Joi, 23 decembrie 2021, la Baia Mare, în holul Consiliului Județean, a avut loc ceremonia decernării titlurilor de „Cetățean de Onoare al Maramureșului”. S-au decernat șapte titluri, trei post-mortem pentru personalități care au trecut la cele veșnice și patru distincții unor oameni deosebiți care continuă să muncească, să fie prezenți și activi în „zona” economică și culturală: Teodor Ardelean, Vasile Godja, Săluc Horvath și Echim Vancea.
Și, lucrul cel mai important de subliniat, dintre cei patru, după cum ați putut observa (și citi într-un articol anterior apărut pe site-ul nostru), doi sunt sigheteni: Vasile Godja și Echim Vancea.

După un scurt concert de colinde, susținut de Ansamblul Transilvania, a urmat ceremonia propriu-zisă prin care, președintele Consiliului Județean Maramureș, dl. Ionel Bogdan, a acordat cele șapte tiluri (cele trei post – mortem au fost preluate de către reprezentanții familiilor).

La final, au rostit emoționante alocuțiuni și cei onorați cu distincția județului Maramureș, ceremonia – simplă dar solemnă – încheindu-se cu discuțiile și urările individuale – personalizate – de rigoare.

Le dorim cetățenilor noștri de onoare să fie sănătoși, alături de toți cetățenii onorabili ai județului nostru, să continue să muncească și să ne mai dăruiască, mulți, mulți ani, „produsele”/rezultatele muncii lor.

Foto & text: Ion Mariș

Neobositul intelectual sighetean prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu, trup şi suflet dedicat neamului românesc al Țării Maramureșului, ori de câte ori are o oportunitate îmbogăţeşte cu noi cărţi „ctitoria” sa livrescă. Iată că în preajma sărbătorii Nașterii Mântuitorului și a sărbătorilor de iarnă vine în întâmpinarea acestora cu o Carte de excepție, SCRIERI ISTORICE de TIT BUD, ediție aniversară, 175 de ani de la nașterea preotului cărturar (24 decembrie 1846, Sat Șugatag – 1917, Sighet) și vicar al Maramureșului, apărută la Editura sigheteană „Valea Verde”, 2021 (editor: Ion Mariș).

Pentru a răsplăti, în monedă convertibilă aflată în „buzunarul” cititorului – lectura –, „produsul cultural” al creatorului de Carte (aşa-zisa răsplată e întotdeauna, în raportul cititor-autor, o „plată” simbolică, neacoperitoare), de aceea eu (cititorul) îndrăznesc să adaug ceva în plus ofertei mele: un modest omagiu de cititor, anume o impresie de lectură „la cald”. Însă, trebuie să recunosc, mi-a luat timp îndrăzneala de a-mi alcătui impresiile de lectură, dat fiind ineditul Cărții, nefamiliar mie, cititorului (deși în 2008 la Editura „Echim”, Sighetul Marmației am editat într-o ediție anastatică unul din studiile din prezentul volum: „Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu” cu o notă bio-bibliografică cu unele date biografice inexacte urmare a unor surse de informații inexacte, „unele chiar false”), în această nuanţă originală. După un timp de ezitare, îndrăznesc totuşi, cu o accentuată încărcătură de timiditate, sperând într-o disponibilitate de a mi se tolera supralicitarea propriei solvabilităţi, câteva cuvinte despre întreprinderea dlui. Ioan Ardeleanu-Pruncu și colaboratorii dsale. pentru realizarea acestei Cărți: Dragoș Ardelean, tehnoredactare; Pal Robert Zolopcsuk, copertă și desene; Ion Mariș, editor și nu în ultimul rând Tipografia „Aska Grafika”.

Așadar, prezenta ediție cuprinde trei lucrări antume (Disertațiune despre episcopii și vicarii români din Maramureșiu, Însemnări și date despre înființarea Parohiei greco-catolice române din Sighetul Maramureșului, Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureșiu din timpurile vechi și până în 1911) și una postumă (Istoria comunei Satu-Siugătagu, manuscris), despre care Tit Bud mărturisește că „Opul meu nu-i complet, sunt în dânsul lacume multe… toate câte am aflat după cercetări de ani de zile, sunt aici descrise și Vă rog să le primiți și să le cetiți cu acea bunăvoință cu cari le-am scris eu” îndemnat fiind de „iubirea cătră patria mea Maramurăș și dorul ca să nu piară și să nu se dee uitărei unele date interesante și numele antecesorilor noștri.”

Cele patru cărți ale Marii Cărți dau sama prin scris, vorbă și faptă de moștenirea lăsată nouă de un om total dedicat „misiunii sale de păstor de suflete cu reverberații adânci în toate aspectele vieții comunitare, culturale și sociale„, a unui ctitor de biserici, făuritor și susținător al așezămintelor culturale, promotor al învățământului în limba română și luptător pentru emanciparea poporului român de la sate, deschiderea a cât mai multe școli românești în mediul rural. Cel trei studii și monografia Sat-Șugatagului nu sunt numai „episoade” definitorii pentru structura volumului ci mai ales momente esențiale ale devenirii noastre ca naţiune, ideal al celei de a treia generație a Școlii Ardelene. Adunate între copertele aceleiași Cărți studiile lui Tit Bud, „unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai Maramureșului din toate timpurile” (Marius Câmpeanu) este un mic tratat de istorie și religie vorbindu-ne despre un volum de muncă îndelung şi serios elaborat, care mizează pe aureolarea cognoscibilă a începuturilor, un volum centrat nu, neapărat, pe cercetarea arhivistică, ci pe trezirea interesului pentru Istorie, în general şi, în special, pentru istoria poporului român din Maramureș – o disciplină atât de necesară în învățământul gimnazial și/ sau liceal, fie și doar facultativă. Cartea interesează la un triplu nivel de percepere: istoric, religios şi epistemic, şi se doreşte a fi o frescă din fiinţa naţională a romînlor maramureșeni, pictată pe o demnitate specială, o oază de adevăr în pustiul falsificării istoriei, o evocare a străvechimii, cu personalităţile ei ilustrative.

Se cuvine a releva faptul că în acest caz vorbim despre un tratat cutezător pentru activitatea de cercetare, care poate echivala cu un pas uriaş în educarea tinerei generaţii, căreia i-au fost sustrase elementele de bază ale istoriei românilor maramureșeni. Cartea este o divină vindecătoare născută din pana unui „bun și iubitor de oameni” și credință de cărturar pe care l-a „dat în cursul timpului această provincie” (Dumitru Pop), o inedită posibilitate de contact a generațiilor de astăzi cu ceea ce s-ar denumi nevoia de cultură istorică şi de comunicare cu adevărul, ca principalele axe motivice. Catea „ţese” în cele patru studii o constelaţie de argumente, de-o considerabilă rezistenţă interioară, care ţin de matricea existenţială, fixată în mediul de totală absorbţie a vremurilor, ca simbol al naşterii istoriei românilor maramureșeni, a poporului român şi a legilor ce l-au guvernat încă din negura vremilor.

Cartea este o cărămidă ziditoare la temelia istoriei noastre şi a creştinismului românesc maramureșean. O metaforă „într-un limbaj fermecător, plin de parfumul vorbirii din epocă” izvorîtă din intimitatea străvechimii! De pe urma acestei editări au de câștigat cercetătorii contemporani. Cartea este un sipet cu valori pentru foarte mulți nevăzute ce au stat ascunse ani de zile fie în biblioteci publice, fie în biblioteci particulare. Citind Cartea, m-am dus cu gândul la iluminatorii maramureșeni de manuscrise de la Mânăstirea Peri. Pentru editor proiectarea în conştiinţa prezentului a unei atare contribuţii ştiinţifice, constituie un gest necesar şi benefic, în direcţia evaluării şi reconfirmării fenomenului istoric maramureșean românesc pe care îl cunoaște şi-i apără rezonanţa, integrându-l în timpul pe care îl trăim.
Ceea ce va determina interesul sporit faţă de Cartea în discuţie are, esenţial, legătură cu criteriul valoric al izvoarelor din care se hrăneşte, cu mijlocirea spre cunoaşterea şi comunicarea de tip înalt. Cei care trăiesc din lectură şi în lectură nu pot separa volumul în discuţie de cărţile bune şi utile ale prezentului.
Dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu prin editarea acestor scrieri ale lui Tit Bud deschide cu chei de aur lacătele Istoriei, care trebuie să existe şi să triumfe ca Istorie, imposibil de ignorat. Pentru editor, restituirea şi evocarea unor părţi din istoria românilor maramureșenp ţine, îmi place să cred, exclusiv de o datorie de conştiinţă, iar cultura istoriei, în sine, îi este un aliat generos.
Închei prin a mai adăuga că SCRIERI ISTORICE de TIT BUD este omagiul excepțional adus unuia dintre cei mai mari fii ai Maramureșu, un obol personal adus unei lucrări care „nu iaste lucrare de Înger, ci iaste lucrare de mână de țărână”.
Iată, efortul şi harul îngrijiorului ediției, Ioan Ardeleanu-Pruncu – omul Prezentului – care prin această Carte ne dăruie necesara redeşteptare a memoriei, pentru a putea avea în timpul trecut reperul fundamental spre timpul viitor.
De la cititor, omagiu, domnule Ioan Ardeleanu-Pruncu!

■ Echim VANCEA

Joi, 16 decembrie 2021, a fost o zi interesantă dar și provocatoare pentru mine. Doi dintre prietenii mei (cred că mă consideră prietenul lor!), două caractere frumoase și puternice, au trecut cu brio peste votul Consiliului Județean Maramureș și au devenit… Cetățeni de Onoare ai Maramureșului. Cred că nu a fost foarte greu să „conving” membrii CJ Maramureș că domnii Echim Vancea (născut la 19 octombrie 1951) și Vasile Godja (născut la 02 decembrie 1951), la doar câteva săptămâni după ce au împlinit 70 de ani, sunt „eligibili” să primească acest titlu județean. Cei doi onorabili sigheteni sunt cunoscuți nu doar la nivelul orașului ci și peste Gutin și, poate, ba nu, sigur!… chiar mai departe. Mă bucur că „județul” apreciază oamenii de valoare, mă bucur că am fost spijinit pentru parcurgerea etapelor legale de către doi consilieri județeni care foarte eficient m-au… consiliat! Și, da, titlul de „Cetățean de Onoare al Maramureșului” este foarte adecvat pentru ei! Știți de ce? Sigur (marea majoritate) știți, nu mergem pe ghicite! Vă prezint, totuși, câteva date biografice – succinte – despre ei.

Vasile GODJA are, în „istoric”, peste 50 de ani de muncă intensă, sănătoasă; este sigheteanul care nu și-a părăsit orașul natal, a rămas în Sighetul pe care-l iubește și pe care și-l dorește… altfel, adaptat secolului XXI.
Vasile Godja este o personalitate „susținută” de o implicare – progresivă și progresistă – de peste jumătate de veac doar în industria mobilei românești și care continuă să… managerizeze eficient!
Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” (bun și stabil reper!), a muncit, a studiat, a parcurs toate palierele în carieră și, în anul 1990 a pus bazele PLIMOB S.A.- cel mai mare producător de scaune din lemn din Europa, firmă care a crescut an de an. Este omul care are – azi – în mâini soarta a 1300 de oameni – angajații firmei sale – și, implicit, familiile acestora. Sigur, nu este singur, se bazează onest pe colaboratorii și partenerii de afaceri (să nu uităm cel mai important nume – IKEA).
A încercat să se implice – apolitic – în bunul mers al Sighetului, fiind consilier independent în Consiliul Local Sighetu Marmației, în legislatura 2004 – 2008, renunțând  ulterior și la alte „încercări” dezamăgit de ineficiența structurilor administrative locale.
Să nu uităm că PLIMOB SA este, de asemenea, principalul „alimentator” de taxe și impozite la bugetul local dar și la cel național.
Vasile Godja a fost și este un finanțator al sportului sighetean, echipa de fotbal pentru copii, având secțiuni pe mai multe categorii de vârstă, are rezultate excelente în competițiile interne.
Și, nu în ultimul rând, diverse familii, având probleme financiare sau cu anumite situații urgente de sănătate apelează la dl. Godja pentru ajutor iar acesta n-a refuzat pe nimeni niciodată, atunci când a fost cazul. N-a refuzat nici ajutorul pentru Spitalul Municipal, școli, licee, etc.
Tot pe latura caritabilă a activității domnului Godja trebuie remarcată implicarea în activitatea rotariană, fiind fondator (2001) al Fundației Rotary Sighet (Clubul Rotary Sighet) și președinte (2003 – 2004) dar și fondator al Asociației Valea Verde (2003) – organizație cu scop ecologic și cultural.
Directorul general al societății PLIMOB SA, este perceput ca un cetățean total implicat în comunitatea locală, fiind un lider de succes și un exemplu de moralitate și corectitudine. Deocamdată mă opresc aici! Activitatea d-lui Vasile Godja continuă… vom mai vorbi și-n anii următori despre asta!

Echim VANCEA este poet, prozator, eseist, editor, publicist, un nume important în cultura și literatura română.
Este și el absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet (inevitabil reper, nu?) și, foarte important, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995).
A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.
A părăsit Sighetul după pensionare (anul 2016), locuind în prezent în comuna Câmpulung la Tisa (Maramureș) dar, sufletește, este mereu acasă și-n Sighet și-n tot Maramureșul.

Ion Mariș

Fie elevată, fie neaoșă, fie sibilinică, fie dezarmant de limpede, rostirea poetică a lui Echim Vancea se rostuiește într-un monolog uniform, neîntrerupt decât de scurte pauze de respirație, care poartă, asemenea unei monotone ape curgătoare, frânturi dintr-o rostire lăuntrică înfricoșată, mereu la pândă, mereu în căutarea unui cuvânt privilegiat. Simple embleme afișate cu un anume orgoliu, la început, anumite cuvinte, anumite sintagme au primit o încărcătură specială, cu putere de simbol, în timp, pentru a se impune, la un moment dat, ca adevărate concepte lirice. Unul dintre ele este umbra, cântată și descântată pe durata unui întreg poem-fluviu în cartea de față. Poetul umbrei va rămâne, probabil, Echim Vancea, într-o istorie adevărată a poeziei române, iar nu una făcută improvizat, pe criterii aiuristice.
Pentru mine, Echim este martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.

Mircea PETEAN, editor
(textul de pe coperta a IV-a a cărții)

La ceas de aniversare nu aveam cum să stau deoparte, deși lângă tine e de obicei departe. Pentru că se plutește într-o liniște care ne arată drumuri spre orizonturi îndepărtate, dar absolut posibile.
După cum scrii, cu sufletul răsucit pe cuțit sau pe firul de iarbă, pe șuieratul șarpelui sau pe muchiile frigului, căldura zâmbetului tău, dăruit prietenilor, uimește mereu.
Dragă Echim, mulți ani să mai înfrumusețezi umbrele Pământului, poemele care își fac loc pe unde suntem și noi!
La mulți ani, prietene!

Doina Rândunica ANTON

*  * *

Cum aș putea vorbi despre Echim Vancea? Simplu, fără înflorituri – știu că nu-i plac – îi place doar identitate sa – poezia – și-i mai place Maramureșul acela vechi, bătrân și adevărat desprins din datini și obiceiuri păstrate cu sfințenie. Chiar dacă a fost determinat să se „refugieze”, leacul lui împotriva tumultului acestei lumi grăbite și nestatornice continuă să rămână lectura și scrisul, după cum singur mărturisea. De ce? pentru că E (chim)ie între poet și cuvânt, între culoarul șarpelui, presărat cu peceți de sare, între bunul simț al celui care, ajuns la oraș, nu a uitat să rămână om, trăind și suferind intens pentru urcușurile și căderile culturii sighetene.
La mulți ani!

ARABELA

* * *

Poetul Echim Vancea este un nume de referință, emblematic pentru poezia maramureșeană, trecând de hotarele invizibile oricăror delimitări geografice, el însuși un străjer, care veghează fortăreața cuvintelor, a semnat numeroase cărți în bibliotecile inimilor noastre. Universul său poetic este ca un veritabil sanctuar, unde cărțile luminează ca felinarele și portretele scriitorilor strălucesc precum sfinții din icoane fiindcă și cuvintele au catedralele lor. Pășind în casa unui poet (la propriu sau prin cartea de vizită a cuvintelor sale) te simți pur și simplu copleșit de frumusețea unui univers de-a pururi viu, de-a pururi nesfârșit. Aceasta este adevărata bogăție a cuvintelor, iar domnul Echim Vancea ne dăruiește din belșugul neprețuitelor sale gânduri ca niște „păsări deghizate în zbor” ca inimile noastre să renunțe definitiv la propria-i gravitație, plutind „deasupra stelelor înghețate”.
La acest rotund și binecuvântat ceas aniversar al Domnului Echim, în care s-au adunat 70 de octombrii (3 652,422 săptămâni, 25 566,9539 zile, 613 606,894 ore, 36 816 413,6 minute și 2,20888482 × 10^{9} secunde) îi doresc un sincer și călduros: La mulți ani îmbelșugați întru har poetic! Multă sănătate, infinite bucurii, împliniri și clipe minunate alături de toți cei dragi inimii dumnealui! Cu deosebită considerație și gratitudine pentru toate încurajările primite în tot acest timp pe drumul (adesea anevoios) al poeziei,

Antonia DUBOVICI (Zavalic)

* **

La mulți ani Poetului, Echimului, „colegului” dragoșist, cu speranța că ne vom revedea la Liceul Nostru, lansându-i următoarele volume post-pandemie și că-l vom sărbători live la 80, 90 etc. de ani!
La mulți ani valorosului „coechipier” de la publicația on-line www.salutsighet.ro, Echim Vancea!
La mulți ani „cetățeanului de onoare”, de iure, al Sighetului!
La mulți ani – deocamdată – de 70 de ori!

Brîndușa OANȚA

***

Echime, prietene! N-am să încep prin a-ți spune – ca și cum n-ai ști – de câte zeci de ani ne cunoaștem nici n-o să rememorez, scotocind în sacul amintirilor după clipe și întâmplări mai deosebite, pe care le-am petrecut împreună și nici ce-am făcut – ori n-am făcut! – unul pentru altul, deși au fost și dint-acestea, inevitabile într-o viață de om… și ca să fiu pe linia ce mi-am propus-o, n-am să-ți urez nici „La mulți ani”-ul obișnuit la astfel de ocazii, că mi se pare ușor atins de o inevitabilă umbră de fariseism, și dacă stai și te gândești sincer, cum să-i spui unui prieten care împlinește 70 de ani „Mulți înainte!”, când, oricum, cei mai mulți sunt… înapoi, s-au dus și el știe foarte bine asta?!

Am să-ți spun însă altceva, ca din partea unuia care a trecut de vreo câțiva ani buni pe la cifra 70: am să-ți spun că anii aceștia pot fi ai înțelepciunii de a te împăca cu lumea și cu tine însuți, cu viața ta – doar cu una dintre ele nu se poate! – și că sunt anii în care este bine să nu-ți mai „pierzi” vremea cu lucruri care nu-ți vor fi de nici un folos după… „plecare”. Iar despre cei care vin, câți vor fi să mai fie, să fie suportabili și să ne scutească, pe cât se poate, de umilința neputințelor trupești, că pe cele sufletești le putem ascunde mai ușor. Așadar, curaj și mai departe!… hrana care te-a ținut, Poezia, nu ți-o poate lua nimeni. Pe lumea asta!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

***

Încă din pruncie, de coconi (ce alint neaoș, maramureșean!), între mine, fratele Vasile (plecat prea devreme să restaureze stele rănite) și Echim Vancea, s-au conturat artere, vase organice comunicante, prin care curg, ca un sânge vital, sentimente durabile, cu aura lor ultimă – prietenia.
Aș zice că așa a fost să fie („datul sorții”) să ne naștem în același an (1951), doar în zodii diferite, noi, în Vărsător, el, în zodia Balanței, potrivită firii lui, mereu tumultuoasă, impetuoasă, morocănoasă, (repede trecătoare!), dar de cele mai multe ori bonomă, generoasă, predispusă ludicului – în viață și în poezie. Prenumele familial de Mitru, inexistent în actele civile, i-a fost atribuit în spiritul tradiției, fiind „vândut” de mic, pe fereastră, unei persoane în vârstă, să fie ferit de boli în viață. Răspunde și azi la acest apelativ (secret pentru mulți!), când se întâlnește cu consăteni și în familie. Numele Mihai mi-a fost și mie, prin același ritual, atribuit.
Ne-am născut în același sat, Nănești, pe Valea Izei, labirintul nostru existențial (ca în poezia lui Ioan Es. Pop!), din care n-am ieșit definitiv până în prezent, deși el clamează contrariul, uneori, (la mânie!Bravează, în stilul lui). Dar satul rămâne, pentru cei cu origini rurale, fie și involuntar, matricea, toposul mitologic a celor mai pure amintiri și vise.
Ne-am botezat în aceeași bisericuță de lemn, în jurul căreia „roiește” satul (neamul) de la originile sale ancestrale și ne-a botezat același preot. Școala primară și liceul („Dragoș-Vodă” din Sighet) cumulează doisprezece ani în aceeași clasă, cu aceiași dascăli, în frunte cu unchiul lui bun, fratele mamei, Ion Vancea, căruia îi datorăm în mare măsură orientarea noastră spre literatură, îndeosebi spre poezie. A fost foarte apropiat de cei cu origini rurale, oferindu-ne suport psihologic și intelectual pentru a depăși mai ușor șocul cultural prin mutarea noastră la oraș. Dintre colegii de liceu, cu unii am devenit prieteni pe viață. Fiind mulți, evit nominalizările.
Un moment mai pitoresc s-a produs în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1970, la aniversarea ieșirii din adolescență, adică de ziua lui. În spiritul tradiției de cătănie, am organizat cu Gheorghe Pârja alături „vergelul”, adică un chef de toată isprava, cu feciori din sat, după care ne-am urcat în căruțe și ura!! la gară, cu ceterași după noi. Ne-am îmbarcat în tren, fără ca însoțitorii soldați să ne „divulge” destinațiile, considerate secret militar pentru noi, bieți recruți.
După eliberare, au urmat, inevitabil, momente dificile, derutante, în alegerea unui drum în viață. Amănuntele le suspendăm pentru rememorări viitoare. Dar ne-am regăsit repede în viața culturală a Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, fratele Vasile la Muzeul Maramureșean, Echim, după câțiva ani de pedagog, zis „Castelanul”, la Liceul Forestier, venise la Casa de Cultură. Au urmat ani efervescenți, implicându-ne în viața culturală, reperul literar fiind Festivalul Național de Poezie, patronat de prietenul mai mare, Laurențiu Ulici.
După plecarea de la Biblioteca Municipală, mi-a succedat ca director, până la „eliberare” (pensionare), precipitată prematur de unii, neinspirați. Nu înainte de a boteza Biblioteca cu numele „Laurențiu Ulici”, mentorul și nașul literar al multor scriitori reputați, azi.
Iată un sumar de coincidențe biografice fericite, remanente în memoria noastră.

Azi, la aniversarea a șapte decenii de viață, Echim Vancea este unul dintre prolificii poeți în spațiul poeziei românești, apreciat de critica literară. Prin felul lui de a fi, cu barba lui de călugăr și poet eretic, este implicit un personaj care refuză conformismul social de suprafață, dedicat exemplar condiției lui de poet și poeziei. Poeți și critici importanți au făcut elogioase comentarii celor aproape treizeci de volume publicate.
Voi extrage câteva dintre considerațiile lor pentru relevanță și pentru o mai corectă percepție și înțelegere a poeziei și a poetului Echim Vancea.
„Vag ironic sau insinuant liric, discursul său mizează pe figurile imaginarului, fără a fi numaidecât metaforizant, și pe oralitate, fără a fi numaidecât colocvial, urmând mai curând echilibrul contrariilor înțeles ca sursă a sugestiei”. Laurențiu Ulici
„El, Echim, ocupă o provincie prin care hălăduiesc numeroase umbre, provincia unor texte printre rândurile cărora umbrele se ițesc cu încăpățânare…” Radu Țuculescu
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii.” Casian Maria Spiridon
„Poezia lui Echim Vancea, în concordanță cu firea-i discret-tenace, aidoma unei tărăgănate melodii ardelenești, astfel încât, după cum notează un comentator, virtuțiile ce nu sar în ochi din „prima”… În calitate de înger căzut, E. V. compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice[…]. Obișnuiește a deforma nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii[…]. Gheorghe Grigurcu
„Sub un titlu jucăuș și ironic, Echim Vancea scrie, de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expresia lor metaforică, împinse uneori până în pragul unui fel de ermetism. E și inspirat (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăină de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție modernistă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune, e ocolită, cel mai adesea, inteligent și fin.” Ion Pop
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și societală. Un ritm liturgic susține pe dedesubt cuvintele acestor poeme ca pe un drum al întoarcerii dintr-un ceremonial străvechi păstrat într-un spațiu specific maramureșean, unde satul nașterii sale (Nănești) devine un punct binecunoscut pe o hartă a unei geografii literare dintotdeauna”. Ion Vădan
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvență remarcabilă), a unui octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…” Ioan Holban
„O carte de poezie rară, care îți face dulce amarul de pe cerul sufletului… și te minunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o diagramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.” Adrian Alui Gheorghe
La mulți ani cu sănătate, cu ispitiri și inspirație, poete, dragule Echim!

Gheorghe Mihai BÂRLEA

***
…din umbra prieteniei, mai mult decît literare, care mă apropie de mai bine de trei decenii de Uncheșu’ Echim, din umbra Maramureșului sub a cărui colosală cupolă mitică ne adăpostim amîndoi, care cum putem, mai la larg ori mai la strîmtoare, din umbra vîrstei care ne ajunge din urmă și ne și întrece, tocmai cînd viața lui a împlinit paisprezece luștri îți spun… Deie-ți Dumnezeu umbră bună pe Pămînt, Uncheșule, mulți ani de-acum înainte!

Vasile GOGEA

***
Cred că Echim Vrancea este unul dintre cei mai valoroși cetățeni de onoare ai Sighetului pe care îi avem (ah, nu l-au declarat ca atare?! Ar trebui să o facă!…). Prin ceea ce a lăsat în urmă în cei 50 de ani de când face cultură, prin opera sa poetică, publicistică, editorială, prin sinceritatea sa, prin felul în care știe să fie prieten.
La mulți ani, cu drag, unchiule Echim!

Teofil IVANCIUC

***

Ce-i 70?! O cifră ce delimitează deceniile de dincoace și dincolo de „umbra” luminii. Este o clipă precum privirea, frunza, sunetul pârâului ce aduce alte clipe, zâmbetul împlinirii, lacrima în sensul ei grav sau extrem al bucuriei.
Îl putem îmbrăca pe 70 în fel și chip, dar cel mai colorat cred că ar face-o chiar el, Echim-ul în cauză, zâmbindu-i și făcându-i cu mâna. Nici hotar de bilanț nu-i 70 în a-i număra volumele publicate (vreo 36, cred), articolele, reportajele, interviurile recenziile în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate.
Prin toate acestea a încrustat, și încă nu a terminat, în memoria colectivă profilul, frământările, bucuriile, trăirile și manifestările omului în trecerea lui secvențială ca pământean, înfruntând  „cu măreție frumusețea sălbatică a timpului”.
L-am întâlnit prima oară la sfârșitul anilor ‘70 în circumstanțe artistice, ca metodist al Ansamblului folcloric MARA, contribuind la continuitatea la cote înalte a Ansamblului. De atunci ținem legătura abordând și alte subiecte ce țin vie prietenia, discuțiile presărându-le cu expresii din satul fiecăruia, expresii ieșite din graiul curent ce definesc lucruri, îndeletniciri, manifestări ce nu mai au loc, amuzându-ne copios, dar, totuși, însoțite de un iz nostalgic.
Echime prietene, de-ar fi să zăbovesc la „umbra luminii” tale, ți-aș zice să nu te oprești întorcând „Ultima pagina” și, ți-aș mai zice să-ți duci mai departe „umbrele” strălucitoare în corul de „umbre”, să-ți duci argintul bărbii pe „Culoarul Șarpelui” multă vreme și cu același rost, ba, chiar mai strălucitor, întru… SĂNĂTATE și MULȚI, MULȚI ANI, Echime!

Gheorghe MIHĂIESCU

***

Echim Vancea: Poetul patriarh peste două țărmuri a jucat cu Mara!
La vârsta ta, nici nu știu cum să-ți zic, tinere!
În cele 7 decenii ale tale ai izbutit să fii stăpân pe două maluri de apă. Ai Coborât de pe Iza în căutare de Carte. La Palatul Cultural dintre confluențe, ai cochetat cu poezia-n cenacluri, apoi ai trudit aici 45 de ani. Ai învățat MARA să tropotească pe mari scene, apoi te-ai pus cu burta pe carte. Ai fost castelan cititor si stăpân pe o sută și ceva de mii de volume. Vreo 30 de cărți de poezie le-ai scris chiar tu, tinere.
Crai de Curte sau de Casă Veche, ai părăsit Palatul pierdut.
Te-ai retras apoi mai în jos, tot pe apă, pe malul stâng al Tisei, pe câmpul lung de la ţară.
Pământul îl lucrează alții.
Tu, doar citești și scrii.
Până una-alta îți urez… La mulți ani, cu sănătate, Tinere Patriarh al poeziei de la marginea de început a ţării!

Florentin NĂSUI (de pe un Deal din stânga Someșului)

 
***
Nu doresc a stârni multe întrebări din partea consacraților autori de dicționare și istorii literare, nu intru pe teritoriul lor. Ci mă refer la nașterea unei grupări literare la Sighetul Marmației, la care am fost martor, dar și participant. Și care și-a făcut drum în literatura română de se vede și în ziua de astăzi. Eram liceeni în orașul dintre ape, cei mai mulți prunci de țărani veniți la învățătură de prin satele Maramureșului, aici, în urbea de pe graniță. Aduceam cu noi averea de acasă: cuvinte părintești, slova liturgică, dar și miracolul horilor. Ne-am constituit printr-o nevăzută liniuță de unire. Ne-am cunoscut pe nume: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Andrei Făt, Lucian Perța, Marin Slujeru, Mihai Nebeleac.

Cred că la început ne-am jucat cu schimbul de cuvinte de pe sate. Și alții care roteau în preajmă. Apoi ne-am regăsit cu șirul de strămoși prin hrisoavele vremii, în diplomele maramureșene. Am deslușit faptul că în acest spațiu istoric poezia nu avea strălucire. Ce ne-a îndemnat spre poezie? În timpul nostru alumn am avut parte de dascăli care au intuit în noi că aveam o aplecare spre acest miracol care adună suflete, împrietenește oameni. Așa ne-am regăsit într-un cenaclu la Casa de Cultură. Cu mentori de nădejde. Cum a fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, care ne era aproape, ori modele literare autohtone cum au fost Alexandru Ivasiuc, Ion Iuga, ori Leonida Neamțu. Vremea a trecut, și generația de care vorbeam a stăruit în poezie.

Am debutat în volum, au apărut aprecieri critice, ne-am întâlnit cu valori lirice din țară. Dintre noi, cei care am pornit la drum, Echim Vancea este cel mai poet. Afirmație pe proprie răspundere! El este un document liric, o operă literară care a început în Maramureș și a urcat în istoria literaturii române. A fost, și a rămas, sincer cu valorile Nordului, pe care le-a distilat în vers cu amprentă proprie și le-a dat întâlnire cu valorile clasice, dar și cu eminenți reprezentanți ai generației anilor 60, când s-au întrupat simbolurile unei viziuni mai curajoase. Poetul Echim Vancea a rămas într-o continuă legătură cu pulsul creației contemporane, mai ales în perioada când a profesionalizat celebrul Festival Național de Poezie de la Sighetul Marmației. Apoi, ca director al Bibliotecii municipale, a lustruit prestigiul cărții. Declara într-un interviu: dacă nu ardea Biblioteca din Alexandria, omenirea era cu cel puțin 10 mii de ani mai avansată! Măgulitor crez.

A îmbrăcat și haina de editor. Dar scrisul a rămas ecranul pe care și-a proiectat frământările, bucuriile, întâlnirile cu cerul și pământul, misterul unic al prieteniei. Pe care îl poartă cu onoare ca un blazon lucitor, dobândit prin timp. Despre lucrurile profunde vorbește cu siguranță, categoric și cu argumente. Dar marea lui oratorie este de sorginte lirică. În poezie, Echim aduce lumea la vorbitor pentru a dialoga cu forma lui de viață din cuvânt. Echim a făcut un pas folositor înafara grupării sighetene, spre binele poeziei, urmând destinul generației sale, cu care s-a armonizat în ideal. Echim este un poet român cu un discurs liric original. Prin el, Nordul liric dă literaturii române unul dintre poeții autentici. I-am apreciat întotdeauna fantezia metaforei și convocarea cotidianului profund în versuri memorabile.

Dacă în armată Echim a apărat fruntariile țării cu arma, că așa era rânduiala stagiului militar, acum, la altă margine de țară, limes a îmbrăcat armura cuvîntului. O parte a liricii sale nu se vrea îmblânzită, ci are orgoliul de a se rosti răspicat, sonor în aula unui timp devenit proprietate personală. Și a venit critica literară, cea fără odihnă și sever sfredelitoare, și a pus lupa pe creația sa. Ca într-un miracol optic, nu se întâmpla fenomenul de mărire, deoarece mare era substanța lirică de la nașterea poemului. Ca pe vremea călugărilor de la sfârșitul primului mileniu. Deci critica nu trebuia să-i mărească țesătura ideilor, întrucât se vedea din depărtare. Este deținătorul Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești, avându-i ca înaintași pe: Ana Blandiana, Ion Mureșan, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Moshe Itzhaki (Israel), Szentamartony Janos (Ungaria), Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe și lista este mai lungă.

Mentorul nostru în toate cele, criticul literar Laurențiu Ulici, a constatat în urmă cu un sfert de veac: „Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit, izbutește să-și găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste, relevându-se ca un poet al locului și al timpului său, prin apelul la gramatica post-modernismului românesc, în vogă la acest sfârșit de mileniu.” Sau mai recenta apreciere a lui Ștefan Borbely: „Echim Vancea și-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut prin vreme, a marilor secrete ale existenței. Au fost ani și decenii când aceste cuvinte au izbutit să mențină echilibrul fragil dintre întuneric și lumină, făcând ca viața să fie cât de cât suportabilă.” Și multe alte comentarii care nu încap aici.

Și asta mă face să spun că Echim este cel mai poet dintre noi! Mai știu că Echim, într-o limbă imperială, înseamnă octombrie. Așa au decis astrele ca el să vină pe lume în data de 19 octombrie, în urmă cu șapte decenii, în satul Nănești de pe Iza. Și să fie dar liric și prieten vremii mele. Vremii noastre.
Să ne trăiești frate, de toate anotimpurile!

Gheorghe PÂRJA

***

OCTOMBRIE

Vara se-mprumută toamnei –
îţi spuneam în prima
din cele o mie şi una de nopţi
Gimnstica la locul de muncă
s-a atenuat
(îşi aminteşte soldatul necunoscut
căzut într-un război căruia i-a rămas
credincios).
Între timp bogatul frunziş
a căpătat o altă culoare.

STARE

în veacul acesta ningă-l-ai
nu-i nici pită, nici mălai

în provincie la mine
nu greșesc, încă e bine

printre cărți croind potecă
m-am salvat în bibliotecă

și încet, încet, încet
m-am trezit că sunt poet

optzecist
sau nouăzecist,
scriu sau nu scriu, eu exist

dar din dialog m-abat
starea mea vă fie clară,
de azi sunt foarte ocupat
vreau să învăț limba maghiară

Lucian PERȚA (parodii inspirate de poemele sărbătoritului Echim Vancea)

***

Echim este, pentru mine, firește, martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.
LA MULȚI ANI, ECHIME!
Să fii iubit, admirat și respectat ca până acum și mai abitir ca până acum!

Mircea PETEAN

***

Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru cu drepturi depline al echipei spirituale maramureșene formată din: poet Echim Vancea, poet Gheorghe Mihai Bârlea, poet Gheorghe Pârja, profesor de română Andrei Făt.
Are mâinile mari și calde și mătăsoase, tandre cu condeiul. A semnat peste 25 de cărți de poezie propriu-zise, nici una lansată. Are numeroase apariții în revistele literare și referințe de specialitate excepționale. Prieteni scriitori – cu duiumul.
Iarna, Echim provoacă o bucurie explozivă copiilor, care-l cred Moș Crăciun, cum apare cu barba-i imaculată – semn că are obraz (zice el). Cu adevărat este un om de onoare, pe care se poate conta. Sunt fericit să-i cultiv prietenia zi de zi, de câteva zeci de ani buni, să fiu la înălțimea exigențelor sale (că de nu…).
De vreo 5 ani se confruntă cu grave impasuri și probleme de sănătate. Dar, continuă să scrie, parcă „la foc automat”, carte după carte, traversând poate una din cele mai fertile perioade de creație ale sale. Se confruntă direct, fără subterfugii, cu grozăviile date, se oferă trăirii lor totale și descrierii lor minuțioase, cunoașterii lor. Mai mult, își îmbogățește universul poetic imaginând noi toposuri lirice și îndrăznește poeme vizionare.
Echim Vancea este o mare personalitate a Sighetului. La Mulți Ani, Echime!

Marin SLUJERU

***

Oare Echim a reușit să culeagă anul ăsta – (în plină criză generalizat – asumată) –  strugurii din curtea casei lui din Câmpulung la Tisa? Cică face un vin bun pe care prietenii lui n-au reușit – încă – să-l consume integral! Cred că și-a rezolvat și aprovizionarea cu lemne de foc! Sau… și-a instalat gazul? El, Poetul, se bate (singur?!) cu viața prozaică și – musai – trebuie să învingă. Prietenii lui se joacă mai mult cu… cărțile și cultivă metaforele. Echim și-a „cultivat” – cred – sustenabil cele șapte decenii de micro/ macro proiecte?!…

Au trecut niște ani (îi tot număra/ numără plutind impasibili pe Iza și Tisa!) de când Maestrul într-ale Poeziei s-a „așezat” la casa lui și-și „clădește” volumele publicate, așezate unul peste altul, zidite ferm, într-o ordine numai de el știută, ca să-i cuprindă proprietatea, s-o izoleze de lume, derutându-ne. A rămas un hâtru, ne garantează că va continua, nu se poate opri, mai are de scris (cel puțin) 20 volume = (cel puțin) 20 de ani.

Încerc să fiu în ton cu Poetul și cu această mult-gratulată (de către prieteni) zi, și-mi permit să-i expediez acest mic „buchet” de cuvinte:
Prietene Echim, știu că ai părăsit Insula noastră cu un gust amar „extras” din apele tulburi care ți-au inundat sufletul în momente nepotrivite. Ai luat „colecția” ta de poeme în bagaje și te-ai dus nu foarte departe de locurile în care ai cucerit inimi și suflete însetate de frumos. „Exilul” tău e un impuls pentru… (de)scris. Legătura ta cu Sighetul este menținută de prietenii tăi care – deși nu te văd prea des – nu te uită și-ți urmăresc umbrele prin toate cotloanele pe care le-ai marcat pe drumul tău secret, nepublicabil. Noi știm prea bine că – periodic – îți (re)scrii rețeta pentru echilibrarea sufletului publicând – respirând.
Noul tău drum de la Câmpulungul de pe Tisa la Sighet și viceversa va intra – probabil – în istoria literaturii nu pentru ocaziile pe care le-ai prins pe traseul ce leagă cele două târguri imperiale ci mai ales pentru un sacrificiu inutil pe care l-ai auto-impus pentru… neuitare.
Să-ți fie anii ce vin mai buni decât suma anilor care ți-au trecut (frumos)!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

Luni, 24 mai 2021, de la ora 16:00, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighet s-au întâlnit, într-o atmosferă caldă, cordială, prietenii fostului dansator și fost sighetean Gheorghe Mihăiescu, activ în binecunoscutul Ansamblu Folcloric Mara în perioada 1978 – 1992. Nu s-au întâlnit pentru  a exersa pași de dansuri „populare” și nici pentru a propune un nou spectacol ci, pur și simplu pentru a se bucura de amintirile  „deconspirate” de Gheorghe Mihăiescu, autorul cărții „Dincolo de scenă” (apărută la Editura Valea Verde, la sfârșitul lunii aprilie a.c.).

„Dincolo de scenă”, cartea mult așteptată, a fost motivul esențial al întâlnirii la care s-au depănat multe și frumoase amintiri, toate în conexiune cu performanțele atinse de Ansamblul Folcloric sighetean Mara în special la sârșitul secolului XX. S-au întâlnit – unii după foarte mulți ani! – dansatori, instrumentiști, conducători de foste instituții, iubitori ai folclorului dar și ai… culturii.

Au fost rostite cuvinte frumoase, cuvinte de apreciere, de către managerul interimar al Centrului Cultural Sighet, Ioan Tivadar, de către prefațatorii cărții, Ioan Ardeleanu – Pruncu, Echim Vancea, Ion Mariș, lectorul de carte, Brîndușa Oanță, dar mai ales de către spectatorii – prieteni ai autorului volumului „Dincolo de scenă”.  Au mai vorbit – incitați de dragostea pentru Ansamblul Folcloric Mara – Gheorghe Mihai Bârlea, Ioana Dăncuș, Marius Julean, Anton Rohian, Marin Slujeru, Gigi Sârbu, Mariana Șimon,  Emil Berczi, Ghiță Rednic.

Momentul cel mai emoționant a fost interpretarea melodiei „De-ar fi mândra-n deal la cruce” o rememorare a unui „popas” solemn petrecut în Catedrala din Soller (Insulele Baleare – Spania, 1980).  Interpretarea a aparținut actualilor continuatori ai Ansamblului Mara, Ileana Matus – voce, Mihai Chișu – vioară și Adi Bența – zongoră, fiind urmată și de un scurt moment de reculegere, în memoria membrilor ansamblului, plecați mult prea devreme la ceruri.

Finalul întâlnirii a aparținut autorului volumului lansat, Gheorghe Mihăiescu, iubitor al dansului și al tradițiilor nepervertite care, după ce a menționat câteva amănunte din derularea nașterii „alesei scriituri”, a împărțit „la liber” cartea și a ostenit plăcut caligrafiind autografe numeroșilor participanți.

Întâlnirea a fost moderată de coordonatorul Editurii Valea Verde, într-o după amiază plăcută, agreabilă, care a mai spulberat un pic din „prea multul colb” (vorba fostului prefect al Maramureșului, A. Rohian) de pe imaginea Sighetului.

Ion Mariș

Foto & video: Brîndușa Oanță

Ion MARIȘ în cea mai recenta carte a sa (sentimente neasigurate, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021) mânuiește cu dexteritate ludicul, sarcasmul și (auto)ironia care primesc pe parcursul „„narațiunii” poetice conotații cu totul și cu totul „frisonante”, o tehnică bine articulată întru a masca neliniști, spaime și angoase… abisale, cât și moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) și o face cu talent și, adesea, în complicitate cu cititorul, într-un volum în care descoperim versuri puse într-o matrice a însăși existenței poetului, sugestiv ilustrată de coperta cărții, un colaj artistic de Attila Cosovan.

În poezia lui Ion Mariș totul se întâmplă firesc de dual, nefirescul, atâta cât este, îl găsim mereu într-o conjunctură astrală favorabilă, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile lui poate şi probabil, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Ion Mariș scrie „pentru cei ce nu-nțeleg când/ bate dumnezeu la ușă” pe foi negre cu cerneală roșie cu miros de brad, fără niciun punct de graniță, o poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, între dilemă/e şi luciditate, evitând strigătele de lebădă neagră. Ion Mariș scrie „într-un cavou confort redus”/…/ „despre rugăciunile noastre misterioase” /…/ „într-o risipă perpetuă fără/ fără frică fără iertare fără destin/ un țipăt firav repetat/ primul cuvânt același” despre peste fapte şi urmări leneşe, în timp ce în umbră au loc efecte fotoelectrice care permit un lanț de zâmbete şi strigăte enigmatice. O poezie pe muzică de Bach-Björk, clasică şi suprarealist de romantică (părți orchestrale, coruri, vocal tăcute, teme personale și vulnerabile) fără să alunece în melodramatic pentru că poetul nu vrea „printre spectatori” (cititori, n.n.E.V.) „niciun somnambul„, nu vrea ca „fiecare pahar să conțină/ muzică și silabe și aproape nimic” ci doar „o privire de-a lungul/ străzii cu multe muulte second-hand-uri/ unde (să) dispărem printre atâția cerșetori și sfinți transpirând de nepăsare„. Fără şuvoaie lirice, fără gesticulaţii pompoase, fără paradă, frondă, fast, departe de imperative şi invective, Ion Mariș scrie o poezie sentențioasă „reclamată” de universul în care își duce existența poetul, iar cel al poeziei nu este întotdeauna confortabil și simplu: „Eu plus niciunul/ din lașitate nu-mi permit suferința/ nu suport pietrele fără nume/ …/ doar câteva firimituri din umbre/ minciuni dispuse în semicerc/ și vizita la ultimul bolnav credibil” ci şi dramatic fără precedent: „Nu se mai recunoaște nicio culoare privește/ în zadar sunt ochii gura umerii vai/ s-au arătat nu văd îngerii nu-i înțeleg nu/ vorbele se așează mint și dor din dor din/ aproape nu mai rezistă viața tranșată pe/ fiecare felie din amintire e o durere o of anatemă/ de ce ne prefacem că nu doare soarte/ e mereu o mișcare un genom despre om/ din sinceritatea dimineții maturității un altfel/ joc de-a primăvara de-a nimic. Eu dspre noi.// Am aproape un pat gol fără lacrimi o of/ pânza unui vis atât de dureroasă. Ce lună/ plină de nesiguranță. Aproape un punct.” „Totul este aproape. Până şi cele mai catastrofale condiţii sunt, la urma urmei, excelente. Scândurile vor fi întotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodată” – spune André Breton în Manifestul suprarealismului. „O singură noapte a fost calmă până la lacrimi/ era fără nici o mișcare fără aer/ fiecare-și respira propria umbră tremura/ ușile toate zăvorâte nici un suflet treaz/ oameni buni să nu ne trezim ce putem vedea/ pe cine să acuzăm despre ce să vorbim/ primeniți-vă somnul cu lumânări nu deschideți/ cavourile nu se spune nimic secret nescris/ poate nu pentru a rcunoaște frigul de dincolo/ percepția este că somnul e prea scurt pentru/ a înțelege toate visurile fabricate în viitor/ rămân doar câtva falsuri/ incredibil de credibile.” – o spune Ion Mariș.

Poezia din volumul recent publicat de Mariș este „marcată” de imaginarul suprarealist și de tehnicile așa-zicând suprarealiste (asocierile dictate de „hazardul obiectiv”, dar și jocurile de cuvinte mizând pe polisemantism sau sonorități asemănătoare, mulțimea de cuvinte tehnice, vorbirea cotidiană etc.). Secvențele poetice de acest tip se găsesc la fiecare pas (rând) ca un contrapunct la „narațiunile” ce pornesc, deseori, de la propria biografie sau din viața cotidiană: „Uite manuscrisul de adio mesajul pentru/ toate faptele dispărute aranjate/ frumos pe rafturi explicații de ce pentru cine/ sacrificiul neînțeles din vorbe uff imaginația/ de-a trece peste rugăciuni și peste lacrimi/ în zadar pe colțul fricii doarme doarme/ nou-născută și moare fără nume. // te-ai născut doar în trecere fugar liniște printre/ meterezele genelor și poate dormim îmbătrânind/ dschidem televizorul se termină sezonul/ am închis sfârșitul doar pentru mine.” Poetul este mânuitorul din spatele cuvântului, instanța auctorială care jonglează cu memoria și imaginația, tratând teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris, trecerea timpului și existența „perisabilă”, confruntarea cu moartea a celor apropiați, invadarea memoriei de către propriul trecut), „liricizând” realismul epic, antrenându-și complice cititorul în „jocul” său liric, într-un dialog cu „„fosta” (falsa?) sa memorie, într-un volum metaforă, ludic și „„acidulat” pe alocuri: „Cât poți străbate singur străbate fără să respiri/ n-am numărat nici nu mai știu pe unde/ am copilărit cu pietrele cu furnalele/ fantastic de mult s-a schimbat decorul/ doar ei cântă înghesuiți/ ca să nu pot să-mi aranjeze un sunet lângă celălalt/ aleatoriu/ gata, neîntrebaților, fără repetiții/ la nunta de înmormântare.” Poetul Ion Mariș pune în scenă cu nedisimulată plăcere și o rară vervă un dialog între experimentul livresc din perspectivă narativă și vocea lirică „poliglotă” dar acesta (dialogul) nu este nicidecum gratuit ori facil, ci are o miză extrem de importantă: „Punctul terminus al frazelor se decide/ urcând pe platforma ambiguă a nopții.”, pentru că „azi nu se spun rugăciuni nici nu se vând depresii pe/ rețete trucate// diletant este/ nu cuvântul abandonat doar pe linia 35/ orașul se închide-n ziduri colorate și forme holografic/ proba nu o consituie viața golită-n livresc/ nici punctele de suspns pentru cunoscuții din ceruri.// Mai trece câte-un nor prin dicționarul tău deschis la/ genealogie/ mai bate-n aortă câte-un infarct/ doar, doar păcălim/ declarația de condamnare la incinerare.// uneori, câte un înger mai evadează din cerul strâmt/ al cercului.” Poetul, cu „un gând neelegant aproape criminal„, „demontează” cu răbdare înțepenitele podiumuri literare și aruncă fără frică mănușa cititorului și, de ce nu, și unor poeți ai zilelor noastre. În plus, poetul construiește, „pe drumuri de munte” mai multe puneri în abis, încât poezia sa dă o stranie impresie de vertij din care nu se poate ieși și a cărei fascinație nu poate fi uitată ușor, volumul fiind un excelent exercițiu în care poetul vorbește cât se poate de direct despre formele și manifestările pe care le poate lua uneori iubirea, depre comunicarea în cuplu, despre dificultatea comunicării cu ceilalți, și despre spaima de marea singurătate ce prefigurează moartea.
Prin acest volum poetul Ion Mariș, care cu câtva timp în urmă a „schimbat prefixul” adjudecându-și nobilul titlu de sexagenar aduce în fața cititorului său cu adevărat dispus să intre în complicatul lui joc, o simbolică oglindă care, fără îndoială, îi are ca protagoniști pe poet și cititor care privindu-se cu atenție, să dobândească curajul de a spune cu voce tare: „O, Doamne, cât ne mai rabdă/ cuvintele/ unde se duc singure unde se ascund de ce/ să le mai rostim când toate se finalizează dezgustătoare aici…/ […]„Noi doi suntem singurii trecători.”!
Poet autentic, de mare trăire interioară, de o sensibilitate aparte, cuceritoare, ferită de patetisme, Ion Mariș lăsând versul să „curgă” firesc, cu o nuanță de amărăciune, pe un ton „evenimențial”, ușor elegiac, prilej de speculație asupra existenței umane înseși, din conștiința unei relații între dezamăgire și vinovăție. Ion Mariș își construiește textul poetic pe dezvăluirea dezacordului dintre aparență și realitate: un „psalm antidepresie„!

––––––––––––––––

■ Echim VANCEA

Încheiem Săptămâna Mare, semnalând o nouă apariție editorială la Editura Valea Verde din Sighet: DINCOLO DE SCENĂ!

Gheorghe Mihăiescu, fostul dansator al Ansamblului Folcloric Mara din Sighetu Marmației, fost „șurubar” și membru în Rotary Club Sighet, oferă cititorilor un consistent volum autobiografic (480 de pagini) ce include și „poveștile” neștiute din spatele scenei, de pe parcursul celor 14 ani petrecuți de autor în mijlocul binecunoscutului ansamblu folcloric sighetean, Mara.

Prefațatorii volumului (Ioan Ardeleanu – Pruncu – membru UZPR, Gheorghe Pârja – membru USR, Echim Vancea – membru USR, Ion Mariș – editor), îl însoțesc pe Gheorghe Mihăiescu într-un debut literar de bun augur.

Lansarea live a volumului va avea loc în prima parte a lunii mai, 2021.

Salut, Sighet!

„[…] Culoarul şarpelui este, aşadar, un volum post-traumatic ca timp strict de redactare, dar consubstanţial „trecerii” ca mecanism genezic. De-a lungul întregii sale traiectorii lirice de până acum (şi el a scris enorm, pe o coardă în general monocromă, mai degrabă deschisă, crispat, înspre moarte decât întoarsă, eliberator, înspre viaţă), „ereziarhul moroşan” (G. Vulturescu) s-a arătat uimit de puterea matricială a cuvintelor thanatofile, cenuşii, care se rearanjează pe ele însele după regulile tainice ale vieţii, ştiute doar de „întunericul” din jurul nostru, care le inspiră. S-ar putea chiar spune că Echim Vancea şi-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut din vreme, a marilor secrete ale existenţei. Au fost ani şi decenii, când aceste cuvinte au izbutit să menţină echilibrul fragil dintre lumină şi întuneric, făcând ca viaţa să fie cât de cât suportabilă, chiar dacă nu era ferită integral de spectrul ameninţător al „umbrelor cenuşii”, pentru decriptarea cărora poetul pare să fi dispus de o adevărată vocaţie. De aproape un deceniu, însă, poezia autorului nostru e integral ocupată de cuvinte negre, prevestitoare ale „marii treceri”, ale extincţiei. Nu-i de mirare, aşadar, că volumul pe care cititorul îl are acum în mână debutează tot cu o criză a cuvintelor corodate de acţiunea perfidă a Timpului: „cuvintele ţin umbra departe/ de aglomeraţia din cimitire/ un morman de ruine îngheţate/ se înalţă în apropierea liniştii.” Li se adaugă, în mod firesc, geografia sepulclară a tuturor volumelor anterioare: existenţa la marginea oraşului, un „dincolo” nu întotdeauna precizat, dar spre care autorul priveşte halucinat, înspre deja invocatul „cimitir echim”, sau înspre la fel de des invocata „apă de graniţă”.[…]

[…] Dacă am recurge la formule reductive de circumscriere preliminară, am spune că Echim Vancea este un „poet al umbrei”, cu toate implicaţiile pe care această apartenenţă le presupune. Cea imediată vizează modul în care el „descifrează” tot ceea ce i se întâmplă: nu din perspectiva începuturilor, a naşterilor, a manifestărilor autorale, ci din aceea a extincţiei. Echim Vancea e, probabil, unul dintre cei mai crepusculari optzecişti de care dispunem, din stirpea aleasă, de cavaler noptatic a lui Aurel Pantea, analogia în proza corespondentă vârstei fiind Viorica Răduţă, adică oameni capabili să transforme eschatologicul şi anticalofilul, prin modelaj lăuntric, în sursă de juisanţă şi de voluptate. […]

[…] Dacă m-ar întreba cineva, pe nepusă-masă, cum aş caracteriza „dintr-un foc” dinamica exponenţială a scrisului lui Echim Vancea, aş răspunde că ea e o poetică a marginii pustii, a limesului.[…]

[…] Cititorul ţine în mână un volum lipsit de mistificări sau de iluzii, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, că poetul ne propune, prin Culoarul şarpelui, o invitaţie la asprime bărbătească, introspecţie lucidă şi consecvenţă. Să fim cu totul sinceri, nu ne-am fi aşteptat la altceva din partea unui autentic şi înţelept bard al Nordului îndepărtat decât la o probă a vocaţiei…”

■ Ştefan BORBÉLY
(în Prefața volumului)

„Traducerile literare sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, cele fidele nu sunt frumoase”, spune scriitorul Mihai Hafia Traista, citându-l pe traducătorul poliglot, bihoreanul Aurel Covaci, subliniind că el însuși încearcă să îmbine cele două caracteristici în traducerile sale din limba ucraineană în română, în așa fel încât acestea să rezulte în texte fidele și frumoase.
Despre forma ideală a traducerilor, despre momentele de cumpănă ale limbii ucrainene, dar și despre trecutul și prezentul liricii religioase ucrainene am stat de vorbă cu ocazia Zilei Limbii Ucrainene, sărbătorită pe 9 noiembrie 2020, prilej cu care a fost realizat şi acest interviu.

Bartha Réka (B.R.): Despre limba ucraineană, un necunoscător al acestei culturi centrate în jurul limbii, foarte des aude în contexte cu limba și cultura rusă. Evident, nu vă întreb aici de istoria comună a celor două popoare, interesul meu vizează valențele strict lingvistice și culturale ale acestei situaţii foarte la îndemână. Cum ați descrie limba dumneavoastră maternă, în acest context?

Mihai Hafia Traista (M.H.T.): Odată cu formarea conștiinței naționale, elita, intelighenția ucraineană constată că cea mai importantă este limba vorbită de popor ca ea să devină mijloc de exprimare a majorității ucrainenilor. Astfel, s-a înlesnit comunicarea între diferite grupuri sociale, s-a întărit coeziunea națională, dar au existat și multe piedici în realizarea acestui scop. Limba vorbită de țăranii ucraineni era o limbă grosolană, nedezvoltată, iar datorită înrudirii ei cu limba rusă, mulți considerau limba ucraineană un dialect al limbii ruse.
Momentul de răscruce în dezvoltarea limbii ucrainene a venit odată cu apariția poemului Eneida, scris de Ivan Kotliarevski prin anii 1790. Deja în anul 1818, un lingvist ucrainean, Oleksi Pavlovskii, publica la o editură privată, deși înainte trimisese spre publicare Academiei Ruse, Gramatica dialectului malorus care, pentru mult timp, era publicația auxiliară în acest domeniu și a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea limbii și literaturii ucrainene, dar și în dezvoltarea studiilor ucrainene.
Deja, în anul 1823, putem vorbi de o limbă ucraineană. Ivan Voitehovici elaborează primul dicționar ucrainean-rus care conținea 1200 de cuvinte și care a jucat un rol foarte important în dezvoltarea vocabularului ucrainean. Acum, în ultimii ani, putem deja vorbi de un concurs de frumusețe a limbilor, la care limba ucraineană a luat locul doi, după limba italiană, iar limba rusă s-a situat undeva dincolo de locul zece.

B.R.: De-a lungul istoriei, în diferite contexte politice și istorice, această limbă a fost limitată sau chiar interzisă. Care sunt particularitățile evoluției unei limbi aflate într-una dintre aceste situații?

M.H.T.: Maxim Gorki scria într-o scrisoare către scriitorii ruși că niște oameni proști și cu intenții rele vor să demonstreze că dialectul ucrainean este o limbă adevărată. Și, după părerea lui, prin acest act aduceau prejudicii limbii și culturii ruse, precum și rușilor care trăiau în Ucraina. Tot el, cu puțin timp în urmă, spunea că „vai, limba ucraineană, ce limbă frumoasă, ce limbă plăcută, îi place și lui foarte mult, să se publice cât mai mult în această limbă”, cu toate că atunci când apare romanul lui, Mama, nu a dorit ca acesta să fie tradus în limba despre care vorbise atât de frumos.
Pe urmă, a venit vestitul Vissarion Belinski… Până atunci limba ucraineană a evoluat, a apărut Kobzar și Taras Șevcenko, poet și apostol al neamului ucrainean despre care Belinski scria că este un șovin de un patriotism haholesc (hahol = nume dat ucrainenilor de către ruși, n.m., Echim Vancea), și mai spunea și că acest radical hahol scria calomnii la adresa țarului și a țarinei, totodată amintea și că haholii aceștia sunt niște proști, niște berbeci care se fac liberali în numele găluștelor sau colțunașilor cu slănină… Pentru că, se știe, ucrainenii sunt mari mâncători de slănină.
Deci, în opinia lui Belinski, nu putea fi vorba de-o limbă sau literatură ucraineană, deoarece considera că ucrainenii nu sunt o națiune, ci doar un simplu trib care nu poate avea decât cântece populare și folclor, nicidecum niște poeți mari care pot apare doar la națiunile mari. Cu toate că, apăruse deja și Gogol care – după părerea lui Belinski – scria mult despre Ucraina, dar nu scria în limba ucraineană, doar în limba rusă, iar astfel nu putea fi considerat un poet ucrainean.
Pe urmă a apărut Leo Butnaru și avangarda ucraineană… Vă recomand călduros să citiți avangarda literaturii ucrainene, unde Butnaru scrie despre lupta avangardiștilor pentru limba ucraineană.
Acum, slavă Cerului, limba și literatura ucraineană sunt recunoscute. Scriitorii contemporani ucraineni – ca, de altfel, și cei ruși – sunt publicați peste tot. Din păcate, mai puțin la noi.

B.R.: Sunteți poet și scriitor, v-am citit niște poezii foarte frumoase pe platforma online. Care sunt principiile pe care le urmați în traducerea scrierilor dumneavoastră? Pentru că o traducere, cred, nu poate fi efectuată literă cu literă, ci este, practic, o transpunere într-o altă cultură și limbă, în cazul nostru: limba și cultura română.

M.H.T.: În ceea ce privește creațiile mele, romanele mele, eu nu le traduc în limba română, le traduce altcineva, un traducător. Eu, practic, le rescriu pe calapodul românesc, cu personaje românești. Este aceeași acțiune, dar are o notă maramureșeană, zona de unde vin eu, și unde se întâlnesc românii și ucrainenii. Deci, ceea ce scriu eu în limba română este, practic, o rescriere a personajelor și obiceiurilor…
Iar când traduc din literatura ucraineană – am tradus câteva romane foarte importante – atunci… Dar mai întâi vă spun ceea ce Aurel Covaci, marele traducător în rusă, și din ucraineană în română spunea – sub formă de glumă, cred –, că traducerile sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, iar cele fidele nu sunt frumoase.
Eu încerc să le îmbin pe cele două ca textele traduse să fie și frumoase și fidele. Bineînțeles, nu pot să traduc un proverb din limba ucraineană care nu înseamnă nimic în limba română, ci îi caut corespondentul în limba română, sau un obicei corespunzător. Spre exemplu, am tradus romanul Sângele ferigii de Ihor Hrhula, apărut în română în 2018, despre o sărbătoare ucraineană care corespunde Sărbătorii de Sânziene, la români. Am rămas uimit pentru că sunt aceleași obiceiuri, practic. Deci, asta încerc: traducerile să fie cât de cât fidele textului, dar să fie înțelese și de cititorul român.

B.R.: Să ne oprim puțin asupra liricii ucrainene: la sfârșit de octombrie, Filiala București a Uniunii Ucrainenilor din România a organizat, în regim online, cea de-a doua ediție a Festivalului de muzică și poezie religioasă ucraineană „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul Tău, Preasfântă Fecioară”. Cât de importantă este această componentă religioasă în cultura și literatura comunității ucrainenilor din România?

M.H.T.: Din păcate, în acest an a trebuit să împărțim festivalul pe bucăți pentru a putea invita mai mulți participanți. Anul trecut am avut prima ediție la Sala Dalles și am avut 100 de artiști invitați și sala plină de spectatori. Acum am făcut cum am putut, conform acestui cadru online. Am căutat să aducem cântecele vechi și străvechi, și în fiecare județ, în care trăiesc ucrainenii, am avut câte un colaborator care încerca să adune oamenii care mai știu cântecele religioase care, practic, sunt dispărute. Am încercat să le adunăm ca generația tânără, sau cei care vor urma după noi să le aibă înregistrate, le-am adunat și într-o culegere.
Acesta era scopul principal, dar am avut la festival și poeți contemporani, autori de poezii și cântece religioase, pentru că în continuare se scriu astfel de poezii sau cântece. Anul acesta am avut foarte multe cântece, mai ales în secțiunea folk unde, spre exemplu, și eu am avut un recital cu poezii scrise de mine.
Doream să avem așa, o continuitate, să nu ne uităm cântecele vechi, dar totodată să aducem și ceva nou, pentru că lirică religioasă s-a scris și se va scrie. Este nevoie, în permanență, de astfel de poezii.

B.R.: Ați studiat jurnalismul și, cu siguranță, aveți o opinie tranșantă în privința rolului jurnalismului în viața unei comunități minoritare. Care sunt caracteristicile care îl diferențiază, în mod cert, de mass-media majoritară?

M.H.T.: În presa minorităților, din păcate, se găsesc din ce în ce mai greu corespondenți, jurnaliști sau oameni care să scrie articole, trebuie căutați cu felinarul. Însă, un jurnalist minoritar trebuie să se ocupe de treburile minorității, să scrie despre evenimente, să facă interviuri cu oamenii de cultură, cu cei care lucrează pentru comunitate. Cu acestea ar trebui să se ocupe. Desigur, la modul general, nici o presă minoritară nu se ocupă de cancanuri sau de politică pentru că are atâtea de ilustrat și de scris despre minoritate, despre care – de altfel – se scrie foarte puțin.
Noi, Uniunea Ucrainenilor din România avem șase astfel de publicații și încercăm să acoperim toate domeniile: învățământul, cultura, meșterii populari etc. Și cam ăsta ar fi rolul jurnalistului unei minorități: să aducă în fața publicului cititor evenimentele, oamenii de bază, tot ce se-întâmplă cu minoritatea din care face parte.

Interviu realizat de: Bartha Réka
–––––––-

● Bartha Réka este jurnalist.
Colaborează la publicaţii culturale de limbă maghiară.
A lucrat la Camera Deputaţilor şi a fost, în două mandate,
consilier al ministrului Culturii din partea UDMR.
În prezent este consilier de comunicare al Secretarului de stat al
Departamentului pentru Relaţii Interetnice.
–––––––-

Editor on-line: Echim Vancea