Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Gheorghe PÂRJA

(Editorial preluat din cotidianul “Graiul Maramureșului” din 19 decembrie 2018)

“Irsa Béla a fost fondator şi profesor al Şcolii de Muzică din Sighet fiind și cel care, alături de profesoara Hitter Mária, a pus bazele primei orchestre simfonice din oraș, dând un nou impuls culturii sighetene de la începutul anilor 1900” (Pal Robert Zolopcsuk – Sighetul Marmației, Editura Valea Verde, 2012).

Salut, Sighet! 

Vineri, 23 noiembrie 2018, sala de spectacole a Centrului Cultural Sighet a fost arhiplină. În ultimii ani, la diversele acțiuni/activități cultural – artistice găzduite de municipiul dintre ape, rar mi-a fost dat să văd atât de mulți sigheteni strânși “indoor” (toate locurile au fost ocupate, nu puțini participanți au rămas… în picioare!), în numele… culturii!

Oare care a fost “mobilul” agitației? Să fi fost ceasul bun?… cei 100 de ani (și câteva ore) scurși de la efervescentul an 1918, atât de drag maramureșenilor sau… omul bun? Toate s-au potrivit! Ceasul bun cu omul bun, în cazul nostru autorul volumului “Maramureșul – ziare și ziariști de la începuturi până în anul 1945”, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu. 

Ne-am întâlnit aproape 150 de sigheteni iubitori de cultură (inclusiv prefectul Maramureșului, Vasile Moldovan și primarul Sighetului, Horia Scubli), prieteni de-ai autorului (poetul, jurnalistul Gheorghe Pârja și poetul – senator Gheorghe Mihai Bârlea au comentat “din interiorul” profesiei, cartea), membri ai familiei, nobili participanți, ca să-l felicităm și să-l apreciem pe omul care, pe parcursul a 12 ani, a răscolit arhive și-a parcurs zeci, sute de materiale/ surse bibliografice pentru a ne oferi un volum solid calitativ și cantitativ (peste 600 de pagini), reper de-acum înainte pentru cercetarea jurnalismului maramureșan de la începuturi până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

După prezentarea oficială a cărții și a autorului, la care au mai participat, Dorel Todea (directorul Centrului Cultural Sighet) și I. Mariș (editorul volumului), d-na Rodica Gheorghiu, dirijoarea corului în care activează și dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu. a avut o intrvenție emoționantă. Întâlnirea de Vineri, ne-a mai oferit o surpriză, profesorul Ioan Ardeleanu – Pruncu, ne-a recitat o poezie dedicată zilei de 1 Decembrie, pe care a scris-o în urmă cu o jumătate de secol.

Partea de final, deloc ușoară, i-a revenit tot autorului care a scris și a tot scris… autografe, numeroșii doritori fiind obligați să aștepte cu multă… răbdare.

A fost o zi frumoasă ce s-a încadrat simplu, decent și din/cu suflet în Sărbătorirea Centenarului.

Pentru mai multe informații, musai… citiți cartea!

Ion MARIȘ

N.R : Volumul „Maramureșul ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945”, autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu, apărut la Editura Valea Verde, grafică copertă – Andreea Ștefania Kadar, tehnoredactare – Dragoș Ardelean, index – Szonjia Kadar, a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Aska Grafika cu sprijinul unui grup de sponsori generoși.

foto & video: Florian Szabo

Din ziua de 14 septembrie 2017, Ioan J. Popescu (născut la Baia Mare la data de 05 februarie 1953) a încetat să mai scrie, a încetat să mai fie o voce la Radio Sighet (unde colabora chiar de la înființarea postului). Numele lui a intrat în istoria presei sighetene, care-l va păstra printre amintiri, în arhive. Era un căutător pasionat prin documente, registre, tipărituri uitate de timp, ce păstrau urmele antecesorilor noștri, extrăgea și organiza informațiile cu meticulozitatea arhivarului clasic.

Cunoscător avizat al istoriei evreilor sigheteni, a fost un jurnalist prolific și și-a trecut numele pe multe volume ce vizează în special destinul evreilor din zona noastră. La Editura “Valea Verde” i-am publicat câteva cărți ce vor fi mereu de referință pentru istoria unei populații cu un destin tragic: “Cartea sinagogilor”, “Gibborim. Evrei sigheteni în Primul Război Mondial”, “Evreii din Sighet, scurtă istorie – 1600 – 1940”. A tradus din engleză piesa Janka pe care, împreună cu Maia Morgenstern am oferit-o sighetenilor.

Avea pregătite pentru tipar volumele “Tipografiile din Sighet – 1806 – 2017” şi “Istoria farmaciilor din Sighet” și, în plus, noi, prietenii apropiați știam că Johnny lucra la un interesant roman.

Romanul vieții lui s-a încheiat mult prea devreme. Azi, 14.09. 2018, se împlinește un an de la dispariția lui. PAX TIBI!

Ion MARIȘ

Lucrarea „Culturi francofone” (Editura Valea Verde, ediția 2018) propune documentele elveto-române ale zilei Francofoniei care a avut loc la Lausanne (martie 2016), organizată de Cancelaria Cantonului Vaud, de Ambasada României în Elveția și Liechtenstein și de Institutul Pedagogic al Cantonului Vaud. Cartea evocă și partea festivă pregătită și susținută de grupul „Mara” din Maramureș. Această manifestare se înscrie în tradiția unei participări active a României în cadrul Francofoniei. Coordonatorii lucrării, Gafia Galay și Jean-Louis Chancerel, prezintă și prestațiile grupului de elevi al Liceului „Dragoș Voda” pregătit de către profesorii de limbă franceză și de către domnul Dorel Todea.

După prezentarea semnificațiilor actuale ale Francofoniei de către coordonatorii cărții, se succed mesajele Doamnei Ambasador a României în Confederația elvețiană și în Principatul Liechtenstein, mesajul Domnului Rector Guillaume Vanhulst. Aceste discursuri plasează evenimentul în contextul celebrărilor anuale ale Francofoniei. Conferința Doamnei Profesor Dumitra Baron „Exilés du langage” propune o analiză circumstanțiată a unui posibil „exil într-o altă limbă: exil lingvistic” ce exprimă o dezrădăcinare dar și o posibilă cale de a fi recunoscut în „cealaltă țară”.

Conferința Domnului Benoît-Joseph Courvoisier (“Balades et Doïnas, la poésie populaire roumaine en traduction”) abordează problematica traducerii poemului „Miorița” – incomparabila creație a literaturii populare române.

Conferința Domnului Dan Ottiger (“Quelques réflexions sur Panaït Istrati “) aduce prețioase mărturii, anecdote și texte de Panaït Istrati care permit descrierea exilul scriitorului în Elveția.
Cele două texte semnate de Jean-Louis Chancerel („Réflexion sur la traduction et en particulier la traduction des textes poétiques” și „Présentation et analyse du recueil de poèmes de Ioan Dorel Todea: Ruga de Veci”, volum tradus în franceză de G. Galay-Coman „Prière pour l’Eternité”) propun o analiză îndeosebi a dificultăților specifice traducerii poeziei într-o altă limbă.

Plin de emoții a fost și intermediul muzical al pianistului Mihai BOITAN – interpretând J.-S. BACH, C. DEBUSSY și G. ENESCO.

Eleva Camelia Trifoi, laureată a concursului „Ursul de Aur” de la Deva, a susținut un recital de muzică ușoară cu un repertoriu internațional și plurilingv.

În final, grupul Mara, laureat al premiului Herder și al Colierului de Argint din Dijon, a ridicat sala inclusiv la joc prin suitele din Maramureș a lui Mihai Chiș și prin cântecele solistei Ileana Matus – un moment artistic de o mare frumusețe conceput de domnul Dorel Todea.

În concluzie, putem afirma că era necesar ca această carte să fie publicată pentru a arăta că acest eveniment, dincolo de complicații și dificultăți, este o reușită colectivă a numeroaselor personalități din cele două țări.

Referitor la traducere și la experiența traducătorilor care au participat la acest eveniment, putem afirma că abordarea aspectelor de traductologie a permis o reactualizare a traducerii ca negociere și dublă proprietate: cea a autorului și a traducătorului, așa cum de altfel susținea și Pr. Doina Cornea.
Un alt ingredient determinant care a operat de-a lungul acestui eveniment a fost bineînțeles prietenia și încrederea care, dincolo de distanțele geografice și poate chiar dincolo de trecut și de prezent, sugerează perspectiva poetică a eternității.

Gafia Galay & Jean-Louis Chancerel

Începută cu un an în urmă, povestea cămășii de sărbători continuă să fie în atenția Găzdoilor călineștence, grup care activează în cadrul Asociaţiei Culturale Călineştenii Ţării Maramureşului. De această dată atenţia lor s-a îndreptat spre Cămaşa bărbătească.

Pentru o documentare aprofundată am făcut cercetări în zona Mara – Cosău, luînd în considerare faptul că această piesă de port, deşi are aceeaşi utilitate prezintă unele caracteristici proprii de la sat la sat. Diferenţe vizibile se întâlnesc la croi, la ornamente, la coloristică, dar şi la terminologia locală. Deşi aceste caracteristici erau puternic nuanţate pe la mijlocul secolului al XX-lea, azi se constată o adoptare a unor elemente de la o zonă la alta, de la un sat la altul.

Ornamentele adunate, tipurile de cusături au fost reproduse pe hârtie ori pe pânză, ele stau la baza activităţii Cercului de cusături din cadrul Şcolii Rădăcinilor Străbune care își desfășoară activitatea la Călinești sub atenta îndrumare a învățătoarei Ileana Șandor.

Nu doar motivele ornamentale și tipurile de cusături au făcut obiectul cercetării, ci și chiar tipul de cămașă purtată de bărbați pe la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul celui următor. O astfel de piesă de port a fost reconstituită după informaţiile primite de la câteva femei mai în vârstă care îşi aminteau de cămaşa purtată de bunicii lor. Această cămaşă confecţionată din pânză de cânepă de fuior, ori de trăsuri purta denumirea de cămaşă de gheme.

Informaţii utile ne-au fost oferite de femei care încă mai practică vechiul meşteşug al confecţionării pânzei, dar şi pe cel al cusutului. Unele găzdoi s-au perfecţionat şi azi lucrează cămăşi nu numai pe seama casei, dar şi în sat, devenind adevărate specialiste în domeniul cusutului. Aşa am cunoscut-o pe Tiran Ileana a Budeanului de 67 de ani din satul Breb, pe Oanţa Maria, 68 de ani din Călineşti, pe Petran Claudia de 37 ani din Breb, pe Pop Năstafa, 62 de ani din satul Văleni. La Târgul Iei organizat de Consiliul Judeţean Baia Mare în anul 2015, Năstafa Pop a obţinut Locul I cu o cămaşă care a fost apreciată ca fiind cea mai frumoasă dintre cele prezentate.

Activitatea noastră de cercetare a fost impulsionată de cuvintele de apreciere transmise de profesorul Ion H. Ciubotaru, aprecieri făcute primei cărţi pe care am publicat-o (“Cămeșa de sărbători”, Editura Valea Verde, 2016). Distinsul profesor constată că autoarele „…au adus un frumos omagiu celor ce întreţin flacăra vie a tradiţiei în această binecuvântată vatră folclorică”. (Ion H.Ciubotaru, Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei, XVI, Iaşi-2016).

Cu informaţiile culese şi prezentate în lucrarea de faţă, cu motivele ornamentale reproduse după cele originale găsite în teren, sperăm să oferim un sprijin tinerelor cusătoare pentru a se iniţia în acest frumos meşteşug, acela al cusutului.

Autoarele: Maria Șerba, Ileana Șandor, Măriuca Verdeș
(Introducere, “Cămeșa de gheme”)

Nota redacției: Volumul “Cămeșa de gheme” a apărut la Editura Valea Verde – Sighetu Marmației, august 2018, publicarea acestuia fiind sprijinită financiar de către Editura VALEA VERDE, SC STICAL Co – ATC SRL (manager ing. Adrian Coman) și Tipografia ASKA GRAFIKA.

Joi, 14 iunie 2018, la final de an școlar, a fost ziua… poveștilor!

La Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, grupuri de tineri, îmbrăcați cu frumoase costume populare reprezentând diferite zone etno-folclorice din Țara Maramureșului, “organizați” pe localități, au spus povești dar s-au pregătit serios și prin fapte (și culinare!), în cadrul proiectului educațional județean Povestea localității mele.

Proiectele elaborate de către elevi au fost evaluate de juriul format din conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere de la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, președinte, prof. dr. Ioan Boroica de la Muzeul Maramureșului, prof. Brîndușa Oanță, profesor la Colegiul Național Dragoș Vodă și coordonator al site-ului „Salut, Sighet!” și prof. Ioan Pop, director adjunct al Colegiului Național Dragoș Vodă.

Juriul a avut de evaluat unsprezece proiecte ce valorificau reperele identitare ale satelor: Bocicoel, Breb, Bârsana, Poienile Izei, Rona de Sus, Remeți, Petrova, Desești, Budești, Sarasău și Săpânța. În aceste proiecte au fost implicați peste 100 de elevi de la Colegiul Național Dragoș Vodă. Elevii au reușit să transfere aspecte privind istoria, geografia, etnografia, superstițiile, obiceiurile, în structura unei povești, într-un mod extrem de interesant. În acest fel, aceștia au demonstrat capacitatea lor extraordinară în a citi valorile satului maramureșean în cheia modernității, fără să altereze reperele care au consacrat aceste comunități.

Membrii juriului au fost impresionați de felul în care elevii au reușit să introducă în poveste elemente ce au consacrat localitatea respectivă de-a lungul vremii. Cele unsprezece proiecte premiate vor fi publicate într-un volum colectiv ce va fi lansat în luna octombrie a acestui an, când vor debuta activitățile aferente ediției a III-a a proiectului.

Cu siguranță, echipa de implementare a proiectului formată din prof. dr. Gheorghe Andrașciuc, coordonator, prof. drd. Daniela Andrașciuc, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Claudia Dura, prof. Doinița Mihalca, prof. Amalia Mihu, prof. Mirela Radu, prof. Georgeta Ierima, prof. Ileana Petrovan, prof. Ioan Muntean, prof. Emilia Pop, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioana Bîrsan și prof. Artur Felner, a muncit intens pentru a finaliza frumos această poveste de succes!

Echipa de proiect mulțumește Editurii “Valea Verde” pentru premiile acordate (volumul “Mă numesc albastru”, autor Marius Leordeanu) pentru șaptezeci de elevi.

Salut, Sighet!

Nina Stan s-a născut la Sighet în anul 1993. Deși are doar 24 de ani (împliniți!), a publicat un roman de aventuri în limba… franceză.

Avea doar cinci ani când a părăsit Sighetul împreună cu părinții, stabilindu-se în Franța. A trăit și a crescut în Franța de la 5 ani până la 20 de ani. A locuit într-un sat, „buhl”, în regiunea Alsace, la o oră de Germania și Elveția. Tot în Franța a terminat liceul, cu profil filologie.

La vârsta de 14 ani s-a hotărât să scrie un roman, l-a început și l-a… abandonat.

Reia scrierea romanului pe la 17 ani si reușește să-l termine la 18-19 ani. Romanul a fost făcut cunoscut publicului prima dată în format electronic pe site-ul amazon și, convinsă de o editură din Franța, Nina a acceptat să-l publice pe suport hârtie în anul 2014 (Editura Edilivre Paris, 2014).

După ce a teminat liceul a muncit, tot în Franța, nouă luni, într-un cabinet de oftalmologie ca asistent – secretar, iar apoi, a decis să revină acasă, la Sighet. A dat examen și a demarat studiile de medicină la Universitatea din Iași, iar acum se pregătește pentru medicina de la… Oradea.

Stau de vorbă cu tânăra scriitoare Nina Stan încercând să-i devoalez… secretele.

Ion Mariș (IM): Nina, ai revenit la Sighet după 15 ani de Franța. Te-ai format în spirit francez. Cât ești azi de… sigheteancă?
Nina Stan (NS): Pot să spun că m-am adaptat destul de bine la viața din Sighet, deși îmi lipsește deschiderea și civilizația din Franța. Aici sunt legată de familie și viața mi se pare într-un fel mai liberă.

IM: Cum s-a născut romanul tău… Secretul Amazonului?
NS: Romanul meu a fost inspirat de o carte „Reine du fleuve”, adică „Regina fluviului” scrisă de Eva Ibbotson. Este un roman de aventuri care mi-a plăcut foarte mult și mi-a stârnit interesul pentru Brazilia. Romanul meu se petrece tot în Brazilia și m-am documentat foarte mult ca să pot să descriu atmosfera, peisajele, etc…

IM: La vârsta de 14 ani când ai început romanul, ai scris/ gândit în… limba franceză?
NS: Da, desigur. Chiar dacă acasă vorbeam româna, fiind la școală în Franța de mică gândeam și scriam în franceză. Am citit foarte multe cărți și am un vocabular mult mai bogat în franceză.

IM: De ce crezi că ți-a publicat Editura Edilivre romanul? Care au fost punctele forte ale volumului tău?
NS: Cred că am reușit să păstrez interesul cititorului prin menținerea misterului. Mă și jucam puțin cu cititorul… îl făceam să creadă ceva… ca mai târziu să afle că nu a fost așa cum a crezut el. Poate e chiar o formă de manipulare. Nu dezvăluiam totul ci doar puțin câte puțin, pe parcurs. Nu mai știu cine a spus asta, dar pentru a crea o intrigă, trebuie să creezi probleme și pe urmă să le rezolvi. Cam asta făceam eu: îmi plasam personajele în mijlocul problemelor pe care habar nu aveam cum le voi rezolva dar, când scriam, totul curgea liber pe hârtie și ideile îmi veneau foarte ușor. Am reușit să fac legături foarte… strategice, interesante.

IM: Cum ți se pare România, Sighetul, după copilăria și adolescența… franțuzească?
NS: Chiar îmi place. Îmi place că sunt aproape de bunici și de restul familiei, mă simt mai „acasă” deși nu aș putea să îmi explic chiar de ce. Desigur, oamenii, în general, mi se par mai conservatori, mai puțin “moderni” decât în Franța.

IM: De ce-ți dorești o profesie pe tărâm medical?
NS: De mică mi-a plăcut să găsesc remedii naturale dacă eu sau altcineva aveam o problemă de sănătate. Îmi place ideea de a ajuta oamenii, de a-i face să se simtă mai bine. Îmi place și să înțeleg cauzele apariției unui dezechilibru și aș vrea să fac mai mult decât să tratez doar un simptom cum cred că o face, din păcate, medicina occidentală. Vreau să înțeleg și să tratez cauza profundă, să ascult și să fiu aproape de pacient, să tratez pacientul ca un tot unitar, nu doar boala separată. Aș vrea și să pot inspira oamenii să ducă un mod de viață mai sănătos.

IM: Te-ai gândit să publici traducerea Secretului în limba română?
NS: Dacă aș avea pe cineva care să îmi traducă romanul, aș vrea. Dar nu cred ca aș avea răbdarea și timpul să-l traduc eu.

IM: Vor urma și alte scrieri sub semnătura ta? Cum crezi că vei evolua literar?
NS: Deocamdată, nu am mai găsit timp ca să scriu și sunt mai focalizată pe facultate. Am început totuși, altă carte, cred că ideea e foarte bună, dar simt că am nevoie să mă mai maturizez ca să o pot continua. Deci, rămâne de văzut pe viitor.

IM: Care sunt scriitorii tăi preferați?
NS: Hmm… Îmi place să citesc mai multe genuri. Am citit și cărți de psihologie, dezvoltare personală, pe Osho, și romane de aventuri, SF. Cred că scriitorul meu francez preferat este Bernard Werber, care scrie mai mult romane SF și are un stil care este un amestec între filozofie și ficțiune. Am și o autoare britanică ce m-a însoțit toată copilăria : Enid Blyton, care a scris multe romane de aventuri.

IM: Cum trebuie să fie un tânăr în ziua de azi?
NS: După părerea mea, un tânăr în ziua de azi ar trebui să fie… ce vrea el să fie, în sensul că nu ar trebui să se lase influențat de anturaj, familie, societate. Ar trebui să fie deschis și ar trebui să țintească adevăratele valori, demnitate, integritate. Să fie cultivat, să citească, să experimenteze, să descopere lucruri noi, să fie curios…

IM: Ai trăit într-un climat european, multicultural, la intersecția a trei culturi, francezo – germano – elvețiană. Crezi că noțiunea de patrie, de națiune mai este… la modă?
NS: În ceea ce privește cultura și tradițiile, aș spune că da. În rest, nu… mă pronunț.

IM: Ce-i lipsește Sighetului, orașului nostru?
NS: Aș zice că lipsesc activitățile culturale și… acțiuni de senzibilizare și responsabilizare ecologică. Oamenii ar trebui instruiți din punctul acesta de vedere, mi se pare foarte important.

IM: Care este… secretul tău? :))
NS: Secretul meu este… să trăiesc momentul prezent, fără să îmi fac griji pentru viitor. Mi-a luat ceva timp să ajung la „maturizarea” asta și mă simt mult mai împlinită și împăcată cu mine însămi și cu restul lumii.

IM: Mulțumesc, Nina, pentru interviu și te așteptăm cu un roman în limba noastră cea română!
NS: Și eu vă mulțumesc pentru încurajare! Salut cititorii “Salut, Sighet”!

Ion Mariș

105 ani de la naștere

Părintele prim-protopop Dobos Janos
– amintiri personale –

Păstorul comunității romano-catolice din Sighetu Marmației și coordonatorul activității din Maramureșul istoric, de-a lungul aproape întregii perioade comuniste a fost părintele Dobos Janos (1913-1990) în calitatea sa de prim-protopop de Sighet (1953-1989).

Născut în Valea Jiului la Lupeni, membru al ordinului Piarist, cu doctoratul în teologie luat în Germania în anii ’30, părintele Dobos a fost un intransigent apărător al credinței catolice în fața autorităților comuniste, cu care nu a făcut niciun compromis, fapt relevat de rapoartele Securității și documentele comitetului local de partid. La fiecare interogatoriu răspundea constant : „Atât timp cât episcopul meu este în închisoare, eu nu sunt autorizat să negociez nimic în numele Bisericii Catolice.” La liturghiile romano-catolice, celebrate încă în limba latină la ora aceea, „se concentra toata reacțiunea din Sighet” (după cum afirma un raport al organelor comuniste locale), un element de atracție fiind și predicile părintelui Dobos, de înaltă ținută oratorică, precum și disciplina exactă pe care a impus-o în toate activitățile parohiei și protopopiatului.

Un aspect deosebit al muncii sale pastorale a fost primirea și încadrarea românilor greco-catolici, deposedați de biserici și preoți în 1948, activitate ilegală din perspectiva autorităților comuniste, românii fiind oficial trecuți „de bună voie” la ortodocși. Numărul românilor care au frecventat biserica romano-catolică din Sighet e dificil de estimat dar se poate presupune că în întreaga perioadă, el a fost cel puțin de ordinul sutelor. Nu exista o liturghie în limba română (latina a fost înlocuită cu maghiara după Conciliul Vatican II), dar credincioșii puteau folosi româna la spovadă și în relațiile personale cu preoții. Botezurile oficiate acasă se celebrau în latină și română. Când se sfințeau casele la Bobotează se folosea mai mult latina, secundar maghiara, iar în casele de români se spunea sau cânta ceva și românește. Nu se puteau însă celebra înmormântări pentru români, preoții ortodocși reclamând autorităților că li s-au „furat” credincioșii. A fost și cazul bunicului meu, decedat în 1958 și care a avut parte doar de un prohod privat acasă, în cerc restrâns, fiind condus la groapă fără preot.

Eu am fost botezat acasă de părintele Dobos în 1967, dar n-am fost înregistrat în registrul oficial al parohiei, ci într-un registru secret. Cu ocazia cununiei în 1989 (înainte de Revoluție cu 4 luni), următorul paroh a completat lipsa afirmând că s-au mai schimbat vremurile.

Prima împărtășanie a avut loc în 1977, după doi ani de pregătire (în limba română) la biserică, cu întâlniri săptămânale, ținute de părintele Dobos personal, ajutat de călugărițele greco-catolice clandestine. În 1979 am primit sacramentul Mirului în capela de la Cămara (cartier al Sighetului) din partea episcopului de Satu Mare (recunoscut de autorități doar ca vicar) după ce am fost pregătiți tot de părintele Dobos. În 1988 m-am prezentat la dânsul împreună cu viitoarea soție anunțând intenția de a ne căsători în vara următoare. În august 1989 însă, dânsul era deja pensionat, cununia noastră fiind celebrată de noul protopop, părintele Pal Reizer (viitorul episcop de Satu Mare). Starea sănătății părintelui Dobos se agravase.

În ianuarie 1990, la câteva săptămâni după Revoluție, fiind încă student la Cluj, la matematică, aflu de la tatăl meu că părintele Dobos e internat în spital la Cluj (avea cancer la gât). L-am găsit ușor și s-a bucurat de vizita mea. Nu putea vorbi dar scria pe hârtie răspunsurile la întrebările mele; am vorbit despre Sighet și noua atmosferă politică din țară. Mi se părea destul de vioi.

Trei zile mai târziu, telefonând părinților la Sighet aflu că părintele Dobos a fost înmormântat. Am rămas surprins, trecuse la Domnul la doar câteva ore după vizita mea… Am fost, probabil, ultimul suflet botezat și păstorit de dânsul pe care l-a văzut în această viață.

Veșnică odihnă și memorie binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan,
Sighetu Marmației

Imagine grafică (Biserica romano-catolică): Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012