Ieşind din ideea eminesciană despre firea umbrei („…tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi ea-ţi dă firea ei cea vecinică… când umbra ta, ca umbră încă, va începe a vorbi, ea va fi atotştiutoare şi-ţi va spune ce trebuie să faci; când te vei muta tu în firea ei, atunci vei fi tu atotştiutor…”, scrie Eminescu, iar poetul de azi plasează textul în chip de motto la unul din volumele sale), cele mai recente cărţi de poezie ale lui Echim Vancea, Umbra vine de mult mai departe şi Ultima pagină, tipărite, într-un interval relativ scurt de timp, la Editura Junimea, în 2017 şi 2019, circumscriu o lume a umbrei, situată în spaţiul-timp de mijloc, acolo unde nu sunt suficientă lumină, dar nici destul fum şi nici negură care să acopere definitiv viul, să-l îngroape sub o lespede din „cimitirul echim”, în „valea pomilor”; e o lume în surpare, intrată în stăpânirea umbrei şi ierbii care „Înţeleneşte” cărările, unde lumina moare, iar fiinţa se roteşte în nesfârşite ronduri de noapte: „umbrele-s târâte prin pieţele publice ca trimişi/ ai zilei şi-ai nopţii veniţi să cântărească cerul/ se întreţin cu zidurile despre superficialitate/ despre lumină despre oraş despre multe alte lucruri/ o umbră încărcată morminte-s/ de multă vreme-n cimitir ne ajuns/ săptămâna aceasta s-a înserat mai devreme/ cenuşa mă-ndeamnă să nu plâng/ şi nu plâng/ plouă/ şi cu ce a mai rămas din clopotele trase/ de o mână nevăzută/ mă voi uita cu uitare la lună la nea la cer/ cu nedorul exterminator/ voi suge la stelele mele la ugerul lor/ juma’ trup gând juma’ avântându-le/ făr’ de trup şi de gând te vei scoate flămândule/ tu vânăt vânătorule de vânt/ cu gura-ţi mormântată-n proprii-ţi ochi/ și cu ochii-n cuvânt pentru mai târziu fireşte/ de-acum dacă mor cu obrazul de pază stând/ pentru noapte şi pentru zi sub apăsarea/ ochiului care aici nu-i ca să vadă/ cineva suflă în beznă / și face din mine un trup de neajuns/ numai ea lumina moare așa în rondul de noapte” (rond).

În domeniul umbrei, fixat în câteva acroşante tuşe expresioniste, cu un oraş în care nu mai e nimeni pentru că a intrat în stăpânirea morţilor şi unde aleile au „maxilarele pietrificate”, iar în gara de acolo, nu se întâmplă niciodată nimic şi ploaia se prelinge „de pe o cruce pe alta” peste „dragostea infirmă” a unui „plop fără soţ”, se instalează ecranul cenuşii, al fumului şi negurii; aici sunt poetul care aude ceea ce alţii doar văd, cum se spune în păgână şi umbra, fiinţa „cu degete reci”, venită din aproape-departele pe unde va fi rătăcind fantasma unei păsări albe, călătoare, care îşi face cuib printre „viermii fără ruşine” în „cimitirul echim”, în huma din „valea pomilor”. Negura umbrei pătrunde peste tot, ia în posesie realul şi fiinţa interioară, închide ochiul şi adoarme „firea zilei”; nervoasă, vie, „prea scoasă din fire”, cum scrie Echim Vancea în revenire sau, dimpotrivă, bătrână şi neputincioasă, umbra crucii „căzute peste noi” se întinde în tinda bisericii, ascunzând ceea ce, apoi, ar putea fi epifania „fecioarei” din cerul „copleşit de mândrie”, anunţând dispariţia celui pe care l-a însoţit aici pentru a-l părăsi în lumea de dincolo: umbra e Styx-ul poeziei lui Echim Vancea, care vorbeşte, înainte de toate, despre trecere, despre marea trecere, cum îi spune Blaga, fixând, însă, iată, conexiuni cu orizontul mito-poetic românesc unde, despre cineva care a murit, se zice că a dispărut („cu paşi mici/ pe drumul ce duce la apă/ dispari/ se face întuneric/ întruna/ păşind pe nisip/ mormintele/ lasă/ să se vadă/ lutul/ din tine”), a plecat, s-a pierdut: nimic nu e definitiv, oricând cel plecat se poate întoarce: „îndeajuns fiind cel ce priveşte/ zi de zi/ te întorci/ cu noduri în gât/ în capătul acesta de lume/ dimineaţa cobori şovăitor/ în stradă/ minunându-te/ de câte umbre/ trec pe lângă tine/ după aceea”: în acest fel, locuind lângă o clepsidră şi dobândind, pentru aceasta, dreptul de a trece trupul „dintr-o parte într-alta”, poetul scrie „ultima pagină” cu teama că, revenind de acolo, în „zbaterea tunetului”, i se va da viața altcuiva şi recuperează amintiri din vremea când se va pierdut: „paşii se ţin greu de lumină/ pe străzi ies umbre şi frunze/ se încruntă sfioase la mine cuvintele/ bruma e de când am murit/ mai putredă toamna/ un păianjen rătăceşte pe urme de sănii/ de la un timp morţii lipsesc din morminte/ de la un timp morţii lipsesc dintre noi/ pădurea nu mai suportă lumina/ şi întunericul surd cade victimă/ lacrimii fugărită de ziuă” (strada cu un singur nume).

În „aventura” din domeniul umbrei, Echim Vancea integrează texte (cuvinte, sintagme, propoziţii, versuri) aparţinând unor oameni şi poeţi maramureşeni, de la „necunoscuţii” Mihai Olos, Simion Șuştic, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Marin Slujeru, până la cei originari ori „adoptaţi” (Ioan Es .Pop, Gheorghe Pârja, Vasile Gogea, Ion Mureşan, Ana Blandiana, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon); fragmentele grefate pe corpul poemelor (operaţia e reuşită, trupul poeziei lui Echim Vancea primeşte, nu dă semne de intoleranţă) funcţionează, adesea, ca nişte relansatori ai temei dominante. Astfel, cel plecat se întoarce într-o îndoielnică supravieţuire, cum îi spune Constanţa Buzea sau, ca la J. L. Borges, într-o „elegantă speranţă”, poeţii, integraţi printr-un abil şi pasionant joc al intertextualităţii, creditând, odată cu Eminescu, lumea poeziei lui Echim Vancea. Într-o altă ordine, pare că toată lirica sa vorbeşte despre teluric, despre „lutul din tine” pe care îl arată mormintele din „cimitirul echim”; negura umbrei nu e, însă, compactă pentru că, iată, lasă să se deschidă o fantă pe unde pleacă şi se întorc, asemeni fiinţei înseşi, fantasma păsării albe de aproape-departe sau pasărea „cu ochii cuminţi”, aceea „de ceară” ori „dezamăgită” şi încă, pasărea „deghizată în zbor” din creştetul dealului, mereu altfel ziua şi noaptea, într-o metamorfoză care o configurează, de la simbolul ascensional al dimineţii la figura năruită ce se arată seara: „I. într-o zi spre dimineaţă/ păsării din creştetul dealului/ i s-a dat carne şi pâine/ i s-a dat o zi/ în care să îşi deschidă ochii/ dar nu a vrut să vadă/ se credea un păianjen hoinărind/ pe dealul sângerând/ şi toată ziua striga/ «nevermore»/ la vremea apu¬sului/ se credea om/ pregătit de cu ziuă să moară/ şi nu o dată drumeţ/ citind afişele irecuperabile/ de pe stâlpii de electricitate/ drumeţ de la un miez de noapte la altul/ în căutarea zilei sorocite/ păsării din creştetul dealului/ II. într-o seară îndreptându-mă spre oficiul poştal/ am văzut răzbunătorii întreţinându-se/ şi înjurându-se cu umbrele lor/ de care dispun fără urmă sau teamă/ dimineaţa întunericul/ se răsfrângea/ în floarea-soarelui atârnând/ pleoştită în creştetul dealului” (poem în două părţi): realitate şi vis, foaie-n două feţe, poem în două părţi – aceasta e poezia din Ultima pagină și Umbra vine de mult mai departe, un monolog adresat, parcă, umbrelor de pe pereţii de tuf ai grotelor monahilor din Cappadocia.

Ascuns, cu o prezenţă editorială mereu discretă, poetul din Maramureşul atâtor poeţi de azi (îşi) creează o lume în deplină singurătate, o grotă pe ai cărei pereţi sihastrul îşi proiectează umbrele, firea lor, auzind ceea ce altora li se pare că văd.

■ IOAN HOLBAN
(în Revista Neuma ,
Nr. 3-4 (29-30), martie-aprilie, 2020)

_______________________________
Ioan Holban (Iași) este critic și istoric literar; membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Inima Luanei, Ed. JUNIMEA, Iaşi, 2019
(colecţia Atrium, coordonatori: Ioan Holban, Lucian Vasiliu)

„La adânci tinereţe”…

Nu de mult Vasile Muste își dădea asigurări că, după intensitatea la care a scris ultima sa carte de versuri, a 19-a („Eu nici în moarte n-am să pot muri”, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj, 2018), nu va mai scrie despre dragoste. Şi iată-l, la nici un an, dăruindu-ne „Inima Luanei” – o nouă carte doldora de poeme de dragoste…

Răriţi ritmul lecturii când citiţi poeziile mai noi ale lui Vasile! Altfel, le veţi fi parcurs înainte ca ele să ajungă la voi… Pentru că, la fel ca în cartea anterioară, Vasile Muste îşi îmbracă poemele în veşminte simple, folosind cuvinte oarecare, pe care mizează, însă, foarte mult. Cititorul potrivit este unul răbdător, negrăbit, căruia să nu-i alunece sufletul „în zbor” peste confesiunile, declaraţiile şi înţelesurile cărţii. Ar avea, din belşug, numai de pierdut. Simplicitatea, în claritatea și profunzimea ei, pare a fi noul țel al poetului. Care trece prin multe ispite şi vămi înspre acolo, dar, ajunge.

Spre a pune surdină gravităţii tematice (iubirea, moartea, cântul, primordiile), Vasile ne înseninează distribuind atent exprimări şi intonaţii tipic copilăreşti, colocviale sau, dimpotrivă, livreşti: „am rămas în urmă la iubit”, „ea a râs, n-a zis nimica”, „cară-te, basta!” – Fie acestea cele mai mari abateri de la Calea simplicităţii…

Reinsuflat cu iubire, autorul îi afirmă iar şi iar unicitatea, excepţionalitatea, supremaţia. O efervescenţă cvasimistică, un dramatism copleşitor. Iubirea, alături de cânt şi de locurile copilăriei sunt îmblânzitoarele răului şi ale morţii. „Umbra iubirii” nu ne lasă singuri în ceasul de pe urmă – este convins poetul.

Până acolo, însă, el cântă voluptatea (mai ales „noaptea, când totul e de cules”), îşi mustră inima – care, tocmai ea, dă să trădeze poetul, inima care i-a ţinut sufletul deschis lumii „până seara, la adânci tinereţe”. Se purcede la iconizare, magie (incantarea numelui) sau mitizare – „când erai cu mine aveai o stea”, aleasa se numeşte Luana, zeiţă civilizatoare, coborâtă şi îndrăgostită de un pământean, sau Luchiana, cea care dă strălucire lumii…

Dintre piesele de rezistenă ale cărţii aleg: „Omul dinafara lumii” (un mic Tratat despre lut şi iubire), „Înserarea de mâine” şi „Locul din inimă”. O redau pe ultima:

„astăzi cineva s-a hrănit din inima mea / un om un lup o pasăre de pradă / nimic spre lume nu se mai vedea / prin locul gol lumina sta să cadă // astăzi cineva a băut din inima mea / cum la banchete zeii ospătau / şi ameţiţi călătoreau din stea în stea / iar dinspre mine zorile erau / mai ninse decât cerul dintre ele // astăzi nu e cine să creadă în dragostea mea / ai plecat lăsând porţile larg deschise / ca de la o casă îngenuncheată-n zăpadă /şi nu mă mai iubeau pare-mi-se // nici / om nici lup nici pasăre de pradă”.

O carte de substanţă poetică şi filosofică. O carte frumoasă şi bună rău!…

Marin SLUJERU
Noiembrie 2019

Bineînțeles cu… EA! Cu… POEZIA!

În numele TrandafiruluI de Noiembrie vă invităm să ne-ntâlnim sâmbătă… după – amiază! Cum unde?…

La Granell (str. G. Coposu, nr. 5, cunoscută și ca strada pietonală), acolo, poeta Doina Rândunica Anton ne așteaptă cu… „Trandafirul de noiembrie”.

Un buchet de trandafiri – poeme este conținut în ultimul volum al poetei „de Sighet” ce va fi lansat sâmbătă, 09 noiembrie 2019, orele 14:14, în „biblioteca” Granell – ului!

Cei care iubiți poezia și trandafirii (sau viceversa!) sunteți așteptați la Granell cu… vorbe frumoase și o surpriză!

Și îndemnul zilei de azi: Doinei Rândunica Anton să-i spunem LA MULȚI, MULȚI ANI!… mult mai înalți!

Salut, Sighet!

Mirajul apei de graniţă…

Tocmai a apărut la Editura JUNIMEA, colecţia „Cantos”, „ultima pagină” – noua carte de poezie a lui Echim Vancea, cu un cuvânt însoţitor de Gheorghe Grigurcu, desenul coperţii – Ioan Pop-Vereta.

Prima secţiune a cărţii, „firea umbrei”, este o familiarizare cu umbra, o precunoaştere a „umbrei atotştiutoare” (M. Eminescu), a ceasului la care, în indiferenţa ce o împresoară, (pasărea) nu mai zboară nici măcar „zborul nereuşit”. ( – despre nereuşita zborului unei păsări)

Au loc lungi călătoriri spre „apa de graniţă”, cu mijloace de transport în comun, „în vacarmul liniştii”, sau stând „pe zăpada neagră rezemat în cârje”,/ neştiind încotro se îndreaptă apusul” ( – firea umbrei). Căci, faţă de umbra propriu-zisă, ar trebui să ne ruşinăm de jocurile şi umbrele noastre… – zice poetul.

…Şi iedera cuprinde porţile, locuirea: „o umbră cu gesturi lente/ se caţără pe iedera amiezii // e lumina ce nu vorbeşte…”(umbra). Dureroasă orice nouă zi pentru cel ce nu poate să plece în zori, deşi „noaptea a trecut de mult” şi „floarea soarelui nu te cunoaşte”: „a pleca nu ştiu când voi putea / iată o definiţie a umbrei” – poem (I).

Nevoia de empatie, de solidaritate este clamată şi pentru celelalte ceasuri ale zbaterii – noaptea, apusul, amiaza: „crede – crede în cum ni se pare nouă/ sfârşitul acesta al nopţii” (crede) sau: „apusul aşezându-mi caldarâm roşu sub picioarele / ademenite de ziua şi somnul / inundate de jale” (poem II) sau: „drumeţ de la un miez de zi la altul” (– poem în două părţi). Din nevolnicie („prea mulţi stăpâni / sunt pe ziua de mâine” – poem III), se înalţă un fel de rugă-indicaţie/…/: „..doamne, / tu îţi fă treaba / acolo sus / eu aici am uitat / ce am de făcut” (– o clipă s-a dus). Clipă de clipă durează aşteptarea-eşuarea-„căutarea zilei sorocite” (– în tăcerea cuprinsă de amurg)…

„Îndoielnica supravieţuire” se numeşte fascicola a doua a cărţii (triptic?), după Constanţa Buzea. Într-o fotografie, parcă, un străin, parcă, parcurge continuu drumul de noapte şi singurătate „ce duce la apă”, la „apa de graniţă”, spre umbra „în care te vezi”: „fără ceas îi noaptea / fără umbră-i gardul / fără teamă-ar fi / zidul / de-ar putea cânta”. De la clamări se trece la relatarea alertă a parcursului dintre „înainte şi după aceea” – fragmente sacadate, disparente, măiastru indeterminate. Din când în când, din cânt în cânt, poetul se întoarce la clamare, la rostirea patetică, atingând maxima frământării lăuntrice. „Staţiile” sunt: dezamăgirile de aproapele, strigătul de singurătate şi nemulţumire, îndoiala, vina, înstrăinarea…

Partea a treia a acestui triptic al suferinţei, „ultima pagină”, titlu împrumutat întregii cărţi, se vrea sub semn borgesian: „Singurătatea mea se mulţumeşte cu această elegantă speranţă”. Sunt alternate elegii citadine echimeşti „clasice”, poeme „de după” (ciudată „situare”, un adevărat imaginar, o „geografie” a acelei… locaţii!), reminiscenţe, „recapitulări”, refreshment-uri ale nenorocului, notaţii ale împuţinării şi trecerii, autoderiziuni, scrise „la malul apei zălăzite” sau „la patru sute douăzeci”… Ciclul se încheie, totuşi, cu poemul „revenire”. Multe poezii minunate în această secţiune a cărţii, dacă accepţi situarea în orizontul lexical al unor situaţii-limită abia încifrate/simbolizate, cuvintele de-a dreptul („moarte”, „mormânt” ş.a.)…

Confruntarea făţişă, doar cu armele scrisului, cu zona coşmarescă, este preschimbată de poet într-o frescă a suferinţei, o viziune însufleţită asupra elementelor şi a omenescului. Vor urma alte volume de poezie semnate Echim Vancea, fiecare trăit şi scris ca o ultimă pagină – căci a scrie poezie altfel, încă nu s-a inventat…. Citiţi-l! E greu, e dificil, dar cât de frumos!

Marin SLUJERU

MOTTO: Cânt încet
Ca o pădure plină de soldați
Mă auziți?
(De foarte departe)

În prezentarea criticului Ioan Holban și a poetului Dorin Ploscaru, concitadina noastră, Doina Rândunica Anton, publică a cincea ei carte de poezie: „Trandafirul de noiembrie”, la Editura Junimea, Colecția „Atrium”. Poeții Gh. M. Bârlea și Echim Vancea au remarcat că avem de-a face „cu o carte pe măsura poetei”, respectiv „o carte de poezie bună” .

Multe îndură trandafirii în noiembrie… Acest dat al suferinței este convertit de poetesă într-o desfoliere fără sfârșire, poem cu poem, „în foșnetul suav al inimii” (Ioan Holban, „Cuvânt însoțitor”). De unde, un efect de fastuozitate.

În continuitatea volumelor anterioare, D. R. A. cultivă eterna îndrăgostire adolescentină, îi caută semnele, îi iscă taina, o invocă, o „inventează” la o adică, menține cultivarea mirării și a copilăririlor . O poezie de atmosferă, „muiată” în sentiment, o poezie de elan (ascensional – zice I. H.) o risipire de îmbrățișări și, totodată o disipare în totul, o abordare confesivă și patetică, declarativă și declamatorie, o totală abandonare cântecului, cântării și legănării… Rândunica se leagănă în poezie.

Tot ea ne oferă, în continuare, elemente de faună și floră din belșug, se dedă cu fervoare la notații de-a dreptul zglobii întru poetizarea clipei, a diverselor situații, tribulații sau bucurii. Dar, mai presus de orice, rămâne afinitatea cu comparația ingenioasă și neapărat imprevizibilă, cu metafora-imperială dacă se poate: „Îmi amintesc de tine: /Erai atât de tânăr/ Încât lumina îți umbla prin sânge/ Ca vântul pe ulița satului/ Și nu se sătura.” (Îmi amintesc).

Ca noutăți de substanță și de stil, am remarcat o notă de gravitate și luciditate, o pondere mai mare acordată Singurătății, semnelor Marii Treceri (chemare, odihnă, îngerire, în-fluturare), religiozității (invocări, aproape psalmi – căci nu o fi iubirea o prolegomenă profană la mistică?); ritmurile devin mai potolite, mai interioare, iar locuri comune întâlnești mai deloc.

Poeme pentru care bag mâna în foc: „Din umbră”, „De foarte departe”, „Strigătul roșu”, „Eleganțe inutile”, „Când inima e un cocor pierdut”, „Singurătatea, o femeie frumoasă”.

Citind această carte trebuia să am grijă să intru mai puțin la idei… Pentru că scrisul Rândunicii își vădește întreaga profunzime și înălțime doar dacă zbori la firul poemului. Zburați și dumneavoastră!

Marin Slujeru

Cartea lui Echim Vancea „UMBRA VINE DE MULT MAI DEPARTE” (Editura Junimea, Iași, 2017) are un titlu care te trimite cu gândul la întoarcerea fiinţei umane în trecut pentru a privi în faţă umbra dintru început, cea care a prins carne pe oasele moi, cea cu o mie de învăluiri, cea care îţi cunoaşte suferinţa şi visele, luntrea şi malul la care ai ajuns.

Citirea unei astfel de cărţi în care autorul scoate spre lume o învolburare de trăiri, de metafore, de oglinzi vorbitoare care se lovesc de clopote, de strigăte, de putinţa şi neputinţa clipei, cere un act de voinţă şi empatie. Pentru că urmează un parcurs poetic copleşit de capcane, de efortul ieşirii din inerţia zborului „adânc” , de dorinţa de a pipăi, recunoaşte şi ordona umbrele, de a le despărţi pe cele ale tale de cele ale unei lumini care te înconjoară doar pentru a te incita cu o posibilă convieţuire. Vrei neaparat să intri, să explorezi, să trăieşti experienţele autorului. Asumarea unui labirint pe unde umblă lighioanele tristeţii, ale deşertăciunii, unde apele „au ars„, femeile sprijină zidul şi îl însufleţesc, cimitirele se perindă ca trenurile prin gări stranii şi pustii, „hulubii se sălbăticesc abia după ce cunosc omul” , este un act de voinţă. O carte ca aceasta devine până la sfârşit şi o umbră a ta. Şi inevitabil trebuie să vorbeşti cu ea, să te învoieşti cu ea, să tragi la lopeţi ca să ieşi dintre mâluri sau vârtejuri. Şi inevitabil vrei să o reciteşti, să linişteşti apusul şi noaptea „necoaptă” a propriului suflet, păsările şi toamnele care te bântuie. Dar ce frumoase sunt aceste imagini :

„uscată/ udă/ apoi uscată/ umbra se întinde peste lanul de maci /obosită de noaptea ce-apasă în cercul de foc /peste care se rotesc păsări albe /încetinite de ultima stea”
( Ultima stea (II) )

„Umbra vine de mult mai departe” şi nu oricine se poate apropia de ea.

Rândunica Anton,

la 18 martie 2018, Sighetu-Marmaţiei