În anul 1775, evreii stabiliţi în Sighet cer aprobarea construirii unei sinagogi, permisiunea fiindu-le acordată de către Curtea Imperială. Ca urmare, între anii 1778-1779, se construieşte o sinagogă din lemn. Deteriorându-se încetul cu încetul şi în timp devenind neîncăpătoare, comunitatea hotărăşte construirea unei noi sinagogi, de data aceasta din piatră.

Noua sinagogă este ridicată între anii 1834-1836: o clădire simplă, cu faţada ritmată de şase pilaştri. Ulterior, în primii ani ai secolului XX, faţadei i se adaugă un timpan pictat cu elemente baroce. Interesant de notat că, la fiecare renovare, timpanul este pictat diferit.

Gardul din faţa sinagogii a fost realizat cu minuţiozitate, acordându-se atenţie sporită calităţii lucrării. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din gard.

Cunoscută de sigheteni sub numele de „Sinagoga Mare”, aceasta a fost clădirea în care au fost înghesuiţi evreii înainte de deportare. După deportare, sinagoga a fost folosită de armata germană ca depozit de alimente, în special pentru sacii de fasole care se înălţau până-n tavan. La retragere, clădirea şi acareturile au fost incendiate, arzând mocnit luni de zile. Ruinele au fost demolate, la fel ca şi şcoala, casa rabinului şi tipografia aflate în curtea sinagogii. Ulterior, în locul ei a fost ridicat un monument în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare naziste.

Singura clădire salvată de la demolare a fost baia rituală, care a fost folosită ani de-a rândul ca baie comunală, zona purtând şi astăzi acest nume.

De la edificare şi până la Holocaust, în sinagogă au servit rabinii celebrei dinastii Teitelbaum.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Miercuri, 17 mai 2017, un numeros public (sala a fost arhiplină) a participat la prima ediție a unui nou eveniment conceput de Editura „Valea Verde” și site-ul „Salut, Sighet!” – „Amfiteatrul Artelor” – găzduit, ca de obicei, de Universitatea „Babeș-Bolyai”, Extensiunea Sighet (director, conf. dr. Marin Ilieș). Evenimentul a fost focalizat pe lansarea unui nou scriitor sighetean, Crina Voinaghi. 

Credință, încredere, viziune, muncă susținută, determinare și dăruire – sunt cuvinte care caracterizează activitatea Crinei Voinaghi. Atât cea de la catedră cât și, iată, cea scriitoricească. Pentru că azi am fost invitați – familie, prieteni, colegi, elevi – să facem cunoștință cu o nouă „fațetă”, sensibilă, poetică, dar și extrem de realistă a Crinei, cea de scriitor.

Poate că pentru mulți dintre cititorii noștri această ipostază este surprinzătoare, însă Crina Voinaghi este prezentă de câțiva ani cu proză scurtă în revistele de profil: se numără printre câștigătorii celei de a V-a ediții a Concursului Național de Debut Literar „Incubatorul de condeie” (2014), fiind publicată în antologia cu același nume cu povestirea „Vise cu dinți”. De asemenea, „Revista de povestiri” îi publică „Amintire cu bunici” (povestire aleasă de poetul și scriitorul Teodor Dobrin) și „Roz de martie” (aleasă de un alt autor român, Dan Coman). Este prezentă cu proză scurtă și în publicația „Nord Literar”. Din decembrie 2016, Crina publică în mod constant pe site-ul „Salut, Sighet!”, nu doar proză scurtă, ci și articole pe diverse teme, făcând parte din echipa de redacție.

Volumul pe care Crina l-a lansat azi, „Nouă vieți”, nu este, așadar, unul ex abrupto, ieșit de nicăieri sau scris sub imboldul primului impuls, povestirile ei sunt îndelung gândite, muncite, scrise și rescrise, dovadă că „autoarea cunoaşte procedeele literare „la zi”, de succes: ştie să gradeze conflictul, construieşte povestea strategic şi minuţios, alternează iscusit planurile (monolog-dialog-relatare, real-imaginar-fantastic), face „tăieturi” decise – de unde caracterul captivant al textului.”, așa cum foarte frumos precizează semnatarul prefeței, poetul și profesorul Marin Slujeru.

Volumul de debut al Crinei Voinaghi a apărut la Editura “Valea Verde” din Sighet, editură care a oferit ocazia multor sigheteni să publice, la această apariție contribuind și Andrada Nedelcu, elevă în clasa a XII-a E, la C.N. „Dragoș Vodă”, cea care a conceput și realizat desenul copertei, designerul Istvan Matruk; de finisarea cărții, aranjarea în pagină și alte detalii tehnice s-a ocupat Florin David, iar Aska Grafikca l-a tipărit, în condiții excelente.

Au vorbit despre carte și autoare: Ion Mariș, coordonatorul Editurii „Valea Verde”, colegii și prietenii Crinei – profesorii Vasile Bornea și Valeria Rus, și eleva Patricia Horgia.

Momentul muzical – surpriză oferit participanților a fost susținut de elevii Augustin Pop (chitară), Mălina Pop (voce), Georgiana Roman (voce), Alexandru Hreniuc (chitară), acompaniați la contrabas de Andrei Ghilea.

Din creația autoarei au citit elevele Diana Deac și Nicoleta Bilcec.

Un cuvânt emoționant de mulțumire oferit celor care au sprijinit-o la apariția volumului de debut, a fost rostit de proaspăt intrata în „breasla” scriitorilor, Crina Voinaghi.

„Amfiteatrul artelor” s-a încheiat cu o sesiune prelungită de autografe și o avalanșă de flori pentru o nouă floare răsărită în „scriitorime”.

Mi-a făcut plăcere să moderez un eveniment de suflet, încărcat cu multă emoție pentru colega și prietena mea, Crina Voinaghi!

Felicitări colegei noastre de redacție și la cât mai multe volume la… Editura „Valea Verde”!

Autor, Brîndușa Oanță

Disputele dintre enoriaşii români şi cei ruteni privind proprietatea bisericii (nr: din apropierea actualei Primării Sighet) au condus la situaţia în care enoriaşii greco – catolici români au rămas fără un lăcaş de cult. Pentru a-i ajuta, episcopia Bisericii romano – catolice le-a oferit spre folosinţă capela „Bunul Păstor”, aflată la vremea aceea în centrul oraşului. Pe locul ei, azi se află farmacia „Manna”: clădirea a căzut pradă mai multor incendii, fiind demolată în 1892.

În urma creşterii numărului de enoriaşi şi mutării la Sighet a Protopopiatului Bisericii Greco-Catolice a Maramureşului, se hotărăşte construirea unui lăcaş de cult propriu. Finalizarea acestui proiect a avut loc în 1892, cu sprijinului financiar acordat de prefectul Lónyay János şi contribuţia enoriaşilor.

Sfinţirea noii biserici a avut loc la 20 martie 1892, fiind oficiată de către reprezentantul episcopului greco-catolic român de Gherla, canonicul Erdöss Sándor, predica fiind rostită de vicarul Titus Bud.

Biserica, bijuterie arhitecturală, este construită în stil neogotic, fiind una din puţinele clădiri din oraş care are un stil unitar.

Picturile interioare poartă semnătura mai multor artişti renumiţi, dintre care, cei mai cunoscuţi sunt: Traian Bilţiu Dăncuş, Tasso Marchini și Lucreția Munteanu, toate fiind realizate în perioada interbelică.

În jurul bisericii a fost amenajat un frumos parc englezesc, având într-o parte a bisericii ridicată o cruce de fontă. Lângă biserică se află o construcţie mică în care a funcționat prima şcoală românească din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012).

N.R.: Azi biserica este ortodoxă și are hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Vă invităm la… „Amfiteatrul artelor” (ediția I) – Lansare de carte: „Nouă vieți”, autor, Crina Voinaghi.

Evenimentul este organizat de Editura „Valea Verde”, site-ul „Salut, Sighet!” și Universitatea „Babeș-Bolyai” – Extensia Sighet!

Miercuri, 17 mai 2017, de la ora 15:00, în Amfiteatrul „George Vâlsan” (str. Avram Iancu, nr.6, Sighet). 

Vă așteptăm!

În anul 1872 acoperişului turnului este distrus de un incendiu, ulterior fiind reconstruit pe baza unei fotografii.

În 1887, în urma eforturilor depuse de protopopul Shönherr Ágoston, este restaurat interiorul bisericii: altarele laterale sunt refăcute în stil neorenascentist şi este repictat interiorul.

Scena încoronării Fecioarei Maria, aflată pe tavanul absidei, este opera pictorului Iakobely Károly, colaborator al pictorului Lotz Károly, ajutat de ucenicii Greiner si Altenbuchner, artişti din Budapesta.

Statuile policrome din incintă sunt sculptate în lemn: „Pieta” este realizată în atelierul lui Ferdinand Stuflesser, iar „Sfânta Ana cu Maria” este semnată de sculptorul Josef Reifesser, din Tirol.

Cele două vitralii din absidă, înfăţişându-i pe Sfânta Elisabeta a Ungariei şi Sfântul Gheorghe, au fost realizate de firma „Forgo”, continuatoarea firmei „Kratzman”. Fondurile pentru realizarea acestor vitralii au provenit din donaţiile mai multor familii sighetene, printre care: Urányi Imre, Kászonyi Erzsébet, şi văduva Medvezky Ádámné Jezerniczky Gizella care a adus un omagiu tatălui ei Jezerniczky György.

În 1892 altarul principal este refăcut pe modelul bisericii Ordinului Servit din Budapesta, iar în luna iunie a aceluiaşi an are loc sfinţirea bisericii de către episcopul sătmărean Meszlėnyi Gyula.

Biserica romano-catolică din Sighet este cea mai impunătoare construcţie de acest fel din întreg judeţul Maramureş, fiind reprezentativă pentru stilul baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Apariţia calvinismului în oraş a dus la dispariţia, aproape completă, a romano-catolicismului. Revenirea lui are loc în anul 1717 odată cu sosirea din Baia Mare a călugărilor aparţinând Ordinului Minorit. Aceştia s-au stabillit temporar în oraş pentru a pune bazele unei noi comunităţi catolice şi pentru a organiza viaţa religioasă.

Ordinul din Sighet a fost înfiinţat de către regele Carol al III-lea, sprijinindu-l financiar prin intermediul trezoreriei imperiale.

Piatra de temelie a bisericii romano-catolice a fost pusă la 28 mai 1736, biserica primind hramul Sfântului Carol de Borrromeo.

La origini, biserica era amplasată în centrul pieţei centrale a oraşului dar, odată construit Palatul Finanţelor (partea dinspre parcul central al clădirii Curtea Veche), biserica a ajuns în colţul pieţei.

Stilul bisericii aparţine barocului târziu. Iniţial, turnul, în stil baroc transilvănean, a fost acoperit cu tablă de cupru, iar nava cu şindrilă. Din mobilierul original au rămas doar amvonul, bancile şi cele patru picturi ale altarelor laterale. Peretele opus amvonului păstrează epitaful comitelui Kvassay Josef, care marchează anul 1774. Altarul principal a fost realizat în anul 1862, fiind pictat de artistul Mezey József în stil neobaroc.

Un detaliu deosebit de interesant este reprezentat de aşa-numitul „altar armean”, realizat în stilul rococoului austriac, care prezintă scene din viaţa episcopului martir, Sfântul Gregorie. Pictura altarului a fost adusă la Sighet de către armenii stabiliţi în oraş. Originea altarului a rămas până astăzi necunoscută.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, candelabrul, inițial pentru lumânări, a fost adaptat utilizării curentului electric.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Situat lângă Grădina Morii, pe parcursul multor ani a fost locul unde se sacrificau animalele pentru consum, ceea ce nu putea fi utilizat fiind aruncat în râul Iza. Într-o perioadă, abatorul a funcţionat ca şi carmangerie în care se preparau şi specialităţi tradiţionale locale.

Locuinţa de serviciu era amenajată în partea dinspre râu.

La începutul anilor 1900, aici a funcţionat şi o fabrică de gheaţă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Partea cea mai veche a clădirii Prefecturii Maramureşului este cea de nord-vest, construită în perioada 1690-1691. Pe parcursul timpului, clădirea a fost extinsă în mai multe etape, în 1834 ea fiind închisă în dreptunghi cu o curte interioară.

La mijlocul secolului al XIX-lea, faţadele sunt modificate, iniţial în stil romantic, iar în 1891, în stil eclectic clasicizant. Clădirea are o spectaculoasă sală festivă cu tavanul bogat decorat, cu stucatură aurită şi pictată, pereţii tapetaţi cu imitaţie de piele albă cu frunze argintii.

Tablourile care înpodobeau interioarele erau de o inestimabilă valoare: “Regele Franz Josef”, pictat de Abrányi Lajos, “Regina Elisabeta în rochie albă” de Keszthelyi Sámuel, tablouri reprezentând comiţii de Maramureş, Ion Man de Şieu, Lónyay Iános, baronul Roszner Ervin, sau vicecomitele Mihálka László, toate în mărime naturală.

Balconul era destinat exclusiv doamnelor, fiind utilizat cu ocazia festivităţilor locale. În cele cinci încăperi aflate în colţul sud-vestic al parterului, funcţiona arhiva comitatului. Subsolul adăpostea închisoarea comitatului, iar curtea era locul unde au avut loc cele mai multe execuţii prin spânzurare. Aripa de vest a fost, pentru mult timp, sediul Pompierilor Voluntari.

În 1896, în faţa clădirii, demnitarii vremii au plantat castani.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Prima instituție de învăţământ care oferea educaţie tinerelor fete din Sighet îşi deschide porţile în 1792 când călugăriţe romano-catolice organizează o şcoală elementară. Iniţial, limba de predare era cea germană, ca apoi să fie înlocuită cu limba maghiară.

La 11 noiembrie 1863 soseşte în Sighet episcopul de Sătmar, Haász Mihály, împreună cu călugăriţele ordinului Sfântul Vicentiu de Páli, pentru a îmbunătăţi situaţia şcolii: sunt închiriate încăperile de la etajul casei Ember Miksa din centrul oraşului.

Piatra de temelie a noii şcoli este pusă la 6 aprilie 1885, de către protopopul Schönherr Ágoston, în cadrul unei festivităţi grandioase. Clădirea, ridicată pe baza proiectului inginerului Nagy György, este terminată în anul 1886. În anul 1912, şcoala este extinsă printr-o nouă aripă, plasată în stânga intrării principale, dublându-se astfel capacitatea instituţiei de învăţământ.

Capela, cu hramul Imaculata Concepţie, se afla în locul intrării principale de azi, ulterior ea fiind mutată la etaj.

La intrare au fost amplasate două statui policrome: Sfântul Anton de Padova şi Sfânta Elisabeta a Ungariei.

Cantina era amenajată într-o clădire mică, lipită de şcoală, ea fiind şi locuinţa măicuţelor venite la Sighet.

Instituţia purta numele de “Şcoala Maria Valeria”, iar după 1940 a devenit “Institutul Sfânta Margareta”, cu toate că sighetenii o numeau simplu “zárda”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

N.R.: Azi imobilul găzduiește Școala generală „Dr. Ion Mihalyi de Apșa”.

(De fiecare dată când mâinile mele primesc ca nou obiect al „explorării” o carte, dintr-o curiozitate de copil, las să se deschidă volumul… unde dorește el. Uneori, cartea poartă un mesaj care mă privește chiar prin coperți închise și, atunci când eu nu îl văd, el tot mă privește… așteptând…)

Privind atent, titlul „Vesperare” nu stă singur pe albul coperții volumului de poezii scrise de dl. Ion Mariș. Este, însă, nevoie de o privire răsturnată spre a-l găsi… Cu susul în jos, altă dimensiune, o dimensiune mai aproape de semnificații cunoscute doar de autor și intuite de liniile mele. O aripă, nu două, un profil și o umbră, două cutii craniene „ghicite”, culori… dar un număr aparte stă de veghe în imagine răsturnată…

Multe aspecte ale poeziilor din carte urmează acest joc – vulnerabilitatea, răsturnată, devine sinceritate, cuvinte ale căror mamă se credea a fi Matematica dezvăluie în arborele lor genealogic melodioasa Artă, spațiul dintre rânduri odihnește moment de respiro după întâlnirea cu slovele cerneluite până în măduva conceptelor cu nuanțe de un puternic caracter personal.

Cu cât este cititorul mai aproape de oglinda sa lăuntrică, fie că reflectă limpede, fie că prezintă deformări (caz în care trebuie să ne aflăm într-o stare de deplină… conștientizare a acestora!), cu atât îi va fi mai aproape mesajul fiecărei poezii… nu… fiecărui vers… nu!… fiecărui cuvânt! căci fiecare cuvânt îl simt cu grai ales atent și pus să cânte unde trebuie. Împreună, cuvintele cântă armonios de sfâșietor sau sfâșietor de armonios, doar să ascultăm cu mintea și inima curată și deschisă care le este cântul sufletului, dincolo de elegant costum de vers alb sau clasic costum cusut în rime.

„Vesperare” îmi clădește în gânduri un univers bogat în imagine și nebănuită sensibilitate lirică, pe care o cunoșteam parțial din poeziile lui… Sir A. I. Camino!… însă, acum, cu cartea înainte, pot răsfoi anvengura din pană în pană și din filă în filă a volumului care împletește suflet de om expus la lumina Artei cu foi în alb și negru întâmpinând Timpul cu rezistență.

(… Între zgomote vii în rapidă succesiune, pregătind botezul cărții căreia i-am dăruit creionate forme în acompaniamentul formelor în versuri, și între priviri – multe și noi – de oameni, eu doream ca privirea mea și privirea mesajului cărții să se întâlnească.

Și s-au întâlnit… la pagina 113. „Ecoul doare…”, ultimul vers: „De ce urăști, de ce nu te-ai plăcut?”

Mesajul era, de această dată, chiar… pentru mine, trecând prin irișii mei și îmbibându-se de intimă subiectivitate care doar mie, personal, îmi este clară… în timp ce vesperarea rămâne taină a poetului… însă cartea întreagă este acum a tuturor celor care văd… cu adevărat.)

Lavinia Grijac