„[…] Culoarul şarpelui este, aşadar, un volum post-traumatic ca timp strict de redactare, dar consubstanţial „trecerii” ca mecanism genezic. De-a lungul întregii sale traiectorii lirice de până acum (şi el a scris enorm, pe o coardă în general monocromă, mai degrabă deschisă, crispat, înspre moarte decât întoarsă, eliberator, înspre viaţă), „ereziarhul moroşan” (G. Vulturescu) s-a arătat uimit de puterea matricială a cuvintelor thanatofile, cenuşii, care se rearanjează pe ele însele după regulile tainice ale vieţii, ştiute doar de „întunericul” din jurul nostru, care le inspiră. S-ar putea chiar spune că Echim Vancea şi-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut din vreme, a marilor secrete ale existenţei. Au fost ani şi decenii, când aceste cuvinte au izbutit să menţină echilibrul fragil dintre lumină şi întuneric, făcând ca viaţa să fie cât de cât suportabilă, chiar dacă nu era ferită integral de spectrul ameninţător al „umbrelor cenuşii”, pentru decriptarea cărora poetul pare să fi dispus de o adevărată vocaţie. De aproape un deceniu, însă, poezia autorului nostru e integral ocupată de cuvinte negre, prevestitoare ale „marii treceri”, ale extincţiei. Nu-i de mirare, aşadar, că volumul pe care cititorul îl are acum în mână debutează tot cu o criză a cuvintelor corodate de acţiunea perfidă a Timpului: „cuvintele ţin umbra departe/ de aglomeraţia din cimitire/ un morman de ruine îngheţate/ se înalţă în apropierea liniştii.” Li se adaugă, în mod firesc, geografia sepulclară a tuturor volumelor anterioare: existenţa la marginea oraşului, un „dincolo” nu întotdeauna precizat, dar spre care autorul priveşte halucinat, înspre deja invocatul „cimitir echim”, sau înspre la fel de des invocata „apă de graniţă”.[…]

[…] Dacă am recurge la formule reductive de circumscriere preliminară, am spune că Echim Vancea este un „poet al umbrei”, cu toate implicaţiile pe care această apartenenţă le presupune. Cea imediată vizează modul în care el „descifrează” tot ceea ce i se întâmplă: nu din perspectiva începuturilor, a naşterilor, a manifestărilor autorale, ci din aceea a extincţiei. Echim Vancea e, probabil, unul dintre cei mai crepusculari optzecişti de care dispunem, din stirpea aleasă, de cavaler noptatic a lui Aurel Pantea, analogia în proza corespondentă vârstei fiind Viorica Răduţă, adică oameni capabili să transforme eschatologicul şi anticalofilul, prin modelaj lăuntric, în sursă de juisanţă şi de voluptate. […]

[…] Dacă m-ar întreba cineva, pe nepusă-masă, cum aş caracteriza „dintr-un foc” dinamica exponenţială a scrisului lui Echim Vancea, aş răspunde că ea e o poetică a marginii pustii, a limesului.[…]

[…] Cititorul ţine în mână un volum lipsit de mistificări sau de iluzii, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, că poetul ne propune, prin Culoarul şarpelui, o invitaţie la asprime bărbătească, introspecţie lucidă şi consecvenţă. Să fim cu totul sinceri, nu ne-am fi aşteptat la altceva din partea unui autentic şi înţelept bard al Nordului îndepărtat decât la o probă a vocaţiei…”

■ Ştefan BORBÉLY
(în Prefața volumului)

„Traducerile literare sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, cele fidele nu sunt frumoase”, spune scriitorul Mihai Hafia Traista, citându-l pe traducătorul poliglot, bihoreanul Aurel Covaci, subliniind că el însuși încearcă să îmbine cele două caracteristici în traducerile sale din limba ucraineană în română, în așa fel încât acestea să rezulte în texte fidele și frumoase.
Despre forma ideală a traducerilor, despre momentele de cumpănă ale limbii ucrainene, dar și despre trecutul și prezentul liricii religioase ucrainene am stat de vorbă cu ocazia Zilei Limbii Ucrainene, sărbătorită pe 9 noiembrie 2020, prilej cu care a fost realizat şi acest interviu.

Bartha Réka (B.R.): Despre limba ucraineană, un necunoscător al acestei culturi centrate în jurul limbii, foarte des aude în contexte cu limba și cultura rusă. Evident, nu vă întreb aici de istoria comună a celor două popoare, interesul meu vizează valențele strict lingvistice și culturale ale acestei situaţii foarte la îndemână. Cum ați descrie limba dumneavoastră maternă, în acest context?

Mihai Hafia Traista (M.H.T.): Odată cu formarea conștiinței naționale, elita, intelighenția ucraineană constată că cea mai importantă este limba vorbită de popor ca ea să devină mijloc de exprimare a majorității ucrainenilor. Astfel, s-a înlesnit comunicarea între diferite grupuri sociale, s-a întărit coeziunea națională, dar au existat și multe piedici în realizarea acestui scop. Limba vorbită de țăranii ucraineni era o limbă grosolană, nedezvoltată, iar datorită înrudirii ei cu limba rusă, mulți considerau limba ucraineană un dialect al limbii ruse.
Momentul de răscruce în dezvoltarea limbii ucrainene a venit odată cu apariția poemului Eneida, scris de Ivan Kotliarevski prin anii 1790. Deja în anul 1818, un lingvist ucrainean, Oleksi Pavlovskii, publica la o editură privată, deși înainte trimisese spre publicare Academiei Ruse, Gramatica dialectului malorus care, pentru mult timp, era publicația auxiliară în acest domeniu și a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea limbii și literaturii ucrainene, dar și în dezvoltarea studiilor ucrainene.
Deja, în anul 1823, putem vorbi de o limbă ucraineană. Ivan Voitehovici elaborează primul dicționar ucrainean-rus care conținea 1200 de cuvinte și care a jucat un rol foarte important în dezvoltarea vocabularului ucrainean. Acum, în ultimii ani, putem deja vorbi de un concurs de frumusețe a limbilor, la care limba ucraineană a luat locul doi, după limba italiană, iar limba rusă s-a situat undeva dincolo de locul zece.

B.R.: De-a lungul istoriei, în diferite contexte politice și istorice, această limbă a fost limitată sau chiar interzisă. Care sunt particularitățile evoluției unei limbi aflate într-una dintre aceste situații?

M.H.T.: Maxim Gorki scria într-o scrisoare către scriitorii ruși că niște oameni proști și cu intenții rele vor să demonstreze că dialectul ucrainean este o limbă adevărată. Și, după părerea lui, prin acest act aduceau prejudicii limbii și culturii ruse, precum și rușilor care trăiau în Ucraina. Tot el, cu puțin timp în urmă, spunea că „vai, limba ucraineană, ce limbă frumoasă, ce limbă plăcută, îi place și lui foarte mult, să se publice cât mai mult în această limbă”, cu toate că atunci când apare romanul lui, Mama, nu a dorit ca acesta să fie tradus în limba despre care vorbise atât de frumos.
Pe urmă, a venit vestitul Vissarion Belinski… Până atunci limba ucraineană a evoluat, a apărut Kobzar și Taras Șevcenko, poet și apostol al neamului ucrainean despre care Belinski scria că este un șovin de un patriotism haholesc (hahol = nume dat ucrainenilor de către ruși, n.m., Echim Vancea), și mai spunea și că acest radical hahol scria calomnii la adresa țarului și a țarinei, totodată amintea și că haholii aceștia sunt niște proști, niște berbeci care se fac liberali în numele găluștelor sau colțunașilor cu slănină… Pentru că, se știe, ucrainenii sunt mari mâncători de slănină.
Deci, în opinia lui Belinski, nu putea fi vorba de-o limbă sau literatură ucraineană, deoarece considera că ucrainenii nu sunt o națiune, ci doar un simplu trib care nu poate avea decât cântece populare și folclor, nicidecum niște poeți mari care pot apare doar la națiunile mari. Cu toate că, apăruse deja și Gogol care – după părerea lui Belinski – scria mult despre Ucraina, dar nu scria în limba ucraineană, doar în limba rusă, iar astfel nu putea fi considerat un poet ucrainean.
Pe urmă a apărut Leo Butnaru și avangarda ucraineană… Vă recomand călduros să citiți avangarda literaturii ucrainene, unde Butnaru scrie despre lupta avangardiștilor pentru limba ucraineană.
Acum, slavă Cerului, limba și literatura ucraineană sunt recunoscute. Scriitorii contemporani ucraineni – ca, de altfel, și cei ruși – sunt publicați peste tot. Din păcate, mai puțin la noi.

B.R.: Sunteți poet și scriitor, v-am citit niște poezii foarte frumoase pe platforma online. Care sunt principiile pe care le urmați în traducerea scrierilor dumneavoastră? Pentru că o traducere, cred, nu poate fi efectuată literă cu literă, ci este, practic, o transpunere într-o altă cultură și limbă, în cazul nostru: limba și cultura română.

M.H.T.: În ceea ce privește creațiile mele, romanele mele, eu nu le traduc în limba română, le traduce altcineva, un traducător. Eu, practic, le rescriu pe calapodul românesc, cu personaje românești. Este aceeași acțiune, dar are o notă maramureșeană, zona de unde vin eu, și unde se întâlnesc românii și ucrainenii. Deci, ceea ce scriu eu în limba română este, practic, o rescriere a personajelor și obiceiurilor…
Iar când traduc din literatura ucraineană – am tradus câteva romane foarte importante – atunci… Dar mai întâi vă spun ceea ce Aurel Covaci, marele traducător în rusă, și din ucraineană în română spunea – sub formă de glumă, cred –, că traducerile sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, iar cele fidele nu sunt frumoase.
Eu încerc să le îmbin pe cele două ca textele traduse să fie și frumoase și fidele. Bineînțeles, nu pot să traduc un proverb din limba ucraineană care nu înseamnă nimic în limba română, ci îi caut corespondentul în limba română, sau un obicei corespunzător. Spre exemplu, am tradus romanul Sângele ferigii de Ihor Hrhula, apărut în română în 2018, despre o sărbătoare ucraineană care corespunde Sărbătorii de Sânziene, la români. Am rămas uimit pentru că sunt aceleași obiceiuri, practic. Deci, asta încerc: traducerile să fie cât de cât fidele textului, dar să fie înțelese și de cititorul român.

B.R.: Să ne oprim puțin asupra liricii ucrainene: la sfârșit de octombrie, Filiala București a Uniunii Ucrainenilor din România a organizat, în regim online, cea de-a doua ediție a Festivalului de muzică și poezie religioasă ucraineană „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul Tău, Preasfântă Fecioară”. Cât de importantă este această componentă religioasă în cultura și literatura comunității ucrainenilor din România?

M.H.T.: Din păcate, în acest an a trebuit să împărțim festivalul pe bucăți pentru a putea invita mai mulți participanți. Anul trecut am avut prima ediție la Sala Dalles și am avut 100 de artiști invitați și sala plină de spectatori. Acum am făcut cum am putut, conform acestui cadru online. Am căutat să aducem cântecele vechi și străvechi, și în fiecare județ, în care trăiesc ucrainenii, am avut câte un colaborator care încerca să adune oamenii care mai știu cântecele religioase care, practic, sunt dispărute. Am încercat să le adunăm ca generația tânără, sau cei care vor urma după noi să le aibă înregistrate, le-am adunat și într-o culegere.
Acesta era scopul principal, dar am avut la festival și poeți contemporani, autori de poezii și cântece religioase, pentru că în continuare se scriu astfel de poezii sau cântece. Anul acesta am avut foarte multe cântece, mai ales în secțiunea folk unde, spre exemplu, și eu am avut un recital cu poezii scrise de mine.
Doream să avem așa, o continuitate, să nu ne uităm cântecele vechi, dar totodată să aducem și ceva nou, pentru că lirică religioasă s-a scris și se va scrie. Este nevoie, în permanență, de astfel de poezii.

B.R.: Ați studiat jurnalismul și, cu siguranță, aveți o opinie tranșantă în privința rolului jurnalismului în viața unei comunități minoritare. Care sunt caracteristicile care îl diferențiază, în mod cert, de mass-media majoritară?

M.H.T.: În presa minorităților, din păcate, se găsesc din ce în ce mai greu corespondenți, jurnaliști sau oameni care să scrie articole, trebuie căutați cu felinarul. Însă, un jurnalist minoritar trebuie să se ocupe de treburile minorității, să scrie despre evenimente, să facă interviuri cu oamenii de cultură, cu cei care lucrează pentru comunitate. Cu acestea ar trebui să se ocupe. Desigur, la modul general, nici o presă minoritară nu se ocupă de cancanuri sau de politică pentru că are atâtea de ilustrat și de scris despre minoritate, despre care – de altfel – se scrie foarte puțin.
Noi, Uniunea Ucrainenilor din România avem șase astfel de publicații și încercăm să acoperim toate domeniile: învățământul, cultura, meșterii populari etc. Și cam ăsta ar fi rolul jurnalistului unei minorități: să aducă în fața publicului cititor evenimentele, oamenii de bază, tot ce se-întâmplă cu minoritatea din care face parte.

Interviu realizat de: Bartha Réka
–––––––-

● Bartha Réka este jurnalist.
Colaborează la publicaţii culturale de limbă maghiară.
A lucrat la Camera Deputaţilor şi a fost, în două mandate,
consilier al ministrului Culturii din partea UDMR.
În prezent este consilier de comunicare al Secretarului de stat al
Departamentului pentru Relaţii Interetnice.
–––––––-

Editor on-line: Echim Vancea

1990 – Turneu în URSS, încă, peste Tisa în zona românească. De când sunt la Ansamblul MARA, este prima oară când ne însoțește într-un spectacol sau turneu marea artistă Titiana Mihali. O știam încă de când activa la Ansamblul Național Transilvania din Baia Mare. Acum, parcă i-a dispărut misteriosul zâmbet din colțul gurii, părea abătută și doinele de jale erau nelipsite în spectacole. După dramele trăite în afara scenei, un an mai târziu după acest turneu, avea să plece cu cântecul dincolo de stele.

Suntem primiți cu mare fast de către mai marii comunității românești de dincolo de Tisa. Îmbrățișări, emoții reciproce, scurte povestiri, totul în limba strămoșească. De aici și marile trăiri. Ne este stabilit programul de spectacole, vizite la diverse obiective dar și mesele festive care conțineau o mâncare specifică locului – șașlâc – carne de porc preparată după o rețetă numai de ei știută. Prin culisele sălii de spectacole ale Căminului cultural din Slatina, dominau cam multe busturi de-ale lui Lenin. Noi, descătușați nu demult, ne încingem la o batjocură cam gălăgioasă. Ne atenționează cineva în civil, în limba română – “Vă rog să vă stăpâniți, aici încă nu s-a terminat povestea!”. Ne conformăm. Insistăm și-l întrebăm mai multe decât se aștepta. Ne simțim liberi, fără să realizăm, pe moment, că nu suntem la noi. Ne răspunde, cu reținere, că face parte din Securitatea URSS și este din Chișinău. I-am mulțumit, cu admirație, pentru atitudine.

Un moment impresionant a fost vizita în satul Peri. Aici a fost ridicată cea mai veche mănăstire cu hramul Sf. Arhanghel Mihai, atestată documentar în anul 1391, deși – se presupune – este chiar mai veche, fiind ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Mănăstirea se afla pe malul de nord al Tisei, între Taras și Apșa de jos. Doi voievozi români maramureșeni, pornesc spre Constantinopol pentru a închina mănăstirea Peri Patriarhiei. Astfel, în acel an, patriarhul Antonie ridica mănăstirea Peri la Rangul de Stavropighie, făcând-o dependentă direct de scaunul patriarhal. Scopul a fost atins: de a apăra mai bine credința ortodoxă din ținuturile expuse prozelitismului – cum era și cazul Maramureșului în sec. XIV. Aici a funcționat și prima tiparniță din Maramureș, tipărindu-se pentru prima data în limba română, în 1696, “Sfânta Scriptură”. În sec. al XVII-lea, mănăstirea Peri este distrusă și averile confiscate de principele M. Apaffi. (Viena – Revista Asociației “ Unirea – Prietenii României în Austria”).

Ne deplasăm cu autocarul pe conturul URSS-ului până în zona Siretului și oprim într-un sat, Tereblecea, localitate cu circa 80% români. Aici avem programat un spectacol. Pentru mine și fratele meu Vasaluc a fost o surpriză extraordinară. Aici s-au refugiat părinții noștri cu întreaga familie după cedarea Ardealului din 1940. Nu intru în detalii. La solicitarea noastră, am fost înțeleși de către diriguitori și nu am intrat în spectacol acolo. Facem o scurtă plimbare și vedem un peisaj cunoscut din povestirile părinților. Îi salutăm creștinește pe cei întâlniți, intrăm în vorbă cu două – trei persoane pentru a afla cât de cât ceva despre viața de acolo. Îmi par cunoscute ulița, pârâul și moara, precum și biserica din centru. Seamănă întrucâtva cu Șieul meu. Am intenționat să vizităm cimitirul unde-și doarme somnul de veci Gheorghică, primul Gheorghică al familiei, rămas “zălog” acolo, la vârsta de un an și șapte luni, după ce tata a fost luat prizonier, iar restul familiei s-a întors în satul natal, acolo unde tata, după întoarcerea sa și-a completat bucuria cu nașterea mea, a celui de-al doilea Gheorghică. L-am întâlnit pe unul dintre mai marii bisericii, preotul nefiind în localitate, i-am spus povestea și ne-a înlesnit intrarea în biserică, pentru o rugăciune și o pomenire la slujba din duminica următoare. A fost un moment de pioșenie.

Ne îmbarcăm în autocar și ajungem pe firul Prutului până în capitala istorică a Bucovinei – Cernăuți. Se derulează programul stabilit de spectacole, celelalte oficii și… program de voie, de vizite. Un punct turistic important a fost casa unde a locuit unul dintre profesorii lui Mihai Eminescu, mentorul lui – Aron Pumnul. Vizităm și cimitirul. Parcurgem toate zonele, le admirăm, citim câteva epitafuri și ajungem în zona românească. Toate celelalte erau ordonate, bine îngrijite spre deosebire de dezastrul din zona românească. Multe bălării, cruci sparte, capace de mormant mișcate de se vedeau rămășițele defunctului. Ce mai, un tablou lugubru. Totul părea devastat, uitat de lume. Grupul nostru a fost însoțit de un român de acolo, profesor universitar. Ne-am exprimat nedumerirea, neîmpăcarea cu un astfel de peisaj. Măcar am obținut o promisiune de la el, cum că se va ocupa de această problemă cu studenții lui români.
La marginea aleii centrale zărim printre buruieni și mici copăcei, mormântul lui Aron Pumnul. Colegul de grup, instructorul metodist, poetul Echim Vancea, ne-a amintit de doliul Bucovinei de atunci, când Mihai Eminescu a scris elegia – “ La mormântul lui Aron Pumnul”.

Ne îmbarcăm în autocar și ne despărțim de Mica Vienă de pe Prut – frumosul Cernăuți, cu gândul la promisiunea profesorului și a revederii.

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Internet

Lectura îl face pe om complet. Scrisul îl face pe om exact. (Francis Bacon)

Mantaua lui Gogol (director Mihai Hafia Traista – scriitor, dramaturg, editor născut la Sighet) este o revistă trimestrială de literatură, artă, cultură și atitudine ce cuprinde studii literare, evenimente culturale, proză, poezie, teatru și texte pline de umor. În numărul comasat 32-34 (octombrie 2019 – iunie 2020) au apărut și o parte din creațiile unor artiști sigheteni. De la poezie, proză și până la studii literare, scriitorii sigheteni și-au deschis sufletul, s-au documentat, au creat și au lăsat cuvintele să formeze un alt fel de vorbire; o exprimare a esenței și emoției.

Printre autorii publicați se numără Echim Vancea (cunoscut poet, prozator, eseist, editor, publicist, autor a peste 30 volume de poezie dintre care amintesc eu, celălalt, Ocupantul provinciei, Abatere de la dialog, Ultima pagină etc), Ion Mariș (iniţiatorul publicaţiei on-line Salut, Sighet!, coordonator al Editurii Valea Verde, autor al volumelor Ultimul poem, Autostop printre gânduri, La masă cu președinții etc.), Antonia Luiza Dubovici (dragă poetă sigheteancă, stabilită în SUA, a publicat trei volume de poezie: Despre fluturi și praf, Despre înfrângerea definitivă a întunericului, Templul de Adamant), Hajnalka Cuth (absolventă a facultății de Geografie, Universitatea Babeș-Bolyai, Extensia Sighetu Marmației, fire artistică, pasionată de călătorie, literatură și muzică), Anastasia Herbil (elevă la CNDV Sighet, pasionată de științe exacte și scris, a debutat cu poezie în anul 2019 în publicația electronică Salut, Sighet!), Rebecca Georgiana Dunca (pasionată de poezie, licențiată în Drept în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, absolventa unui masterat în Dreptul internațional și european al afacerilor la Universitatea Sorbona din Paris), Raisa-Mirela Semeniuc (elevă la CNDV Sighet, pasionată din fragedă copilărie de muzică; a studiat pianul, chitara, muzică clasică, obținând diferite premii la concursuri naționale și internaționale), Alina Marincean (absolventă a Facultății de Istorie – Studii Iudaice, UBB Cluj Napoca, a debutat cu proză în publicația on-line Salut, Sighet!) și… Gabriela-Maria Mich (și eu sunt pasionată de tot ceea ce se definește creativ, de la științele exacte până la artă, literatură! :)).
Numărul este ilustrat cu o părticică din cele peste 1200 de lucrări ale lui Ion Bledea – sculptorul nordului, un exemplu de profesionalism, dăruire și implicare.

Pentru acest dar minunat îi mulțumesc editorului Ion Mariș – un observator de la distanță al “fărâmelor” de talent – care, cu o privire caldă și discretă, încurajează, oferă sfaturi și laudă cu dărnicie, dar fără măgulire. Felicitări tuturor celor care au scris în acest număr (triplu) al revistei! Viața să vă fie asemenea cuvintelor voastre pline de înțelepciune, emoție, curaj, creativitate, povețe!

Scrieți pentru voi pentru a ajunge la ceilalți! Scrieți și dacă vă pasă de marile probleme, dar și de cele “nesemnificative”; scrieți când zâmbiți, dar și când plângeți; scrieți din plăcere și dați frâu liber plăcerii până devine o pasiune. Faceți primul pas în aventura cuvintelor și veți vedea cum de la o joacă veți ajunge la iubire, inspirație, informare…. artă.
Și nu uitați: pentru a fi oameni compleți… CITIȚI! Urcați zilnic câte o treaptă pe scara cunoașterii. Priveliștea de sus e cu siguranță copleșitoare, dar până acolo e un drum lung și atât de frumos! Priviți cerul, bucurați-vă de soare, inspirați și porniți către o călătorie cu destinația finală: CUNOAȘTERE.
Spor în toate și bucurii în orice clipă!

Gabriela – Maria Mich
Clasa a XII -a, Colegiul Național “Dragoș – Vodă” Sighet

NR: Cititorii noștri care doresc să primească revista „Mantaua lui Gogol” (în format pdf), sunt rugați să ne scrie pe adresa redacției.
Cei care doresc să primească exemplare tipărite (un exemplar sau mai multe), trebuie să achite 10 lei/ exemplar (+ 5 lei taxa poștală pentru revistele expediate pe teritoriul României) și pot face comandă pe adresa de mail [email protected].

Azi, 30 mai 2020, se împlinesc 40 de ani de la confirmarea valorii europene a Ansamblului MARA din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.

În baza hotărârii Kuratoriumului, se acordă PREMIUL EUROPEAN pentru ARTA POPULARĂ (instituit de către Fundatia F.V.S. – Hamburg pentru contribuții excepționale la păstrarea și propășirea artei populare) pe anul 1980:
ANSAMBLULUI „M A R A “
al Casei de Cultură din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.
Această diplomă a fost înmânată în ziua decernării festive a distincției în București, la 30 mai 1980.
Semnează: Dr. Robert Whildhaber, Președintele Kuratoriumului

Da, s-a întâmplat cam demult. Cred că este bine să ne amintim, din când în când, de acel moment de glorie al Ansamblului MARA, momentul decernării Premiului Europa pentru Folclor, un fel de Cupă a Campionilor europeni. Este un reper valoric, un premiu care le cuprinde pe toate celelalte, acordat de Fundatia F.V.S. din Hamburg, cea care a acordat și premiile “Herder” în perioada 1963 – 2006 unor personalități culturale din Europa Centrală și de Sud – Est. Este important de știut că, nu orice dansator, solist, instrumentist, coregraf, ajunge în vârful curbei gaussiene. Am ajuns acolo, fără ca asta să fi fost ținta. A fost o rezultantă a talentului, muncii, dăruirii, sacrificiului și a trăirii pe scenă a tot ce ne definește ca individ, comunitate tradițională, venită de acolo, de la rădăcina nealterată. Lupta cu falsul, cu intrușii ce sfidează tot ce are sfânt țara, cu cei care calcă simbolurile naționale în picioare, este o bătălie continuă, pentru a nu amuți, a nu ne secătui și a nu ne altera rădăcinile.
Scena Ansamblului MARA nu a amuțit, grație unor oameni credincioși rădăcinilor sacre, spre a înfrunta alterarea și, iată-l și acum, pe vrednicul mesager MARA arătându-se și spunând lumii că suntem străjerii nemuririi celor de aici, din nord de țară. Și-ți zic ție, MARA, nu te opri, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

Am fost în… centru. În centrul atenției tuturor celor din sala Teatrului „Constantin Tănase” din București, unde am beneficiat de cele mai înalte onoruri pentru arta noastră, pentru folclorul autentic de aici, din nordul statornic maramureșean. Au fost prezenți oameni de cultură, ambasadori ai multor state, atașați culturali ai ambasadelor, oameni politici, slujitori ai artei folclorice precum și mulți iubitori de folclor. Nu realizasem atunci pragul valoric înalt atins. A fost o apreciere unanimă, se pare, și mai ales, a celor ce acordau la nivel european cea mai înaltă distincție pentru folclor.

Din repertoriul bogat, atunci, pe scena teatrului, am ales cel mai reprezentativ spectacol, aplaudat îndelung de aleasa prezență. A urmat dineul la „Ambasador” unde, la fel, noi am fost în centrul atentiei. Fără exagerări, cam toată lumea dorea să vorbească cu noi, să se pozeze, să ne cunoască mai bine cine suntem, de unde venim și ce-i așa special în zona pe care o reprezentam. Nici nu realizam că, de fapt, stăteam de vorbă cu ambasadori, oameni importanți ai culturii românești și europene, iubitori ai artelor de orice fel. Nu-i puțin lucru să ajungi într-o astfel de postură. Au fost discuții interesante, prelungi, dorințe și promisiuni.

A doua zi, parcă totul a fost un vis frumos. Ne-am îmbarcat în autocarul pus la dispoziție de mai marii Culturii și ne-am îndreptat spre capitala Maramureșului, Baia-Mare. A urmat o primire modestă la “Teatrul de Nord”, cu sala pe jumătate … plină. Avem parte și aici de elogiile de rigoare ale oficialităților locale. Prezentăm un spectacol altfel decât cel din București, din bogatul nostru repertoriu.

Dar, suntem nerăbdători să ajungem acasă, la Sighet, acolo de unde a pornit MARA.
Sala “STUDIO” arhiplină, public cald, ca de obicei, așteptându-ne să dăm cu piciorul în podeaua scenei, să le arătăm trofeul european. Aplauze prelungi și zâmbete a împlinire, atât în sală dar și pe scenă. Suntem acasă și ne bucurăm împreună de preamărirea europeană a folclorului românesc, a celui maramureșean în special. Da, ne-am simțit și noi speciali că am reușit această performanță artistică.
Nicicând, Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu au încetat să-și poarte, încă din zorii lumii, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de catre trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiul și traditia, bucuria și tristețea, spre a se arăta lumii, în dăinuire. Ușoare metamorfoze, dar esența străbate și rămâne peste timp, adusă până azi, în culori vii și conținut trainic. O evoluție în ton cu vremurile, cu amprente ce uneori te fac să ridici sprâncenele și să accepți, că nu ai încotro. Există intenții de respingere, pe alocuri, reușite, care te trimit la forma, culoarea, pașii, vorba de odinioară și te fac să scapi câte un zâmbet sau, zambete amestecate de amărăciune ori bucurie.

„Copil teribil al folclorului maramureșean, Ansamblul folcloric MARA înfruntă cu măreție frumusețea sălbatică a timpului, a locurilor și a oamenilor, fiind și rămânând pentru totdeauna în zbor, dincoace și dincolo de uitare!… timpu-i nepăsător cu lacrima lui, iar noi uităm cu ce lacrimă-i plătim lacrima, fapt pentru care, în numele tuturor celor care au ctitorit și înălțat instituția numită Ansamblul folcloric MARA, voi fura o singură frunză de dor din tâmpla sa frumos încolțită, nu de alta dar veacuri și decenii au fost, vor mai fi și vor veni !” (Echim Vancea – poet, prozator, publicist)

Ansamblul MARA a fost și este trăire, suflet și neuitare! Mare-i MARA noastră!

Gheorghe MIHĂIESCU

Ieşind din ideea eminesciană despre firea umbrei („…tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi ea-ţi dă firea ei cea vecinică… când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor…”, scrie Eminescu, iar poetul de azi plasează textul în chip de motto la unul din volumele sale), cele mai recente cărţi de poezie ale lui Echim Vancea, Umbra vine de mult mai departe şi Ultima pagină, tipărite, într-un interval relativ scurt de timp, la Editura Junimea, în 2017 şi 2019, circumscriu o lume a umbrei, situată în spaţiul-timp de mijloc, acolo unde nu sunt suficientă lumină, dar nici destul fum şi nici negură care să acopere definitiv viul, să-l îngroape sub o lespede din „cimitirul echim”, în „valea pomilor”; e o lume în surpare, intrată în stăpânirea umbrei şi ierbii care „Înţeleneşte” cărările, unde lumina moare, iar fiinţa se roteşte în nesfârşite ronduri de noapte: „umbrele-s târâte prin pieţele publice ca trimişi/ ai zilei şi-ai nopţii veniţi să cântărească cerul/ se întreţin cu zidurile despre superficialitate/ despre lumină despre oraş despre multe alte lucruri/ o umbră încărcată morminte-s/ de multă vreme-n cimitir ne ajuns/ săptămâna aceasta s-a înserat mai devreme/ cenuşa mă-ndeamnă să nu plâng/ şi nu plâng/ plouă/ şi cu ce a mai rămas din clopotele trase/ de o mână nevăzută/ mă voi uita cu uitare la lună la nea la cer/ cu nedorul exterminator/ voi suge la stelele mele la ugerul lor/ juma’ trup gând juma’ avântându-le/ făr’ de trup şi de gând te vei scoate flămândule/ tu vânăt vânătorule de vânt/ cu gura-ţi mormântată-n proprii-ţi ochi/ și cu ochii-n cuvânt pentru mai târziu fireşte/ de-acum dacă mor cu obrazul de pază stând/ pentru noapte şi pentru zi sub apăsarea/ ochiului care aici nu-i ca să vadă/ cineva suflă în beznă / și face din mine un trup de neajuns/ numai ea lumina moare așa în rondul de noapte” (rond).

În domeniul umbrei, fixat în câteva acroşante tuşe expresioniste, cu un oraş în care nu mai e nimeni pentru că a intrat în stăpânirea morţilor şi unde aleile au „maxilarele pietrificate”, iar în gara de acolo, nu se întâmplă niciodată nimic şi ploaia se prelinge „de pe o cruce pe alta” peste „dragostea infirmă” a unui „plop fără soţ”, se instalează ecranul cenuşii, al fumului şi negurii; aici sunt poetul care aude ceea ce alţii doar văd, cum se spune în păgână şi umbra, fiinţa „cu degete reci”, venită din aproape-departele pe unde va fi rătăcind fantasma unei păsări albe, călătoare, care îşi face cuib printre „viermii fără ruşine” în „cimitirul echim”, în huma din „valea pomilor”. Negura umbrei pătrunde peste tot, ia în posesie realul şi fiinţa interioară, închide ochiul şi adoarme „firea zilei”; nervoasă, vie, „prea scoasă din fire”, cum scrie Echim Vancea în revenire sau, dimpotrivă, bătrână şi neputincioasă, umbra crucii „căzute peste noi” se întinde în tinda bisericii, ascunzând ceea ce, apoi, ar putea fi epifania „fecioarei” din cerul „copleşit de mândrie”, anunţând dispariţia celui pe care l-a însoţit aici pentru a-l părăsi în lumea de dincolo: umbra e Styx-ul poeziei lui Echim Vancea, care vorbeşte, înainte de toate, despre trecere, despre marea trecere, cum îi spune Blaga, fixând, însă, iată, conexiuni cu orizontul mito-poetic românesc unde, despre cineva care a murit, se zice că a dispărut („cu paşi mici/ pe drumul ce duce la apă/ dispari/ se face întuneric/ întruna/ păşind pe nisip/ mormintele/ lasă/ să se vadă/ lutul/ din tine”), a plecat, s-a pierdut: nimic nu e definitiv, oricând cel plecat se poate întoarce: „îndeajuns fiind cel ce priveşte/ zi de zi/ te întorci/ cu noduri în gât/ în capătul acesta de lume/ dimineaţa cobori şovăitor/ în stradă/ minunându-te/ de câte umbre/ trec pe lângă tine/ după aceea”: în acest fel, locuind lângă o clepsidră şi dobândind, pentru aceasta, dreptul de a trece trupul „dintr-o parte într-alta”, poetul scrie „ultima pagină” cu teama că, revenind de acolo, în „zbaterea tunetului”, i se va da viața altcuiva şi recuperează amintiri din vremea când se va pierdut: „paşii se ţin greu de lumină/ pe străzi ies umbre şi frunze/ se încruntă sfioase la mine cuvintele/ bruma e de când am murit/ mai putredă toamna/ un păianjen rătăceşte pe urme de sănii/ de la un timp morţii lipsesc din morminte/ de la un timp morţii lipsesc dintre noi/ pădurea nu mai suportă lumina/ şi întunericul surd cade victimă/ lacrimii fugărită de ziuă” (strada cu un singur nume).

În „aventura” din domeniul umbrei, Echim Vancea integrează texte (cuvinte, sintagme, propoziţii, versuri) aparţinând unor oameni şi poeţi maramureşeni, de la „necunoscuţii” Mihai Olos, Simion Șuştic, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Marin Slujeru, până la cei originari ori „adoptaţi” (Ioan Es .Pop, Gheorghe Pârja, Vasile Gogea, Ion Mureşan, Ana Blandiana, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon); fragmentele grefate pe corpul poemelor (operaţia e reuşită, trupul poeziei lui Echim Vancea primeşte, nu dă semne de intoleranţă) funcţionează, adesea, ca nişte relansatori ai temei dominante. Astfel, cel plecat se întoarce într-o îndoielnică supravieţuire, cum îi spune Constanţa Buzea sau, ca la J. L. Borges, într-o „elegantă speranţă”, poeţii, integraţi printr-un abil şi pasionant joc al intertextualităţii, creditând, odată cu Eminescu, lumea poeziei lui Echim Vancea. Într-o altă ordine, pare că toată lirica sa vorbeşte despre teluric, despre „lutul din tine” pe care îl arată mormintele din „cimitirul echim”; negura umbrei nu e, însă, compactă pentru că, iată, lasă să se deschidă o fantă pe unde pleacă şi se întorc, asemeni fiinţei înseşi, fantasma păsării albe de aproape-departe sau pasărea „cu ochii cuminţi”, aceea „de ceară” ori „dezamăgită” şi încă, pasărea „deghizată în zbor” din creştetul dealului, mereu altfel ziua şi noaptea, într-o metamorfoză care o configurează, de la simbolul ascensional al dimineţii la figura năruită ce se arată seara: „I. într-o zi spre dimineaţă/ păsării din creştetul dealului/ i s-a dat carne şi pâine/ i s-a dat o zi/ în care să îşi deschidă ochii/ dar nu a vrut să vadă/ se credea un păianjen hoinărind/ pe dealul sângerând/ şi toată ziua striga/ «nevermore»/ la vremea apu¬sului/ se credea om/ pregătit de cu ziuă să moară/ şi nu o dată drumeţ/ citind afişele irecuperabile/ de pe stâlpii de electricitate/ drumeţ de la un miez de noapte la altul/ în căutarea zilei sorocite/ păsării din creştetul dealului/ II. într-o seară îndreptându-mă spre oficiul poştal/ am văzut răzbunătorii întreţinându-se/ şi înjurându-se cu umbrele lor/ de care dispun fără urmă sau teamă/ dimineaţa întunericul/ se răsfrângea/ în floarea-soarelui atârnând/ pleoştită în creştetul dealului” (poem în două părţi): realitate şi vis, foaie-n două feţe, poem în două părţi – aceasta e poezia din Ultima pagină și Umbra vine de mult mai departe, un monolog adresat, parcă, umbrelor de pe pereţii de tuf ai grotelor monahilor din Cappadocia.

Ascuns, cu o prezenţă editorială mereu discretă, poetul din Maramureşul atâtor poeţi de azi (îşi) creează o lume în deplină singurătate, o grotă pe ai cărei pereţi sihastrul îşi proiectează umbrele, firea lor, auzind ceea ce altora li se pare că văd.

■ IOAN HOLBAN
(în Revista Neuma ,
Nr. 3-4 (29-30), martie-aprilie, 2020)

_______________________________
Ioan Holban (Iași) este critic și istoric literar; membru al Uniunii Scriitorilor din România.

O întâlnire literară de weekend, ce va marca și cei trei ani de existență ai publicației virtuale „Salut, Sighet!”, va avea loc sâmbătă, 14 decembrie 2019, ora 11:00, când un grup de poeți și prozatori, toți publicați constant în ziarul electronic www.salutsighet.ro, se vor întâlni cu iubitorii de literatură. Cei 7 sigheteni, sunt publicați și în ultimul număr al revistei trimestriale „Mantaua lui Gogol”, ce apare la București (director, Mihai Hafia Traistă), revistă ce va fi „răsfoită” și oferită celor prezenți.

O altă „atracție” a întâlnirii de weekend este lansarea volumului de poezii „Bolnav de drum”, autor Mihai Hafia Traistă. Scriitorul, dramaturgul, poetul Mihai Hafia Traistă, născut la Sighet, dar stabilit de mulți ani la București, va fi prezent împreună cu noi la Galeria Vassiliev (P-ța Libertății, nr. 13), unde vom „socializa” și vom încerca să nu… plictisim!

Salut, Sighet!

Avem încă o „dovadă” că tinerii „actori” ai culturii sighetene din secolul XX găseau suficiente resurse pentru… exerciții spirituale.

O întâlnire culturală desfășurată la sediul Muzeului Maramureșean din Sighet în anul 1979 îi are în prim plan (în stânga imaginii) pe poetul Echim Vancea, poeta Doina Rândunica Anton, prof. Gheorghe Todincă (actualul director al Muzeului Maramureșean) și, în dreapta fotografiei, regretatul poet Vasile Dragoș.

Cei care recunoașteți în fotografie și alți participanți, vă invităm să ne transmiteți comentarii cu detaliile aferente.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației.

FESTIVALUL MONDIAL DE FOLCLOR  –  U S A  –  1992

Au fost anii în care Ansamblul  folcloric MARA din Sighetul Marmației a devenit din ce în ce mai cunoscut, repurtând succese în țară și străinătate, Marioara Murărescu, cunoscuta realizatoare a emisiunii TV „Tezaur folcloric”, fiindu-ne aproape, contribuind semnificativ la promovarea și vizibilitatea noastră.

Deseori și-a marcat legătura cu Maramureșul, începută chiar cu lucrarea de licență pe Valea Cosăului – Sârbi și Budești, devenindu-i sursă de inspirație și loc de trudă. A iubit Maramureșul, oamenii de aici și tot ce a descoperit în această vatră etnofolclorică: modestia, hărnicia, ospitalitatea și modul cum aici sunt apreciate valorile de orice fel.

Ansamblul MARA a devenit pentru Marioara Murărescu un „actor” important în „piesa” Tezaur Folcloric, pusa în scenă în 1983 și dusă până în ultimul „act” din 2014.  În această perioadă a promovat Ansamblul prin diverse filmări, emisiuni chiar la noi acasă, la Sighet, Baia Mare sau București, în celebrul studiou patru, alegând expresivul  din bogatul repertoriu al ansamblului.

Ansamblul MARA a dus tricolorul României alături de cele ale marilor ansambluri folclorice din lume. Marioara Murărescu ne-a însoțit în 1992 la Festivalul Mondial de Folclor – Salt Lake City, statul UTAH din USA, la care au participat și nouă țări europene, dintre care două din fostul bloc comunist: Bulgaria și România. Ne-a impresionat prin implicarea în tot ce a însemnat publicitate, promovare a mesagerilor folclorului, portului și obiceiurile românești pe care le aveam în bogatul repertoriu.

… dorurile și amintirile acelor vremuri!…

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!…

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)