Fie elevată, fie neaoșă, fie sibilinică, fie dezarmant de limpede, rostirea poetică a lui Echim Vancea se rostuiește într-un monolog uniform, neîntrerupt decât de scurte pauze de respirație, care poartă, asemenea unei monotone ape curgătoare, frânturi dintr-o rostire lăuntrică înfricoșată, mereu la pândă, mereu în căutarea unui cuvânt privilegiat. Simple embleme afișate cu un anume orgoliu, la început, anumite cuvinte, anumite sintagme au primit o încărcătură specială, cu putere de simbol, în timp, pentru a se impune, la un moment dat, ca adevărate concepte lirice. Unul dintre ele este umbra, cântată și descântată pe durata unui întreg poem-fluviu în cartea de față. Poetul umbrei va rămâne, probabil, Echim Vancea, într-o istorie adevărată a poeziei române, iar nu una făcută improvizat, pe criterii aiuristice.
Pentru mine, Echim este martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.

Mircea PETEAN, editor
(textul de pe coperta a IV-a a cărții)

La ceas de aniversare nu aveam cum să stau deoparte, deși lângă tine e de obicei departe. Pentru că se plutește într-o liniște care ne arată drumuri spre orizonturi îndepărtate, dar absolut posibile.
După cum scrii, cu sufletul răsucit pe cuțit sau pe firul de iarbă, pe șuieratul șarpelui sau pe muchiile frigului, căldura zâmbetului tău, dăruit prietenilor, uimește mereu.
Dragă Echim, mulți ani să mai înfrumusețezi umbrele Pământului, poemele care își fac loc pe unde suntem și noi!
La mulți ani, prietene!

Doina Rândunica ANTON

*  * *

Cum aș putea vorbi despre Echim Vancea? Simplu, fără înflorituri – știu că nu-i plac – îi place doar identitate sa – poezia – și-i mai place Maramureșul acela vechi, bătrân și adevărat desprins din datini și obiceiuri păstrate cu sfințenie. Chiar dacă a fost determinat să se „refugieze”, leacul lui împotriva tumultului acestei lumi grăbite și nestatornice continuă să rămână lectura și scrisul, după cum singur mărturisea. De ce? pentru că E (chim)ie între poet și cuvânt, între culoarul șarpelui, presărat cu peceți de sare, între bunul simț al celui care, ajuns la oraș, nu a uitat să rămână om, trăind și suferind intens pentru urcușurile și căderile culturii sighetene.
La mulți ani!

ARABELA

* * *

Poetul Echim Vancea este un nume de referință, emblematic pentru poezia maramureșeană, trecând de hotarele invizibile oricăror delimitări geografice, el însuși un străjer, care veghează fortăreața cuvintelor, a semnat numeroase cărți în bibliotecile inimilor noastre. Universul său poetic este ca un veritabil sanctuar, unde cărțile luminează ca felinarele și portretele scriitorilor strălucesc precum sfinții din icoane fiindcă și cuvintele au catedralele lor. Pășind în casa unui poet (la propriu sau prin cartea de vizită a cuvintelor sale) te simți pur și simplu copleșit de frumusețea unui univers de-a pururi viu, de-a pururi nesfârșit. Aceasta este adevărata bogăție a cuvintelor, iar domnul Echim Vancea ne dăruiește din belșugul neprețuitelor sale gânduri ca niște „păsări deghizate în zbor” ca inimile noastre să renunțe definitiv la propria-i gravitație, plutind „deasupra stelelor înghețate”.
La acest rotund și binecuvântat ceas aniversar al Domnului Echim, în care s-au adunat 70 de octombrii (3 652,422 săptămâni, 25 566,9539 zile, 613 606,894 ore, 36 816 413,6 minute și 2,20888482 × 10^{9} secunde) îi doresc un sincer și călduros: La mulți ani îmbelșugați întru har poetic! Multă sănătate, infinite bucurii, împliniri și clipe minunate alături de toți cei dragi inimii dumnealui! Cu deosebită considerație și gratitudine pentru toate încurajările primite în tot acest timp pe drumul (adesea anevoios) al poeziei,

Antonia DUBOVICI (Zavalic)

* **

La mulți ani Poetului, Echimului, „colegului” dragoșist, cu speranța că ne vom revedea la Liceul Nostru, lansându-i următoarele volume post-pandemie și că-l vom sărbători live la 80, 90 etc. de ani!
La mulți ani valorosului „coechipier” de la publicația on-line www.salutsighet.ro, Echim Vancea!
La mulți ani „cetățeanului de onoare”, de iure, al Sighetului!
La mulți ani – deocamdată – de 70 de ori!

Brîndușa OANȚA

***

Echime, prietene! N-am să încep prin a-ți spune – ca și cum n-ai ști – de câte zeci de ani ne cunoaștem nici n-o să rememorez, scotocind în sacul amintirilor după clipe și întâmplări mai deosebite, pe care le-am petrecut împreună și nici ce-am făcut – ori n-am făcut! – unul pentru altul, deși au fost și dint-acestea, inevitabile într-o viață de om… și ca să fiu pe linia ce mi-am propus-o, n-am să-ți urez nici „La mulți ani”-ul obișnuit la astfel de ocazii, că mi se pare ușor atins de o inevitabilă umbră de fariseism, și dacă stai și te gândești sincer, cum să-i spui unui prieten care împlinește 70 de ani „Mulți înainte!”, când, oricum, cei mai mulți sunt… înapoi, s-au dus și el știe foarte bine asta?!

Am să-ți spun însă altceva, ca din partea unuia care a trecut de vreo câțiva ani buni pe la cifra 70: am să-ți spun că anii aceștia pot fi ai înțelepciunii de a te împăca cu lumea și cu tine însuți, cu viața ta – doar cu una dintre ele nu se poate! – și că sunt anii în care este bine să nu-ți mai „pierzi” vremea cu lucruri care nu-ți vor fi de nici un folos după… „plecare”. Iar despre cei care vin, câți vor fi să mai fie, să fie suportabili și să ne scutească, pe cât se poate, de umilința neputințelor trupești, că pe cele sufletești le putem ascunde mai ușor. Așadar, curaj și mai departe!… hrana care te-a ținut, Poezia, nu ți-o poate lua nimeni. Pe lumea asta!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

***

Încă din pruncie, de coconi (ce alint neaoș, maramureșean!), între mine, fratele Vasile (plecat prea devreme să restaureze stele rănite) și Echim Vancea, s-au conturat artere, vase organice comunicante, prin care curg, ca un sânge vital, sentimente durabile, cu aura lor ultimă – prietenia.
Aș zice că așa a fost să fie („datul sorții”) să ne naștem în același an (1951), doar în zodii diferite, noi, în Vărsător, el, în zodia Balanței, potrivită firii lui, mereu tumultuoasă, impetuoasă, morocănoasă, (repede trecătoare!), dar de cele mai multe ori bonomă, generoasă, predispusă ludicului – în viață și în poezie. Prenumele familial de Mitru, inexistent în actele civile, i-a fost atribuit în spiritul tradiției, fiind „vândut” de mic, pe fereastră, unei persoane în vârstă, să fie ferit de boli în viață. Răspunde și azi la acest apelativ (secret pentru mulți!), când se întâlnește cu consăteni și în familie. Numele Mihai mi-a fost și mie, prin același ritual, atribuit.
Ne-am născut în același sat, Nănești, pe Valea Izei, labirintul nostru existențial (ca în poezia lui Ioan Es. Pop!), din care n-am ieșit definitiv până în prezent, deși el clamează contrariul, uneori, (la mânie!Bravează, în stilul lui). Dar satul rămâne, pentru cei cu origini rurale, fie și involuntar, matricea, toposul mitologic a celor mai pure amintiri și vise.
Ne-am botezat în aceeași bisericuță de lemn, în jurul căreia „roiește” satul (neamul) de la originile sale ancestrale și ne-a botezat același preot. Școala primară și liceul („Dragoș-Vodă” din Sighet) cumulează doisprezece ani în aceeași clasă, cu aceiași dascăli, în frunte cu unchiul lui bun, fratele mamei, Ion Vancea, căruia îi datorăm în mare măsură orientarea noastră spre literatură, îndeosebi spre poezie. A fost foarte apropiat de cei cu origini rurale, oferindu-ne suport psihologic și intelectual pentru a depăși mai ușor șocul cultural prin mutarea noastră la oraș. Dintre colegii de liceu, cu unii am devenit prieteni pe viață. Fiind mulți, evit nominalizările.
Un moment mai pitoresc s-a produs în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1970, la aniversarea ieșirii din adolescență, adică de ziua lui. În spiritul tradiției de cătănie, am organizat cu Gheorghe Pârja alături „vergelul”, adică un chef de toată isprava, cu feciori din sat, după care ne-am urcat în căruțe și ura!! la gară, cu ceterași după noi. Ne-am îmbarcat în tren, fără ca însoțitorii soldați să ne „divulge” destinațiile, considerate secret militar pentru noi, bieți recruți.
După eliberare, au urmat, inevitabil, momente dificile, derutante, în alegerea unui drum în viață. Amănuntele le suspendăm pentru rememorări viitoare. Dar ne-am regăsit repede în viața culturală a Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, fratele Vasile la Muzeul Maramureșean, Echim, după câțiva ani de pedagog, zis „Castelanul”, la Liceul Forestier, venise la Casa de Cultură. Au urmat ani efervescenți, implicându-ne în viața culturală, reperul literar fiind Festivalul Național de Poezie, patronat de prietenul mai mare, Laurențiu Ulici.
După plecarea de la Biblioteca Municipală, mi-a succedat ca director, până la „eliberare” (pensionare), precipitată prematur de unii, neinspirați. Nu înainte de a boteza Biblioteca cu numele „Laurențiu Ulici”, mentorul și nașul literar al multor scriitori reputați, azi.
Iată un sumar de coincidențe biografice fericite, remanente în memoria noastră.

Azi, la aniversarea a șapte decenii de viață, Echim Vancea este unul dintre prolificii poeți în spațiul poeziei românești, apreciat de critica literară. Prin felul lui de a fi, cu barba lui de călugăr și poet eretic, este implicit un personaj care refuză conformismul social de suprafață, dedicat exemplar condiției lui de poet și poeziei. Poeți și critici importanți au făcut elogioase comentarii celor aproape treizeci de volume publicate.
Voi extrage câteva dintre considerațiile lor pentru relevanță și pentru o mai corectă percepție și înțelegere a poeziei și a poetului Echim Vancea.
„Vag ironic sau insinuant liric, discursul său mizează pe figurile imaginarului, fără a fi numaidecât metaforizant, și pe oralitate, fără a fi numaidecât colocvial, urmând mai curând echilibrul contrariilor înțeles ca sursă a sugestiei”. Laurențiu Ulici
„El, Echim, ocupă o provincie prin care hălăduiesc numeroase umbre, provincia unor texte printre rândurile cărora umbrele se ițesc cu încăpățânare…” Radu Țuculescu
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii.” Casian Maria Spiridon
„Poezia lui Echim Vancea, în concordanță cu firea-i discret-tenace, aidoma unei tărăgănate melodii ardelenești, astfel încât, după cum notează un comentator, virtuțiile ce nu sar în ochi din „prima”… În calitate de înger căzut, E. V. compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice[…]. Obișnuiește a deforma nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii[…]. Gheorghe Grigurcu
„Sub un titlu jucăuș și ironic, Echim Vancea scrie, de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expresia lor metaforică, împinse uneori până în pragul unui fel de ermetism. E și inspirat (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăină de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție modernistă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune, e ocolită, cel mai adesea, inteligent și fin.” Ion Pop
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și societală. Un ritm liturgic susține pe dedesubt cuvintele acestor poeme ca pe un drum al întoarcerii dintr-un ceremonial străvechi păstrat într-un spațiu specific maramureșean, unde satul nașterii sale (Nănești) devine un punct binecunoscut pe o hartă a unei geografii literare dintotdeauna”. Ion Vădan
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvență remarcabilă), a unui octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…” Ioan Holban
„O carte de poezie rară, care îți face dulce amarul de pe cerul sufletului… și te minunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o diagramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.” Adrian Alui Gheorghe
La mulți ani cu sănătate, cu ispitiri și inspirație, poete, dragule Echim!

Gheorghe Mihai BÂRLEA

***
…din umbra prieteniei, mai mult decît literare, care mă apropie de mai bine de trei decenii de Uncheșu’ Echim, din umbra Maramureșului sub a cărui colosală cupolă mitică ne adăpostim amîndoi, care cum putem, mai la larg ori mai la strîmtoare, din umbra vîrstei care ne ajunge din urmă și ne și întrece, tocmai cînd viața lui a împlinit paisprezece luștri îți spun… Deie-ți Dumnezeu umbră bună pe Pămînt, Uncheșule, mulți ani de-acum înainte!

Vasile GOGEA

***
Cred că Echim Vrancea este unul dintre cei mai valoroși cetățeni de onoare ai Sighetului pe care îi avem (ah, nu l-au declarat ca atare?! Ar trebui să o facă!…). Prin ceea ce a lăsat în urmă în cei 50 de ani de când face cultură, prin opera sa poetică, publicistică, editorială, prin sinceritatea sa, prin felul în care știe să fie prieten.
La mulți ani, cu drag, unchiule Echim!

Teofil IVANCIUC

***

Ce-i 70?! O cifră ce delimitează deceniile de dincoace și dincolo de „umbra” luminii. Este o clipă precum privirea, frunza, sunetul pârâului ce aduce alte clipe, zâmbetul împlinirii, lacrima în sensul ei grav sau extrem al bucuriei.
Îl putem îmbrăca pe 70 în fel și chip, dar cel mai colorat cred că ar face-o chiar el, Echim-ul în cauză, zâmbindu-i și făcându-i cu mâna. Nici hotar de bilanț nu-i 70 în a-i număra volumele publicate (vreo 36, cred), articolele, reportajele, interviurile recenziile în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate.
Prin toate acestea a încrustat, și încă nu a terminat, în memoria colectivă profilul, frământările, bucuriile, trăirile și manifestările omului în trecerea lui secvențială ca pământean, înfruntând  „cu măreție frumusețea sălbatică a timpului”.
L-am întâlnit prima oară la sfârșitul anilor ‘70 în circumstanțe artistice, ca metodist al Ansamblului folcloric MARA, contribuind la continuitatea la cote înalte a Ansamblului. De atunci ținem legătura abordând și alte subiecte ce țin vie prietenia, discuțiile presărându-le cu expresii din satul fiecăruia, expresii ieșite din graiul curent ce definesc lucruri, îndeletniciri, manifestări ce nu mai au loc, amuzându-ne copios, dar, totuși, însoțite de un iz nostalgic.
Echime prietene, de-ar fi să zăbovesc la „umbra luminii” tale, ți-aș zice să nu te oprești întorcând „Ultima pagina” și, ți-aș mai zice să-ți duci mai departe „umbrele” strălucitoare în corul de „umbre”, să-ți duci argintul bărbii pe „Culoarul Șarpelui” multă vreme și cu același rost, ba, chiar mai strălucitor, întru… SĂNĂTATE și MULȚI, MULȚI ANI, Echime!

Gheorghe MIHĂIESCU

***

Echim Vancea: Poetul patriarh peste două țărmuri a jucat cu Mara!
La vârsta ta, nici nu știu cum să-ți zic, tinere!
În cele 7 decenii ale tale ai izbutit să fii stăpân pe două maluri de apă. Ai Coborât de pe Iza în căutare de Carte. La Palatul Cultural dintre confluențe, ai cochetat cu poezia-n cenacluri, apoi ai trudit aici 45 de ani. Ai învățat MARA să tropotească pe mari scene, apoi te-ai pus cu burta pe carte. Ai fost castelan cititor si stăpân pe o sută și ceva de mii de volume. Vreo 30 de cărți de poezie le-ai scris chiar tu, tinere.
Crai de Curte sau de Casă Veche, ai părăsit Palatul pierdut.
Te-ai retras apoi mai în jos, tot pe apă, pe malul stâng al Tisei, pe câmpul lung de la ţară.
Pământul îl lucrează alții.
Tu, doar citești și scrii.
Până una-alta îți urez… La mulți ani, cu sănătate, Tinere Patriarh al poeziei de la marginea de început a ţării!

Florentin NĂSUI (de pe un Deal din stânga Someșului)

 
***
Nu doresc a stârni multe întrebări din partea consacraților autori de dicționare și istorii literare, nu intru pe teritoriul lor. Ci mă refer la nașterea unei grupări literare la Sighetul Marmației, la care am fost martor, dar și participant. Și care și-a făcut drum în literatura română de se vede și în ziua de astăzi. Eram liceeni în orașul dintre ape, cei mai mulți prunci de țărani veniți la învățătură de prin satele Maramureșului, aici, în urbea de pe graniță. Aduceam cu noi averea de acasă: cuvinte părintești, slova liturgică, dar și miracolul horilor. Ne-am constituit printr-o nevăzută liniuță de unire. Ne-am cunoscut pe nume: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Andrei Făt, Lucian Perța, Marin Slujeru, Mihai Nebeleac.

Cred că la început ne-am jucat cu schimbul de cuvinte de pe sate. Și alții care roteau în preajmă. Apoi ne-am regăsit cu șirul de strămoși prin hrisoavele vremii, în diplomele maramureșene. Am deslușit faptul că în acest spațiu istoric poezia nu avea strălucire. Ce ne-a îndemnat spre poezie? În timpul nostru alumn am avut parte de dascăli care au intuit în noi că aveam o aplecare spre acest miracol care adună suflete, împrietenește oameni. Așa ne-am regăsit într-un cenaclu la Casa de Cultură. Cu mentori de nădejde. Cum a fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, care ne era aproape, ori modele literare autohtone cum au fost Alexandru Ivasiuc, Ion Iuga, ori Leonida Neamțu. Vremea a trecut, și generația de care vorbeam a stăruit în poezie.

Am debutat în volum, au apărut aprecieri critice, ne-am întâlnit cu valori lirice din țară. Dintre noi, cei care am pornit la drum, Echim Vancea este cel mai poet. Afirmație pe proprie răspundere! El este un document liric, o operă literară care a început în Maramureș și a urcat în istoria literaturii române. A fost, și a rămas, sincer cu valorile Nordului, pe care le-a distilat în vers cu amprentă proprie și le-a dat întâlnire cu valorile clasice, dar și cu eminenți reprezentanți ai generației anilor 60, când s-au întrupat simbolurile unei viziuni mai curajoase. Poetul Echim Vancea a rămas într-o continuă legătură cu pulsul creației contemporane, mai ales în perioada când a profesionalizat celebrul Festival Național de Poezie de la Sighetul Marmației. Apoi, ca director al Bibliotecii municipale, a lustruit prestigiul cărții. Declara într-un interviu: dacă nu ardea Biblioteca din Alexandria, omenirea era cu cel puțin 10 mii de ani mai avansată! Măgulitor crez.

A îmbrăcat și haina de editor. Dar scrisul a rămas ecranul pe care și-a proiectat frământările, bucuriile, întâlnirile cu cerul și pământul, misterul unic al prieteniei. Pe care îl poartă cu onoare ca un blazon lucitor, dobândit prin timp. Despre lucrurile profunde vorbește cu siguranță, categoric și cu argumente. Dar marea lui oratorie este de sorginte lirică. În poezie, Echim aduce lumea la vorbitor pentru a dialoga cu forma lui de viață din cuvânt. Echim a făcut un pas folositor înafara grupării sighetene, spre binele poeziei, urmând destinul generației sale, cu care s-a armonizat în ideal. Echim este un poet român cu un discurs liric original. Prin el, Nordul liric dă literaturii române unul dintre poeții autentici. I-am apreciat întotdeauna fantezia metaforei și convocarea cotidianului profund în versuri memorabile.

Dacă în armată Echim a apărat fruntariile țării cu arma, că așa era rânduiala stagiului militar, acum, la altă margine de țară, limes a îmbrăcat armura cuvîntului. O parte a liricii sale nu se vrea îmblânzită, ci are orgoliul de a se rosti răspicat, sonor în aula unui timp devenit proprietate personală. Și a venit critica literară, cea fără odihnă și sever sfredelitoare, și a pus lupa pe creația sa. Ca într-un miracol optic, nu se întâmpla fenomenul de mărire, deoarece mare era substanța lirică de la nașterea poemului. Ca pe vremea călugărilor de la sfârșitul primului mileniu. Deci critica nu trebuia să-i mărească țesătura ideilor, întrucât se vedea din depărtare. Este deținătorul Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești, avându-i ca înaintași pe: Ana Blandiana, Ion Mureșan, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Moshe Itzhaki (Israel), Szentamartony Janos (Ungaria), Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe și lista este mai lungă.

Mentorul nostru în toate cele, criticul literar Laurențiu Ulici, a constatat în urmă cu un sfert de veac: „Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit, izbutește să-și găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste, relevându-se ca un poet al locului și al timpului său, prin apelul la gramatica post-modernismului românesc, în vogă la acest sfârșit de mileniu.” Sau mai recenta apreciere a lui Ștefan Borbely: „Echim Vancea și-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut prin vreme, a marilor secrete ale existenței. Au fost ani și decenii când aceste cuvinte au izbutit să mențină echilibrul fragil dintre întuneric și lumină, făcând ca viața să fie cât de cât suportabilă.” Și multe alte comentarii care nu încap aici.

Și asta mă face să spun că Echim este cel mai poet dintre noi! Mai știu că Echim, într-o limbă imperială, înseamnă octombrie. Așa au decis astrele ca el să vină pe lume în data de 19 octombrie, în urmă cu șapte decenii, în satul Nănești de pe Iza. Și să fie dar liric și prieten vremii mele. Vremii noastre.
Să ne trăiești frate, de toate anotimpurile!

Gheorghe PÂRJA

***

OCTOMBRIE

Vara se-mprumută toamnei –
îţi spuneam în prima
din cele o mie şi una de nopţi
Gimnstica la locul de muncă
s-a atenuat
(îşi aminteşte soldatul necunoscut
căzut într-un război căruia i-a rămas
credincios).
Între timp bogatul frunziş
a căpătat o altă culoare.

STARE

în veacul acesta ningă-l-ai
nu-i nici pită, nici mălai

în provincie la mine
nu greșesc, încă e bine

printre cărți croind potecă
m-am salvat în bibliotecă

și încet, încet, încet
m-am trezit că sunt poet

optzecist
sau nouăzecist,
scriu sau nu scriu, eu exist

dar din dialog m-abat
starea mea vă fie clară,
de azi sunt foarte ocupat
vreau să învăț limba maghiară

Lucian PERȚA (parodii inspirate de poemele sărbătoritului Echim Vancea)

***

Echim este, pentru mine, firește, martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.
LA MULȚI ANI, ECHIME!
Să fii iubit, admirat și respectat ca până acum și mai abitir ca până acum!

Mircea PETEAN

***

Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru cu drepturi depline al echipei spirituale maramureșene formată din: poet Echim Vancea, poet Gheorghe Mihai Bârlea, poet Gheorghe Pârja, profesor de română Andrei Făt.
Are mâinile mari și calde și mătăsoase, tandre cu condeiul. A semnat peste 25 de cărți de poezie propriu-zise, nici una lansată. Are numeroase apariții în revistele literare și referințe de specialitate excepționale. Prieteni scriitori – cu duiumul.
Iarna, Echim provoacă o bucurie explozivă copiilor, care-l cred Moș Crăciun, cum apare cu barba-i imaculată – semn că are obraz (zice el). Cu adevărat este un om de onoare, pe care se poate conta. Sunt fericit să-i cultiv prietenia zi de zi, de câteva zeci de ani buni, să fiu la înălțimea exigențelor sale (că de nu…).
De vreo 5 ani se confruntă cu grave impasuri și probleme de sănătate. Dar, continuă să scrie, parcă „la foc automat”, carte după carte, traversând poate una din cele mai fertile perioade de creație ale sale. Se confruntă direct, fără subterfugii, cu grozăviile date, se oferă trăirii lor totale și descrierii lor minuțioase, cunoașterii lor. Mai mult, își îmbogățește universul poetic imaginând noi toposuri lirice și îndrăznește poeme vizionare.
Echim Vancea este o mare personalitate a Sighetului. La Mulți Ani, Echime!

Marin SLUJERU

***

Oare Echim a reușit să culeagă anul ăsta – (în plină criză generalizat – asumată) –  strugurii din curtea casei lui din Câmpulung la Tisa? Cică face un vin bun pe care prietenii lui n-au reușit – încă – să-l consume integral! Cred că și-a rezolvat și aprovizionarea cu lemne de foc! Sau… și-a instalat gazul? El, Poetul, se bate (singur?!) cu viața prozaică și – musai – trebuie să învingă. Prietenii lui se joacă mai mult cu… cărțile și cultivă metaforele. Echim și-a „cultivat” – cred – sustenabil cele șapte decenii de micro/ macro proiecte?!…

Au trecut niște ani (îi tot număra/ numără plutind impasibili pe Iza și Tisa!) de când Maestrul într-ale Poeziei s-a „așezat” la casa lui și-și „clădește” volumele publicate, așezate unul peste altul, zidite ferm, într-o ordine numai de el știută, ca să-i cuprindă proprietatea, s-o izoleze de lume, derutându-ne. A rămas un hâtru, ne garantează că va continua, nu se poate opri, mai are de scris (cel puțin) 20 volume = (cel puțin) 20 de ani.

Încerc să fiu în ton cu Poetul și cu această mult-gratulată (de către prieteni) zi, și-mi permit să-i expediez acest mic „buchet” de cuvinte:
Prietene Echim, știu că ai părăsit Insula noastră cu un gust amar „extras” din apele tulburi care ți-au inundat sufletul în momente nepotrivite. Ai luat „colecția” ta de poeme în bagaje și te-ai dus nu foarte departe de locurile în care ai cucerit inimi și suflete însetate de frumos. „Exilul” tău e un impuls pentru… (de)scris. Legătura ta cu Sighetul este menținută de prietenii tăi care – deși nu te văd prea des – nu te uită și-ți urmăresc umbrele prin toate cotloanele pe care le-ai marcat pe drumul tău secret, nepublicabil. Noi știm prea bine că – periodic – îți (re)scrii rețeta pentru echilibrarea sufletului publicând – respirând.
Noul tău drum de la Câmpulungul de pe Tisa la Sighet și viceversa va intra – probabil – în istoria literaturii nu pentru ocaziile pe care le-ai prins pe traseul ce leagă cele două târguri imperiale ci mai ales pentru un sacrificiu inutil pe care l-ai auto-impus pentru… neuitare.
Să-ți fie anii ce vin mai buni decât suma anilor care ți-au trecut (frumos)!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

Luni, 24 mai 2021, de la ora 16:00, în sala de spectacole a Centrului Cultural din Sighet s-au întâlnit, într-o atmosferă caldă, cordială, prietenii fostului dansator și fost sighetean Gheorghe Mihăiescu, activ în binecunoscutul Ansamblu Folcloric Mara în perioada 1978 – 1992. Nu s-au întâlnit pentru  a exersa pași de dansuri „populare” și nici pentru a propune un nou spectacol ci, pur și simplu pentru a se bucura de amintirile  „deconspirate” de Gheorghe Mihăiescu, autorul cărții „Dincolo de scenă” (apărută la Editura Valea Verde, la sfârșitul lunii aprilie a.c.).

„Dincolo de scenă”, cartea mult așteptată, a fost motivul esențial al întâlnirii la care s-au depănat multe și frumoase amintiri, toate în conexiune cu performanțele atinse de Ansamblul Folcloric sighetean Mara în special la sârșitul secolului XX. S-au întâlnit – unii după foarte mulți ani! – dansatori, instrumentiști, conducători de foste instituții, iubitori ai folclorului dar și ai… culturii.

Au fost rostite cuvinte frumoase, cuvinte de apreciere, de către managerul interimar al Centrului Cultural Sighet, Ioan Tivadar, de către prefațatorii cărții, Ioan Ardeleanu – Pruncu, Echim Vancea, Ion Mariș, lectorul de carte, Brîndușa Oanță, dar mai ales de către spectatorii – prieteni ai autorului volumului „Dincolo de scenă”.  Au mai vorbit – incitați de dragostea pentru Ansamblul Folcloric Mara – Gheorghe Mihai Bârlea, Ioana Dăncuș, Marius Julean, Anton Rohian, Marin Slujeru, Gigi Sârbu, Mariana Șimon,  Emil Berczi, Ghiță Rednic.

Momentul cel mai emoționant a fost interpretarea melodiei „De-ar fi mândra-n deal la cruce” o rememorare a unui „popas” solemn petrecut în Catedrala din Soller (Insulele Baleare – Spania, 1980).  Interpretarea a aparținut actualilor continuatori ai Ansamblului Mara, Ileana Matus – voce, Mihai Chișu – vioară și Adi Bența – zongoră, fiind urmată și de un scurt moment de reculegere, în memoria membrilor ansamblului, plecați mult prea devreme la ceruri.

Finalul întâlnirii a aparținut autorului volumului lansat, Gheorghe Mihăiescu, iubitor al dansului și al tradițiilor nepervertite care, după ce a menționat câteva amănunte din derularea nașterii „alesei scriituri”, a împărțit „la liber” cartea și a ostenit plăcut caligrafiind autografe numeroșilor participanți.

Întâlnirea a fost moderată de coordonatorul Editurii Valea Verde, într-o după amiază plăcută, agreabilă, care a mai spulberat un pic din „prea multul colb” (vorba fostului prefect al Maramureșului, A. Rohian) de pe imaginea Sighetului.

Ion Mariș

Foto & video: Brîndușa Oanță

Ion MARIȘ în cea mai recenta carte a sa (sentimente neasigurate, Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021) mânuiește cu dexteritate ludicul, sarcasmul și (auto)ironia care primesc pe parcursul „„narațiunii” poetice conotații cu totul și cu totul „frisonante”, o tehnică bine articulată întru a masca neliniști, spaime și angoase… abisale, cât și moduri ironic-umoristice și senzaționaliste pentru a trata teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris) și o face cu talent și, adesea, în complicitate cu cititorul, într-un volum în care descoperim versuri puse într-o matrice a însăși existenței poetului, sugestiv ilustrată de coperta cărții, un colaj artistic de Attila Cosovan.

În poezia lui Ion Mariș totul se întâmplă firesc de dual, nefirescul, atâta cât este, îl găsim mereu într-o conjunctură astrală favorabilă, graţie căreia sensul comun se zdrobeşte şi lasă sânge pe zidurile lui poate şi probabil, marcând semantic locul, ca spaţiu al jocului observat. Ion Mariș scrie „pentru cei ce nu-nțeleg când/ bate dumnezeu la ușă” pe foi negre cu cerneală roșie cu miros de brad, fără niciun punct de graniță, o poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, între dilemă/e şi luciditate, evitând strigătele de lebădă neagră. Ion Mariș scrie „într-un cavou confort redus”/…/ „despre rugăciunile noastre misterioase” /…/ „într-o risipă perpetuă fără/ fără frică fără iertare fără destin/ un țipăt firav repetat/ primul cuvânt același” despre peste fapte şi urmări leneşe, în timp ce în umbră au loc efecte fotoelectrice care permit un lanț de zâmbete şi strigăte enigmatice. O poezie pe muzică de Bach-Björk, clasică şi suprarealist de romantică (părți orchestrale, coruri, vocal tăcute, teme personale și vulnerabile) fără să alunece în melodramatic pentru că poetul nu vrea „printre spectatori” (cititori, n.n.E.V.) „niciun somnambul„, nu vrea ca „fiecare pahar să conțină/ muzică și silabe și aproape nimic” ci doar „o privire de-a lungul/ străzii cu multe muulte second-hand-uri/ unde (să) dispărem printre atâția cerșetori și sfinți transpirând de nepăsare„. Fără şuvoaie lirice, fără gesticulaţii pompoase, fără paradă, frondă, fast, departe de imperative şi invective, Ion Mariș scrie o poezie sentențioasă „reclamată” de universul în care își duce existența poetul, iar cel al poeziei nu este întotdeauna confortabil și simplu: „Eu plus niciunul/ din lașitate nu-mi permit suferința/ nu suport pietrele fără nume/ …/ doar câteva firimituri din umbre/ minciuni dispuse în semicerc/ și vizita la ultimul bolnav credibil” ci şi dramatic fără precedent: „Nu se mai recunoaște nicio culoare privește/ în zadar sunt ochii gura umerii vai/ s-au arătat nu văd îngerii nu-i înțeleg nu/ vorbele se așează mint și dor din dor din/ aproape nu mai rezistă viața tranșată pe/ fiecare felie din amintire e o durere o of anatemă/ de ce ne prefacem că nu doare soarte/ e mereu o mișcare un genom despre om/ din sinceritatea dimineții maturității un altfel/ joc de-a primăvara de-a nimic. Eu dspre noi.// Am aproape un pat gol fără lacrimi o of/ pânza unui vis atât de dureroasă. Ce lună/ plină de nesiguranță. Aproape un punct.” „Totul este aproape. Până şi cele mai catastrofale condiţii sunt, la urma urmei, excelente. Scândurile vor fi întotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodată” – spune André Breton în Manifestul suprarealismului. „O singură noapte a fost calmă până la lacrimi/ era fără nici o mișcare fără aer/ fiecare-și respira propria umbră tremura/ ușile toate zăvorâte nici un suflet treaz/ oameni buni să nu ne trezim ce putem vedea/ pe cine să acuzăm despre ce să vorbim/ primeniți-vă somnul cu lumânări nu deschideți/ cavourile nu se spune nimic secret nescris/ poate nu pentru a rcunoaște frigul de dincolo/ percepția este că somnul e prea scurt pentru/ a înțelege toate visurile fabricate în viitor/ rămân doar câtva falsuri/ incredibil de credibile.” – o spune Ion Mariș.

Poezia din volumul recent publicat de Mariș este „marcată” de imaginarul suprarealist și de tehnicile așa-zicând suprarealiste (asocierile dictate de „hazardul obiectiv”, dar și jocurile de cuvinte mizând pe polisemantism sau sonorități asemănătoare, mulțimea de cuvinte tehnice, vorbirea cotidiană etc.). Secvențele poetice de acest tip se găsesc la fiecare pas (rând) ca un contrapunct la „narațiunile” ce pornesc, deseori, de la propria biografie sau din viața cotidiană: „Uite manuscrisul de adio mesajul pentru/ toate faptele dispărute aranjate/ frumos pe rafturi explicații de ce pentru cine/ sacrificiul neînțeles din vorbe uff imaginația/ de-a trece peste rugăciuni și peste lacrimi/ în zadar pe colțul fricii doarme doarme/ nou-născută și moare fără nume. // te-ai născut doar în trecere fugar liniște printre/ meterezele genelor și poate dormim îmbătrânind/ dschidem televizorul se termină sezonul/ am închis sfârșitul doar pentru mine.” Poetul este mânuitorul din spatele cuvântului, instanța auctorială care jonglează cu memoria și imaginația, tratând teme grave, existențiale (iubire, moarte, singurătate, scris, trecerea timpului și existența „perisabilă”, confruntarea cu moartea a celor apropiați, invadarea memoriei de către propriul trecut), „liricizând” realismul epic, antrenându-și complice cititorul în „jocul” său liric, într-un dialog cu „„fosta” (falsa?) sa memorie, într-un volum metaforă, ludic și „„acidulat” pe alocuri: „Cât poți străbate singur străbate fără să respiri/ n-am numărat nici nu mai știu pe unde/ am copilărit cu pietrele cu furnalele/ fantastic de mult s-a schimbat decorul/ doar ei cântă înghesuiți/ ca să nu pot să-mi aranjeze un sunet lângă celălalt/ aleatoriu/ gata, neîntrebaților, fără repetiții/ la nunta de înmormântare.” Poetul Ion Mariș pune în scenă cu nedisimulată plăcere și o rară vervă un dialog între experimentul livresc din perspectivă narativă și vocea lirică „poliglotă” dar acesta (dialogul) nu este nicidecum gratuit ori facil, ci are o miză extrem de importantă: „Punctul terminus al frazelor se decide/ urcând pe platforma ambiguă a nopții.”, pentru că „azi nu se spun rugăciuni nici nu se vând depresii pe/ rețete trucate// diletant este/ nu cuvântul abandonat doar pe linia 35/ orașul se închide-n ziduri colorate și forme holografic/ proba nu o consituie viața golită-n livresc/ nici punctele de suspns pentru cunoscuții din ceruri.// Mai trece câte-un nor prin dicționarul tău deschis la/ genealogie/ mai bate-n aortă câte-un infarct/ doar, doar păcălim/ declarația de condamnare la incinerare.// uneori, câte un înger mai evadează din cerul strâmt/ al cercului.” Poetul, cu „un gând neelegant aproape criminal„, „demontează” cu răbdare înțepenitele podiumuri literare și aruncă fără frică mănușa cititorului și, de ce nu, și unor poeți ai zilelor noastre. În plus, poetul construiește, „pe drumuri de munte” mai multe puneri în abis, încât poezia sa dă o stranie impresie de vertij din care nu se poate ieși și a cărei fascinație nu poate fi uitată ușor, volumul fiind un excelent exercițiu în care poetul vorbește cât se poate de direct despre formele și manifestările pe care le poate lua uneori iubirea, depre comunicarea în cuplu, despre dificultatea comunicării cu ceilalți, și despre spaima de marea singurătate ce prefigurează moartea.
Prin acest volum poetul Ion Mariș, care cu câtva timp în urmă a „schimbat prefixul” adjudecându-și nobilul titlu de sexagenar aduce în fața cititorului său cu adevărat dispus să intre în complicatul lui joc, o simbolică oglindă care, fără îndoială, îi are ca protagoniști pe poet și cititor care privindu-se cu atenție, să dobândească curajul de a spune cu voce tare: „O, Doamne, cât ne mai rabdă/ cuvintele/ unde se duc singure unde se ascund de ce/ să le mai rostim când toate se finalizează dezgustătoare aici…/ […]„Noi doi suntem singurii trecători.”!
Poet autentic, de mare trăire interioară, de o sensibilitate aparte, cuceritoare, ferită de patetisme, Ion Mariș lăsând versul să „curgă” firesc, cu o nuanță de amărăciune, pe un ton „evenimențial”, ușor elegiac, prilej de speculație asupra existenței umane înseși, din conștiința unei relații între dezamăgire și vinovăție. Ion Mariș își construiește textul poetic pe dezvăluirea dezacordului dintre aparență și realitate: un „psalm antidepresie„!

––––––––––––––––

■ Echim VANCEA

Încheiem Săptămâna Mare, semnalând o nouă apariție editorială la Editura Valea Verde din Sighet: DINCOLO DE SCENĂ!

Gheorghe Mihăiescu, fostul dansator al Ansamblului Folcloric Mara din Sighetu Marmației, fost „șurubar” și membru în Rotary Club Sighet, oferă cititorilor un consistent volum autobiografic (480 de pagini) ce include și „poveștile” neștiute din spatele scenei, de pe parcursul celor 14 ani petrecuți de autor în mijlocul binecunoscutului ansamblu folcloric sighetean, Mara.

Prefațatorii volumului (Ioan Ardeleanu – Pruncu – membru UZPR, Gheorghe Pârja – membru USR, Echim Vancea – membru USR, Ion Mariș – editor), îl însoțesc pe Gheorghe Mihăiescu într-un debut literar de bun augur.

Lansarea live a volumului va avea loc în prima parte a lunii mai, 2021.

Salut, Sighet!

„[…] Culoarul şarpelui este, aşadar, un volum post-traumatic ca timp strict de redactare, dar consubstanţial „trecerii” ca mecanism genezic. De-a lungul întregii sale traiectorii lirice de până acum (şi el a scris enorm, pe o coardă în general monocromă, mai degrabă deschisă, crispat, înspre moarte decât întoarsă, eliberator, înspre viaţă), „ereziarhul moroşan” (G. Vulturescu) s-a arătat uimit de puterea matricială a cuvintelor thanatofile, cenuşii, care se rearanjează pe ele însele după regulile tainice ale vieţii, ştiute doar de „întunericul” din jurul nostru, care le inspiră. S-ar putea chiar spune că Echim Vancea şi-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut din vreme, a marilor secrete ale existenţei. Au fost ani şi decenii, când aceste cuvinte au izbutit să menţină echilibrul fragil dintre lumină şi întuneric, făcând ca viaţa să fie cât de cât suportabilă, chiar dacă nu era ferită integral de spectrul ameninţător al „umbrelor cenuşii”, pentru decriptarea cărora poetul pare să fi dispus de o adevărată vocaţie. De aproape un deceniu, însă, poezia autorului nostru e integral ocupată de cuvinte negre, prevestitoare ale „marii treceri”, ale extincţiei. Nu-i de mirare, aşadar, că volumul pe care cititorul îl are acum în mână debutează tot cu o criză a cuvintelor corodate de acţiunea perfidă a Timpului: „cuvintele ţin umbra departe/ de aglomeraţia din cimitire/ un morman de ruine îngheţate/ se înalţă în apropierea liniştii.” Li se adaugă, în mod firesc, geografia sepulclară a tuturor volumelor anterioare: existenţa la marginea oraşului, un „dincolo” nu întotdeauna precizat, dar spre care autorul priveşte halucinat, înspre deja invocatul „cimitir echim”, sau înspre la fel de des invocata „apă de graniţă”.[…]

[…] Dacă am recurge la formule reductive de circumscriere preliminară, am spune că Echim Vancea este un „poet al umbrei”, cu toate implicaţiile pe care această apartenenţă le presupune. Cea imediată vizează modul în care el „descifrează” tot ceea ce i se întâmplă: nu din perspectiva începuturilor, a naşterilor, a manifestărilor autorale, ci din aceea a extincţiei. Echim Vancea e, probabil, unul dintre cei mai crepusculari optzecişti de care dispunem, din stirpea aleasă, de cavaler noptatic a lui Aurel Pantea, analogia în proza corespondentă vârstei fiind Viorica Răduţă, adică oameni capabili să transforme eschatologicul şi anticalofilul, prin modelaj lăuntric, în sursă de juisanţă şi de voluptate. […]

[…] Dacă m-ar întreba cineva, pe nepusă-masă, cum aş caracteriza „dintr-un foc” dinamica exponenţială a scrisului lui Echim Vancea, aş răspunde că ea e o poetică a marginii pustii, a limesului.[…]

[…] Cititorul ţine în mână un volum lipsit de mistificări sau de iluzii, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, că poetul ne propune, prin Culoarul şarpelui, o invitaţie la asprime bărbătească, introspecţie lucidă şi consecvenţă. Să fim cu totul sinceri, nu ne-am fi aşteptat la altceva din partea unui autentic şi înţelept bard al Nordului îndepărtat decât la o probă a vocaţiei…”

■ Ştefan BORBÉLY
(în Prefața volumului)

„Traducerile literare sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, cele fidele nu sunt frumoase”, spune scriitorul Mihai Hafia Traista, citându-l pe traducătorul poliglot, bihoreanul Aurel Covaci, subliniind că el însuși încearcă să îmbine cele două caracteristici în traducerile sale din limba ucraineană în română, în așa fel încât acestea să rezulte în texte fidele și frumoase.
Despre forma ideală a traducerilor, despre momentele de cumpănă ale limbii ucrainene, dar și despre trecutul și prezentul liricii religioase ucrainene am stat de vorbă cu ocazia Zilei Limbii Ucrainene, sărbătorită pe 9 noiembrie 2020, prilej cu care a fost realizat şi acest interviu.

Bartha Réka (B.R.): Despre limba ucraineană, un necunoscător al acestei culturi centrate în jurul limbii, foarte des aude în contexte cu limba și cultura rusă. Evident, nu vă întreb aici de istoria comună a celor două popoare, interesul meu vizează valențele strict lingvistice și culturale ale acestei situaţii foarte la îndemână. Cum ați descrie limba dumneavoastră maternă, în acest context?

Mihai Hafia Traista (M.H.T.): Odată cu formarea conștiinței naționale, elita, intelighenția ucraineană constată că cea mai importantă este limba vorbită de popor ca ea să devină mijloc de exprimare a majorității ucrainenilor. Astfel, s-a înlesnit comunicarea între diferite grupuri sociale, s-a întărit coeziunea națională, dar au existat și multe piedici în realizarea acestui scop. Limba vorbită de țăranii ucraineni era o limbă grosolană, nedezvoltată, iar datorită înrudirii ei cu limba rusă, mulți considerau limba ucraineană un dialect al limbii ruse.
Momentul de răscruce în dezvoltarea limbii ucrainene a venit odată cu apariția poemului Eneida, scris de Ivan Kotliarevski prin anii 1790. Deja în anul 1818, un lingvist ucrainean, Oleksi Pavlovskii, publica la o editură privată, deși înainte trimisese spre publicare Academiei Ruse, Gramatica dialectului malorus care, pentru mult timp, era publicația auxiliară în acest domeniu și a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea limbii și literaturii ucrainene, dar și în dezvoltarea studiilor ucrainene.
Deja, în anul 1823, putem vorbi de o limbă ucraineană. Ivan Voitehovici elaborează primul dicționar ucrainean-rus care conținea 1200 de cuvinte și care a jucat un rol foarte important în dezvoltarea vocabularului ucrainean. Acum, în ultimii ani, putem deja vorbi de un concurs de frumusețe a limbilor, la care limba ucraineană a luat locul doi, după limba italiană, iar limba rusă s-a situat undeva dincolo de locul zece.

B.R.: De-a lungul istoriei, în diferite contexte politice și istorice, această limbă a fost limitată sau chiar interzisă. Care sunt particularitățile evoluției unei limbi aflate într-una dintre aceste situații?

M.H.T.: Maxim Gorki scria într-o scrisoare către scriitorii ruși că niște oameni proști și cu intenții rele vor să demonstreze că dialectul ucrainean este o limbă adevărată. Și, după părerea lui, prin acest act aduceau prejudicii limbii și culturii ruse, precum și rușilor care trăiau în Ucraina. Tot el, cu puțin timp în urmă, spunea că „vai, limba ucraineană, ce limbă frumoasă, ce limbă plăcută, îi place și lui foarte mult, să se publice cât mai mult în această limbă”, cu toate că atunci când apare romanul lui, Mama, nu a dorit ca acesta să fie tradus în limba despre care vorbise atât de frumos.
Pe urmă, a venit vestitul Vissarion Belinski… Până atunci limba ucraineană a evoluat, a apărut Kobzar și Taras Șevcenko, poet și apostol al neamului ucrainean despre care Belinski scria că este un șovin de un patriotism haholesc (hahol = nume dat ucrainenilor de către ruși, n.m., Echim Vancea), și mai spunea și că acest radical hahol scria calomnii la adresa țarului și a țarinei, totodată amintea și că haholii aceștia sunt niște proști, niște berbeci care se fac liberali în numele găluștelor sau colțunașilor cu slănină… Pentru că, se știe, ucrainenii sunt mari mâncători de slănină.
Deci, în opinia lui Belinski, nu putea fi vorba de-o limbă sau literatură ucraineană, deoarece considera că ucrainenii nu sunt o națiune, ci doar un simplu trib care nu poate avea decât cântece populare și folclor, nicidecum niște poeți mari care pot apare doar la națiunile mari. Cu toate că, apăruse deja și Gogol care – după părerea lui Belinski – scria mult despre Ucraina, dar nu scria în limba ucraineană, doar în limba rusă, iar astfel nu putea fi considerat un poet ucrainean.
Pe urmă a apărut Leo Butnaru și avangarda ucraineană… Vă recomand călduros să citiți avangarda literaturii ucrainene, unde Butnaru scrie despre lupta avangardiștilor pentru limba ucraineană.
Acum, slavă Cerului, limba și literatura ucraineană sunt recunoscute. Scriitorii contemporani ucraineni – ca, de altfel, și cei ruși – sunt publicați peste tot. Din păcate, mai puțin la noi.

B.R.: Sunteți poet și scriitor, v-am citit niște poezii foarte frumoase pe platforma online. Care sunt principiile pe care le urmați în traducerea scrierilor dumneavoastră? Pentru că o traducere, cred, nu poate fi efectuată literă cu literă, ci este, practic, o transpunere într-o altă cultură și limbă, în cazul nostru: limba și cultura română.

M.H.T.: În ceea ce privește creațiile mele, romanele mele, eu nu le traduc în limba română, le traduce altcineva, un traducător. Eu, practic, le rescriu pe calapodul românesc, cu personaje românești. Este aceeași acțiune, dar are o notă maramureșeană, zona de unde vin eu, și unde se întâlnesc românii și ucrainenii. Deci, ceea ce scriu eu în limba română este, practic, o rescriere a personajelor și obiceiurilor…
Iar când traduc din literatura ucraineană – am tradus câteva romane foarte importante – atunci… Dar mai întâi vă spun ceea ce Aurel Covaci, marele traducător în rusă, și din ucraineană în română spunea – sub formă de glumă, cred –, că traducerile sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, iar cele fidele nu sunt frumoase.
Eu încerc să le îmbin pe cele două ca textele traduse să fie și frumoase și fidele. Bineînțeles, nu pot să traduc un proverb din limba ucraineană care nu înseamnă nimic în limba română, ci îi caut corespondentul în limba română, sau un obicei corespunzător. Spre exemplu, am tradus romanul Sângele ferigii de Ihor Hrhula, apărut în română în 2018, despre o sărbătoare ucraineană care corespunde Sărbătorii de Sânziene, la români. Am rămas uimit pentru că sunt aceleași obiceiuri, practic. Deci, asta încerc: traducerile să fie cât de cât fidele textului, dar să fie înțelese și de cititorul român.

B.R.: Să ne oprim puțin asupra liricii ucrainene: la sfârșit de octombrie, Filiala București a Uniunii Ucrainenilor din România a organizat, în regim online, cea de-a doua ediție a Festivalului de muzică și poezie religioasă ucraineană „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul Tău, Preasfântă Fecioară”. Cât de importantă este această componentă religioasă în cultura și literatura comunității ucrainenilor din România?

M.H.T.: Din păcate, în acest an a trebuit să împărțim festivalul pe bucăți pentru a putea invita mai mulți participanți. Anul trecut am avut prima ediție la Sala Dalles și am avut 100 de artiști invitați și sala plină de spectatori. Acum am făcut cum am putut, conform acestui cadru online. Am căutat să aducem cântecele vechi și străvechi, și în fiecare județ, în care trăiesc ucrainenii, am avut câte un colaborator care încerca să adune oamenii care mai știu cântecele religioase care, practic, sunt dispărute. Am încercat să le adunăm ca generația tânără, sau cei care vor urma după noi să le aibă înregistrate, le-am adunat și într-o culegere.
Acesta era scopul principal, dar am avut la festival și poeți contemporani, autori de poezii și cântece religioase, pentru că în continuare se scriu astfel de poezii sau cântece. Anul acesta am avut foarte multe cântece, mai ales în secțiunea folk unde, spre exemplu, și eu am avut un recital cu poezii scrise de mine.
Doream să avem așa, o continuitate, să nu ne uităm cântecele vechi, dar totodată să aducem și ceva nou, pentru că lirică religioasă s-a scris și se va scrie. Este nevoie, în permanență, de astfel de poezii.

B.R.: Ați studiat jurnalismul și, cu siguranță, aveți o opinie tranșantă în privința rolului jurnalismului în viața unei comunități minoritare. Care sunt caracteristicile care îl diferențiază, în mod cert, de mass-media majoritară?

M.H.T.: În presa minorităților, din păcate, se găsesc din ce în ce mai greu corespondenți, jurnaliști sau oameni care să scrie articole, trebuie căutați cu felinarul. Însă, un jurnalist minoritar trebuie să se ocupe de treburile minorității, să scrie despre evenimente, să facă interviuri cu oamenii de cultură, cu cei care lucrează pentru comunitate. Cu acestea ar trebui să se ocupe. Desigur, la modul general, nici o presă minoritară nu se ocupă de cancanuri sau de politică pentru că are atâtea de ilustrat și de scris despre minoritate, despre care – de altfel – se scrie foarte puțin.
Noi, Uniunea Ucrainenilor din România avem șase astfel de publicații și încercăm să acoperim toate domeniile: învățământul, cultura, meșterii populari etc. Și cam ăsta ar fi rolul jurnalistului unei minorități: să aducă în fața publicului cititor evenimentele, oamenii de bază, tot ce se-întâmplă cu minoritatea din care face parte.

Interviu realizat de: Bartha Réka
–––––––-

● Bartha Réka este jurnalist.
Colaborează la publicaţii culturale de limbă maghiară.
A lucrat la Camera Deputaţilor şi a fost, în două mandate,
consilier al ministrului Culturii din partea UDMR.
În prezent este consilier de comunicare al Secretarului de stat al
Departamentului pentru Relaţii Interetnice.
–––––––-

Editor on-line: Echim Vancea

1990 – Turneu în URSS, încă, peste Tisa în zona românească. De când sunt la Ansamblul MARA, este prima oară când ne însoțește într-un spectacol sau turneu marea artistă Titiana Mihali. O știam încă de când activa la Ansamblul Național Transilvania din Baia Mare. Acum, parcă i-a dispărut misteriosul zâmbet din colțul gurii, părea abătută și doinele de jale erau nelipsite în spectacole. După dramele trăite în afara scenei, un an mai târziu după acest turneu, avea să plece cu cântecul dincolo de stele.

Suntem primiți cu mare fast de către mai marii comunității românești de dincolo de Tisa. Îmbrățișări, emoții reciproce, scurte povestiri, totul în limba strămoșească. De aici și marile trăiri. Ne este stabilit programul de spectacole, vizite la diverse obiective dar și mesele festive care conțineau o mâncare specifică locului – șașlâc – carne de porc preparată după o rețetă numai de ei știută. Prin culisele sălii de spectacole ale Căminului cultural din Slatina, dominau cam multe busturi de-ale lui Lenin. Noi, descătușați nu demult, ne încingem la o batjocură cam gălăgioasă. Ne atenționează cineva în civil, în limba română – “Vă rog să vă stăpâniți, aici încă nu s-a terminat povestea!”. Ne conformăm. Insistăm și-l întrebăm mai multe decât se aștepta. Ne simțim liberi, fără să realizăm, pe moment, că nu suntem la noi. Ne răspunde, cu reținere, că face parte din Securitatea URSS și este din Chișinău. I-am mulțumit, cu admirație, pentru atitudine.

Un moment impresionant a fost vizita în satul Peri. Aici a fost ridicată cea mai veche mănăstire cu hramul Sf. Arhanghel Mihai, atestată documentar în anul 1391, deși – se presupune – este chiar mai veche, fiind ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Mănăstirea se afla pe malul de nord al Tisei, între Taras și Apșa de jos. Doi voievozi români maramureșeni, pornesc spre Constantinopol pentru a închina mănăstirea Peri Patriarhiei. Astfel, în acel an, patriarhul Antonie ridica mănăstirea Peri la Rangul de Stavropighie, făcând-o dependentă direct de scaunul patriarhal. Scopul a fost atins: de a apăra mai bine credința ortodoxă din ținuturile expuse prozelitismului – cum era și cazul Maramureșului în sec. XIV. Aici a funcționat și prima tiparniță din Maramureș, tipărindu-se pentru prima data în limba română, în 1696, “Sfânta Scriptură”. În sec. al XVII-lea, mănăstirea Peri este distrusă și averile confiscate de principele M. Apaffi. (Viena – Revista Asociației “ Unirea – Prietenii României în Austria”).

Ne deplasăm cu autocarul pe conturul URSS-ului până în zona Siretului și oprim într-un sat, Tereblecea, localitate cu circa 80% români. Aici avem programat un spectacol. Pentru mine și fratele meu Vasaluc a fost o surpriză extraordinară. Aici s-au refugiat părinții noștri cu întreaga familie după cedarea Ardealului din 1940. Nu intru în detalii. La solicitarea noastră, am fost înțeleși de către diriguitori și nu am intrat în spectacol acolo. Facem o scurtă plimbare și vedem un peisaj cunoscut din povestirile părinților. Îi salutăm creștinește pe cei întâlniți, intrăm în vorbă cu două – trei persoane pentru a afla cât de cât ceva despre viața de acolo. Îmi par cunoscute ulița, pârâul și moara, precum și biserica din centru. Seamănă întrucâtva cu Șieul meu. Am intenționat să vizităm cimitirul unde-și doarme somnul de veci Gheorghică, primul Gheorghică al familiei, rămas “zălog” acolo, la vârsta de un an și șapte luni, după ce tata a fost luat prizonier, iar restul familiei s-a întors în satul natal, acolo unde tata, după întoarcerea sa și-a completat bucuria cu nașterea mea, a celui de-al doilea Gheorghică. L-am întâlnit pe unul dintre mai marii bisericii, preotul nefiind în localitate, i-am spus povestea și ne-a înlesnit intrarea în biserică, pentru o rugăciune și o pomenire la slujba din duminica următoare. A fost un moment de pioșenie.

Ne îmbarcăm în autocar și ajungem pe firul Prutului până în capitala istorică a Bucovinei – Cernăuți. Se derulează programul stabilit de spectacole, celelalte oficii și… program de voie, de vizite. Un punct turistic important a fost casa unde a locuit unul dintre profesorii lui Mihai Eminescu, mentorul lui – Aron Pumnul. Vizităm și cimitirul. Parcurgem toate zonele, le admirăm, citim câteva epitafuri și ajungem în zona românească. Toate celelalte erau ordonate, bine îngrijite spre deosebire de dezastrul din zona românească. Multe bălării, cruci sparte, capace de mormant mișcate de se vedeau rămășițele defunctului. Ce mai, un tablou lugubru. Totul părea devastat, uitat de lume. Grupul nostru a fost însoțit de un român de acolo, profesor universitar. Ne-am exprimat nedumerirea, neîmpăcarea cu un astfel de peisaj. Măcar am obținut o promisiune de la el, cum că se va ocupa de această problemă cu studenții lui români.
La marginea aleii centrale zărim printre buruieni și mici copăcei, mormântul lui Aron Pumnul. Colegul de grup, instructorul metodist, poetul Echim Vancea, ne-a amintit de doliul Bucovinei de atunci, când Mihai Eminescu a scris elegia – “ La mormântul lui Aron Pumnul”.

Ne îmbarcăm în autocar și ne despărțim de Mica Vienă de pe Prut – frumosul Cernăuți, cu gândul la promisiunea profesorului și a revederii.

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Internet

Lectura îl face pe om complet. Scrisul îl face pe om exact. (Francis Bacon)

Mantaua lui Gogol (director Mihai Hafia Traista – scriitor, dramaturg, editor născut la Sighet) este o revistă trimestrială de literatură, artă, cultură și atitudine ce cuprinde studii literare, evenimente culturale, proză, poezie, teatru și texte pline de umor. În numărul comasat 32-34 (octombrie 2019 – iunie 2020) au apărut și o parte din creațiile unor artiști sigheteni. De la poezie, proză și până la studii literare, scriitorii sigheteni și-au deschis sufletul, s-au documentat, au creat și au lăsat cuvintele să formeze un alt fel de vorbire; o exprimare a esenței și emoției.

Printre autorii publicați se numără Echim Vancea (cunoscut poet, prozator, eseist, editor, publicist, autor a peste 30 volume de poezie dintre care amintesc eu, celălalt, Ocupantul provinciei, Abatere de la dialog, Ultima pagină etc), Ion Mariș (iniţiatorul publicaţiei on-line Salut, Sighet!, coordonator al Editurii Valea Verde, autor al volumelor Ultimul poem, Autostop printre gânduri, La masă cu președinții etc.), Antonia Luiza Dubovici (dragă poetă sigheteancă, stabilită în SUA, a publicat trei volume de poezie: Despre fluturi și praf, Despre înfrângerea definitivă a întunericului, Templul de Adamant), Hajnalka Cuth (absolventă a facultății de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Extensia Sighetu Marmației, fire artistică, pasionată de călătorie, literatură și muzică), Anastasia Herbil (elevă la CNDV Sighet, pasionată de științe exacte și scris, a debutat cu poezie în anul 2019 în publicația electronică Salut, Sighet!), Rebecca Georgiana Dunca (pasionată de poezie, licențiată în Drept în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, absolventa unui masterat în Dreptul internațional și european al afacerilor la Universitatea Sorbona din Paris), Raisa-Mirela Semeniuc (elevă la CNDV Sighet, pasionată din fragedă copilărie de muzică; a studiat pianul, chitara, muzică clasică, obținând diferite premii la concursuri naționale și internaționale), Alina Marincean (absolventă a Facultății de Istorie – Studii Iudaice, UBB Cluj Napoca, a debutat cu proză în publicația on-line Salut, Sighet!) și… Gabriela-Maria Mich (și eu sunt pasionată de tot ceea ce se definește creativ, de la științele exacte până la artă, literatură! :)).
Numărul este ilustrat cu o părticică din cele peste 1200 de lucrări ale lui Ion Bledea – sculptorul nordului, un exemplu de profesionalism, dăruire și implicare.

Pentru acest dar minunat îi mulțumesc editorului Ion Mariș – un observator de la distanță al “fărâmelor” de talent – care, cu o privire caldă și discretă, încurajează, oferă sfaturi și laudă cu dărnicie, dar fără măgulire. Felicitări tuturor celor care au scris în acest număr (triplu) al revistei! Viața să vă fie asemenea cuvintelor voastre pline de înțelepciune, emoție, curaj, creativitate, povețe!

Scrieți pentru voi pentru a ajunge la ceilalți! Scrieți și dacă vă pasă de marile probleme, dar și de cele “nesemnificative”; scrieți când zâmbiți, dar și când plângeți; scrieți din plăcere și dați frâu liber plăcerii până devine o pasiune. Faceți primul pas în aventura cuvintelor și veți vedea cum de la o joacă veți ajunge la iubire, inspirație, informare…. artă.
Și nu uitați: pentru a fi oameni compleți… CITIȚI! Urcați zilnic câte o treaptă pe scara cunoașterii. Priveliștea de sus e cu siguranță copleșitoare, dar până acolo e un drum lung și atât de frumos! Priviți cerul, bucurați-vă de soare, inspirați și porniți către o călătorie cu destinația finală: CUNOAȘTERE.
Spor în toate și bucurii în orice clipă!

Gabriela – Maria Mich
Clasa a XII -a, Colegiul Național “Dragoș – Vodă” Sighet

NR: Cititorii noștri care doresc să primească revista „Mantaua lui Gogol” (în format pdf), sunt rugați să ne scrie pe adresa redacției.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe), trebuie să achite 10 lei/ exemplar (+ 5 lei taxa poștală pentru revistele expediate pe teritoriul României) și pot face comandă pe adresa de mail mantaualuigogol@gmail.com.

Azi, 30 mai 2020, se împlinesc 40 de ani de la confirmarea valorii europene a Ansamblului MARA din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.

În baza hotărârii Kuratoriumului, se acordă PREMIUL EUROPEAN pentru ARTA POPULARĂ (instituit de către Fundatia F.V.S. – Hamburg pentru contribuții excepționale la păstrarea și propășirea artei populare) pe anul 1980:
ANSAMBLULUI „M A R A “
al Casei de Cultură din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.
Această diplomă a fost înmânată în ziua decernării festive a distincției în București, la 30 mai 1980.
Semnează: Dr. Robert Whildhaber, Președintele Kuratoriumului

Da, s-a întâmplat cam demult. Cred că este bine să ne amintim, din când în când, de acel moment de glorie al Ansamblului MARA, momentul decernării Premiului Europa pentru Folclor, un fel de Cupă a Campionilor europeni. Este un reper valoric, un premiu care le cuprinde pe toate celelalte, acordat de Fundatia F.V.S. din Hamburg, cea care a acordat și premiile “Herder” în perioada 1963 – 2006 unor personalități culturale din Europa Centrală și de Sud – Est. Este important de știut că, nu orice dansator, solist, instrumentist, coregraf, ajunge în vârful curbei gaussiene. Am ajuns acolo, fără ca asta să fi fost ținta. A fost o rezultantă a talentului, muncii, dăruirii, sacrificiului și a trăirii pe scenă a tot ce ne definește ca individ, comunitate tradițională, venită de acolo, de la rădăcina nealterată. Lupta cu falsul, cu intrușii ce sfidează tot ce are sfânt țara, cu cei care calcă simbolurile naționale în picioare, este o bătălie continuă, pentru a nu amuți, a nu ne secătui și a nu ne altera rădăcinile.
Scena Ansamblului MARA nu a amuțit, grație unor oameni credincioși rădăcinilor sacre, spre a înfrunta alterarea și, iată-l și acum, pe vrednicul mesager MARA arătându-se și spunând lumii că suntem străjerii nemuririi celor de aici, din nord de țară. Și-ți zic ție, MARA, nu te opri, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

Am fost în… centru. În centrul atenției tuturor celor din sala Teatrului „Constantin Tănase” din București, unde am beneficiat de cele mai înalte onoruri pentru arta noastră, pentru folclorul autentic de aici, din nordul statornic maramureșean. Au fost prezenți oameni de cultură, ambasadori ai multor state, atașați culturali ai ambasadelor, oameni politici, slujitori ai artei folclorice precum și mulți iubitori de folclor. Nu realizasem atunci pragul valoric înalt atins. A fost o apreciere unanimă, se pare, și mai ales, a celor ce acordau la nivel european cea mai înaltă distincție pentru folclor.

Din repertoriul bogat, atunci, pe scena teatrului, am ales cel mai reprezentativ spectacol, aplaudat îndelung de aleasa prezență. A urmat dineul la „Ambasador” unde, la fel, noi am fost în centrul atentiei. Fără exagerări, cam toată lumea dorea să vorbească cu noi, să se pozeze, să ne cunoască mai bine cine suntem, de unde venim și ce-i așa special în zona pe care o reprezentam. Nici nu realizam că, de fapt, stăteam de vorbă cu ambasadori, oameni importanți ai culturii românești și europene, iubitori ai artelor de orice fel. Nu-i puțin lucru să ajungi într-o astfel de postură. Au fost discuții interesante, prelungi, dorințe și promisiuni.

A doua zi, parcă totul a fost un vis frumos. Ne-am îmbarcat în autocarul pus la dispoziție de mai marii Culturii și ne-am îndreptat spre capitala Maramureșului, Baia-Mare. A urmat o primire modestă la “Teatrul de Nord”, cu sala pe jumătate … plină. Avem parte și aici de elogiile de rigoare ale oficialităților locale. Prezentăm un spectacol altfel decât cel din București, din bogatul nostru repertoriu.

Dar, suntem nerăbdători să ajungem acasă, la Sighet, acolo de unde a pornit MARA.
Sala “STUDIO” arhiplină, public cald, ca de obicei, așteptându-ne să dăm cu piciorul în podeaua scenei, să le arătăm trofeul european. Aplauze prelungi și zâmbete a împlinire, atât în sală dar și pe scenă. Suntem acasă și ne bucurăm împreună de preamărirea europeană a folclorului românesc, a celui maramureșean în special. Da, ne-am simțit și noi speciali că am reușit această performanță artistică.
Nicicând, Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu au încetat să-și poarte, încă din zorii lumii, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de catre trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiul și traditia, bucuria și tristețea, spre a se arăta lumii, în dăinuire. Ușoare metamorfoze, dar esența străbate și rămâne peste timp, adusă până azi, în culori vii și conținut trainic. O evoluție în ton cu vremurile, cu amprente ce uneori te fac să ridici sprâncenele și să accepți, că nu ai încotro. Există intenții de respingere, pe alocuri, reușite, care te trimit la forma, culoarea, pașii, vorba de odinioară și te fac să scapi câte un zâmbet sau, zambete amestecate de amărăciune ori bucurie.

„Copil teribil al folclorului maramureșean, Ansamblul folcloric MARA înfruntă cu măreție frumusețea sălbatică a timpului, a locurilor și a oamenilor, fiind și rămânând pentru totdeauna în zbor, dincoace și dincolo de uitare!… timpu-i nepăsător cu lacrima lui, iar noi uităm cu ce lacrimă-i plătim lacrima, fapt pentru care, în numele tuturor celor care au ctitorit și înălțat instituția numită Ansamblul folcloric MARA, voi fura o singură frunză de dor din tâmpla sa frumos încolțită, nu de alta dar veacuri și decenii au fost, vor mai fi și vor veni !” (Echim Vancea – poet, prozator, publicist)

Ansamblul MARA a fost și este trăire, suflet și neuitare! Mare-i MARA noastră!

Gheorghe MIHĂIESCU