În organizarea Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj și a Asociației Culturale „Nichita Stănescu” – Desești, în data de 12 iulie 2017, a avut loc decernarea premiilor celei de-a VI – a ediții a Festivalului – concurs pentru tinerii scriitori din Maramureș.

Au fost vizați și „monitorizați” de-a lungul unui an, autori mai puțin cunoscuți (unii cu volume publicate), având certe resurse literare, potențial de creștere și… „stofă”.

Juriul Festivalului – concurs  prezidat de scriitorul și jurnalistul Gheorghe Pârja, din care au făcut parte și poeții sigheteni Echim Vancea și Gheorghe Mihai Bârlea, alături de alți membri ai Uniunii Scriitorilor din România, a chibzuit foarte serios și a decernat premiile ce poartă numele unor mari personalități literare maramureșene, talentaților „norocoși”: Ion Mariș, Sighetu Marmației – Premiul „Gheorghe Chivu” (poezie), Gelu Dragoș, Lucăcești – Premiul „Ion Burnar” (poezie), George M. Nicoară, Baia Mare –  Premiul „Mihai Olos” (poezie), Adela Naghiu, Baia Mare – Premiul „Ion Iuga” (poezie),  Ileana Pop – Nemeș, Sighetu Marmației – Premiul „Ileana Mihai” (poezie), Delia Varga, Baia Mare – Premiul „Alexandru Ivasiuc” (traducere), Adriana Țura, Bontăieni – Premiul „Augustin Cozmuța” (poezie), Maria Diana Cornea, Baia Mare – Premiul „V.R. Ghenceanu” (poezie).

Președintele juriului, Gheorghe Pârja, a reușit și de data aceasta să adune în jurul său, „din reflex”, pe cei care iubesc, îndrăznesc și cred în cuvântul scris.

Decernarea premiilor a fost precedată de evocarea celor două mari voci ale literaturii române, maramureșenii Alexandru Ivasiuc (născut la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației, decedat la cutremurul din 04 martie 1977) și Augustin Buzura (născut la 22 septembrie 1938 la Berința, decedat în urmă cu cîteva zile, în 10 iulie 2017). Au vorbit despre cele două personalități Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Săluc Horvat, Gheorghe Mihai Bârlea, Terezia Filip, Alexa Gavril Bâle.

Finalul întâlnirii – desfășurată într-o plăcută, distinsă și caldă atmosferă – a aparținut premiaților care au recitat din creațiile lor.

Despre premiul care i-a fost acordat, colegul nostru din redacția „Salut, Sighet!”, Ion Mariș, a „comentat”:  Acest premiu a fost o plăcută  și neașteptată surpriză. Se pare că… prietenii știu de ce! E o confirmare în plus că prin poezie suntem mereu tineri! 

Felicitări organizatorilor, felicitări premianților și… non multa, sed multum!

Brîndușa OANȚĂ

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere. (■ Echim VANCEA)

Laurenţiu Ulici – 74
(06.05.1943, Buzău-15.XI.2000, Părău, jud. Braşov)

Ne-am cunoscut în vremurile bune ale Festivalului Naţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (devenit ulterior Internaţional) şi ne-am regăsit în vremurile bune ale Sighetului. Ne-am întâlnit la ceasuri de sărbătoare ale Ronei de Jos şi ne-am revăzut în minunate întâmplări culturale sighetene în care „am fost prins” de-a lungul anilor (1978-2005) şi cu largul său concurs… Suficiente motive pentru a marca, astăzi, 74 ani de la naştere (n. 6 mai 1943, Buzău) dar nu aşa cum aş fi vrut, ar fi vrut prietenii, într-un medalion literar (cu el de faţă) dedicat vieţii şi operei sale, prin antrenarea unor cunoscuţi şi necunoscuţi oameni de cultură sigheteni, cititori ai Bibliotecii Municipale, care astăzi îi poartă numai numele, cu deschiderea spre sertarul unei biografii deloc liniare, deloc simple…

Medalionul nu a mai poate avea loc nici în prezenţa sa şi nici în cadrul bibliotecii (!). Ne-a părăsit pe neaşteptate în preajma alegerilor parlamentare din anul 2000 (15 noiembrie, Părău/Braşov). Sărătura lacrimilor îmi umezeşte, încă şi astăzi când scriu aceste cuvinte, buzele! Eu sunt o persona ingrata pentru diriguitorii oficiali ai culturii sighetene şi nu numai (sic) iar Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” îşi aşteaptă noul sediu depozitată în mii de cutii (!?)

Nu am făcut din prietenia noastră stindard. Ea s-a derulat în discreţie şi respect reciproc.

Laurenţiu Ulici a fost mereu înconjurat de prieteni dar şi de neprieteni. Întrunea din plin însuşirile care să-l facă iubit, inclusiv de femei, de toţi cei care aveau privilegiul să vină în contact cu el. În acest punct mă simt dator şi ţin să fac o precizare: şi anume că printre cei câţiva prieteni adevăraţi ai lui Laurenţiu Ulici locul meu era unul mai modest. Era mai curând vorba de-o caldă, de-o pronunţată simpatie şi afecţiune… reciprocă şi, în fapt, de unele gesturi prieteneşti, care sunt totuşi altceva decât ceea ce s-ar putea numi „o prietenie la cataramă”.

Avea un mod particular de a privi în timp, în oameni. Niciodată cu mânie, ci cu simpatie, cu înţelegere, dincolo de tonul său ironic uneori… Un om delicat, incapabil de răutăţi. Deşi unii nu s-au sfiit a-i fi împotrivă.

„Ritualul literar” al relaţiei noastre a fost, cred, unul… special, mai mult o alergare, a mea, în cerc ca posibil rezultat al oboselii pe propria-mi „insulă” (numesc aici propriu-mi scris!) pentru ca speranţa să nu contrazică luciditatea şi să nu se transforme în iluzie! Nu de alta dar avem mereu obiceiul de a-i găsi totdeauna vinovaţi pe ceilalţi de răul ce ni se întâmplă, refuzând mereu „să ieşim din starea de iluzie şi să ne tragem – vorba poetului – realitatea pe piept ca pe o cămaşă”…

Laurenţiu Ulici a scris şi… poezie. A debutat în revista Luceafărul (1959). A debutat editorial cu volumul de eseuri Recurs (1971). Şi-a tipărit apoi versurile, cronicile literare şi studiile sub pseudonime precum: Laurenţiu Buga, Al. Rona, Mircea Moga, I. Gorescu. Odată mi-a mărturisit că a şi publicat un volum de poezie sub pseudonim şi că, mai ales, că l-a şi comentat la rubrica sa Prima verba din revista România literară şi că l-a inclus într-unul din volumele I-IV cu acelaşi titlu apărute între 1974 şi 2004 (vol. IV a apărut postum), şi că dacă „îl descopăr” îmi oferă… o ladă de whisky de cea mai bună calitate! Nu am reuşit nici până în ziua de astăzi! Astăzi mă mulţumesc să transcriu un autograf pe care mi l-a dat pe una din cărţile sale (O mie şi una de poezii româneşti): „Lui Echim Vancea, prietenului – ca să nu se schimbe, poetului – ca să rămână prietenia lui Laurenţiu Ulici. 2000. Sighet.”

Tot atât de mult pe cât este critic al literaturii, Laurenţiu Ulici a fost un constructor, un arhitect exemplar care se mişca dezinvolt şi în perfectă cunoştinţă de cauză prin întreg spaţiul istoric al culturii, al spiritualităţii româneşti şi universale „sfidând blazarea şi neîncrederea scepticilor”. „Spirit generos şi dinamic, inventiv, dar şi fantast, animat de un luminos «paşoptism» eliadesc”, Laurenţiu Ulici s-a dedicat „unor proiecte mari şi ambiţioase”, literare („un perete de bibliotecă”) şi instituţionale (biblioteci naţionale), puse în slujba CĂRŢII „cu angajarea într-o muncă obstinată, de severă disciplină a cercetării, care să contrazică pesimismul comod, obsedat de veşnica neisprăvire a unor ziduri”, altele puse în slujba scriitorilor, al căror preşedinte a fost din 1995 (între 1992-1994 a fost vicepreşedinte al USR). Pe unele le-a finalizat (Nobel contra Nobel, 1988, Editura „Cartea românească”; 1998, Editura „DuStyle”; O mie şi una de poezii româneşti, 1997, Editura „DuStyle”, 10 volume!), pe altele le-a început „interzisă” fiindu-le finalizarea din cauza sfârşitului atât de neaşteptat şi tot pe atât de nedrept (Literatura română contemporană. I. Promoţia ‘70,1995, Editura „Eminescu”). Dintre proiectele sale „instituţionale” doar o propunere de-a sa din 1990 s-a concretizat: Biblioteca Naţională de Poezie „Mihai Eminescu” (inaugurată la 15 iunie 2000) din cadrul Memorialului Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi care din cele peste 40.000 de volume de poezie aproape 15.000 (toate cu autografele autorilor) sunt donaţia lui Laurenţiu Ulici. În prelungirea acestei iniţiative Laurenţiu Ulici a mai propus (în acelaşi an) înfiinţarea în cadrul Complexului muzeal „Liviu Rebreanu” a unei Biblioteci naţionale de proză, o Bibliotecă naţională de critică şi eseistică „în Fălticenii lui Eugen Lovinescu” şi o Bibliotecă naţională de dramaturgie „în Ploieştii lui Caragiale”, o Bibliotecă a traducerilor din literatura română în limbile lumii (şi elaborarea în cadrul acesteia a unei bibliografii, „cât de cât acoperitoare”, a acestora) şi o alta a traducerilor din literatura universală în limba română, creându-se astfel acele „instituţii de cultură unde spiritul de conservare a memorie unor mari scriitori, specific unui muzeu memorial, ar face casă bună cu spiritul de scotocire înnoitoare propriu activităţii intelectuale de cercetare, studiere şi interpretare a literaturii” româneşti şi universale şi, nu în ultimul rând crearea unei instituţii Bibliografia naţională (!) pentru că „din pricina dificultăţilor pe care le comportă, Bibliografia Naţională nu poate cădea, ca temă de cercetare”, în competenţa uneia sau alteia dintre instituţiile culturale existente (Biblioteca Naţională, Biblioteca Academiei Muzeul Literaturii etc.) „ci trebuie să fie ea însăşi o instituţie (subl. n.), organizată pe departamente şi secţiuni” şi să fie subvenţionată de stat…

Cuvintele, oricât de multe şi emoţionante sau pline de admiraţie, nu pot arăta dragostea şi preţuirea de care s-au bucurat Maramureşul, locurile şi oamenii lui (de la oamenii simpli la scriitorii de aici) din partea lui Laurenţiu Ulici. Apoi Festivalul Internaţional de Poezie „Europa Kilometrul 0”, l-a avut peste un sfert de secol preşedinte pe Laurenţiu Ulici, „la puţini ani de la prima ediţie (din 1978, n.n.) şi pe tot parcursul anilor ‘80, era considerat în mediile literare ca singurul care se înverşuna întru evitarea oricărui compromis cu ideologia politică a vremii.” Aici la Sighetu Marmaţiei în cadrul Festivalului s-au afirmat cele mai promiţătoare voci lirice tinere din intervalul 1978-2000 şi, tot aici, au răsunat cele mai semnificative nume ale poeziei româneşti contemporane intrând, astfel, „în orizontul de aşteptare al debutanţilor şi în cel de interes al consacraţilor”. Şi numai numele celor care s-au afirmat sau au onorat cu prezenţa manifestările literare de la Sighetu Marmaţiei, Vadu Izei, Valea Stejarului, Deseşti, Hărniceşti, Săpânţa, Ieud, Petrova şi ar fi suficiente ca să umple mai multe pagini… Un argument convingător ce atestă „capacitatea poeziei de a fi peste vremi”.

Din toate acestea, dacă acceptăm ca adevărată aserţiunea conform căreia „dacă dragoste nu e nimic nu e”, atunci în tot ceea ce am scris până aici nu încape un „totuşi” sau un „dar” dubitative.

Proiecte! Idealuri! Iluzii!

Nu cred că o plecare definitivă dintre noi a cuiva, fie el apropiat sau necunoscut, poate avea ceva măreţ în ea, cu toată speranţa unei lumi viitoare, dar nici nu cred că e măsura trecerii noastre pe pământ, că ea dispune şi impune limite trăirii noastre. În destule situaţii, iar cea a scriitorului e printre acestea, există o viaţă posmortem. Scriitorul rămâne, prin scrisul său, în dialog cu timpul de dincolo de timpul său. Mai ales atunci când a avut ceva de spus care să treacă vămile pustiei. Laurenţiu Ulici rămâne să stea de vorbă cu noi. Laurenţiu Ulici stă de vorbă cu noi. Eu însumi voi căuta în cotloanele memoriei o temă de discuţie pe care am purtat-o, un text pe care nu am îndrăznit să i-l arăt. Pentru că Laurenţiu Ulici a rămas în dialog cu noi, cu mine.

Trecerea anilor peste cetatea cărţii (vai atât de fragilă!) din oraşul de pe „apa de graniţă” a trecut nu cu bătăi festive de gong, ci cu bateri şoptite ale inimii. A fost un ritual testamentar prin care ne-am legat, cu strigare de jurământ pentru cei de astăzi, dar şi de cei ce vor veni după noi, de un proiect: Laurenţiu Ulici. Un proiect pe care nu ni l-am putut închipui, dară-mi-te preciza atât de neaşteptat! Explorarea memoriei şi a patrimoniului spiritual lăsate de Laurenţiu Ulici la doar nivelul unor evocări  encomiastice (şi acelea făcute doar atunci când ne aducem aminte!) mi s-a părut mult prea puţin şi am decis că pentru a nu lăsa să cadă vălul uitării acolo unde rutina şi comoditatea ameninţă să semene confuzie să dăm o altă „viaţă” Bibliotecii municipale din Sighetu Marmaţiei alăturându-i numele lui Laurenţiu Ulici, personalitate cu drepturi depline în a ocupa prim-planul conştiinţei spirituale publice sighetene şi prin Hotărârea nr. 4/14.02.2001 a Consiliului Judeţean Maramureş se „aprobă atribuirea numelui scriitorului Laurenţiu Ulici Bibliotecii Municipale Sighetul Marmaţiei”…

… şi încă prezenţa prin absenţă cum ar fi spus el, ne lasă pradă disperării că trăim în Mitică şi visăm în Eminescu şi ne lasă cu povara de a nu putea rezolva nicidecum problema… Suntem, iată, în al şasesprezecelea an de când Laurenţiu Ulici colindă probabil prin Câmpiile Elizee…

„Anume gând ne rupe uneori/ Bogat în ploi cu urme de pământ/ Cântecul uitat de-atâtea ori/ De câte ori ne cheamă-un dor de vânt…/ mi se pare a fi invitaţia adresată nouă cândva de către Laurenţiu Ulici întru a ne alătura preţuirii „neuitării”.

Purtând în fiinţa sa un neostoit dor al apartenenţei sale maramureşene (dinspre tată) a devenit pentru noi, maramureşenii, un simbol peren. Am stat împreună gând după gând şi ceas după ceas de foarte multe ori de-a lungul câtorva decenii, fie ca preşedinte al juriului Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei – oraş preţuit de către el nespus de mult – ori cu multe alte prilejuri, întru grijă ca vorba încrustată prin condei să aibă greutate de eveniment şi aromă de hronic într-o lume încătuşată de o realitate din ce în ce mai imperfectă, faţă de care manifesta un neiertător spirit de observaţie şi simţ critic.

„Viaţa – spunea Emil Cioran – căreia îi lipseşte până şi umbra unui argument, nu e la fel ca moartea care, în schimb, este prea exactă, toate demonstraţiile fiindu-i de partea ei”, o fărâmă de tragism abstract, o „viziune” asupra lui „azi” şi a lui „aici” indiferentă la orice „acolo” sau „întotdeauna” încărcată de neîmpăcare şi răbdătoare în a aştepta nu un „altceva” ci un „altfel” al zilei de lângă noi atunci când „Ora cade – abrupt până la nume/ Pe un trup cândva dogoritor/ Roiuri de uitări uitate-anume/ Te deplâng în frigul unui cor/ Umbra fără trup mai are-un drum/ Vântul cade negru ca un fum…”.

Echim VANCEA

Mihai Hafia Traista este un nume nu foarte cunoscut la Sighet, pe meleagurile natale. Stabilit de mulți ani în București, poetul, scriitorul, dramaturgul, graficianul, editorul Mihai Hafia Traista, desfășoară o bogată activitate culturală, fiind cunoscut în cercurile de specialitate și ca un bun jurnalist, ce-și îngijește cu mult drag și revista pe care o coordonează („Mantaua lu Gogol”). La sfârșitul săptămânii viitoare, la Sighet, va avea loc reprezentația cu piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș” scrisă de sigheteanul nostru. Curiozitatea ne-a îndemnat să obținem direct de la autor, detalii despre… Mihai Hafia Traista.

Salut, Sighet!: Dați-ne, vă rugăm, câteva detalii biografice despre copilăria și adolescența… sigheteană.
Mihai Hafia Traista: M-am născut la 15 iunie 1965 în Sighetu Marmaţiei, dar am copilărit în comuna Rona de Sus unde am terminat primele opt clase, după care prima treaptă de liceu, cum se numeau pe atunci, clasa a noua şi a zecea, le-am făcut la Liceul „Dragoş Vodă” unde aveau o secţie de limba ucraineană, am terminat-o cu chiu cu vai, deoarece în afară de biblioteca liceului şi cinematograful Muncitoresc nu mă interesa nimic. Am urmat apoi, şcoala profesională de lăcătuşi mecanici de la Liceul Industrial nr.1 din Baia Mare, iar mai târziu, după evenimentele din ’89 m-am angajat sergent la unitatea de grănicieri Sighet şi m-am apucat serios de şcoală – am terminat liceul la seral, la Liceul Industrial nr. 2, după care am urmat Facultatea de Jurnalism şi Filosofie la Universitatea Spiru Haret (la distanţă). După ce m-am mutat la Bucureşti am urmat (la zi) Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine – secţia ucraineană-rusă din cadrul Universităţii Bucureşti, Masteratul de Strategii Comunicaţionale Interculturale – literare şi lingvistice, la aceeaşi facultate, iar acum sunt doctorand, în anul trei, tot la aceeaşi facultate, la Şcoala Doctorală de Studii Literare şi Culturale.

Salut, Sighet!: Sunteți o personalitate „multilaterală”. Cum se explică această „explozie” complexă? De unde rădăcinile?
Mihai Hafia Traista: Ei… nici chiar aşa, nu mă consider o personalitate „multilaterală”, cum spuneţi dumneavoastră, sunt doar un autor de cărţi care se pricepe să construiască o carte de la A la Z, adică pot scrie o carte, o pot redacta, tehnoredacta, ilustra la nevoie, înveli în copertă şi chiar mă pricep, ceea ce este mai important, să o lansez către cititori, căci fără ei o carte ar fi pustie ca o casă nelocuită. Sunt doar un meseriaş iscusit sau mai puţin iscusit, căci profesia de scriitor până la urmă este o profesie avuabilă. Cât despre rădăcini – ar fi o impietate să nu mărturisesc că ele se trag din ţărâna Ronei de Sus, de care îmi aduc aminte mereu cu condescendenţă. În acest colţişor binecuvântat de Dumnezeu s-au născut o pleiadă de scriitori şi oameni de cultură. Începând cu scriitorul evreu – Wiliam Tamburu, primul prozator ucrainean din România – Ivan Fetico, primul romancier ucrainean din România – Mihai Nebeleac, primul scriitor postmodernist ucrainean din România  – Pavlo Romaniuc, eu mă mândresc a fi primul dramaturg ucrainean din România, scriitoarele Ana Traista Ruşti, Marta Bota, Maria Oprişan, de asemenea scriu publicistică Ileana Dan şi Alina Leva. Vedeţi, în Rona nu există falocraţie literară. Avem cărturari de înaltă valoare care fac cinste întregii comunităţi ucrainene, recunoscuţi la nivel naţional, autori de cărţi şi ei, profesori doctori în diferite ştiinţe cum ar fi Ivan şi Mihaela Herbil, Odarca Ardelean Bout, Gheorghe Andraşciuc, Vasile Cureleac şi mulţi alţii, iar acum, de câteva luni, Rona de Sus se poate mândri şi cu un deputat în Parlamentul României, care reprezintă interesele comunităţii ucrainene din România, în persoana domnului Nicolae Miroslav Petreţchi, care totodată este şi preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, dar şi autor de carte în domeniul politico-economic.

Salut, Sighet!: Greșim când spunem că n-ați avut un contact constant cu comunitatea literară sigheteană?
Mihai Hafia Traista: Nu, nu greşiţi deloc, când pleci dintr-un loc te dezrădăcinezi oarecum, şi încercând să prinzi rădăcini în alt loc stabileşti contacte cu alte comunităţi sau cu alte persoane, astfel începi să neglijezi într-o oarecare măsură, mai mare sau mai mică, legăturile pe care le-ai avut, dar până la urmă este normal să fie aşa… Dar întâlnirile noastre literare de la Rona, au rămas o amintire frumoasă.

Salut, Sighet!: Pe filiera literară, cu ce oameni de cultură din zona Țării Maramureșului păstrați legătura?
Mihai Hafia Traista: În primul rând cu Echim Vancea şi Ion Petrovai pe care, alături de Pavel Romaniuc, îi consider mentorii mei spirituali, dar şi cu Vasile Muste, Marin Slujeru, Doina Rândunica Anton ale căror opere apar deseori în revista literară pe care o conduc.

Salut, Sighet!: De ce preferați să munciți și să vă desfășurați activitatea la București? “Profitul” este mult mai mare?
Mihai Hafia Traista: Nu este vorba nici de preferinţă nici de profit ci pur şi simplu de destin, de lucruri care îţi sunt date de o putere care se află deasupra noastră; în naivitatea vârstei adolescentine, nu-mi imaginam deloc că viaţa o să-mi scoată în cale atâtea schimbări, dar, vorba lui Tudor Arghezi, de ce aş fi trist?

Salut, Sighet!: Ați publicat volume de poezii, povestiri, romane, piese de teatru, etc. E un „filon” ucrainean în scrierile dumneavoastră?
Mihai Hafia Traista: Nu neapărat ucrainean, ci mai degrabă unul maramureşean, toate creaţiile mele, atât cele scrise în limba ucraineană cât şi cele în limba română sunt locul în care convieţuiesc în pace şi bună colaborare români, ucraineni, maghiari, germani, evrei, rromi chiar şi polonezi, cehi, slovaci, ca de exemplu în romanul „Castelul din Rónaszék”, în nuvela cinematografică „Konokrad” sau în romanul autobiografic „Oberrohnen”. Locul acesta este în Maramureş, iar convieţuirea acestora este apropiată realităţii. În mai multe cazuri am fost acuzat, pe nedrept, că îi descriu pe evrei în culori sumbre, asta ca să nu spun de antisemitism. La Uniunea Naţională a Scriitorilor din Ucraina a avut loc chiar o dezbatere pe această temă „… dacă mai publicăm proza lui Traista?” Nu e deloc adevărat, în scrierile mele sunt foarte multe persoanaje de naţionalitate evreiască cu trăsături pozitive ca nuvela „Aproapelui cu ură” sau în ciclul de povestiri „Pătărăniile unchiului Fedea”, iar cele câteva persoanaje negative, negustori, cârciumari, cămătari apar exact aşa cum mi-au fost descrise de către oamenii mai vârstnici, aşa cum se găsesc în teza de doctorat, despre folclorul din Maramureş al savantului de origine aromână Tache Papahagi, sau în „Imaginea evreului în literatura română” al celebrului istoric şi antropolog Andrei Oişteanu.

Salut, Sighet!: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina. Cum împăcați cele două „lumi” culturale distincte?
Mihai Hafia Traista: Încercând să construiesc o punte de legătură trainică între ele, în primul rând prin traduceri din literatura ucraineană în limba română şi invers. Am tradus din opera scriitorilor clasici cum ar fi Mihaylo Koţiubenskyi sau Vasyl Simonenko, dar şi din opera scriitorilor contemporani Volodymyr Danylenko (chiar şi acum lucrez, împreună cu lectorul dr. de la UBB Cluj, Ivan Herbil, la traducerea romanului „Colivie pentru o pasăre cântătoare” al lui Danylenko, pe care sperăm să o lansăm la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus), Halyna Tarasiuk, Oleksandr Masleanyk, Natali Kuliş şi aproape o întreagă antologie de alţi scriitori ucraineni. Din limba română am tradus din operele lui Varujan Vosganian (traducere cu care autorul a participat la un festival literar internaţional din Odesa), Aurel Maria Baros, Ştefan Dorgoşan, Loredana Ştirb dar şi din Preda, Slavici şi Rebreanu, de asemenea am tradus o antologie de poezie care cuprinde creaţiile a 25 de poeţi români contemporani. În al doilea rând, fiind foarte bun prieten cu Myhailo Sydorjevskyi, preşedintele Uniunii Naţionale a Scriitorilor din Ucraina, l-am invitat la Bucureşti şi împreună ne-am întâlnit cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, unde am schiţat, ca să spun aşa, mai multe proiecte literare româno-ucrainene, unul dintre ele l-am şi demarat, este vorba de publicarea la Bucureşti, a antologiei de proză ucraineană, „Această şocantă Europă de Est”, tradusă în limba română, şi publicarea la Kiev a antologiei de proză românească „Manevre potrivite pe timp de ceaţă”, tradusă în limba ucraineană.

Salut, Sighet!: Aveți și o editură, „Mantaua lui Gogol”. Cât de vizibilă este aceasta în complexul peisaj literar bucureștean?
Mihai Hafia Traista: Sunt zeci asemenea edituri în Bucureşti şi sute în întreaga ţară, nu este o editură faimoasă, scoate între 20-25 de titluri pe an, dar este destul de cunoscută în cercurile literare bucureştene, publicând proză, teatru, poezie, critică literară scrisă de autori deja consacraţi ca Silvia Zabarcenco, Viorel Ploeşteanu (Irlanda), Maria Irod, Nicolae Tony Dincă, Nicolae Munteanu (Spania), Cristian Mozoru (Germania), dar şi foarte mulţi debutanţi care au pornit cu dreptul în literatura română cum ar fi Ina Florica Popa din Slatina, bucureştenii Romiţa Mălina Constantin, medicul-colonel Nik Opriţa, pianistul Emanuel Pătrăşcioiu şi mulţi alţii, de asemenea, la editura „Mantaua lui Gogol”, apare multă literatură pedagogică, politică etc.

Salut, Sighet!: Revista „Mantaua lui Gogol” acoperă o paletă largă de cititori?
Mihai Hafia Traista: Revista „Mantaua lui Gogol” nu se plânge de cititori, poate şi din cauză că se distribuie gratuit, iar multe dintre numere au apărut pe diverse site-uri sau blog-uri literare, tot gratuit. Este o revistă în care, vorba unei celebre europarlamentare „fiecare ce vrea face”. Noi oferim cititorilor noştri atât „literatură înaltă” cât şi „literatură populară”. Articolele sunt semnate, 80% de mari personalităţi – scriitori români din ţară şi de peste hotare, critici literari şi profesori universitari.

Salut, Sighet!: Cât de implicat sunteți în viața comunității ucrainene din România și în ce constă această implicare?
Mihai Hafia Traista: De doi ani sunt unul din vicepreşedinţii Uniunii Ucrainenilor din România şi preşedintele Comisiei pentru cultură a uniunii, dar şi membru în Comisia de cultură, culte şi mass media a Consiliului Minorităţilor Naţionale din România. În afară de asta sunt redactorul revistei literare a scriitorilor ucraineni din România „Naş holos” şi corespondentul publicaţiilor Uniunii Ucrainenilor din România „Vilne slovo”, „Ukrainskyi visnek”, „Dzvonyk”, „Curierul Ucrainean”, în plus de asta, tot timpul trebuie să colaborez cu TVR1, secţia minorităţi şi cu alte mijloace mass media din Bucureşti, dar şi din Ucraina. Trei sferturi din timp îmi petrec pe drum şi prin hoteluri ca să ajung la diferite manifestări sau şedinţe, timp în care trebuie să scriu lunar în jur de cincisprezece articole, reportaje, etc. Restul timpului îl dedic literaturii şi grădinii mele din Bragadiru. Aşa că, pot spune că sunt implicat, dar şi dedicat trup şi suflet comunităţii ucrainene, dar nu sunt singurul. Asta face şi deputatul nostru şi profesorul universitar Herbil de la Cluj sau preşedintele orgnizaţiei judeţene Maramureş, profesorul Miroslav Petreţchi, din păcate nu întotdeauna suntem şi apreciaţi pentru ceea ce facem.

Salut, Sighet!: Ați fost și consilier al unui parlamentar ucrainean. Cât de „pasionat” sunteți de politică și în ce mod vă exprimați pe acest segment ?
Mihai Hafia Traista: Am fost, aproape trei ani. Consilierea mea se rezuma la a-i scrie domnului deputat discursurile atât în limba ucraineană, cât şi în limba română şi la înlesnirea apariţiilor domniei sale pe sticlă sau la radio; când am observat că demnitarul, lipsit de orice demnitate „una zice şi alta fumează” , vorba lui Tudor Arghezi, mi-am dat demisia. De altfel, la politică şi la fotbal nu mă pricep deloc şi nu cred că voi mai intra vreodată în contact direct cu ea.

Salut, Sighet!: Pe ce palier vă simțiți mai „liber”? Poezie, teatru, proză?
Mihai Hafia Traista: Mă simt liber când modelez cuvântul, când aleg cuvinte, le pun unul lângă celălalt, le citesc şi îmi place cum sună… De multe ori scriu la comandă, mai ales studii literare, eseuri, recenzii de cărţi, dar şi proză. Trebuie să scrii ce îţi cere redactorul şef al fiecărei publicaţii, el plăteşte tu construieşti, confecţionezi ce îţi cere. Un tâmplar bun face mese, scaune, dulapuri, dar va face şi un sicriu dacă i se va comanda, de aceea este tâmplar, poate nu-l va face cu mare plăcere, dar îl va face cu aceeaşi pricepere ca şi dulapul sau scaunul. Desigur că mă regăsesc în fiecare dintre aceste genuri. Şi fiecare îmi pare cel mai important în momentul în care scriu. După aceea, îmi par toate la fel de importante.

Salut, Sighet!: Sunteți un dramaturg jucat, apreciat?
Mihai Hafia Traista: Nu ştiu cât sunt de apreciat, dar, spre fericirea mea, piesele mele se joacă. Să ştiţi că este o mare satisfacţie să vezi cum prind viaţă pe scenă personajele pe care le-ai creat, uneori poate fi şi o dezamăgire, dacă actorul se comportă în pielea personajului cu totul altfel de cum ar vrea autorul.

Salut, Sighet!: De ce ați ales distribuție din Slatina, Olt pentru piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureș”?
Mihai Hafia Traista: Nu eu i-am ales pe ei, ci ei pe mine, mai bine spus, regizorul Nicu Ioan Popa – PIN. De fapt, piesa „Ibovnice cu ochi de Maramureş” a fost jucată şi de trupa IndArt în regia regretatului Dan Simion, dar şi de alte trupe de studenţi la actorie sau actori semiprofesionişti din Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş şi Sălaj. De trupa Proart Slatina am rămas legat datorită prieteniei mele cu regizorul, care a pus în scenă şi alte piese scrise de mine „Logodnicii Amaltheiei” tot cu aceeaşi trupă şi „Scrisoarea din Africa” cu trupa KIDStar, iar acum lucrează tot cu trupa KIDStar la piesa „Lecţia de paremiologie” şi se pare că va juca în rolul lui Caramfil din piesa mea „Portretul făcător de minuni” sau „Sau cu cine mă culc în seara asta?” pe care o pune scenă regizorul Dan Şalapa cu trupa de teatru din Drobeta Turnu Severin. Oricum, aş vrea să joace şi rolul lui Serafim Serafimovici, îngerul morţii din piesa la care tocmai lucrez, „Până când Moartea ne va uni”.

Salut, Sighet!: Cât de vizibil este Sighetul la București din punct de vedere cultural?
Mihai Hafia Traista: Mai mult decât credeţi. Sighetul nu este doar locul de pe hartă în care ea se agaţă în cui, cu Memorialul durerii, cu horincă tare şi Cimitirul Vesel la doi paşi de el. Sighetul este oraşul care găzduieşte un festival internaţional de poezie, un oraş iubit de Nichita şi de Ana Blandiana, un oraş care a dat literaturii române pe Alexandru Ivasiuc şi pe Ion Zubaşcu, publicisticii pe Cornel Ivanciuc, folkului românesc pe Ştefan Hruşcă, Ducu Bertzi şi pe Nicolae Doboş care, împreună cu trupa Arhaic, a cucerit partea culturală a Bucureştilor cu cântece pe versurile sigheteanului Vasile Muste (acum lucrează la albumul Bolnav pe drum – versuri Mihai Hafia Traista). Aşa este văzut Sighetul în cercurile literare bucureştene.

Salut, Sighet!: Dacă ați putea influența mișcarea culturală sigheteană în ce fel ați impulsiona-o?
Mihai Hafia Traista: Din păcate nu cunosc bine situaţia culturală din Sighet, însă cred că nu are nevoie de impulsionări, am auzit că există un cenaclu literar, poate ar fi nevoie şi de o revistă dacă nu există deja…

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviul acordat și vă rugăm să faceți un promo pentru piesa dumneavoastră de teatru în așa fel încât să-i determinați pe sigheteni să fie prezenți într-un număr cât mai mare, sâmbătă, 22 aprilie 2017, ora 19:00 la Sala „George Enescu” a Școlii de Muzică Sighet!
Mihai Hafia Traista: Desigur ştiţi zicala cu profetul şi ţara lui, de aceea eu sunt acela care trebuie să vă mulţumească vouă şi vă mulţumesc foarte mult! Sighetenilor ce să le spun: „Veniţi, vedeţi şi râdeţi! E gratis şi nu doare!”

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Ce plăcute sunt cursurile fără „temă”, fără constrângeri, seminariile fără lectori rigizi, cu public numeros și relaxat!

„Week-end artistic în… amfiteatru”, ediția a II-a a adus în sala de curs a Universității „Babeș – Bolyai”, Extensiunea Sighet, primăvara împreună cu ingredientele unei întâlniri pigmentate de poezie. Și pentru că la Sighet cultura nu vrea să dispară, în ciuda tuturor greutăților pe care le întâmpină, vineri, 24 martie 2017, am avut o lansare de carte, de poezie (volumul Vesperare, Editura „Valea Verde”, 2017). Am fost invitați la ceas de-amiază (cu mare discreție) pentru a face cunoștință cu poetul Ion Mariș, sensibil, analitic, realist și, în același timp, melancolic. Dacă până acum am văzut publicistul, reporterul, dar mai ales omul implicat în viața socio-culturală a Cetății, vineri am descoperit o nouă latură a unui om obișnuit.

Nu e prima dată când Ion Mariș scrie poezie. A publicat sub pseudonim atât înainte cât și după 1989, volumul de debut fiind tentația de a se confrunta față în față cu publicul.

Startul „Week-end-ului” a fost dat de către profesorul dr. Nicolae Boar din partea gazdelor evenimentului, și de către profesor Brîndușa Oanță (coordonatorul site-ului www.salutsighet.ro și lector de carte) care au precizat parametrii tehnico-poetici ai evenimentului. O scurtă, dar sensibilă intervenție a avut tânăra Lavinia Grijac, studentă la Universitatea de Artă și Design, Cluj Napoca, autoarea coperții și a imaginilor grafice din volumul de versuri.

„Editor fiind și publicând câteva volume de poezie, mi-am zis că Ion Mariș va sfârși, la un moment dat, scriind și publicând el însuși poezie. „Blestemul” l-a ajuns!

Parafrazând o strofă din poemul „Matematică” voi spune că: Într-o dimineață/ editorul s-a îndrăgostit de „victimele sale”/ le-a împrumutat cuvintele/ și în loc să se sinucidă/ s-a ales cu o carte de poezie!” a spus poetul Echim Vancea în intervenția sa, referindu-se la volumul „Vesperare”.

Lansarea volumului a prilejuit și un moment muzical susținut la fluier de un binecunoscut profesor al Școlii de Muzică Sighet, dl. Ioan Szekely. „Week-end-ul artistic” a fost completat cu proiecția unui film realizat de „Green Valley Films”, dedicat unui slujitor al artelor plastice, sculptorului Ion Bledea, intervievat de… Ion Mariș.

O inițiativă inedită a Editurii „Valea Verde” și a site-ului „Salut, Sighet!” a fost decernarea în premieră (ediția I, 2017) a distincției Opera Omnia a Editurii „Valea Verde”  poetului sighetean Echim Vancea, autor a peste 20 de volume de versuri, fost director al Bibliotecii Municipale Sighet, „avansat” la pensie la finele anului trecut.

Au avut intervenții precise, „matematice”, în bon/ton cu mesajul poetic al volumului lansat, poeții: Echim Vancea, Marin Slujeru, Doina Petrulescu Anton.

Volumul a apărut la Editura „Valea Verde”, tipărirea fiind sponsorizată de către Tipografia „Aska Grafika” (Corina și Vasile Kadar).

S.V. Kratos

O postare de pe pagina de facebook a prof. dr. Odarca Bout ne-a atras atenția asupra unei activități (proiect) atipice: „Poemul din cutie”. Suna foarte bine! Ce-o fi făcând elevii de la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” cu cutia aceea fermecată? N-or fi având nevoie de poeți?! Ce-o fi vrând să-nsemne, am decis să aflăm direct de la sursă.

Brîndușa Oanță: Cine a inițiat acest proiect, „Poemul din cutie”?
Odarca Bout: Cu ani în urmă, am participat la proiectul internațional Primăvara poeților, proiect derulat concomitent în 44 de țări, adus în orașul nostru de poetul Echim Vancea, fost director al Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici”. Nostalgică din fire după lucrurile bune, mi-am amintit cu cât entuziasm au participat elevii la o activitate similară din cadrul acestui proiect. Așadar, Poemul din cutie nu e un proiect, ci este, mai degrabă, o activitate prin care vom marca Ziua Internațională a Poeziei. Cred, însă, că e o bună idee de a-l transforma într-un proiect educațional… Temă de reflecție !

Brîndușa Oanță: Cum se va desfășura /care sunt modalitățile de „accesare” a cutiei?
Odarca Bout: Elevii au pregătit deja o cutie, ce va fi amplasată pe holul liceului marți, 21 martie, între orele 8-13. Elevii și profesorii vor pune câte un vers preferat dintr-o poezie. După ce se termină orele, elevii implicați în organizare, împreună cu profesorii de limba și literatura română, cu bibliotecara școlii vor scoate, aleatoriu, versurile din cutie și, pe o tablă flipchart, se va naște un poem…

Brîndușa Oanță: Are șanse să iasă la lumină poemul din cutie, din colivie?
Odarca Bout: Cu siguranță ! Vom surprinde toate momentele! Cred că va fi interesant și distractiv. Din start, elevii au fost foarte receptivi și foarte implicați – au confecționat cutia, au făcut un promo, încearcă fiecare în felul lui să promoveze evenimentul din școală și așteaptă cu nerăbdare… POEMUL DIN CUTIE!

Brîndușa Oanță: Nu v-ați gândit să extindeți „Poemul din cutie” la toate liceele din oraș? Probabil ar fi o idee acceptabilă.
Odarca Bout: Îmi dați idei! Idei bune! Să vedem ce va ieși la nivelul școlii noastre și, cine știe, peste un an se vor naște mai multe poeme în Sighet. Ar fi interesat, nu?

Brîndușa Oanță: Care estimați că va fi impactul acestei activități asupra elevilor?
Odarca Bout: Cunosc bine adolescenții, de aceea, cu certitudine, voi spune că se vor implica activ și afectiv, cu entuziasm și interes. Cu un efort minim, impactul va fi mare ! Va fi o zi de școală mai frumoasă, mai interesantă, mai primăvăratecă !

Brîndușa Oanță: Cât de mult iubesc poezia profesorii din zilele noastre? Nu neapărat cei de limba română.
Odarca Bout: Dificilă întrebare! Vreau să cred că răspunsul e afirmativ. Un mare lingvist spunea că „în timp ce proza merge, poezia dansează”, așa că, depinde ce preferi… Cert este că poezia trebuie iubită! Mult! Face parte din sufletele noastre!

Brîndușa Oanță: Ziua Internațională a Poeziei poate face mai bună lumea actuală, globalizată?
Odarca Bout: Dacă ne gândim că Ziua Internațională a Poeziei este declarată de UNESCO, începând din anul 1999, drept o recunoaștere a faptului că oamenii de litere și de cultură, poeții și scriitorii din întreaga lume și-au adus o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii și spiritualității universale, răspunsul e evident. De asemenea, Ziua Internațională a Poeziei urmărește să susțină creația poetică, stabilirea unui dialog între poezie și alte genuri ale creației, editarea și promovarea poeziei ca artă deschisă oamenilor. Eu cred că menirea dascălului este și aceea de a deschide elevilor săi toate căile spre artă, cea care ne purifică sufletele și ne face mai frumoși și mai buni!

Mulțumim doamnei profesor de limba română, Odarca Bout, pentru informații și promptitudine!

Brîndușa Oanță

De peste trei zile imaginea alăturată din Cartierul Popa Lupu zace bătută în „cui”.
S-o afla cineva să scoată „cuiul” ca să poată fi îndepărtate crengile care acoperă tomberoanele pentru a putea fi golite de resturile menajere. (Foto 1)

■

Gura lumii vorbeşte cum că s-ar pune de o nouă „coţcăreală”. Adică administraţia locală intenţionează să înstrăineze, la propriu, o halcă din parcul din faţa Şcolii cu clasele I-VIII „George Coşbuc” (Foto 2.) pentru amenajarea unei parcări pasămi-te pentru maşinile şi autocarele care vin să viziteze Casa Memorială „Elie Wiesel”. Aceeaşi Gură a lumii zice că, în fapt, nu este decât o mişcare mascată pentru „dotarea” şi uzul vecinilor de peste drum. Mai mult, aceeaşi Gură zice că propunerea ar veni din chiar partea părinţilor care îşi debarcă aici dimineaţă de dimineaţă odraslele la şcoală. Ocolul Silvic cică şi-ar fi dat acordul pentru tăierea copacilor aceştia fiind scorburoşi şi, deci, un pericol pentru clădire şi circulaţia în zonă! Încet, încet începe a ni se releva de ce se insistă pe dezincriminarea „abuzului în serviciu”. Intenţia nu-i bătută în „cui”, dar este dată ca sigură!
Ştie cineva ceva sigur?

Echim Vancea

Sub auspiciile Asociaţiei Italia in Arte nel Mondo la sfârşitul lunii ianuarie a apărut Catalogul Internaţional de Artă al Artiştilor Asociaţi. Albumul este un omagiu adus reputatului pictor olandez Rembrandt, de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 410 ani (Leida, 15 iulie 1606-Amsterdam, 4 octombrie 1669).

Selecția artiştilor şi a lucrărilor din Catalog a fost realizată de către Giuseppe Rossi (editorul catalogului), Magg.Dr. Michele Miulli (expert în artă), Roberto Chiavarini, Dario Chiavarini (curator), expert în artă contemporană, inițiatorul proiectului.

Albumul-Catalog născut, dincolo de spaţiul omagial magic al operei lui Rembrandt, din dorinţa artiştilor invitaţi de a pune la dispoziţia publicului iubitor de frumos o lucrare amplă, bogat ilustrată, cu detalii și istorii ale celor mai reprezentative opere de pictură, sculptură, grafică ale acestora, un omagiu universal adus marelui Rembrandt. Textele care însoţesc fiecare „profil” din Catalog sunt ale curatorului acestuia dar sunt citate şi din cei care şi-au exprimat opiniile despre artiştii inscluşi în catalog din ţările lor de origine (Franţa, Italia, Germania, Maroc, Spania, Mexic, Portugalia, Grecia, Belgia, Olanda, Rusia…). Albumul-Catalog nu este scos la vânzare pe piaţă, este cu „circuit închis”.

În cele ce urmează spicuim câteva opinii despre Rembrandt şi arta sa: „În mod sigur Rembrandt a fost unul din cei mai mari reprezentanţi ai Secolului de Aur Olandez şi a reprezentat mai mult decât oricare altul cea mai mare putere culturală, economică şi politică a epocii, dar este cu adevărat minunat cum el, fiul unui simplu morar, a ales un drum cu totul diferit faţă de cel al familiei, luîndu-şi destinul în propriile mâini… În atmosfera secolului al XVI-lea la modă era, printre literaţi dar şi printre pictorii vremii, autobiografismul, obiceiul acestora de a-şi face, într-un ritual de celebrare, autoportretul… Pictorul olandez merge mult mai departe pictându-se pe sine de 75 de ori în patruzeci de ani, între 1627 şi 1669. Rembrandt nu respectă moda timpului, aşa cum alţi artişti pictau portrete ale comercianţilor bogaţi sau ale nobililor, protectori ai artelor şi ştiinţei (mecena) şi regi. El se reprezintă pe el însuşi, conform unui realism care tinde să se sustragă logicii pictorului de curte care pictează la comandă. Autoportretele sale sunt firul conducător pentru un continuu şi neliniştit imbold în descoperirea propriului său eu într-o spasmodică căutare individualistă şi care face din propria viaţă subiect şi în aceeaşi măsură obiect al artei.”

Pentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!” punctăm câteva aprecieri care apar în Albumul-Catalog despre sculptorul sighetean Mihai BORODI:

*
■ „Bourguignon (Dijonul este situat în provincia franceză Bourgundia, n.m. Echim Vancea) prin adopţiune (Mihai Borodi, n.m.) – absolvent de Arte Frumoase din Bucureşti – acest sculptor îşi are inspiraţia în rădăcinile sale: „Sunt originar dintr- o regiune din nord-vestul României, care are un caracter etnografic foarte puternic; eu sunt legat de cultura ţărănească şi de arhitectura populară. Lucrez foarte mult pe simboluri şi forme geometrice a căror suprafeţe sunt foarte curate şi au linii foarte simple care să sugerează esenţialul. „ (Magg. Dr. Michele Miulli, expert în artă, în revista, „Regards croises”, Saint Apollinaire).

*
■ „Evocativ şi simbolic, artistul urmăreşte sentimentul uman al iubirii şi dragostei, suflul vital pentru valorizarea păcii şi reconcilierea în subconştientul uman. Dialogul intim, depăşeşte timiditatea aparentă şi trece dincolo de liniile de tensiune pentru a-i asigura sculpturii devenirea continuă.” (Magg. Dr. Michele Miulli)

*

■ „Foarte preocupat de sculptura monumentală, acest sculptor a realizat mai multe lucrări publice în ţara sa de origine (România, Maramureş, n.m.) şi în Franţa (Saint Apollinaire): „Speranţa” (calcar, 2007), „Dialog intim” , bustul călugărului L’Abbé Pierre. Sculptorul Mihai BOBODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo da Vinci” (Florenţa, 2016).” (Giuseppe Rossi, editorul albumului).
*
■ „Operele sculptorului Mihai BOBODI devin naturale şi necesare acolo unde sunt plasate ele. Publicul le iubeşte fără să le judece prea mult, ele sunt ceva natural, luminoase, pătrunzătoare şi de o linişte fermă.” (Cleopatra Lorinţiu).
*
■ „Există o forţă şi un sens al volumului şi al spaţiului bine construit, conceput şi articulat la Mihai BORODI care le păstrează, le ţine departe de extremele geometrizării şi metaforicului livresc, care conferă operelor sale unitate şi bogăţie semantică. De la diversele sale orientări noi apreciem, totuşi, formula constructivistă în arhitectura spațială bine articulată şi clară la care noi vedem o cale tot timpul explotabilă (de exploatat).” (Magda Cârneci)

În încheierea acestori însemnări să notăm o mărturie de credinţă despre lemn a sculptorului Mihai Borodi: „Lemnul este una dintre primele mele emoţii pe care le-am încercat în sculptură. Mă simt pătruns de efluviile izvorâte din esenţa lui. Când eram mic mă duceam zilnic în pădure sau urmăream îndeaproape modul cum unchiul meu, meşterul de porţi maramureşene Gheorghe Borodi, muşca cu securea din trunchiul răpus al copacului. Puterea lemnului îţi dă putere să iubeşti omul, viaţa şi poate că trăinicia sa te îndeamnă să devii mai bun şi, de ce nu, mai înţelept. Copacul este unul din miracolele naturii. Sculptura recompune acest miracol.”

Echim VANCEA

VASILE…

Destinul, pentru mine, este o sumă de lumi și temporalități diferite…

De această dată, în aceste clipe acesta, destinul, și-a urmat neprietenos cursul.
Într-una din lumile sale, prietenului de-o viață Vasile BÂRLEA nu i-a mai lăsat loc pentru proiecte, speranțe, idealuri… I-a lăsat doar ceea  ce Vasile a realizat pentru noi până astăzi: prietenia, bunătatea, generozitatea alături de lucrările sale de pictură şi grafică, de monumentele de cultură spirituală şi materială restaurate de-a lungul anilor în judeţ şi în ţară…

Atât de multe lucruri din viaţa noastră (copilărie, adolescenţă-tinereţe şi de curând ce-a de a treia vârstă) ni s-au părut lipsite de semnificaţie atunci când s-au întâmplat, dar au căpătat o importanţă deosebită odată ce au căpătat o importanţă deosebită odată ce am înaintat în viaţă, în vârstă. Acolo unde a trebuit să râdem am râs, acolo unde a trebuit să ne bucurăm ne-am bucurat, acolo unde a trebui să mulţumim am mulţumit, acolo unde a trebuit să plângem am plâns…

Dar astăzi Vasile m-a lăsat să plâng singur!
Dintr-o dată totul s-a năruit!
Vasile m-a lăsat să plâng singur!

Am sentimentul lăuntric şi totodată atât de dureros că acolo i-a întâlnit pe părinţii săi, uncheşul Vasile şi mătuşa Anuţa, care i-au fost atât de dragi, a întâlnit atâţia prieteni dragi plecaţi mai devreme să-i şi să ne netezească drumul spre Înălţare.

Acum şi de aici, prietene drag, nu pot a-ţi spune decât: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Alături de soţia ta Cornelia, alături de fratele tău Gheorghe şi familia să pot a spune doar: Dumnezeu să ne ajute să trecem peste această mult prea devreme sosită despărţire!
Glasul tău, amintirea ta, Vasile nu sunt stinse. Şi nu se vor stinge!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Echim VANCEA

sursă foto: Graiul Maramureșului

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

Sursă articol: zamanromania.ro

Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.

Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”

Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.

Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.

Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în  2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.

Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate  artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”

Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.

De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească. 

Cleopatra Lorinţiu