Joi, 27 martie 2025, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (sala de conferințe), va avea loc lansarea volumului de poeme „ DOAR ÎMPREUNĂ Alte sigilii” (Editura Limes, Florești – Cluj Napoca, 2025), autor Gheorghe Mihai BÂRLEA.

Invitat de onoare, poetul Mircea PETEAN, manager Editura Limes.

Organizatori: Centrul Cultural Sighet, Revista Nord Literar, Uniunea Scriitorilor din România – reprezentanța Maramureș.

Salut, Sighet!

O carte, precum cea semnată de Ion MARIȘ, Semne, pe_semne (Editura Limes, Florești – Cluj, 2022), este „dificil” de citit darămite a mai fi și comentată. Chiar publicată fiind cartea Semne, pe_semne este o carte scrisă „pentru sine”. Noua carte a lui Ion Mariș nu mi se pare a fi abordabilă în termenii altor cărți ale sale.
Evidentele forme de hemografie – subst. – cuvânt creat de Nichita Stănescu în volumul „Tresăriri”, 1982: „știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește hemografie, scrierea cu tine însuți. […]. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți pe urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.[…] Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.” – „de scriere cu materia propriei și nemijlocitei suferințe” nu se lasă lesne „descuiate” precum o ficțiune oarecare.
Revenind la volum – pentru a nu produce disconfort și/ sau confuzie în percepția necunoscătorilor, a indiferenților, ori a celor care astăzi sunt pe cale de a „detesta” Limba Română „cea frumoasă ca o Duminică”, „scheletizându-le” în favoarea anglicismelor împrumutate din engleza britanică și americană, textele care îl alcătuiesc sublimează poetic despărțirea poetului de cei doi dragi Ștefan, tatăl și fratele, cărora autorul le dedică volumul. Textele au o substanță interioară plină de vitalitate. „Au inimă!” Sunt răspunsuri date unor interogații profund umane și în care recunoaștem multe dintre ele ca fiind ale noastre. Este aici „la dispoziția dumneavoastră”, un jurnal care, la o grăbită privire (a se citi lectură!) pare impersonal, cum impersonală se grăbește a fi „noua poezie”, numai că la o lectură atentă descoperim „ițele” unei „povești” scrise la persoana întâia, o poveste despre sine. Despre „plonjeul” când în întunericul, când în lumina unei vieți. Ion Mariș aduce la suprafață, cu durere, lumina, chiar dacă-i este rușine să privească lumina (… eu nu recunosc întunericul) în funcție de ora la care se află „semnele” personale, (ceasul [fie și digitalizat] tău la care te-ai închint o viață): la răsărit, în amurg sau în miezul zilei.
Chiar dacă volumul se vrea a fi o „pagină” de intimitate la o lectură atentă a acestuia vom da peste o „suferință individuală universalizată” depășind limite de timp sau de spațiu, mai ales pe cele personale.

Textele volumului „orbitează”, după cum, inspirat, coperta acestuia (copertă realizată de Attila Cosovan) ne previne, în jurul semnului astral al întrebării („semnul întrebării este o altă stare/ poate a materiei în segregare/ ne face un pic mai nefericiți/ poate moartea are gust/ tridimensional/ și se duce singură singură singură/ cu viteza cuvântului” – subl. aut.), provenind dintr-o altă dimensiune etimologică a cuvântului, a cărei „voce” , vocea poetului-cuvânt, alergând „pe urmele victimelor”, se adresează celor dispăruți, a celor plecați (tată și frate!) în același an, 2021(!) dar și „saltimbancilor durerii”, unor „generații înhumate/ în propriile deznădejdi identice repetabile/ doar noaptea și umbra mână-n mână/ nu se mai cenzurează în amintiri/ Fiecare alege o pârtie pe care nu-i vizibilă/ zăpada ” (subl. aut.). Este emoționantă capacitatea poetului de a privi suferința în față, de a nu se lăsa înfrânt de aceasta. Poemele sunt marcate de un lirism matur, durerea nu este strigată, poetul nu se lamentează, înfruntă cu „stoicism” absența ființelor dragi pierdute în condiții tragice (fratele!), Thánatos împăcându-se cu viața: „Din noapte nu se zăresc copacii ei nu mai sunt/ au dispărut numărând visele fără trunchiuri/ sunt niște cărări ce se despart nefiresc poate/ ce aduc ofrande celor blestemați să-și aleagă/ îngerul.// Tu n-ai așteptat la răspântie/ piatra filosofală/ ai încercat să te împaci cu noaptea și-ai uitat/ să te oprești să-mi povestești de ce/ ai tăcut mai devreme” (subl. aut.) sau „De fapt nu sunt pregătit pentru a-mi recunoaște/ înfrângerea e o simplă oprire/ un salt peste clișee te iubesc doar tu pleci./ Nu-i o comunicare între viață și moarte doar/ câteva cuvinte fără înțeles” (subl. aut.). Ion Mariș își pune suferința în vers nu pentru că acesta i-ar aduce mângâiere, ci pentru că prin vers, prin cuvânt deci, el o „trăiește recursiv” fără a se lamenta pentru pierderea celor dragi. Apelarea la recursivitate îi permite poetului în a privi moartea „în ochi”: „…nu/ răspunzi la declarații de moarte sau de dragoste./ De fapt nu știu ce s-a-ntâmplat alergam/ printre gloanțele alea alea ce lasă urme și se/ schimbă pe moarte dar nu mi-am găsit/ liniștea doar o ușă închisă/ dar asta făcea parte din trădare.// Despre spectacolul final nu pot mărturisi nimic/ locul meu e întotdeauna gol/ și cuvintele mele sunt selectate/ pentru a fi condamnate.” (subl. aut.).
Ion Mariș realizează în „regimul disimulării” un discurs poetic în care neliniștea sa sufletească se mișcă alternativ dintr-o parte în alta între melancolie și starea sufletească apăsătoare „Mi-am fost lumină și mi-am fost păcat/ când am rămas știam c-am fost plecat./ Nu m-am oprit să mă privesc în timp/ zburând m-am prăbușit peste Olimp./ Când Dumnezeu mi-a dăruit ultima cruce/ știam că fără visuri mă voi duce” (subl. aut.), între revolta direct mărturisită: „Medicul mi-a recomandat să-mi ascult/ respirația/ sunt foarte atent mi-a prins bine avertismentul/ sunt foarte atent la toate semnele deși/ știu că nu ajută noaptea și nici frica/ dar nu știu cum voi reacționa când/ n-o să-mi mai simt respirația./ Ce le voi spune când nimeni/ nu mă va întreba?” (subl. aut.) și discursul știut doar de poet: „Doamne, când te privesc la final/ mă gândesc la mine doar la mine/ într-un exercițiu timid de conservare și știu/ cred că știu că nu-s destule locuri și nopți anonime/ pentru a tăcea și-a rămâne viu/ când nu mai rămâne nicio poartă închisă/ și exilatul nu-și dorește să plece. / Mi-am lăsat cerul deschis fără restricții/ (rugăciunea nu mi-a fost interzisă)/ ceasul meu ticăie doar noaptea/ are ochii mari și plânge.” (subl. aut.). Dominant declarată tematica volumului este suferința asumată dramatic uneori într-o „viață de amator”: „Off mamă uită-te la durerea asta care umblă/ singură din casă-n casă tu/ mă tot cerți de ce nu mă rog zi și noapte ca să/ nu rămânem să nu rămânem în dezechilibru și/ să ne găsească cei care au plecat/ am rămas unul și pentru asta nu-i nevoie să/ ne divulgăm numele în numele lui/ ne învârtim după fiecare noapte aceeași noapte/ lăsată într-o capcană pentru amintiri./ O procesiune a gândurilor goale a rămas/ se descompune în noi.” (subl. aut.). Asumarea condiției de „unul” constituie deseori imaginea „umilității” ceea ce contează este să rămână în poem (versuri) urmele experienței triste prin care a trecut poetul dar și ale unei resemnări senine fără note emfatice sau melodramatice.

„Semne, pe_semne” sunt „darul tragic” al unui eu poetic dispus la înțelegerea tragică a lumii din jur. Volumul, în ciuda limbajului „dur” uneori, degajă o respectuoasă discreție îmbiindu-te să-l citești și recitești la nesfârșit în singurătate. Volumul nu-i, așa cum s-ar putea crede la o lectură sperficială dată de dedicația „in memoriam” înscrisă pe prima pagină, o „carte de doliu”. Absența fizică a „eroilor” din carte este umplută în imaginație, în amintire, în meditație mai mult sau mai puțin abstracte despre viață și moarte în ciuda faptului că discursul poetic este, pe alocuri, cerebral. Volumul lui Ion Mariș „Semne, pe_semne” este dincolo de titlu „povestea delicată”, dramatică a amintirii celor tragic dispăruți (cărora li se alătură și soția Maria, chiar dacă aceasta i-a premers pe cei doi Ștefan, tată și frate), o „călătorie” prin lectură a unui itinerar inițiatic, o traversare prin intermediul Cuvântului a vieții, o descoperire a sensului acesteia în apropiere de Divinitate: „Toți au plecat toți unii spre cer alții/ spre pământul răscolit de povești/ fără plânsete fără clipe rostogolite fără vești/ a fost doar o auroră ireală/ pe care s-a dansat s-a cântat s-a căzut/ și uneori s-au amestecat anotimpurile pe care/ nu le mai deosebeai când ne opream era/ fără drumuri noi nu ne întretăiam umbrele fiecare/ într-o altă galaxie de aceea/ nu-mi pot explica nu-mi pot imagina/ cine pe cine a văzut ultimul./ De ce ultimul nu mai pleacă/ și nu privește spre viitor și nu poartă/ niciun nume.” (subl. aut.).
Poemele cărții ar putea fi citate aproape în totalitate în întregime. Fiecare dintre ele, luate separat, pun în evidență, reliefează o nuanță menită a înțelege mai bine acest fenomen mereu straniu care este moartea.
Versurile cuprinse între copertele acestei cărți „universalizează suferința individuală” transgresând frontiera dintre Aici și Dincolo. Impresionează și emoționează deopotrivă prin puterea poetului de a-și privi în față suferința. Într-un anume sens, în ochii cititorului, însemnările de față ar putea constitui o impietate, o imixtiune în sufletul poetului. Dar o lectură profundă, atentă a cărții mă va deculpabiliza atât în fața poetului cât și în fața cititorului.
În toate un volum profund și curajos! Volumul poate fi citit în mai multe „chei”. A mea, în „calitate de iubitor de vorbire poetică”, este cea pe care tocmai ați citit-o!
În toate un volum profund și curajos, „amestecul” de emoții, de „răceala” unor cuvinte și senzația umană se atenuează de versuri precum: „Ei sunt acolo sus/ dar nu toți sunt acolo sus./ Îngerii nu mai vor să vorbească./ Dumnezeu se joacă cu umbrele noastre/ le botează și plânge.” (subl. aut.). O vastă cultură poetică îi susține poetului Ion Mariș mesajul, în multe dintre versurile cărții sunt necesare descifrări care nu afectează puritatea poetică.
Ion Mariș este un poet pentru care cuvintele sunt necesarul habitat diurn și nocturn.■

■ Echim VANCEA

GRĂDINA MORII ON-LINE

un tânăr ostil, anonim
tocmai am avut o dispută pe site-ul local
totu-i privit notat comentat
respirăm în cerneala virtualului

(copiii prea mici mămicile translucide
un râu cu un deal împietrit
pe dig trec perechi afundate în câte s-au scris
cândva se aude un aparat de filmat)

CORSO

ce dumnezeiţe, ce şcoli de manechine
cine a zis că oraşul e mort

se poate trăi mult şi bine la Sighet
întâlneşti bătrâni noi peste tot

BĂIATUL

mi-am vizitat prietenul bolnav de un număr potrivit de ori
nu l-am deranjat, nu l-am uitat
„întotdeauna ai fost tu un băiat bun” – zice toată lumea

şi am râs pe larg, obligat, cu fiecare
pe celelalte drumuri, în celelalte ceasuri ale mele

GRĂDINA MORII

plină, Iza curge în seara asta tăcut, repede
trec tineri guralivi spre dealul întunecat

aproape ne-atingem şi nu ne vedem
de înlănţuiţi, de amintirile locului

***

băieţi şi fete –
trec în grup, înalţi, râzând
– la mijloc, vara

***

Marin SLUJERU s-a născut în 12 iunie 1954, la Ocna Şugatag, Maramureș. Sighetean din anul 1958. Licenţiat în filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași. Fost profesor de istorie, ştiinţe socio-umane ş.a., în mai multe şcoli din zonă. Din anul 2017 este pensionar.
Prezenţe sporadice în presa judeţeană, antologii şi reviste literare.
Premiat la Festivalul de Poezie din Sighet şi la „Serile de Poezie de la Deseşti”.

A publicat volumele de poezie: Pauza de lectură, 1999, Editura ECHIM, Tresăriri, 2002, Editura ECHIM, Târziu în iunie, 2003, Editura ECHIM, …léptem?, 2010, Editura ECHIM, În neştire, Editura LIMES, 2008, Anotimpul neprevăzut, 2013, Editura VALEA VERDE; În pas de 17 (alături de volumul În ce mă priveşte de Doina Rândunica Anton), 2015, Editura VALEA VERDE, Cum trecem cuminți (triptic), 2019, Editura VALEA VERDE, Capturi de Maramureș, 2021, Editura VALEA VERDE.
Este membru în echipa de redacție a publicației on-line „Salut, Sighet!”(www.salutsighet.ro)

LA MULȚI ANI, MARINE, PRIETENE, DOMNULE!…

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Fie elevată, fie neaoșă, fie sibilinică, fie dezarmant de limpede, rostirea poetică a lui Echim Vancea se rostuiește într-un monolog uniform, neîntrerupt decât de scurte pauze de respirație, care poartă, asemenea unei monotone ape curgătoare, frânturi dintr-o rostire lăuntrică înfricoșată, mereu la pândă, mereu în căutarea unui cuvânt privilegiat. Simple embleme afișate cu un anume orgoliu, la început, anumite cuvinte, anumite sintagme au primit o încărcătură specială, cu putere de simbol, în timp, pentru a se impune, la un moment dat, ca adevărate concepte lirice. Unul dintre ele este umbra, cântată și descântată pe durata unui întreg poem-fluviu în cartea de față. Poetul umbrei va rămâne, probabil, Echim Vancea, într-o istorie adevărată a poeziei române, iar nu una făcută improvizat, pe criterii aiuristice.
Pentru mine, Echim este martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.

Mircea PETEAN, editor
(textul de pe coperta a IV-a a cărții)

În ultimul volum de autor, apărut în luna iulie a.c., Dimensiunea distructivă a revoluțiilor culturale din Antichitate până în SUA de azi (Editura Limes, 2020), prof. univ. dr. Nicolae Iuga analizează un fenomen pe care imperiile lumii l-au cultivat și întreținut din variate motive. Profesorul sighetean abordează mișcările de protest ale afro-americanilor din SUA în contextul evoluției acestui fenomen exacerbat de ideologiile care au întreținut – mai mult sau mai puțin voalat – furia distructivă vizavi de unele simboluri culturale considerate „brusc” retrograde.

Marile „realizări”, cu rezultate dezastruoase la nivel cultural, au fost revoluțiile secolului trecut prin care au trecut „fratele” de la răsărit, Uniunea Sovietică cu proletcultismul „inovator” și China popular – comunistă de pe vremea dictatorului Mao Zedong. Din păcate și România a beneficiat de „felia” distructivă de proletcultism importată prin intermediul ideologiei marxist – leniniste.

Azi avem parte de mișcarea „Black Lives Matter” din SUA tuturor posibilităților, pe care se focalizează volumul prof. Nicolae Iuga și care tratează fenomenul depășind – bine intenționat! – conceptul „political correctness”. Dacă revoluțiile culturale ale sec. XX aveau ținte precis nișate (burghezii, intelectualii etc.), actuala „revoluție” culturală occidentală extinde „lupta” împotriva multor secole de istorie și cultură și chiar împotriva… majorității.

Foarte pertinent observă dl. prof. Nicolae Iuga: aceste revoluții sunt niște evenimente bizare de mare anvergură, prin care state importante precum URSS, China sau SUA, distrugând valori de patrimoniu universal și-au făcut rău în primul rând lor înșile. Se confirmă și din acest punct de vedere opinia că marile imperii, aparent atotputernice și care nu pot fi cucerite din afară, se demolează singure din interior.

Volumul, care vizează un subiect foarte actual și foarte controversat, a stârnit interesul și pe plan internațional fiind tradus – până acum – în limbile engleză, franceză, italiană și japoneză.

Citiți cât mai mult (și de calitate!) ca să fiți bine ancorați în realitate… cultural!

Ion MARIȘ

Vis cu pensionari. Un fragment – nedorit de actual – din „Scene din viața lui Anselmus”

„Noaptea, Anselmus nu dormi prea grozav. Avu un somn agitat, de care te bucuri că s-a încheiat fără să te bucuri, totuşi, că te-ai trezit. Dormise degeaba. Se şi culcase rău, cam fără chef, cam fără rost. „La culcare, ca şi la nuntă, trebuie să mergi cu o anumită dispoziţie, altfel ţi se pare că ai pierdut doar timpul, aşa cum la nuntă nu simţi decât că ai pierdut nişte bani!” Hainele de pat abia aduse de la spălătorie, apretate excesiv şi foşnind ca o pădure de fagi, toamna, câinii de afară, luna plină încremenită în dreptul ferestrei l-au chinuit aproape până în zori. Apoi, visă ceva straniu. Se făcea că locuia (în acelaşi bloc, sigur, cu aceiaşi locatari) într-un orăşel izolat, în care trăiau numai pensionari. Singura lor îndeletnicire era să scoată la fiecare zece decese o gazetă cuprinzând biografia răposaţilor, discursurile de la înmormântări şi, eventual, ceea ce se numeşte „ultimul gând” sau „ultimele cuvinte” ale celor plecaţi. Publicaţia apărea într-un singur exemplar şi se citea în centrul oraşului. Arhiva (uite că nu-şi amintea ce nume avea gazeta) reprezenta istoria oraşului. Singura lui istorie. O vreme, lucrurile au mers bine, au decurs, adică, normal. Dar nu se ştie prin ce miracol, de la un timp nu mai murea nimeni. Revista nu mai apărea, orăşelul, lipsit de istorie, se scufunda tot mai mult în mizerie, bolnav de un cancer social. Toată lumea a fost de acord să se editeze publicaţia la primul deces, fără să se mai aştepte până la împlinirea numărului stabilit iniţial, dar nici aşa nu muri nimeni. Primăria a început mari lucrări de reparaţii la sistemele de canalizări, de înlocuiri la reţelele de conducte şi de linii de electricitate, astfel că oraşul rămăsese fără apă, fără căldură şi fără curent electric, dar fără nici un rezultat. Medicamentele au început să lipsească, iar medicii au fost trimişi la fel de fel de simpozioane şi consfătuiri. Degeaba. Nici o epidemie, nici un cutremur, nici un incendiu, nici un accident… S-au organizat competiţii sportive, se alerga zilnic câte un maraton şi se desfăşurau gale de box ale veteranilor cu meciuri de câte cincisprezece reprize… Muzica de discotecă se revărsa pe străzile oraşului prin difuzoare speciale, montate în toate intersecţiile, ziua şi noaptea… În fiecare dimineaţă, însă, mulţimea era adunată în faţa primăriei, mai frenetică, mai nerăbdătoare, mai plină de forţe decât oricând. Deja se auzeau voci propunând un război ori o escaladare în masă a Everestului! Dar o asemenea decizie era deosebit de riscantă: dacă ar fi câştigat războiul fără nici o pierdere, sau ar fi reuşit să urce toţi pe Everest, ce le-ar mai fi rămas? Atunci primăria a hotărât ca, prin tragere la sorţi, din timp în timp să fie ucişi câte zece locuitori. A fost organizată în secret o grupă de zece „terorişti”. De îndată ce au apărut morţii, lucrurile au început să reintre în normal. S-a reluat alimentarea cu apă, cu electricitate şi căldură, au încetat competiţiile-genocid, s-au întors medicii, au început o serie de vaccinări, s-au luat măsuri pentru păstrarea liniştii publice… Orăşelul avea din nou istorie. Dar încet, încet în oraş n-a mai rămas decât grupul celor zece membri ai brigăzii de luptă împotriva uitării. Conform instrucţiunilor, urmau să scoată ultimul număr al gazetei, autodedicat, şi să se sinucidă. „Sinuciderea este un mod de a supravieţui!”. Nu-şi mai amintea cine spusese asta. Din fericire sau din întâmplare, se trezise înainte de a trebui să se sinucidă. Cel puţin norocul ăsta îl avusese, nu suporta să moară în vis.”

(Fragment din romanul Scene din viaţa lui Anselmus, Editura Limes, ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, 2008, pag. 130-135. Fragmentul cu numărul 13 al cărții!)

Vasile GOGEA

 Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie – filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017), FRAGMENTE SALVATE (1975 – 1989) Un jurnal din sud – estul Europei, (Editura Charmides, 2019), CUVINTE ÎMPOTRIVITE – 30 de ani de iluzii și speranțe 1989 – 2019, (Editura DOTA, 2019).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!