O lucrare esențială pentru istoria Maramureșului interbelic (autor, Nicolae Iuga)
Am în vedere cartea monumentală a domnului dr. Laurențiu Batin intitulată Armata și Biserica Ortodoxă în Maramureșul interbelic (Editura Limes, 2016), două volume mari, de peste șapte sute de pagini fiecare, conținând totodată peste o mie de ilustrații, fotografii din epocă și facsimile după documente.
Este vorba de un segment scurt la scara istoriei, de doar două decenii, dar plin de evoluții dramatice din istoria Maramureșului, perioada interbelică, atunci când după Unirea cu Regatul României de la 1 Decembrie 1918, pentru Transilvania în ansamblu și pentru Maramureș în special, pentru Maramureșul zis „Istoric” de la nord de Munții Țibleș – Gutâi cu reședința la Sighet, județ de graniță fiind, s-a pus problema nu doar a formării unei administrații românești și a organizării sistemului de învățământ în concordanță cu cel din vechiul Regat, ci și a structurării apărării militare a acestei provincii proaspăt unită cu patria-mamă, precum și a unei unificări de ordinul mentalităților culturale, spirituale și religioase. Pentru că, oricât ar părea de curios, partidele istorice românești din perioada interbelică aveau, totuși, ceea ce se cheamă azi un „proiect de țară” în raport cu Ardealul, care consta în ceea ce s-a numit atunci nevoia de a crea un „suflet românesc”.
Un interes aparte îl pot suscita evoluțiile de ordin religios–confesional în Maramureșul interbelic. În secolele XVIII – XIX românii din Maramureș au fost trecuți, într-un fel sau altul, aproape în totalitate la confesiunea greco-catolică, cu excepția existenței unor parohii ortodoxe române încă de pe vremea Austro-Ungariei în sate românești precum Săcel sau Dragomirești. Însă după Unirea de la 1 decembrie 1918 s-a creat în mod obiectiv un complex de factori care au determinat reînvierea Ortodoxiei în Maramureș imediat după Primul Război Mondial, deci o Ortodoxie care nu a fost „adusă de către comuniști”, ci mult mai-nainte, ca o consecință a făuririi Româniai Mari, evoluție care a culminat cu înființarea Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului cu sediul la Sighet, în 1936, Episcopie desființată cu înverșunare la scurtă vreme, în două rânduri, o dată desființată de către administrația horthystă în 1940, și a doua oară de către regimul comunist în 1948.
Câteva cauze care au dus la renașterea Ortodoxiei aici, într-o enumerare aproximativ cronologică, ar fi (a) legătura permanentă a unor ortodocși din zonă cu instituții ortodoxe din afara Maramureșului, cu biserici și mănăstiri din Moldova și din Ardeal, pelerinaje la mănăstirile din Bucovina (de exemplu Mănăstirea de la Moisei era metoc al Mănăstirii Putna) etc.; (b) arondarea parohiilor greco-catolice din Maramureș la nou-înființata Episcopie Greco-Catolică de la Hajdudorog (Ungaria) începând cu anul 1913, Episcopie care tipărea cărți de slujbă numai în limba maghiară și care avea misiunea de a-i maghiariza prin biserică pe românii, rutenii și slovacii din Austro-Ungaria; (c) venirea și în Maramureș, din vechiul Regat, a unui număr mare de reprezentanți ai noului stat: cadre ale ale Armatei, grăniceri, jandarmi, învățători, funcționari ai aparatului administrativ cu familiile lor, toți de confesiune ortodoxă; (d) comportamentul unor preoți uniți de a cere de la credincioși contribuții fixe mari la bugetul parohiilor și de a practica tarife („stole”) foarte mari pentru serviciile religioase, iar în caz că enoriașul nu putea plăti, acesta era târât de către preot în judecăți, pentru recuperarea datoriei, împreună cu o dobândă cămătărească.
Acolo unde au fost înființate după 1918, parohiile ortodoxe din Maramureșul Istoric erau toate sărace, lipsite de biserici, de case parohiale, de terenuri și de salarii pentru întreținerea preoților. Multe lăcașuri bisericești s-au ridicat cu ajutorul Armatei Regale Române, prin contribuția financiară a ofițerilor și prin munca cu brațele a soldaților.
Cartea domnului dr. Laurențiu Batin are meritul cu adevărat extraordinar de a fi prima cercetare la cele mai bune standarde științifice a acestei perioade din istoria Maramureșului, centrată pe aceste două instituții fundamentale, Armata și Biserica. Materialul documentar este impresionant, sunt utilizate mii de documente și ilustrații inedite, din izvoare care nu sunt accesibile cercetătorului de rând, din Arhivele Ministerului de Interne de la Pitești, din Arhivele județene, din Arhivele protopopiatelor ortodoxe și greco-catolice din Maramureș (autorul fiind și fost ofițer MI și actual deputat în Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului), precum și din colecțiile publicațiilor locale din acea vreme. Avem în față, foarte probabil, o cercetare exhaustivă în sensul propriu al termenului.
Nicolae IUGA
