FÁBRI SÁNDOR (n. 15 septembrie 1954, Sighetu Marmației – d. 25 octombrie 2012, Sighetu Marmației)

„Fábri Sándor este cel mai important poet de limbă maghiară pe care l-a dat Sighetul în ultimii 50 de ani.” (Echim Vancea)
Volume: Jó bort iszunk/ Bem un vin bun (versuri, Editura Echim, Sighetul Marmaţiei, 2006); antologia postumă de autor: ■ szájaszály/ gură uscată (versuri, Editor Asociația Culturală „Hollósy Simon”, Sighetul Marmației, 2020). A tradus în maghiară versuri de Echim Vancea și Gheorghe Pârja, iar în română versuri de Szentmártoni János, în colaborare cu Ioan J. Popescu.

Pe 15 septembrie celebram ziua de naștere a regretatului și neprețuitului meu prieten FÁBRI SÁNDOR. Spre neuitarea sa, vă ofer aici transpunerea în română a câtorva poezii din volumul său de debut. Scopul este să ne familiarizăm cât de cât cu „lirica făbrească” și în română, să vedem dacă ne provoacă „un zâmbet pe 16 mm”, cum își dorea Sanyi.Traducătorii profesioniști vor binevoi să apară și ei, nu mă îndoiesc o clipă – că-i aur aici…
Îi mulțumesc doamnei Slujeru Gavaller Tunde pentru ajutorul ei substanțial și dezinteresat.
                                                                                                         Marin Slujeru

kék szem

Nyár volt vagy ősz –
már nem emlékszem.
Az erdőt jártam,
s figyelt egy kék szem.
A Mari az! – gondoltam hirtelen.
De szilva volt, kicsi és iztelen.

ochi albaștri
Era vară sau toamnă –
nu mai țin minte.
Mergeam prin pădure
si mă privea un ochi albastru.
E Mari! – m-am gândit deodată.
Dar prună era, mică și fără gust.

***

kalap (plagium)

Kiülök a fejtetőre,
onnan nézek szerteszét,
hallgatom a haj kihulló
szálainak lágy neszét.

pălărie (plagiat)
Stau pe vârful capului
de acolo privesc peste tot,
ascult căderea firelor de păr,
zgomotul lor fin.

***

öreg kutya verse

Egy tarka falka fővezére voltam,
kukák, szukák ura, hatalmas és boldog.
No de hol vannak már a tavalyi csontok?

poemul câinelui bătrân
Am fost conducător șef de pestriță haită,
stăpânul pubelelor și al cățelelor, puternic și fericit.
Dar unde-s oasele de altădată?

***

Emlék I.

A déli tömegben apám a nyakába vett.
El tudok most a gondolattal játszani:
nem én – ő akart magasabbnak látszan.

Amintire I.
În mulțimea de amiază tata m-a luat pe umeri.
Acum cu gândul mă pot juca:
nu eu – el voia să pară mai înalt.

***

két véndiák

emlékekről lefújt, júniusi porban,
két véndiák ballag hosszú,
tömött sorban.

doi liceeni târzii
în praful de iunie suflat de pe amintiri,
doi liceeni târzii înaintează abia
într-un șir lung și aglomerat

***

kórusban
Forgolódnak körülöttünk
csúf, őszi napok.
A semmi ágán sok kis sziv
kórusban vacog.

în cor
Rotindu-se în jurul nostru
zile urâte de toamnă.
Pe ramura nimicului multe inimioare
dârdâie în cor.

***

Lottóláz
Anyám s az ősz kézen fogva
sétálnak a kertben.
… tizenhárom, huszonöt,
harminckilenc, negyven.

febra loto
Mama si cu toamna ținându-se de mână
se plimbă prin grădină.
…treisprezece, douăzecișicInci,
treizecișinouă, patruzeci.

***

numizmatika
A gyűjteményem páratlan.
Júdás harminc ezüstpénze
mind egy szálig nálam van.

numismatică
Colecția mea este unică.
Cei treizeci de arginți ai Iuda
toți sunt la mine până la ultimul bănuț.

***

helyzetjelentés
Lakatlan Robinsonként
élek
egy hajótörött szigeten.

raport de stare
Ca un Robinson nelocuit
trăiesc
pe o insulă naufragiată.

NR: Redare în română: Marin Slujeru și Slujeru Gavaller Tunde.

Foto stânga: Echim Vancea

O carte, precum cea semnată de Ion MARIȘ, Semne, pe_semne (Editura Limes, Florești – Cluj, 2022), este „dificil” de citit darămite a mai fi și comentată. Chiar publicată fiind cartea Semne, pe_semne este o carte scrisă „pentru sine”. Noua carte a lui Ion Mariș nu mi se pare a fi abordabilă în termenii altor cărți ale sale.
Evidentele forme de hemografie – subst. – cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul „Tresăriri”, 1982: „știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, scrierea cu tine însuți. […]. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.[…] Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.” – „de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe” nu se lasă lesne „descuiate” precum o ficțiune oarecare.
Revenind la volum – pentru a nu produce disconfort și/ sau confuzie în percepția necunoscătorilor, a indiferenților, ori a celor care astăzi sunt pe cale de a „detesta” Limba Română „cea frumoasă ca o Duminică”, „scheletizându-le” în favoarea anglicismelor împrumutate din engleza britanică și americană, textele care îl alcătuiesc sublimează poetic despărțirea poetului de cei doi dragi Ștefan, tatăl și fratele, cărora autorul le dedică volumul. Textele au o substanță interioară plină de vitalitate. „Au inimă!” Sunt răspunsuri date unor interogații profund umane și în care recunoaștem multe dintre ele ca fiind ale noastre. Este aici „la dispoziția dumneavoastră”, un jurnal care, la o grăbită privire (a se citi lectură!) pare impersonal, cum impersonală se grăbește a fi „noua poezie”, numai că la o lectură atentă descoperim „ițele” unei „povești” scrise la persoana întâia, o poveste despre sine. Despre „plonjeul” când în întunericul, când în lumina unei vieți. Ion Mariș aduce la suprafață, cu durere, lumina, chiar dacă-i este rușine să privească lumina (… eu nu recunosc întunericul) în funcție de ora la care se află „semnele” personale, (ceasul [fie și digitalizat] tău la care te-ai închint o viață): la răsărit, în amurg sau în miezul zilei.
Chiar dacă volumul se vrea a fi o „pagină” de intimitate la o lectură atentă a acestuia vom da peste o „suferință individuală universalizată” depășind limite de timp sau de spațiu, mai ales pe cele personale.

Textele volumului „orbitează”, după cum, inspirat, coperta acestuia (copertă realizată de Attila Cosovan) ne previne, în jurul semnului astral al întrebării („semnul întrebării este o altă stare/ poate a materiei în segregare/ ne face un pic mai nefericiți/ poate moartea are gust/ tridimensional/ și se duce singură singură singură/ cu viteza cuvântului” – subl. aut.), provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, a cărei „voce” , vocea poetului-cuvânt, alergând „pe urmele victimelor”, se adresează celor dispăruți, a celor plecați (tată și frate!) în același an, 2021(!) dar și „saltimbancilor durerii”, unor „generații înhumate/ în propriile deznădejdi identice repetabile/ doar noaptea și umbra mână-n mână/ nu se mai cenzurează în amintiri/ Fiecare alege o pârtie pe care nu-i vizibilă/ zăpada ” (subl. aut.). Este emoționantă capacitatea poetului de a privi suferința în față, de a nu se lăsa înfrânt de aceasta. Poemele sunt marcate de un lirism matur, durerea nu este strigată, poetul nu se lamentează, înfruntă cu „stoicism” absența ființelor dragi pierdute în condiții tragice (fratele!), Thánatos împăcându-se cu viața: „Din noapte nu se zăresc copacii ei nu mai sunt/ au dispărut numărând visele fără trunchiuri/ sunt niște cărări ce se despart nefiresc poate/ ce aduc ofrande celor blestemați să-și aleagă/ îngerul.// Tu n-ai așteptat la răspântie/ piatra filosofală/ ai încercat să te împaci cu noaptea și-ai uitat/ să te oprești să-mi povestești de ce/ ai tăcut mai devreme” (subl. aut.) sau „De fapt nu sunt pregătit pentru a-mi recunoaște/ înfrângerea e o simplă oprire/ un salt peste clișee te iubesc doar tu pleci./ Nu-i o comunicare între viață și moarte doar/ câteva cuvinte fără înțeles” (subl. aut.). Ion Mariș își pune suferința în vers nu pentru că acesta i-ar aduce mângâiere, ci pentru că prin vers, prin cuvânt deci, el o „trăiește recursiv” fără a se lamenta pentru pierderea celor dragi. Apelarea la recursivitate îi permite poetului în a privi moartea „în ochi”: „…nu/ răspunzi la declarații de moarte sau de dragoste./ De fapt nu știu ce s-a-ntâmplat alergam/ printre gloanțele alea alea ce lasă urme și se/ schimbă pe moarte dar nu mi-am găsit/ liniștea doar o ușă închisă/ dar asta făcea parte din trădare.// Despre spectacolul final nu pot mărturisi nimic/ locul meu e întotdeauna gol/ și cuvintele mele sunt selectate/ pentru a fi condamnate.” (subl. aut.).
Ion Mariș realizează în „regimul disimulării” un discurs poetic în care neliniștea sa sufletească se mișcă alternativ dintr-o parte în alta între melancolie și starea sufletească apăsătoare „Mi-am fost lumină și mi-am fost păcat/ când am rămas știam c-am fost plecat./ Nu m-am oprit să mă privesc în timp/ zburând m-am prăbușit peste Olimp./ Când Dumnezeu mi-a dăruit ultima cruce/ știam că fără visuri mă voi duce” (subl. aut.), între revolta direct mărturisită: „Medicul mi-a recomandat să-mi ascult/ respirația/ sunt foarte atent mi-a prins bine avertismentul/ sunt foarte atent la toate semnele deși/ știu că nu ajută noaptea și nici frica/ dar nu știu cum voi reacționa când/ n-o să-mi mai simt respirația./ Ce le voi spune când nimeni/ nu mă va întreba?” (subl. aut.) și discursul știut doar de poet: „Doamne, când te privesc la final/ mă gândesc la mine doar la mine/ într-un exercițiu timid de conservare și știu/ cred că știu că nu-s destule locuri și nopți anonime/ pentru a tăcea și-a rămâne viu/ când nu mai rămâne nicio poartă închisă/ și exilatul nu-și dorește să plece. / Mi-am lăsat cerul deschis fără restricții/ (rugăciunea nu mi-a fost interzisă)/ ceasul meu ticăie doar noaptea/ are ochii mari și plânge.” (subl. aut.). Dominant declarată tematica volumului este suferința asumată dramatic uneori într-o „viață de amator”: „Off mamă uită-te la durerea asta care umblă/ singură din casă-n casă tu/ mă tot cerți de ce nu mă rog zi și noapte ca să/ nu rămânem să nu rămânem în dezechilibru și/ să ne găsească cei care au plecat/ am rămas unul și pentru asta nu-i nevoie să/ ne divulgăm numele în numele lui/ ne învârtim după fiecare noapte aceeași noapte/ lăsată într-o capcană pentru amintiri./ O procesiune a gândurilor goale a rămas/ se descompune în noi.” (subl. aut.). Asumarea condiției de „unul” constituie deseori imaginea „umilității” ceea ce contează este să rămână în poem (versuri) urmele experienței triste prin care a trecut poetul dar și ale unei resemnări senine fără note emfatice sau melodramatice.

„Semne, pe_semne” sunt „darul tragic” al unui eu poetic dispus la înțelegerea tragică a lumii din jur. Volumul, în ciuda limbajului „dur” uneori, degajă o respectuoasă discreție îmbiindu-te să-l citești și recitești la nesfârșit în singurătate. Volumul nu-i, așa cum s-ar putea crede la o lectură sperficială dată de dedicația „in memoriam” înscrisă pe prima pagină, o „carte de doliu”. Absența fizică a „eroilor” din carte este umplută în imaginație, în amintire, în meditație mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte în ciuda faptului că discursul poetic este, pe alocuri, cerebral. Volumul lui Ion Mariș „Semne, pe_semne” este dincolo de titlu „povestea delicată”, dramatică a amintirii celor tragic dispăruți (cărora li se alătură și soția Maria, chiar dacă aceasta i-a premers pe cei doi Ștefan, tată și frate), o „călătorie” prin lectură a unui itinerar inițiatic, o traversare prin intermediul Cuvântului a vieții, o descoperire a sensului acesteia în apropiere de Divinitate: „Toți au plecat toți unii spre cer alții/ spre pământul răscolit de povești/ fără plânsete fără clipe rostogolite fără vești/ a fost doar o auroră ireală/ pe care s-a dansat s-a cântat s-a căzut/ și uneori s-au amestecat anotimpurile pe care/ nu le mai deosebeai când ne opream era/ fără drumuri noi nu ne întretăiam umbrele fiecare/ într-o altă galaxie de aceea/ nu-mi pot explica nu-mi pot imagina/ cine pe cine a văzut ultimul./ De ce ultimul nu mai pleacă/ și nu privește spre viitor și nu poartă/ niciun nume.” (subl. aut.).
Poemele cărții ar putea fi citate aproape în totalitate în întregime. Fiecare dintre ele, luate separat, pun în evidență, reliefează o nuanță menită a înțelege mai bine acest fenomen mereu straniu care este moartea.
Versurile cuprinse între copertele acestei cărți „universalizează suferința individuală” transgresând frontiera dintre Aici și Dincolo. Impresionează și emoționează deopotrivă prin puterea poetului de a-și privi în față suferința. Într-un anume sens, în ochii cititorului, însemnările de față ar putea constitui o impietate, o imixtiune în sufletul poetului. Dar o lectură profundă, atentă a cărții mă va deculpabiliza atât în fața poetului cât și în fața cititorului.
În toate un volum profund și curajos! Volumul poate fi citit în mai multe „chei”. A mea, în „calitate de iubitor de vorbire poetică”, este cea pe care tocmai ați citit-o!
În toate un volum profund și curajos, „amestecul” de emoții, de „răceala” unor cuvinte și senzația umană se atenuează de versuri precum: „Ei sunt acolo sus/ dar nu toți sunt acolo sus./ Îngerii nu mai vor să vorbească./ Dumnezeu se joacă cu umbrele noastre/ le botează și plânge.” (subl. aut.). O vastă cultură poetică îi susține poetului Ion Mariș mesajul, în multe dintre versurile cărții sunt necesare descifrări care nu afectează puritatea poetică.
Ion Mariș este un poet pentru care cuvintele sunt necesarul habitat diurn și nocturn.■

■ Echim VANCEA

Nu știu câți sigheteni cunosc că avem în orașul nostru câteva personalități importante care nu sunt „foarte” vizibile dar care merită un „locșor” în cultura generală a locuitorilor urbei. Din categoria marilor nume fac parte… USR-iștii. Nu vă „revoltați”, nu vă grăbiți să mă acuzați de… politicianism! Cei despre care vreau să vă vorbesc nu sunt politicieni sunt membrii ai Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Iar eu trebuie să rectific o afirmație pe care am făcut-o în Laudatio-ul susținut – zilele trecute – pentru poetul Echim Vancea, la ședința Consiliului Local de acordare a titlului de „Cetățean de onoare”. În Sighet au activat și activează NU trei membri ai Uniunii Scriitorilor din România (USR), Sighetul are PATRU membri în această prestigioasă uniune scriitoricească națională. Pe lângă domnii pe care-i știam și i-am menționat (Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Muste), trebuie să-l includ și pe dl. prof. dr. Nicolae Iuga (senior). Mi-a fost atrasă atenția la finalul ședinței respective vizavi de această omisiune neintenționată și… mea culpa!… revin cu această rectificare. Toți patru sunt și cetățeni de onoare ai Sighetului.
Și pentru ca să fiți și mai complet informați, vă prezint mai jos spicuiri din CV-ul celor patru membri USR (și foto – în ordinea primirii în breasla scriitorilor „acreditați”).

Echim VANCEA s-a născut la 19 octombrie 1951 în Nănești  (Maramureș). Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, licențiat în Științele Comunicării, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995). A fost directorul Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” în perioada 1997 – 2016.
Este „Cetățean de Onoare al Maramureșului” din decembrie 2021.

A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.

Gheorghe Mihai BÂRLEA s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene.
În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: „Lasă-te prădat”„, Din penumbră, Ceremonia clipei”„, Umbra lucrurilor”„, Sigilii de sare”.

Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coroieni, Maramureș. Este licenţiat în filosofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”, „Etc”, „Ţara Maramureșului” și „Marmaţia literară”. Din anul 1997 s-a implicat în organizarea Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighet. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006).
A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură”. A fost distins cu numeroase premii naţionale. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).
A fost publicat în diferite antologii din țară și străinătate, grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.
A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008; Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014, etc.

Nicolae IUGA s-a născut la 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. Este licenţiat în Filosofie, Universitatea din Bucureşti și Doctor în Filosofie Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, din anul 2019.
A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă, iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.
A fost distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. A mai primit medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor universităţi din ţară şi străinătate.
În anul 2021, la Editura Grinta din Cluj – Napoca i-a apărut volumul „Lumini în ceață” (jurnal), partea întâi.

Foto & text: Ion Mariș

N.A.: Dacă mai cunoașteți și alți scriitori locali USR-iști vă rog să mă… avertizați! 🙂

Sighetul și-a îmbogățit azi galeria „Cetățenilor de Onoare” cu două nume importante, două personalități valoroase: Vasile Godja și Echim Vancea.
Avem două profile diferite: Vasile Godja – un performant om de afaceri și Echim Vancea – un valoros și important poet, prozator, publicist, editor.
Domnii Vasile Godja și Echim Vancea au în schimb și câteva importante puncte comune: sunt absolvenți ai Liceului „Dragoș – Vodă”, au vârste frumoase (70 de ani împliniți), se mândresc cu zeci de ani de muncă (doar în orașul nostru) și, mai ales, sunt atașați sentimental, irevocabil, de… Sighet!
După ce în decembrie 2021 li s-a acordat titlul de „Cetățean de Onoare al Maramureșului”, a venit rândul decidenților din orașul nostru să… acționeze. Consiliul Local, pornind de la o propunere liberală, și-a asumat, cu o susținere (aproape) totală (exprimată prin vot secret în ședința de joi, 28 aprilie 2022), să-i onoreze cu distincția „Cetățean de Onoare al Sighetului” pe cei doi Domni.

Câteva date sumare despre ei, puteți citi în rândurile de mai jos:

Vasile GODJA are, în „istoric”, peste 50 de ani de muncă intensă, sănătoasă, este omul faptelor și mai puțin al „vorbelor”; este sigheteanul care nu și-a părăsit orașul natal, a rămas în Sighetul pe care-l iubește și pe care și-l dorește… altfel, adaptat secolului XXI.
Vasile Godja este o personalitate „susținută” de o implicare – progresivă și progresistă – de peste jumătate de veac doar în industria mobilei românești și care continuă să… managerizeze eficient!
Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă”, a muncit, a studiat, a parcurs toate palierele în carieră și, în anul 1990 a pus bazele PLIMOB S.A.- cel mai mare producător de scaune din lemn din Europa, firmă care a crescut an de an. Este omul care are – azi – în mâini soarta a 1300 de oameni – angajații firmei sale – și, implicit, familiile acestora. Sigur, nu este singur, se bazează cu încredere pe colaboratorii și partenerii de afaceri (să nu uităm cel mai important nume – IKEA).
A încercat să se implice – apolitic – în bunul mers al Sighetului, fiind consilier independent în Consiliul Local Sighetu Marmației, în legislatura 2004 – 2008, renunțând ulterior și la alte „încercări” dezamăgit de ineficiența structurilor administrative locale.
PLIMOB SA este, de asemenea, principalul „alimentator” de taxe și impozite la bugetul local dar și la cel național.
Vasile Godja a fost și este un finanțator al sportului sighetean, echipa de fotbal pentru copii, având secțiuni pe mai multe categorii de vârstă, are rezultate excelente în competițiile interne.
Și, nu în ultimul rând, diverse familii, având probleme financiare sau cu anumite situații urgente de sănătate apelează la dl. Godja pentru ajutor iar acesta n-a refuzat pe nimeni niciodată, atunci când a fost cazul. N-a refuzat nici ajutorul – foarte consistent – pentru Spitalul Municipal, școli, licee, etc. din comunitatea noastră
Tot pe latura caritabilă a activității domnului Godja trebuie remarcată implicarea în activitatea rotariană, fiind fondator (2001) al Fundației Rotary Sighet (Clubul Rotary Sighet) și președinte (2003 – 2004) dar și fondator al Asociației Valea Verde (2003) – organizație cu scop ecologic și cultural.
Directorul general al societății PLIMOB SA, este perceput ca un cetățean total implicat în comunitatea locală, fiind un lider de succes și un exemplu de moralitate și corectitudine. Activitatea d-lui Vasile Godja continua!…

Echim VANCEA este poet, prozator, eseist, editor, publicist, un nume important în cultura și literatura română.
Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet și, foarte important, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995).
A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.
A părăsit Sighetul după pensionare (anul 2016), locuind în prezent în comuna Câmpulung la Tisa (Maramureș) dar, sufletește, este mereu acasă și-n Sighet și-n tot Maramureșul.

 Ion Mariș

SEMN DE CARTE: Marin Slujeru – „Capturi de Maramureș”
(Ed. Valea Verde, Sighetu Marmației; editor: Ion Mariș, lector de carte: Brândușa Oanță, prefața: Echim Vancea)

*  * *

Pariez că peste ani, capturile lui Marin Slujeru vor face parte din tezaurul/ comoara expresivității lingvistice uzuale între maramureșeni, o formă de conservare și de rezistență la agresivitatea neologistică provenită din limbile de mare circulație și din tehnicizarea limbajelor. Maramureșenii se vor delecta cu dulceața și umorul acestor capturi în amintirea strămoșilor. Eu mă las cuprins de vrajă în prezent. (Gheorghe Mihai Bârlea)

* * *

„Capturile” lui Marin Slujeru – poet de rafinată expresie lirică, un poet al notațiilor poetice durabile și memorabile – „trezesc”, în lectorul orășenizat, un timp al său (al nostru) „prins” în diferite locații și situații.
Volumul este un „jurnal” al cărui personaj, fără excepție, este cuvântul, expresia – măsuri ale unei existențe rememorate prin scris în „atingere față-n față” cu citadinul. Volumul este o trezire la viață, o confirmare a existenței. „Acțiunea” cărții lui Marin Slujeru se întîmplă, se desfășoară în prezența unui „necunoscut, de regulă a unei necunoscute“, cu un comportament considerat misterios, într-o primă instanță. Cartea este povestea cuvintelor, expresiilor copilăriei care cândva le foloseam, le știam dar, odată cu studiile, cu educația, cu înaintarea în vârstă, odată cu orășenizarea, acestea au stat ascunse, involuntar, în uitare, în memorie. „Umblând” prin lume Marin Slujeru, a fost cucerit de vorbele, expresiile, de umorul involuntar al unora din aceste expresii sau cuvinte și nu le-a lăsat să treacă pe lângă el. Astfel că „personajul” Marin Slujeru aflându-se mai mereu printre oameni (mai bătrâni sau mai tineri, „orășeni și orășence”) a strâns, cu propria-i sensibilitate, în această carte („Capturi de Maramureș”) o lume în care, câteodată, mă caut pentru a mă regăsi eu însumi. (Echim Vancea)

Salut, Sighet!

N.R.:  „Capturi de Maramureș” a fost tipărit cu sprijinul financiar al prof. Ștefan Loga și Editura Valea Verde.

Foto: Ion Mariș

Îmi amintesc că am fost acolo, acolo pe Muntele acela. Îmi amintesc și că acolo atunci pe Munte erau foarte multe vise, un fel de alcooluri de zmeură de-ți tăiau respirația, îţi sminteau cuvintele stârnindu-l și pe Dumnezeu până acolo încât El se lăsa plimbat umăr la umăr căindu-se de iubirea neiubită.

Nourii erau pândiți acolo de însăși Cuvântul ce sta lipit de pământ repezindu-se din când în când asupra foii albe cum albă era ziua aceea de februarie. Apoi cred că știu ce s-a întâmplat, deși multe s-au întâmplat pe Muntele și Ziua aceea. Și de atunci de fiecare dată a acelei zile a lunii februarie mă așez într-o stare de căință și recunoștință la adresa stăpânului acelei zile, Poetul și Editorul Mircea PETEAN, care mereu, în ciuda zăbavelor, rămâne mereu neafectat aproape de Dumnezeul Său liniștindu-ne inimile, înveselindu-ne și mai ales copleșindu-ne cu sinceritatea trăirilor sale așternute și ascunse în spatele Cuvântului.

Mircea Petean și-a luat asupra sa cu de neștirbită zăbavă ca prin cuvânt să zugrăvească viața în varietatea de culori calde sau agresive, pendulând între dragoste şi ură, bucurie şi necaz, speranţă şi frică, pace şi conflict, credinţă şi disperare, inima sa rămânând mereu aproape de Cuvânt și de cea care-i dă acestuia putere, Doamna sa ANA. În ciuda tuturor zăbavelor, Mircea Petean rămâne neafectat de fiecare dată întoarcându-se spre depozitul tuturor binecuvântărilor şi minunilor posibile, Cartea.

Scriitor contemporan reprezentativ, unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului liric românesc, frământat de nelinişti, ale căror întrebări se încumetă să le deslușească rosturile. Răspunsurile sale reuşesc să lumineze prin Cuvânt, niciodată în umbra altora, experienţa pur omenească, adevărul concret al existenței. În „goana” după cunoașterea totală, Mircea Petean nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, ci dorește totul pentru a scăpa „astfel de tentaţia rostirii abstracte, de expresia sibilinică şi de jongleriile verbale, oricât de ingenioase, preferând simplitatea şi directeţea, dar fără a neglija forţa nuanţei şi puterea de impact a ironiei şi autoironiei, convertite adeseori în sarcasm.” Stăruinţa în înfrângerea limitelor şi încăpăţânarea în a-şi măsura forţele cu prorpia „răscoală” lăuntrică provoacă mereu poetul în căutarea „originii” într-un-târziu-dumiritu-lui.

■ Echim VANCEA

*
Alte și alte poeme ale Anei

* * *

aura sonoră de deasupra creștetului meu vibrează
în deplin acord – ca să zic așa – cu verdele frunzișului
prinși de mână (să nu cumva să se piardă – se-aude
un glas cârtitor)
pășim alene pe aleile parcului din cartierul unde am
viețuit vreo 20 de ani

dar ce sunt aceia raportați la vârsta Universului?
mai nimica, într-adevăr, mai nimica

am visat că poezia e sarea din deșertul cuvintelor –
zice Ana
poate că inconștient ai reformulat o zicere mai veche
                                                                                        de-a mea –
poezia e sarea din lacrima umanității –
zic

atunci s-o lăsăm baltă dar nu înainte de-a decreta –
poezia e lacrima din deșert – zice

iar eu am început să alerg –
mă îndepărtam cât de cât
ca să revin în viteză la sânul ei
mierlele cântau în neștire
acoperindu-i zâmbetul subțire

(Mircea Petean)

Într-o lume suficient de secătuită de evenimente generoase, care dau sens valorii, care pun lumină în suflete, este remarcabilă luciditatea unor semeni pentru aprecierea muncii aproapelui. Spun asta pe propria răspundere, deoarece constat că nu prea stăm bine cu recunoștința față de cei care au vocația zidirii. Iar fără zidire, lumea nu urcă, nu are răsfrângeri din inteligența omului. Demni de toată aprecierea sunt cei care lasă urme adânci, săpate cu propria lor viață în lumea în care trăiesc. Cred că fapta este nobilă atunci când truda ta nu îți mai aparține. Ea a devenit dar pentru cei mulți. Fapta rămâne bornă în timp, iar autorul ei model pentru cei ce vin. Aceste gânduri, și multe altele, m-au cutreierat joi, 23 decembrie, participând la o ceremonie în care s-a făcut o nobilă apreciere, pentru nobila datorie împlinită a unor oameni deosebiți, din prezentul în care viețuim.

Adică în termeni de redută oficială, în Holul Mare al Consiliului Județean, a avut loc Decernarea Titlului de Cetățean de Onoare al județului Maramureș. Fiind în Ajunul Sfântului Crăciun, Ansamblul Național Transilvania a prefațat ceremonia cu un concert de colinde. O ceremonie simplă și solemnă. Președintele Consiliului Județean Maramureș, Ionel Bogdan, a acordat titlurile domnilor dr. Teodor Ardelean, fondatorul și managerul Bibliotecii județene Petre Dulfu, din Baia Mare, prof. Săluc Horvat, fondatorul revistei de cultură „Nord Literar,” economistului Vasile Godja, directorul Plimob S.A. Sighetul Marmației, și scriitorului Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” din Sighetul Marmației. S-au mai acordat trei titluri de Cetățean de Onoare post-mortem inginerilor Nicolae Dicu, Ioan Dulf și Cornel Grama, repere ale mineritului maramureșean și național.
Domniile lor fac parte din repertoriul biografiei mele, prieteni și minunați interpreți ai înțelepciunii maramureșene. Și mai au un numitor comun: au vocația de fondatori! Tocmai ce spuneam la începutul acestui text, sunt autori de fapte nobile, care au lăsat fâșii luminoase, preschimbate în durată. O biruință vrednică în prezent, care este sortită istoriei. Nobil Cuvântul, nobil, l-a lansat la ceremonie Teodor Ardelean, și nu m-am sfiit să-i dau dreptate. Și să-i dau drumul în lume. Că i se potrivește. Numai cine nu cunoaște energia pe care o degajă această Catedrală a Cărții, cu sediul în Baia Mare, poate avea îndoieli. Eu, care mă legitimez cu iubirea de carte, depun mărturie că Teodor Ardelean se oglindește și în spiritul de Dreptate și Frăție întru înalta cinstire a Cuvântului printr-o măreață construcție, fără ziduri, cu menirea de a bucura viitorul. Și mai spunea laureatul zăpezii că cea mai importantă funcție a oricărui om este apropierea de valori, iar „acest titlu poate fi asemănat cu acordarea unui titlu de nobil de Maramureș.”
Nobil al propriilor fapte este și economistul Vasile Godja, directorul Plimob S.A. din Sighetul Marmației, unitate etalon în industria mobilei românești, cu recunoaștere europeană. Numai o minte isteață a putut să intuiască, în 1990, care va fi sensul lumii de afaceri. A calculat cu inteligență echilibrul dintre jertfă și risc. Și a câștigat luând în seamă importanți parteneri de afaceri, cum este IKEA. Este un sprijinitor al comunității locale pe multe planuri. Este un lider, un om bun, corect și generos. Ne știm de la începutul devenirii noastre sighetene. Profesorul Săluc Horvat a contribuit în mod esențial la nașterea vieții universitare băimărene. Dar a avut și ideea de a împlini un vis și o zbatere a intelectualilor maramureșeni, pentru a avea o revistă de cultură. Când visul criticului și istoricului literar Săluc Horvat a devenit realitate, în urmă cu două decenii, revista literară a Maramureșului a început călătoria prin țară și străinătate, ajungând până în America. O nobilă trăire fondatoare pentru profesorul Horvat!
Cu scriitorul Echim Vancea începe o nouă lume lirică în Marmația. Care a fost dăruită țării. A știut că un lucru început și care nu este consolidat este sortit ruinei. De aceea a pus câteva cărămizi la temeinicia Ansamblului Mara și mult mai multe la gloria Festivalului Internațional de Poezie. Ca director al Bibliotecii Municipale sighetene a avut și fericita inspirație de a boteza Instituția Cărții cu numele mentorului nostru, criticul literar Laurențiu Ulici, cu rădăcini paterne în Nord. Dar opera lirică a lui Echim Vancea va rămâne într-o istorie adevărată a poeziei române, cum îi prevestea un editor. Cum ziceam, cei patru au o trăsătură comună: au vocație de fondatori! Am asistat la o nobilă apreciere pentru o nobilă datorie.
Cei trei ingineri, fiind plecați prin poienile raiului, au fost reprezentați de membri ai familiei. Fiecare a lăsat zestre de necontestat Maramureșului și țării, tocmai sigiliul nobilei datorii împlinite. Da, cum spunea un laureat al zăpezii: Maramureșul, înainte de toate și întâi în toate!

Gheorghe PÂRJA

NR: Editorial preluat, cu acordul autorului, din cotidianul „Graiul Maramureșului” (27 decembrie 2021)

Foto: Ion Mariș

Joi, 23 decembrie 2021, la Baia Mare, în holul Consiliului Județean, a avut loc ceremonia decernării titlurilor de „Cetățean de Onoare al Maramureșului”. S-au decernat șapte titluri, trei post-mortem pentru personalități care au trecut la cele veșnice și patru distincții unor oameni deosebiți care continuă să muncească, să fie prezenți și activi în „zona” economică și culturală: Teodor Ardelean, Vasile Godja, Săluc Horvath și Echim Vancea.
Și, lucrul cel mai important de subliniat, dintre cei patru, după cum ați putut observa (și citi într-un articol anterior apărut pe site-ul nostru), doi sunt sigheteni: Vasile Godja și Echim Vancea.

După un scurt concert de colinde, susținut de Ansamblul Transilvania, a urmat ceremonia propriu-zisă prin care, președintele Consiliului Județean Maramureș, dl. Ionel Bogdan, a acordat cele șapte tiluri (cele trei post – mortem au fost preluate de către reprezentanții familiilor).

La final, au rostit emoționante alocuțiuni și cei onorați cu distincția județului Maramureș, ceremonia – simplă dar solemnă – încheindu-se cu discuțiile și urările individuale – personalizate – de rigoare.

Le dorim cetățenilor noștri de onoare să fie sănătoși, alături de toți cetățenii onorabili ai județului nostru, să continue să muncească și să ne mai dăruiască, mulți, mulți ani, „produsele”/rezultatele muncii lor.

Foto & text: Ion Mariș

Neobositul intelectual sighetean prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, trup şi suflet dedicat neamului românesc al Țării Maramureșului, ori de câte ori are o oportunitate îmbogăţeşte cu noi cărţi „ctitoria” sa livrescă. Iată că în preajma sărbătorii Nașterii Mântuitorului și a sărbătorilor de iarnă vine în întâmpinarea acestora cu o Carte de excepție, SCRIERI ISTORICE de TIT BUD, ediție aniversară, 175 de ani de la nașterea preotului cărturar (24 decembrie 1846, Sat Șugatag – 1917, Sighet) și vicar al Maramureșului, apărută la Editura sigheteană „Valea Verde”, 2021 (editor: Ion Mariș).

Pentru a răsplăti, în monedă convertibilă aflată în „buzunarul” cititorului – lectura –, „produsul cultural” al creatorului de Carte (aşa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o „plată” simbolică, neacoperitoare), de aceea eu (cititorul) îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură „la cald”. Însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul Cărții, nefamiliar mie, cititorului (deși în 2008 la Editura „Echim”, Sighetul Marmației am editat într-o ediție anastatică unul din studiile din prezentul volum: „Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu” cu o notă bio-bibliografică cu unele date biografice inexacte urmare a unor surse de informații inexacte, „unele chiar false”), în această nuanţă originală. După un timp de ezitare, îndrăznesc totuşi, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilităţi, câteva cuvinte despre întreprinderea dlui. Ioan Ardeleanu-Pruncu și colaboratorii dsale. pentru realizarea acestei Cărți: Dragoș Ardelean, tehnoredactare; Pal Robert Zolopcsuk, copertă și desene; Ion Mariș, editor și nu în ultimul rând Tipografia „Aska Grafika”.

Așadar, prezenta ediție cuprinde trei lucrări antume (Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu, Însemnări și date despre înființarea Parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureșiu din timpurile vechi și până în 1911) și una postumă (Istoria comunei Satu-Siugătagu, manuscris), despre care Tit Bud mărturisește că „Opul meu nu-i complet, sunt în dânsul lacume multe… toate câte am aflat după cercetări de ani de zile, sunt aici descrise și Vă rog să le primiți și să le cetiți cu acea bunăvoință cu cari le-am scris eu” îndemnat fiind de „iubirea cătră patria mea Maramurăș și dorul ca să nu piară și să nu se dee uitărei unele date interesante și numele antecesorilor noștri.”

Cele patru cărți ale Marii Cărți dau sama prin scris, vorbă și faptă de moștenirea lăsată nouă de un om total dedicat „misiunii sale de păstor de suflete cu reverberații adânci în toate aspectele vieții comunitare, culturale și sociale„, a unui ctitor de biserici, făuritor și susținător al așezămintelor culturale, promotor al învățământului în limba română și luptător pentru emanciparea poporului român de la sate, deschiderea a cât mai multe școli românești în mediul rural. Cel trei studii și monografia Sat-Șugatagului nu sunt numai „episoade” definitorii pentru structura volumului ci mai ales momente esențiale ale devenirii noastre ca naţiune, ideal al celei de a treia generație a Școlii Ardelene. Adunate între copertele aceleiași Cărți studiile lui Tit Bud, „unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile” (Marius Câmpeanu) este un mic tratat de istorie și religie vorbindu-ne despre un volum de muncă îndelung şi serios elaborat, care mizează pe aureolarea cognoscibilă a începuturilor, un volum centrat nu, neapărat, pe cercetarea arhivistică, ci pe trezirea interesului pentru Istorie, în general şi, în special, pentru istoria poporului român din Maramureș – o disciplină atât de necesară în învățământul gimnazial și/ sau liceal, fie și doar facultativă. Cartea interesează la un triplu nivel de percepere: istoric, religios şi epistemic, şi se doreşte a fi o frescă din fiinţa naţională a romînlor maramureșeni, pictată pe o demnitate specială, o oază de adevăr în pustiul falsificării istoriei, o evocare a străvechimii, cu personalităţile ei ilustrative.

Se cuvine a releva faptul că în acest caz vorbim despre un tratat cutezător pentru activitatea de cercetare, care poate echivala cu un pas uriaş în educarea tinerei generaţii, căreia i-au fost sustrase elementele de bază ale istoriei românilor maramureșeni. Cartea este o divină vindecătoare născută din pana unui „bun și iubitor de oameni” și credință de cărturar pe care l-a „dat în cursul timpului această provincie” (Dumitru Pop), o inedită posibilitate de contact a generațiilor de astăzi cu ceea ce s-ar denumi nevoia de cultură istorică şi de comunicare cu adevărul, ca principalele axe motivice. Catea „ţese” în cele patru studii o constelaţie de argumente, de-o considerabilă rezistenţă interioară, care ţin de matricea existenţială, fixată în mediul de totală absorbţie a vremurilor, ca simbol al naşterii istoriei românilor maramureșeni, a poporului român şi a legilor ce l-au guvernat încă din negura vremilor.

Cartea este o cărămidă ziditoare la temelia istoriei noastre şi a creştinismului românesc maramureșean. O metaforă „într-un limbaj fermecător, plin de parfumul vorbirii din epocă” izvorîtă din intimitatea străvechimii! De pe urma acestei editări au de câștigat cercetătorii contemporani. Cartea este un sipet cu valori pentru foarte mulți nevăzute ce au stat ascunse ani de zile fie în biblioteci publice, fie în biblioteci particulare. Citind Cartea, m-am dus cu gândul la iluminatorii maramureșeni de manuscrise de la Mânăstirea Peri. Pentru editor proiectarea în conştiinţa prezentului a unei atare contribuţii ştiinţifice, constituie un gest necesar şi benefic, în direcţia evaluării şi reconfirmării fenomenului istoric maramureșean românesc pe care îl cunoaște şi-i apără rezonanţa, integrându-l în timpul pe care îl trăim.
Ceea ce va determina interesul sporit faţă de Cartea în discuţie are, esenţial, legătură cu criteriul valoric al izvoarelor din care se hrăneşte, cu mijlocirea spre cunoaşterea şi comunicarea de tip înalt. Cei care trăiesc din lectură şi în lectură nu pot separa volumul în discuţie de cărţile bune şi utile ale prezentului.
Dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu prin editarea acestor scrieri ale lui Tit Bud deschide cu chei de aur lacătele Istoriei, care trebuie să existe şi să triumfe ca Istorie, imposibil de ignorat. Pentru editor, restituirea şi evocarea unor părţi din istoria românilor maramureșenp ţine, îmi place să cred, exclusiv de o datorie de conştiinţă, iar cultura istoriei, în sine, îi este un aliat generos.
Închei prin a mai adăuga că SCRIERI ISTORICE de TIT BUD este omagiul excepțional adus unuia dintre cei mai mari fii ai Maramureșu, un obol personal adus unei lucrări care „nu iaste lucrare de Înger, ci iaste lucrare de mână de țărână”.
Iată, efortul şi harul îngrijiorului ediției, Ioan Ardeleanu-Pruncu – omul Prezentului – care prin această Carte ne dăruie necesara redeşteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul trecut reperul fundamental spre timpul viitor.
De la cititor, omagiu, domnule Ioan Ardeleanu-Pruncu!

■ Echim VANCEA

Joi, 16 decembrie 2021, a fost o zi interesantă dar și provocatoare pentru mine. Doi dintre prietenii mei (cred că mă consideră prietenul lor!), două caractere frumoase și puternice, au trecut cu brio peste votul Consiliului Județean Maramureș și au devenit… Cetățeni de Onoare ai Maramureșului. Cred că nu a fost foarte greu să „conving” membrii CJ Maramureș că domnii Echim Vancea (născut la 19 octombrie 1951) și Vasile Godja (născut la 02 decembrie 1951), la doar câteva săptămâni după ce au împlinit 70 de ani, sunt „eligibili” să primească acest titlu județean. Cei doi onorabili sigheteni sunt cunoscuți nu doar la nivelul orașului ci și peste Gutin și, poate, ba nu, sigur!… chiar mai departe. Mă bucur că „județul” apreciază oamenii de valoare, mă bucur că am fost spijinit pentru parcurgerea etapelor legale de către doi consilieri județeni care foarte eficient m-au… consiliat! Și, da, titlul de „Cetățean de Onoare al Maramureșului” este foarte adecvat pentru ei! Știți de ce? Sigur (marea majoritate) știți, nu mergem pe ghicite! Vă prezint, totuși, câteva date biografice – succinte – despre ei.

Vasile GODJA are, în „istoric”, peste 50 de ani de muncă intensă, sănătoasă; este sigheteanul care nu și-a părăsit orașul natal, a rămas în Sighetul pe care-l iubește și pe care și-l dorește… altfel, adaptat secolului XXI.
Vasile Godja este o personalitate „susținută” de o implicare – progresivă și progresistă – de peste jumătate de veac doar în industria mobilei românești și care continuă să… managerizeze eficient!
Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” (bun și stabil reper!), a muncit, a studiat, a parcurs toate palierele în carieră și, în anul 1990 a pus bazele PLIMOB S.A.- cel mai mare producător de scaune din lemn din Europa, firmă care a crescut an de an. Este omul care are – azi – în mâini soarta a 1300 de oameni – angajații firmei sale – și, implicit, familiile acestora. Sigur, nu este singur, se bazează onest pe colaboratorii și partenerii de afaceri (să nu uităm cel mai important nume – IKEA).
A încercat să se implice – apolitic – în bunul mers al Sighetului, fiind consilier independent în Consiliul Local Sighetu Marmației, în legislatura 2004 – 2008, renunțând  ulterior și la alte „încercări” dezamăgit de ineficiența structurilor administrative locale.
Să nu uităm că PLIMOB SA este, de asemenea, principalul „alimentator” de taxe și impozite la bugetul local dar și la cel național.
Vasile Godja a fost și este un finanțator al sportului sighetean, echipa de fotbal pentru copii, având secțiuni pe mai multe categorii de vârstă, are rezultate excelente în competițiile interne.
Și, nu în ultimul rând, diverse familii, având probleme financiare sau cu anumite situații urgente de sănătate apelează la dl. Godja pentru ajutor iar acesta n-a refuzat pe nimeni niciodată, atunci când a fost cazul. N-a refuzat nici ajutorul pentru Spitalul Municipal, școli, licee, etc.
Tot pe latura caritabilă a activității domnului Godja trebuie remarcată implicarea în activitatea rotariană, fiind fondator (2001) al Fundației Rotary Sighet (Clubul Rotary Sighet) și președinte (2003 – 2004) dar și fondator al Asociației Valea Verde (2003) – organizație cu scop ecologic și cultural.
Directorul general al societății PLIMOB SA, este perceput ca un cetățean total implicat în comunitatea locală, fiind un lider de succes și un exemplu de moralitate și corectitudine. Deocamdată mă opresc aici! Activitatea d-lui Vasile Godja continuă… vom mai vorbi și-n anii următori despre asta!

Echim VANCEA este poet, prozator, eseist, editor, publicist, un nume important în cultura și literatura română.
Este și el absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet (inevitabil reper, nu?) și, foarte important, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995).
A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.
A părăsit Sighetul după pensionare (anul 2016), locuind în prezent în comuna Câmpulung la Tisa (Maramureș) dar, sufletește, este mereu acasă și-n Sighet și-n tot Maramureșul.

Ion Mariș