Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!
Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasa noastră (Liceul „Dragoș – Vodă”) polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.
Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.
Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție „online”, răspunzând dorinței mele de-a „transfera” din amintiri cititorilor „Salut, Sighet!”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.
Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)
Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.
În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,„dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.
Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a „exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.
Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!
Ion Mariș: „Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.
Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?
Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic.
Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.
Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.
Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.
Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor „Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… „Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.
Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.
Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie 2018. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.
Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”
Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.
Ion Mariș: „Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.
Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!
Ion Mariș
