„[…] Culoarul şarpelui este, aşadar, un volum post-traumatic ca timp strict de redactare, dar consubstanţial „trecerii” ca mecanism genezic. De-a lungul întregii sale traiectorii lirice de până acum (şi el a scris enorm, pe o coardă în general monocromă, mai degrabă deschisă, crispat, înspre moarte decât întoarsă, eliberator, înspre viaţă), „ereziarhul moroşan” (G. Vulturescu) s-a arătat uimit de puterea matricială a cuvintelor thanatofile, cenuşii, care se rearanjează pe ele însele după regulile tainice ale vieţii, ştiute doar de „întunericul” din jurul nostru, care le inspiră. S-ar putea chiar spune că Echim Vancea şi-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut din vreme, a marilor secrete ale existenţei. Au fost ani şi decenii, când aceste cuvinte au izbutit să menţină echilibrul fragil dintre lumină şi întuneric, făcând ca viaţa să fie cât de cât suportabilă, chiar dacă nu era ferită integral de spectrul ameninţător al „umbrelor cenuşii”, pentru decriptarea cărora poetul pare să fi dispus de o adevărată vocaţie. De aproape un deceniu, însă, poezia autorului nostru e integral ocupată de cuvinte negre, prevestitoare ale „marii treceri”, ale extincţiei. Nu-i de mirare, aşadar, că volumul pe care cititorul îl are acum în mână debutează tot cu o criză a cuvintelor corodate de acţiunea perfidă a Timpului: „cuvintele ţin umbra departe/ de aglomeraţia din cimitire/ un morman de ruine îngheţate/ se înalţă în apropierea liniştii.” Li se adaugă, în mod firesc, geografia sepulclară a tuturor volumelor anterioare: existenţa la marginea oraşului, un „dincolo” nu întotdeauna precizat, dar spre care autorul priveşte halucinat, înspre deja invocatul „cimitir echim”, sau înspre la fel de des invocata „apă de graniţă”.[…]

[…] Dacă am recurge la formule reductive de circumscriere preliminară, am spune că Echim Vancea este un „poet al umbrei”, cu toate implicaţiile pe care această apartenenţă le presupune. Cea imediată vizează modul în care el „descifrează” tot ceea ce i se întâmplă: nu din perspectiva începuturilor, a naşterilor, a manifestărilor autorale, ci din aceea a extincţiei. Echim Vancea e, probabil, unul dintre cei mai crepusculari optzecişti de care dispunem, din stirpea aleasă, de cavaler noptatic a lui Aurel Pantea, analogia în proza corespondentă vârstei fiind Viorica Răduţă, adică oameni capabili să transforme eschatologicul şi anticalofilul, prin modelaj lăuntric, în sursă de juisanţă şi de voluptate. […]

[…] Dacă m-ar întreba cineva, pe nepusă-masă, cum aş caracteriza „dintr-un foc” dinamica exponenţială a scrisului lui Echim Vancea, aş răspunde că ea e o poetică a marginii pustii, a limesului.[…]

[…] Cititorul ţine în mână un volum lipsit de mistificări sau de iluzii, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, că poetul ne propune, prin Culoarul şarpelui, o invitaţie la asprime bărbătească, introspecţie lucidă şi consecvenţă. Să fim cu totul sinceri, nu ne-am fi aşteptat la altceva din partea unui autentic şi înţelept bard al Nordului îndepărtat decât la o probă a vocaţiei…”

■ Ştefan BORBÉLY
(în Prefața volumului)

Este adevărat că „un filosof filosofează din orice” în sensul că el tematizează, fixează problematica în discuţie în cadrul unei teme generale de meditaţie,  dă  coordonatele  acelui „orice” într-o desfăşurare conceptual-istorică grandioasă.  Un exerciţiu precis de identificare, definire şi redefinire,  de situare a acelui biet „orice” în ceva ce mult îi transcende, dar îl şi îmbrăţişează, îi pune în lumină precaritatea, dar îl şi luminează.  De unde sentimentul de eliberare pe care îl trăim în preajma lor, a filosofilor autentici. La Sighet, am avut bucuria să cunosc astfel de gânditori…

Profesorul  universitar Nicolae Iuga, premiat recent de Academia Română pentru cartea sa „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice” (Ed. „Grinta”, Cluj, 2015), caută să vină cu contribuţii proprii la teme şi discipline filosofice  de bază, în mod documentat, cvasiexhaustiv. Scrie limpede, logic, edificator, iar mai nou înclină să treacă de la stilul academic la cel eseistic. Tot el abordează problematici strict actuale, acute, cum ar fi avatarurile spiritualităţii  în lumea de azi, sau „şovinismul de mare putere”… , are contribuţii la  Istoria Maramureşului, ca să nu mai vorbim de pamfletar şi ziarist…  Şi mai este un un prozator înnăscut, deocamdată exclusiv povestitor, plin de har şi de bucurie. Un mare cunoscător al oamenilor şi al ethosului maramureşean!

M-am apropiat cu greu de ultima sa carte, („ESEURI DESPRE SINUCIDERE  – de la justificări filosofice la interdicţii  religioase”, Ed. LIMES, Cluj, 2018) fiind vorba despre ce e vorba… (mai ales că, dinspre psihiatrie, se spune despre cei care s-au sinucis că nu puteau să nu…). Dar, până la urmă am făcut-o, lămurindu-mă, dacă mai era nevoie, de rolul edificator şi oarecum taumaturgic al demersului filosofic autentic, mai ales al celui eseistic.  De altfel, după cum  bine ştim, filosofului nimic din ce este omenesc nu trebuie să-i rămână străin… Suicidul este   tratat, de domnul profesor Iuga, în mod sistematic şi liber totodată, de la şocul indus de filosofii care consideră  sinuciderea  ca manifestare  a libertăţii  absolute, trecând prin sinuciderea cu rol educativ a lui Socrate, la felul în care se raportează  marile civilizaţii şi religii la suicid – de la cauzele acestuia (psihologice, sociale), la prezentarea câtorva mari personalităţi care au ales sinuciderea  şi, mai ales,  la sinuciderile celebre în literatură.  Dar, piesa de rezistenţă  a cărţii de faţă este, în opinia mea, eseul „despre moarte ca binefacere”, o adevărată  bijuterie!  Filosoful încheie cartea cu cîteva consideraţii  privind posibilitatea  unei „antropologii a Morţii”.

Eu m-am mai despovărat de-acum…  Citiţi şi dumneavoastră!

                                                                                  Marin Slujeru