(06.05.1943, Buzău-15.XI.2000, Părău, jud. Braşov)

Ne-am cunoscut în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (devenit ulterior Internaţional) şi ne-am regăsit în vremurile bune ale Sighetului. Ne-am întâlnit la ceasuri de sărbătoare ale Ronei de Jos şi ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale sighetene în care „am fost prins” de-a lungul anilor (1978-2005) şi cu largul său concurs… Suficiente motive pentru a marca, astăzi, 74 ani de la naştere (n. 6 mai 1943, Buzău) dar nu aşa cum aş fi vrut, ar fi vrut prietenii, într-un medalion literar (cu el de faţă) dedicat vieţii şi operei sale, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi oameni de cultură sigheteni, cititori ai Bibliotecii Municipale, care astăzi îi poartă numai numele, cu deschiderea spre sertarul unei biografii deloc liniare, deloc simple…

Medalionul nu a mai poate avea loc nici în prezenţa sa şi nici în cadrul bibliotecii (!). Ne-a părăsit pe neaşteptate în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000 (15 noiembrie, Părău/Braşov). Sărătura lacrimilor îmi umezeşte, încă şi astăzi când scriu aceste cuvinte, buzele! Eu sunt o persona ingrata pentru diriguitorii oficiali ai culturii sighetene şi nu numai (sic) iar Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” îşi aşteaptă noul sediu depozitată în mii de cutii (!?)

Nu am făcut din prietenia noastră stindard. Ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.

Laurenţiu Ulici a fost mereu înconjurat de prieteni dar şi de neprieteni. Întrunea din plin însuşirile care să-l facă iubit, inclusiv de femei, de toţi cei care aveau privilegiul să vină în contact cu el. În acest punct mă simt dator şi ţin să fac o precizare: şi anume că printre cei câţiva prieteni adevăraţi ai lui Laurenţiu Ulici locul meu era unul mai modest. Era mai curând vorba de-o caldă, de-o pronunţată simpatie şi afecţiune… reciprocă şi, în fapt, de unele gesturi prieteneşti, care sunt totuşi altceva decât ceea ce s-ar putea numi „o prietenie la cataramă”.

Avea un mod particular de a privi în timp, în oameni. Niciodată cu mânie, ci cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul său ironic uneori… Un om delicat, incapabil de răutăţi. Deşi unii nu s-au sfiit a-i fi împotrivă.

„Ritualul literar” al relaţiei noastre a fost, cred, unul… special, mai mult o alergare, a mea, în cerc ca posibil rezultat al oboselii pe propria-mi „insulă” (numesc aici propriu-mi scris!) pentru ca speranţa să nu contrazică luciditatea şi să nu se transforme în iluzie! Nu de alta dar avem mereu obiceiul de a-i găsi totdeauna vinovaţi pe ceilalţi de răul ce ni se întâmplă, refuzând mereu „să ieşim din starea de iluzie şi să ne tragem – vorba poetului – realitatea pe piept ca pe o cămaşă”…

Laurenţiu Ulici a scris şi… poezie. A debutat în revista Luceafărul (1959). A debutat editorial cu volumul de eseuri Recurs (1971). Şi-a tipărit apoi versurile, cronicile literare şi studiile sub pseudonime precum: Laurenţiu Buga, Al. Rona, Mircea Moga, I. Gorescu. Odată mi-a mărturisit că a şi publicat un volum de poezie sub pseudonim şi că, mai ales, că l-a şi comentat la rubrica sa Prima verba din revista România literară şi că l-a inclus într-unul din volumele I-IV cu acelaşi titlu apărute între 1974 şi 2004 (vol. IV a apărut postum), şi că dacă „îl descopăr” îmi oferă… o ladă de whisky de cea mai bună calitate! Nu am reuşit nici până în ziua de astăzi! Astăzi mă mulţumesc să transcriu un autograf pe care mi l-a dat pe una din cărţile sale (O mie şi una de poezii româneşti): „Lui Echim Vancea, prietenului – ca să nu se schimbe, poetului – ca să rămână prietenia lui Laurenţiu Ulici. 2000. Sighet.”

Tot atât de mult pe cât este critic al literaturii, Laurenţiu Ulici a fost un constructor, un arhitect exemplar care se mişca dezinvolt şi în perfectă cunoştinţă de cauză prin întreg spaţiul istoric al culturii, al spiritualităţii româneşti şi universale „sfidând blazarea şi neîncrederea scepticilor”. „Spirit generos şi dinamic, inventiv, dar şi fantast, animat de un luminos «paşoptism» eliadesc”, Laurenţiu Ulici s-a dedicat „unor proiecte mari şi ambiţioase”, literare („un perete de bibliotecă”) şi instituţionale (biblioteci naţionale), puse în slujba CĂRŢII „cu angajarea într-o muncă obstinată, de severă disciplină a cercetării, care să contrazică pesimismul comod, obsedat de veşnica neisprăvire a unor ziduri”, altele puse în slujba scriitorilor, al căror preşedinte a fost din 1995 (între 1992-1994 a fost vicepreşedinte al USR). Pe unele le-a finalizat (Nobel contra Nobel, 1988, Editura „Cartea românească”; 1998, Editura „DuStyle”; O mie şi una de poezii româneşti, 1997, Editura „DuStyle”, 10 volume!), pe altele le-a început „interzisă” fiindu-le finalizarea din cauza sfârşitului atât de neaşteptat şi tot pe atât de nedrept (Literatura română contemporană. I. Promoţia ‘70,1995, Editura „Eminescu”). Dintre proiectele sale „instituţionale” doar o propunere de-a sa din 1990 s-a concretizat: Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu” (inaugurată la 15 iunie 2000) din cadrul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi care din cele peste 40.000 de volume de poezie aproape 15.000 (toate cu autografele autorilor) sunt donaţia lui Laurenţiu Ulici. În prelungirea acestei iniţiative Laurenţiu Ulici a mai propus (în acelaşi an) înfiinţarea în cadrul Complexului muzeal „Liviu Rebreanu” a unei Biblioteci naţionale de proză, o Bibliotecă naţională de critică şi eseistică „în Fălticenii lui Eugen Lovinescu” şi o Bibliotecă naţională de dramaturgie „în Ploieştii lui Caragiale”, o Bibliotecă a traducerilor din literatura română în limbile lumii (şi elaborarea în cadrul acesteia a unei bibliografii, „cât de cât acoperitoare”, a acestora) şi o alta a traducerilor din literatura universală în limba română, creându-se astfel acele „instituţii de cultură unde spiritul de conservare a memorie unor mari scriitori, specific unui muzeu memorial, ar face casă bună cu spiritul de scotocire înnoitoare propriu activităţii intelectuale de cercetare, studiere şi interpretare a literaturii” româneşti şi universale şi, nu în ultimul rând crearea unei instituţii Bibliografia naţională (!) pentru că „din pricina dificultăţilor pe care le comportă, Bibliografia Naţională nu poate cădea, ca temă de cercetare”, în competenţa uneia sau alteia dintre instituţiile culturale existente (Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Muzeul Literaturii etc.) „ci trebuie să fie ea însăşi o instituţie (subl. n.), organizată pe departamente şi secţiuni” şi să fie subvenţionată de stat…

Cuvintele, oricât de multe şi emoţionante sau pline de admiraţie, nu pot arăta dragostea şi preţuirea de care s-au bucurat Maramureşul, locurile şi oamenii lui (de la oamenii simpli la scriitorii de aici) din partea lui Laurenţiu Ulici. Apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul 0”, l-a avut peste un sfert de secol preşedinte pe Laurenţiu Ulici, „la puţini ani de la prima ediţie (din 1978, n.n.) şi pe tot parcursul anilor ‘80, era considerat în mediile literare ca singurul care se înverşuna întru evitarea oricărui compromis cu ideologia politică a vremii.” Aici la Sighetu Marmaţiei în cadrul Festivalului s-au afirmat cele mai promiţătoare voci lirice tinere din intervalul 1978-2000 şi, tot aici, au răsunat cele mai semnificative nume ale poeziei româneşti contemporane intrând, astfel, „în orizontul de aşteptare al debutanţilor şi în cel de interes al consacraţilor”. Şi numai numele celor care s-au afirmat sau au onorat cu prezenţa manifestările literare de la Sighetu Marmaţiei, Vadu Izei, Valea Stejarului, Deseşti, Hărniceşti, Săpânţa, Ieud, Petrova şi ar fi suficiente ca să umple mai multe pagini… Un argument convingător ce atestă „capacitatea poeziei de a fi peste vremi”.

Din toate acestea, dacă acceptăm ca adevărată aserţiunea conform căreia „dacă dragoste nu e nimic nu e”, atunci în tot ceea ce am scris până aici nu încape un „totuşi” sau un „dar” dubitative.

Proiecte! Idealuri! Iluzii!

Nu cred că o plecare definitivă dintre noi a cuiva, fie el apropiat sau necunoscut, poate avea ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă posmortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a avut ceva de spus care să treacă vămile pustiei. Laurenţiu Ulici rămâne să stea de vorbă cu noi. Laurenţiu Ulici stă de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele memoriei o temă de discuţie pe care am purtat-o, un text pe care nu am îndrăznit să i-l arăt. Pentru că Laurenţiu Ulici a rămas în dialog cu noi, cu mine.

Trecerea anilor peste cetatea cărţii (vai atât de fragilă!) din oraşul de pe „apa de graniţă” a trecut nu cu bătăi festive de gong, ci cu bateri şoptite ale inimii. A fost un ritual testamentar prin care ne-am legat, cu strigare de jurământ pentru cei de astăzi, dar şi de cei ce vor veni după noi, de un proiect: Laurenţiu Ulici. Un proiect pe care nu ni l-am putut închipui, dară-mi-te preciza atât de neaşteptat! Explorarea memoriei şi a patrimoniului spiritual lăsate de Laurenţiu Ulici la doar nivelul unor evocări  encomiastice (şi acelea făcute doar atunci când ne aducem aminte!) mi s-a părut mult prea puţin şi am decis că pentru a nu lăsa să cadă vălul uitării acolo unde rutina şi comoditatea ameninţă să semene confuzie să dăm o altă „viaţă” Bibliotecii municipale din Sighetu Marmaţiei alăturându-i numele lui Laurenţiu Ulici, personalitate cu drepturi depline în a ocupa prim-planul conştiinţei spirituale publice sighetene şi prin Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a Consiliului Judeţean Maramureş se „aprobă atribuirea numelui scriitorului Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale Sighetul Marmaţiei”…

… şi încă prezenţa prin absenţă cum ar fi spus el, ne lasă pradă disperării că trăim în Mitică şi visăm în Eminescu şi ne lasă cu povara de a nu putea rezolva nicidecum problema… Suntem, iată, în al şasesprezecelea an de când Laurenţiu Ulici colindă probabil prin Câmpiile Elizee…

„Anume gând ne rupe uneori/ Bogat în ploi cu urme de pământ/ Cântecul uitat de-atâtea ori/ De câte ori ne cheamă-un dor de vânt…/ mi se pare a fi invitaţia adresată nouă cândva de către Laurenţiu Ulici întru a ne alătura preţuirii „neuitării”.

Purtând în fiinţa sa un neostoit dor al apartenenţei sale maramureşene (dinspre tată) a devenit pentru noi, maramureşenii, un simbol peren. Am stat împreună gând după gând şi ceas după ceas de foarte multe ori de-a lungul câtorva decenii, fie ca preşedinte al juriului Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei – oraş preţuit de către el nespus de mult – ori cu multe alte prilejuri, întru grijă ca vorba încrustată prin condei să aibă greutate de eveniment şi aromă de hronic într-o lume încătuşată de o realitate din ce în ce mai imperfectă, faţă de care manifesta un neiertător spirit de observaţie şi simţ critic.

„Viaţa – spunea Emil Cioran – căreia îi lipseşte până şi umbra unui argument, nu e la fel ca moartea care, în schimb, este prea exactă, toate demonstraţiile fiindu-i de partea ei”, o fărâmă de tragism abstract, o „viziune” asupra lui „azi” şi a lui „aici” indiferentă la orice „acolo” sau „întotdeauna” încărcată de neîmpăcare şi răbdătoare în a aştepta nu un „altceva” ci un „altfel” al zilei de lângă noi atunci când „Ora cade – abrupt până la nume/ Pe un trup cândva dogoritor/ Roiuri de uitări uitate-anume/ Te deplâng în frigul unui cor/ Umbra fără trup mai are-un drum/ Vântul cade negru ca un fum…”.

Echim VANCEA




EXCLUSIVITATE – Poet, scriitor, dramaturg cu suflet de… Sighet

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș