Citesc pe https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/ministrul-educatiei-daniel-david-despre-performanta-la-nivel-de-liceu-in-romania-modelele-pe-care-le-avem-nu-mai-sunt-adecvate-3144515, având  data actualizării: 04.03.2025, ora 19:13 şi data publicării: 04.03.2025, ora 19:01, declaraţia ministrului Educaţiei, Daniel David: „Intră în liceu tineri cu inteligenţă şi creativitate similare celor din țări vestice, nu ies la fel de performanți”.

Adică profesorii din liceu le cam taie elevilor din creativitate şi inteligenţă. Oare aşa să fie?

Dacă tot e amator de statistici domnul David, ar putea să informeze poporul de unde a luat informaţia asta? Cum s-au măsurat inteligenţa şi creativitatea în şcoala generală? Apoi, cum s-au reluat măsurătorile, tot la inteligenţă şi creativitate în liceu, aceloraşi elevi! – altfel statistica ar fi irelevantă! – şi unde pot fi găsite datele şi chestionarele care au dus la această alarmantă situaţie?

Ştie domnul ministru câţi elevi intră în licee cu note de 1 sau 2 la română şi matematică, dar media le saltă frumuşel cu media celor patru ani de şcoală generală?

S-a uitat domnul ministru pe nişte statistici clare, care arată că elevi cu note la Evaluarea Naţională sub 4 (nu sub 5!), au luat note bune (şi cât se poate de adevărate!) la bacalaureat? Ştiu cazuri concrete de la matematică.  Şi astea s-au întâmplat de când supravegherea video la bacalaureat funcţionează mai ceva ca la Trezoreria Naţională.

Astea sunt exemple clare că la nivel de liceu inteligenţa dezvoltată, chiar creativitatea, sunt în creştere.

Cu ce ţări s-a făcut comparaţia la inteligenţă şi creativitate? Putem vedea nişte documente lămuritoare?

„Noi nu avem geografia României, nu avem istoria României de 20 de ani. Haideţi să regândim istoria, să regândim geografia, să readucem gramatica la liceu fiindcă copiii noştri nu mai vorbesc corect limba română”, mai declară ministrul David.

Oare?… Internetul îmi dă rapid două contraexemple:

Geografie clasa a VIII-a, în care scrie:
„Acest manual este aprobat prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 5703/07.10.2020 și este realizat în conformitate cu Programa școlară aprobat prin Ordinul Ministrului Educatiei Naționale cu nr. 3393 din 28.02.2017”.
2017… şi suntem în 2025. Ce să mai zic?  Eventual, să pun aici o parte din cuprins:

3. Carpații Orientali ………………………………….20
4. Carpații Meridionali ………………………………23
5. Carpații Occidentali ……………………………….25

https://manuale.edu.ro/manuale/Clasa%20a%20VIII-a/Geografie/RURJVFVSQSBESURBQ1RJ/A921.pdf

Şi la istorie sunt manuale. Se pot găsi, se pot comanda. Nu mai insist cu exemplele. Insist însă punând alte întrebări domnului ministru:

1. Ce-i de regândit la geografie? Oltul tot pe-acolo curge, Carpaţii au aceleaşi înălţimi şi subsolul aceleaşi bogăţii (care vor ajunge… unde vor ajunge!).
2. Dacă istoria va fi regândită, dar… va rămâne tot aşa, mai bine să mergem cântând cântece patriotice mai departe. Despre istoria Transilvaniei se poate învăţa la şcoală? Trecutul nu se poate schimba, nu se poate regândi. A fost, şi aşa rămâne! Dar trebuie ştiut exact aşa cum a fost!
3. Nu vorbesc bine româneşte copiii de azi. Dar adulţii ce fac, domnule ministru? Aţi văzut cum se scrie pe la televiziuni? Aţi auzit dvs. de meseria de „antrolopog”? Precis că nu… Mi-am pozat televizorul într-o zi. Aşa scria acolo! Partidul care v-a propus pentru funcţia de ministru a avut până deunăzi un şef pe care nu-l puteai asculta din cauza prea multor „ă-uri” cu care ne zgâria urechile de fiecare dată când spunea ceva. Citiţi comentariile la articole, şi vă veţi lămuri asupra corectitudinii scrisului celor mari, de la care învaţă cei mici.

Înainte de întrebarea cu nr. 4, un citat din aceeaşi sursă, adică: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/ministrul-educatiei-daniel-david-despre-performanta-la-nivel-de-liceu-in-romania-modelele-pe-care-le-avem-nu-mai-sunt-adecvate-3144515

„…performanţa la nivel de liceu nu arată bine. Intră tineri inteligenţi, creativi, cu inteligenţă şi creativitate similare celor pe care le vedem şi în alte ţări vestice, nu ies oameni la fel de performanţi. Asta mie îmi spune că modelele pe care le avem în zona învăţământului liceal în acest moment nu mai sunt adecvate”.

4. Erau vremuri în ţara asta când se ştia că cine termină o facultate are un loc de muncă în domeniu. Astăzi, de ce-ar mai învăţa ca altădată tinerii, din moment ce diplomele înaltelor şcoli sunt bune doar pentru fala rudelor şi a posesorilor, în foarte multe cazuri? De ce să se străduiască să înveţe, din moment ce tot munci la care pregătirea de liceu, cu sau fără diplomă, le oferă societatea? Cine ar mai învăţa azi aşa, ca altădată, dacă ar şti că facultatea îl trimite direct în şomaj, sau la turnat cafele în ceşti?

Nu mai există legătura între facultate (sunt, totuşi, excepţii – a se vedea Medicina, Arhitectura, dar mai sunt şi altele) şi locul de muncă obţinut conform cu calificarea.

Când se va reglementa asta, atunci starea de lehamite, de dezinteres vizibilă pe feţele multor elevi, va dispărea. Nimeni nu învaţă (doar) de dragul învăţării. Se învaţă dacă se întrevede o finalitate care dă o siguranţă pentru viitor! Şi un salariu de care să nu-i fie ruşine!

Elevilor de azi, oricât ar învăţa, oamenii mari (ca vârstă şi ca funcţie), le oferă un singur lucru: Incertitudine!

Horia PICU

Interviu cu profesorul Christian Lichtenberg, delegat de guvernul Germaniei în România pentru promovarea intereselor educaționale, culturale și economice dintre cele două țări:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

Îmbrăcat frumos, cu haine și opinci noi, cu gatii și cămașă din pânză de in și cânepă, albite și «bilițe », cu ghiozdanul în spate, cu mama de mână, am plecat la Școala din Buleni, o școală cu două săli de clasă și o cancelarie, pentru clasele I-IV, cu două clase dimineața și două după masa. Aceasta era școala, nu departe de casa noastră. Avea și o curte frumoasa, acoperitoare.

După mica festivitate de început de an, cu toți elevii și învățătorii celor 4 clase prezenți, cu flori și scurte cuvântări, se anunță programul, pe clase, după care elevii claselor de dimineață intră cu învățătorii lor înăuntru, ceilalți elevi cu însoțitorii lor plecând spre case. Școala, instrucția și educația, au început!

Marea majoritate a elevilor rămâneau în mediul de la țară; deci instrucția și educația lor trebuia să fie folositoare acelui mediu de viață, iar școlile pedagogice aveau programa adaptată acestor prevederi. Un învățător știa să cânte la vioară, să planteze și altoiască arbori fructiferi, multe alte activități din grădină prezente în mediul rural ș.a.

La clasa I am fost repartizat domnului învățător Iuga Gheorghe, a Olului, care de la început s-a manifestat cu o severitate excesivă pentru fragilitatea noastră de micuți, scăpați din mâna mamei, în ce privește ordinea, curățenia, punctualitata, disciplina, evident și învățătura, mai ales. Avea o ținută impecabilă, sub toate aspectele și-ți puteai fixa ceasul, pe care nu-l aveam, după cum venea și pleca domnul de la școală; era cu o multiplă pregătire, în multe domenii. Cânta la acordeon, la vioară, repara ceasuri, acordeoane, era frizerul dascălilor și a altor personalități din comună, era croitorul de lux al doamnelor, confecționa stilouri deosebit de bune și rezistente, folosind doar carapacele, tuburile unor stilouri stricate, cu care puteai scrie pe mai multe pagini cu indigo, având ca «peniță» un vârf rotunjit de ac de seringă, ne desena în creion, și privindu-ne, duceam acasă imaginea ce ne-o vedeam și în oglindă; se pricepea la tâmplărie, dulgherie ș. a. El și-a construit singur casa, mai târziu, cu toate ale ei. Cum s-ar spune, un om multiplu și nu cum l-a denigrat unul (tot dascăl, făcut cumva pe scurtătură) în ideologia nefastă a timpurilor ce a tăbărât peste noi. Ce mai inginer era, dacă era!

Eu eram o fire extrem de timidă și nu se asocia prea bine cu severitatea domnului învățător. Am pornit cu greu scrisul, mai cu certare și am dus-o așa cam tot anul, cu o teamă instalată. Spre sfârșit de an, la o «scriere frumoasă», văzând că nu mă prea descurc «frumos», a luat stiloul dânsului și mi l-a pus în mână, apoi mi-a purtat dânsul mâna cu a lui, pe o jumătate de pagină și mai departe am mâzgălit-o eu. Eram doar nepotul directorului, Iuga Gheorghe a Birăiței (bunicul după mama a fost primar (birău) până a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors, cum am mai amintit) și se gândea să mă scoată la liman. Mi-a notat scierea frumoasa cu 5/10, probabil pentru partea dânsului de scriere. Odată ne-a povestit ceva și la urmă ne-a spus să desenăm fiecare ce vrem din acea poveste. Eu am desenat un urs prin pădurea de brad despre care se vorbea; mi-a notat-o cu 10 și a arătat-o clasei. Am suflat și eu mai ușurat, mi-am ridicat capul puțin mai sus. Tot timpul mi-a plăcut foarte mult desenul în școală și adunam laude; nu i-am dat însă cursivitate, din multe împrejurări, de toate… și cred că am pierdut mult.

La citire eram foarte bun. Așa cum era la noi învățarea scrisului și a cititului, literă cu literă, apoi cuvântul și nu prin metoda globală, direct, ca în alte părți, ci prin litere, pe rând, apoi cuvintele. De exemplu: a, A; m, M, apoi mama, Mama. Tot așa cu tata, mere, cucul… și celelalte, până se citea și scria tot alfabetul, la sfârșit de manual. Dar, cum am mai spus altă dată, eu am observat că am memorie foarte bună. Astfel, din mers, eu și memoram toate paginile. La sfârșitul abecedarului am spus la careva de-a casei să mă urmărească din abecedar, pagină cu pagină, pe litere, pe cuvinte și pe texte, scrise mai spre sfârșit și le-am reprodus cu totul, fără greșeli. Am încheiat totuși anul cu bine, printre elevii buni din clasă.

Domnul învățător a plecat în România, refugiat, o parte din Transilvania intrând sub ocupație maghiară. De acolo a plecat pe front, a căzut prizonier și a revenit în localitate după 1946, mult schimbat, în suferință ce a îndurat-o prin stepele înghețate rusești, siberiene. Nu putea suporta mersul cu trenul sau în aglomerație pe autobus și, când trebuia să meargă la Vișeu, la raion, mergea peste deal, pe jos, cca 8 km. Tatăl soției a fost asistent medical calificat și făcea pe medicul, în cazuri mai ușoare. Erau în stare buna, l-au făcut chiabur și i-au luat aproape tot. Avea o casă foarte mare, cea mai mare din localitate, cu o curte extinsă, numită «Curtea Medicului», pe care CAP-ul a făcut-o sediu.

Învățătorul avea trei copii la școală, soția nu avea serviciu, deși avea 3 ani de «învățământ rural», fără a-l încheia, prin venirea ungurilor. Atunci învățătorul mai efectua diferite munci, cu mică remunerație, benevolă, pentru a rezista. Era totuși personajul cel mai creativ din comună, cel mai folosit și de autoritățile locale, pentru diferite scrieri, lozinci. Picta pe sticlă, pe hârtie, și-a confecționat două sisteme de litere, mari și mici, din nu știu ce material, în toate manifestând ingeniozitate, dar, în schimb, a fost persecutat și de oficialități și de conducerea școlii, pentru nu știu ce crez politic avut, ce nu-l manifesta, contra ideologiei vremii. Mi-am reîntâlnit primul învățător din viață, după mulți ani și peripeții, la școală, dânsul învățător cu activitățile amintite, pentru care aveam și îi purtam un mare respect, iar eu profesor suplinitor, tolerat câtva timp, cu cea mă joasă salarizare, III/1, desi eram calificat pentru ciclul doi. Erau echitățile și dreptățile sociale ale vremilor de atunci.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA, 06.09.2021

Sursă foto: http://www.graiul.ro/

După o campanie de aproximativ trei săptămâni, Asociația SOS Bambini a reușit, prin intermediul colaboratorilor, să colecteze ghiozdane echipate pentru 90 de copii din zona Poienile de Sub Munte.

Persoanele care au donat au fost din Cluj și Sighet și au răspuns pozitiv apelului Asociației de a se alătura campaniei. Copiii au așteptat voluntarii Asociației cu mult entuziasm și s-au bucurat de ghiozdanele primite și de dulciuri. Ne- au asigurat că vor fi conștiincioși la școală și că ne vor face mandri prin rezultatele lor. Mulțumim tuturor prietenilor care ne-au susținut în această campanie și au dovedit că fiecare copil contează!

SOS Bambini susține educația, din suflet pentru suflete!

Camelia PESEK

Marii și micii analiști, astrologi și prezicători abulici, se străduiesc – sub amenințarea „proaspătului” virus – să ne convingă și să ne îndrume pe căile îngrijorării și fricii. Ce va fi cu secolul XXI?… Pe unii nici măcar nu-i preocupă în mod intelectualist – științific această dilemă, sunt prea închistați în proceduri depășite și chingi habotnic standardizate. Poate că era nevoie de un cutremur la nivel societal pentru a direcționa și strategia educațională pe făgaș… avangardist.

Ce-om face oare stând atât de mult timp în izolarea (auto)impusă? E simplu! Citim, visăm, pregătim scenariile viitorului, ne plictisim, ce mai! Se poate munci în mediul și „mirajul” propriei locuințe? Mda, ar spune elevul Bulă (vedeta sec. XX), porcării (adică, transmise de gripa porcină), de-astea nu se pun la socoteală! Acolo, în fața privirilor ingenue, în fața fricii copilașilor, interacțiunea dascăl – supervizor cu… elevul – prizonier amorsează creativitatea și imaginația. Așa ar gândi… Bulă?!

Privind spre trecutul meu, dintr-o epocă îndepărtată, controlată de vechiul om-nou, nu mă pot gândi decât la dascălii de excepție care făceau din (unele) materii… artă. Chiar și la materiile foarte serioase (matematică, fizică etc. – nota bene – etc nu înseamnă fără importanță) tensiunea avea nuanțe neîntunecate, poate, poate, puțin enervante. Dar azi, într-o lume modernă, să mai existe „procedura” tocitului, memoratului mot à mot, mi se pare o inepție cât (fostul) monstru din lacul Loch Ness. Doamne, dacă Doamne ai da note, unde ar fi mulți dintre profesorii de azi? (Disclaimer: nu mă refer doar la absolvenții de… Spiru Haret!).

Am primit, înainte de atacul coronavirusist, informații despre nemulțumirea unor liceeni vis-à-vis de metodele ultra-ortodoxe prin care unii profesori stăpânesc clasa. Nimic de zis, este varianta conservatoare prin care un sistem ieșit foarte șifonat deontologic din comunism s-a adaptat democrației netrecând granița metodelor – mult așteptate – de finețe… europeană!!

Și-o să vi se pară o excepție (?!), am mai primit un „pont”, dinspre o școală (generală) cu mare ștaif din Sighet, o elevă de clasa a…. nu contează a câta, de gimnaziu, având vârsta de 12 ani, o fetiță (!!!) este trasă – la propriu – de urechi de către diriginta-profesor și aici… se termină totul?! Incredibil, în sfintele zile ale secolului XXI, un copil este traumatizat de către un profesor care habar nu are ce înseamnă educația! Dacă familia va insista vom dezvălui și școala și profesorul și (de ce nu?) directorul care a aflat despre conflictul impardonabil și s-a… autoizolat.

Păi, să recapitulăm, elevii știu de frică, nu vorbesc neprovocați, tac la… epitete și comparații și… gata educația. N-au auzit oare unii dintre dascăli de metodele nonconformiste ce incită creativitatea și imaginația? Elevii trebuie lăsați să vorbească (fără să zburde pe câmpii!), să argumenteze, să dezbată, să se exprime, să nu copieze pur și simplu niște teme adică să dea – vorba docților! – un copy și-un paste. De-aceea avem analfabeți funcționali și doctori în… paste (necomestibile)!

Atacul coronavirusului la sănătatea socio – umană are și consecințe mai puțin grave. Se schimbă paradigma educației… în bine! Tehnologia trebuie să intervină mai profund în formarea copiilor și tinerilor. Credeți că se poate? Eu sunt convins că DA!

Toți elevii, de la cei mai mici până la liceenii îndrăzneți dețin un telefon performant, unii posedă tablete, calculatoare iar cei mai „amărâți” sigur au pe-acasă televizoare. (Pe drum spre Baia Mare, pe varianta Cavnic, am văzut cocioabe pe care se înalță semeț parabolicele). Marea majoritate a tinerilor sunt specialiști în gadget-uri și aplicații cool, au abilități indiscutabile pentru lumea virtuală, așadar avem bune drumuri…. informaționale.

Școală la televiziune, în loc de emisiuni insipid – botuliste și apariții cu maneliști analfabeți, cum vi se pare?… Să scriem corect cu ajutorul aplicațiilor, să schimbăm metodele, să îndrăznim mai mult, nu să facem… schimb de profesori (pardon, de mame) sau să ne ocupăm de „dezbateri” penibil regizate!

Vă imaginați cât de bine s-ar putea colabora cu profesorii de la… distanță?!… Pe bune (!), nu glumesc! Să intre școala în lumea webinarelor, să se utilizeze canalele youtube, să se gândească aplicații (unele există!) interactive și nu mai știu eu ce alte, multe metode, doar avem atâția IT-iști inteligenți. Și profesorii virtuali pot să fie selectați dintre cei cool, cu fason, plăcuți la… vorbă și la port. Oare ar dispărea cei neprofesioniști?

Oare nu vor fi mai relaxați elevii, mai bine dispuși că pot, la o adică, să manevreze puțin și sonorul gadget-ului, să acționeze butonul „pause” când oboseala este prea mare? Cred în tehnologie, când nu devine dependență inutilă, sunt convins că este nu doar comod să muncești virtual ci chiar să te „enervezi” la teme cu deadline-uri dar fără ghionturi academice. N-ai chef, dai… shut down (pentru cei care studiază intens doar limba română = închis)!

Viitorul nu este al profesorilor blazați, indispuși, obsedați de viața comod – liniară, doritori de laude comparabile, inadaptabili „toanelor” prea energicilor elevi. Nu! Viitorul este al aplicației – profesor (fiecare elev să-și configureze/ personalizeze figura profesorului, ce ziceți?), al „înfruntării” cu partenerul educațional inteligent, cel pe care-l poți contrazice fără consecințe traumatizante!

Teama, frica, pot bloca evoluția tânărului, metodele învechite nu stimulează creativitatea dar, din păcate, „jocurile” extra-școlare atipice nu sunt pentru oamenii ne-dedicați meseriei de dascăl. Oare educația prin predare – joc nu ar rezolva niște probleme comportamentale, de ambele părți? Oare va mai fi nevoie de ore… impus suplimentare? Și să fie clar, lumea virtuală nu este numai pentru… elevi, tineri, studenți! Și educatorii/ profesorii pot fi, profesional, acolo!

Îmi veți spune că este necesar și un „dram” de… socializare și, poate, niște ore de laborator: biologie, chimie, fizică etc. Da. Partea practică, de laborator, ar fi singurele ore „pe viu”, utile, realizate cu grupuri mici de persoane sau, de ce nu?…. tot cu asistență video, printr-un profesor ascuns, invizibil. Sigur, cei care vor să mă contrazică îmi vor propune varianta de avarie – spre exemplu – a căderii sistemului (cel care ne oferă curent – energie, comunicații etc). Ce ne facem atunci? Eu zic că problema ar fi mai mică decât cea a… coronavirusului! Să încerc un răspuns: putem inventa alte scenarii – soluții! Scenarii eco, neconvenționale, regenerabile. Repet, și repet, și repet, minunata zicere a marelui Einstein: imaginația este mai importantă decât cunoașterea!!!

Vizionarii vor găsi întotdeauna soluții!!!

Ion MARIȘ

Jean-Louis Chancerel definește lucrarea sa, „Une topique éducative”, (Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2018), ca find un eseu ce cuprinde un ansamblu de texte care propun o reîntemeiere a pedagogiei pornind de la acumulările de cunoștințe și structurările de competențe și nu de la sistemele educative și sistemele de formare. Învățămîntul văzut ca transmitere a cunoștințelor nu este central în demersul autorului, Jean-Louis Chancerel luând parcursul personal al fiecărei elev (apprenant = persoană care se educă/instruiește), inserțiile lui în sistemele de formare și în viață ca punct de plecare. Această schimbare a priorităților se înscrie în emergența a noi forme de transmitere, în globalizarea societății și a difuzării cunoșțințelor prin noile tehnologii de comunicație și de informare. Tot așa cum a contribuit difuzarea scrisă în perioada Renașterii și în mod deosebit construirea progresivă a sistemelor educative așa cum le vedem acum, aceste noi tehnologii vor transforma treptat dinamicile pedagogice. Lucrarea explorează aceste spații și interrelațiile lor.

Această explorare se sprijină pe cercetări științifice, intervenții în domeniul construirii sistemelor de formație, cu predilecție prin unități capitalizabile, cursuri de psihologia muncii, psihologia copilului și adolescentului, pe cursuri de pedagogie în cadrul formării profesorilor și psihologilor muncii, pe cursuri de didactică generală în cadrul unui DESS de învățămînt la distanță (open distance learning) și pe cursuri în cadrul unui Master comun (Facultatea de Ștințe Sociale și Politice a Universității din Lausanne și Institutul de Pedagogie a cantonului Vaud). Autorul propune o analiză a relațiilor între acțiune și problematica spațiului în pedagogie. Lectura specialiștilor din domeniul științelor educației și al cunoașterii sunt în atenția autorului ca punct de plecare. Demersul este cu predilecție unul filozofic, apelează la rezultatele obținute în cadrul științelor umane (psihologie, sociologie, economie politică, cu predilecție) sprijinindu-se de asemenea pe lucrările realizate în contextul organismelor internaționale, Consiliul Europei, OCDE, OMS, UNESCO, contexte în care autorul a participat la numeroase ședințe de lucru și a realizat expertize privind construcția sistemelor de formare prin unități capitalizabile. Lucrarea integrează numeroase teorii, metodologii și modele existente, deschide posibilitatea unei pedagogii reînnoite în care persoana ce se educă pe sine însăși este în centru problematicilor provocând astfel dinamici noi.

Lucrarea este alcătuită din 2 părți precedate de o parte introductivă. În partea preliminară autorul abordează în mod succesiv utilizarea noțiunii de topică în filozofie și în psihanaliză deschizînd astfel perspectiva unei metapedagogii; autorul pune topica educativă în relație cu noțiunea de câmp așa cum apare în opera lui K. LEWIN și P. BOURDIEU. Urmează apoi expunerea noțiunilor de individuație (G. SIMONDON), de act (L. LAVELLE), de comunitate și de societate (F. TÖNNIES et G. ESPOSITO). În fine, autorul abordează problematica acumulării de cunoștințe și de structurare a competențelor într-un proces de capitalizare.

Prima parte a cărții comportă 2 capitole: primul capitol explicitează fundamentele pedagogice ale noțiunii de topică educativă urmărind etapele de elaborare a noțiunii; cel de-al doilea capitol propune o organizare a acestei topici printr-o schematizare a spațiilor și a dinamicilor.

În partea a II  – a a lucrării autorul pleacă de la dinamicile de achiziție și de selecție pentru a propune o topică educativă ce are aceste două procese (achiziție și selecție) ca punct de plecare cu o perspectivă de refundamentare a pedagogiei. Anexele, Glosarul și Bibliografia vin să completeze lucrarea. Cele 6 anexe aduc o explicitare a noțiunilor de schemă, de schematizare și de logică naturală (J. B. GRIZE); anexa 2 propune o nouă teorie a achiziției; anexa 3 prezintă o analiză a cererii sociale și a identificarii nevoilor individuale. Ultimele 2 anexe tratează noțiunea de competență și revine asupra explicitării figurilor istorice de dascăl și de pedagog. Glosarul conține termenii evocați de-a lungul textului propunînd o interpretare personală printr-o confruntare cu felul în care acești termeni apar în literatura de specialitate. Bibliografia completează întreaga lucrare.

Ambiția cărții este de a propune o abordare nouă a pedagogiei care ține seama în același timp de evoluția practicilor și a organizațiilor dar și de constrângerile actuale: individualizarea, globalizarea, mondializarea, noile tehnologii, etc. Problematica este abordată prin prisma spațiilor de viață: societate, comunitate, grup, spațiul de producție, spațiul de consum, spațiul de achiziție și sfera persoanei concepute prin prisma diverselor inserții (individuația după G. SIMONDON). Lipsește în această lucrare raportarea la timp și o punere în relație cu experiențele de teren adesea evocate dar nu și descrise.

Jean-Louis Chancerel, s-a născut în anul 1944 în localitatea Laval (Franța); are la bază studii de psihologie, dar s-a focalizat cu predilecție în psihologia muncii, psihologia socială, psihopatologie, cât și în statistică. Jean – Louis Chancerel a predat la mai multe universități: Haute Bretagne II, Neuchâtel, Paris XIII, Lausanne și Paris II Panthéon-Sorbonne cu statulul de „chargé d’enseignement” iar apoi ca profesor. A predat și la Școala Națională a Sănătății Publice din Rennes și la Școala Superioară de Pedagogie a cantonului Vaud din Lausanne. Autorul a activat în calitate de expert în cadrul organizațiilor internaționale (OMS, Consiliul European și mai ales în cadrul OCDE). Jean-Louis Chancerel a condus cercetări în domeniile construirii, a punerii în acțiune, a gestiunii și a evaluarii sistemelor educative și a sistemelor de formație,  cercetări în  domeniul identificării nevoilor la adulți angajați în procese de învățare a unei limbi străine, cercetări în  domeniul tranziției dintre formare și locul de muncă, cercetări în  domeniul pedagogiei persoanelor în situație de handicap sau cu dificultăți de învățare, cercetări în  domeniul evaluării și observației. Autorul a condus de asemenea la Fondul Național de Cercetare Științifică din Elveția, o echipă de cercetători  pe o perioadă de 5 ani pe tematica relației dintre educație, formație și neoliberalism. Volumul „Une topique éducative” apărut la Editura Valea Verde din Sighet este – în parte – o elaborare realizată în cadrul acestei cercetări dar, tematica aceasta, a acompaniat lucrările autorului încă din anul 1972.

G. C. Chigny
Corespondență din Lausanne – Elveția

15 SEPTEMBRIE
Profesorul şi-a vopsit părul. A lăsat, totuşi, un pic de sur, de gris, să-l recunoască elevii.

***

TEST
Copiii sunt întrebaţi cu ce se măsoară lungimea şi lăţimea. Ţâgânuşul revenit de câteva luni din Franţa scrie: “cu  rulota”.

***

ORAŞ
Elevii din clasa a V-a învaţă „La portiţa mândrii mele”, horea lui Grigore Leşe. „Tare!” – aprobă băieţii partea cu “Lighida li Domba…”

***

SPUSA
Pauză. Fratele mai mare vine în clasa surioarei:
– Dă-mi mingea!
– Da’ ştii ce-o zis tata, să nu te joci cu mingea la şcoală!
– Dă-mi-o!
– Ţi-o dau! – îi întinde ea mingea. Da’  ştii că eşti deja spus!…

***

PROMISIUNE
Eleva promite în legătură cu notele foarte mici: „Le scot! Nu-i stress!”.

***

REGIM
– Fetiţo, de când eşti tu aşa subţire?! De ce nu mănânci?
– Mănâânc, domn’ professor! Dar mă menţin.

***

PREZENTARE
Nişte copii din ciclul primar se întorc de la şcolile din oraş, în sat. Îi ştiu specializaţi în fel de fel de gadget-uri şi cam impertinenţi. De data asta stau grupat, cuminți, în mijlocul autobuzului, privind un zgărdan prezentat de o fetiţă. Alături, bunica ei se măreşte:  ” Uăă! Nu şti’ nimeni câte au aieştia: câ’ne, iepur’ , mâţ, puiuţ’, mnel…!

***

PERFECŢIUNE
La prima ședinţă cu părinţii de la clasa pregăitoare, aceştia sunt rugaţi să-şi caracterizeze pe scurt copilul – trăsături pozitive şi minusuri. „ Mică, rea şi nu are nici un defect!” – îşi rosteşte un tătic odeleta.

***

CONSTANTA ȘCOLARĂ
Fetițele cu ochii şi fundiţele lor mari, cu scrisul lor limpede, fără greşeală,  cu degetele ridicate sus-sus, spre Doamna/ Domnul lor împing Şcoala înainte.

***

CLASA PREGĂTITOARE
Profesoara de religie le vorbeşte copiilor despre îngerul de pază, care ne apără.
– Cu ce ne apără? Cu arcul? Cu arbaleta? Cu sabia? – întreabă un copil doldora de Festivalul Medieval & Hero Factory.
*
Același, tot după o oră de religie:
– Mami, da’ si apa minerală Borsec, ce o luăm noi de la Kaufland, este sfințită?
*
” Dimineața mâncăm micul de-jun, iar seara mâncăm micul de seară” – conchide elevul din clasa ”a 0”, la lecția despre mesele zilei.
*
Cei mai mici elevi din ciclul primar ies de la școală. Îi întreb:
– Cine-i băiețașul ăsta atâta de mic? În ce clasă-i și el?
– În clasa a Zero! – sar niște chișchirițe de-a II-a.

Autor, Marin SLUJERU

sursă foto: Ion Mariș

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Olimpiada Națională de Pedagogie – Psihologie s-a desfășurat la Arad, în perioada 23 – 26 aprilie 2017. Au participat în acest an peste 245 de elevi din liceele pedagogice din țară, la disciplina pedagogie – psihologie, clasele IX – XII.

Profesorul Felix Gabriel Szabo (Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației) a fost evaluator în Comisia Centrală la disciplina “Psihologie generală”, clasa a-X-a.

Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației a fost reprezentat de două eleve la faza națională: Bledea Emilia, clasa a XI – a, a participat la disciplina “Psihologia vârstelor” (prof. îndrumător, Felix Gabriel Szabo) și Mureșan Melania, clasa a XI – a, disciplina “Managementul clasei de elevi” (prof. îndrumător, Rozaura Simion).

Bledea Emilia a revenit acasă de la Arad cu mențiune (nota 9) la disciplina “Psihologia Vârstelor”.

Felicitări profesorilor, felicitări elevilor!

Felicitări Emilia Bledea!

Echipa „Salut, Sighet!”

Înalt, cu umerii adunaţi, cu mâinile lungi de adolescent în buzunare, fără ghiozdan sau alt accesoriu specific elevilor, Luca se îndrepta grăbit spre poarta secundară a liceului. Era pe jumătate adormit şi cam îngrijorat de testele ce fuseseră anunţate pentru acea zi cât şi de faptul că era final de semestru. Fulguia slab făcându-l să mijească ochii şi să-şi tragă tot mai des pe urechi căciula pe care o purta încă din octombrie. Era friguros, fragil, dureros de slab, îmbrăcat cu aceeaşi pereche de blugi şi o geacă verde ce părea moştenită de la un frate mai mare. Citise până târziu în noapte, îl descoperise pe Dostoievski la biblioteca şcolii, două volume prăfuite din Crimă şi pedeapsă şi nu adormise decât spre dimineaţă. Mai tot timpul îşi petrecea nopţile citind iar apoi îi era teribil de greu să se trezească.

Era departe de a fi un elev model. Nu avea aproape niciodată tema făcută, nu învăţa lecţiile decât în cazuri extreme cum era cel de azi, era luat prin surprindere de întrebările profesorilor şi aproape niciodată nu ajungea la timp la şcoală. Profesorii cu care avea primele ore se obişnuiseră: unii îi permiteau să intre chiar la jumătatea orei, alţii făceau crize în momentul în care îi zăreau părul în dezordine apărând în cadrul uşii. „De câte ori ţi-am spus, Răduleeeescu, aici nu vii când vrei tu, afară cu tine, eşti absent, auzi, ABSENT!” El făcea stânga-mprejur, cei din băncile de lângă uşă auzeau un „Mă scuzaţi, vă rog”, şi îl regăseau apoi în pauză, nimeni nu-şi dădea seama cum ajungea la locul lui. Stătea în penultima bancă de la geam şi de multe ori în timpul orelor profesorii îi atrăgeau atenţia pentru că nu asculta aproape niciodată, visa mai tot timpul, cu ochii pierduţi pe terenul de sport.

Ştia că poarta elevilor se închide la 8 fix, era o noutate în regulamentul de ordine interioară şi traversă strada alergând. Dacă nu ar fi ajuns la prima oră ar fi rămas cu siguranţă corigent, informatica aplicată şi programarea nu prea se potriveau unuia cu capul în nori. În momentul când ajunse, profesorul de serviciu tocmai închidea poarta.

– Vă rog, domn’ profesor, lăsaţi-mă să intru, îi spuse prin poarta grea de fier profesorului firav pe care îl cunoştea doar din vedere. Nu ştia dacă e înţelegător sau sever, dacă merită sau nu să înceapă o negociere.
– Copile, ora 8 a trecut. Respectăm regulamentul că nu suntem animale. Ai fost informat de schimbare, asta e, rămâi afară până în pauza de 9 când redeschidem poarta.
– Dar vă rog frumos… Mă scuzaţi că am întârziat… Nu înţelegeţi…
– Tu nu înţelegi, a schimbat brusc profesorul tonul, făcându-l pe Luca să tresară. O să ţi se scadă media la purtare, vorbesc eu cu dirigintele tău! Ia spune…

Luca s-a îndepărtat de poarta şcolii. Nu ştia ce să facă o oră, era atât de frig! Îşi privi mâinile roşii şi încercă să le ascundă în buzunare, blestemând momentul în care nu se întoarse pentru a-şi lua mănuşile. Şi oricum întârziase. Neştiind ce să facă, încercă să se plimbe să-şi mai dezmorţească picioarele îngheţate. Strada era aproape pustie, doar câţiva se aventuraseră afară din case. Se hotărî să escaladeze gardul din cealaltă parte, cea cu terenul de sport, în primul rând pentru a se mai încălzi şi apoi cu speranţa că va putea salva corigenţa. Nu era genul sportiv, ba chiar lipsea de la orele de sport, uitând de timp în bibliotecă, aşa că gardul ce se înălţa în faţa lui părea un zid de care nu era chiar uşor să treacă. L-a încurajat privirea pe care îşi închipuia că i-ar fi aruncat-o mama lui dacă ar fi rămas corigent. A fost însă repede descurajat de faptul că odată ajuns în vârf, nu a mai ştiut cum să coboare. Într-un final şi-a grăbit aterizarea încercând să blocheze chicotelile unui grup de fete şi băieţi ce fumau pe teren. A simţit o durere ascuţită în gleznă şi abia s-a ridicat. Cu râsetele celorlalţi în spate a intrat în şcoală. Glezna i se umflase şi îi pulsa dureros. A bătut la uşă, sala de clasă era la parter, un adevărat noroc.

– Doamna profesoară, mă scuzaţi, pot să intru?
– Extraordinar, tu de unde ai apărut? a părut deranjată profesoara de informatică aplicată şi programare. E 8.30. Parcă am stabilit că se închide poarta. Pe unde ai intrat?
– Am sărit gardul, a spus el şi toţi ceilalţi au izbucnit în râs.
– Ceee spui tu acolo? Ai sărit….gardul? Ia treci afară!Să-l sari înapoi şi să intri ca oamenii normali nu ca hoţii în şcoală! Auzi la el, a sărit gardul!
– Dar, ştiţi..
– Nu ştiu nimic! Eşti corigent, habar n-ai de programare! Ieşi!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară!

Glezna îl omora, în rest i se părea puţin amuzant cum provoca în şcoală asemenea valuri de furie prin simpla lui prezenţă defazată. Partea bună era că durerea îl trezise şi putea să răspundă la orice nenorocită de materie, şi-ar fi găsit el câteva cuvinte. Dar se pare că nu avea ocazia. Ştie ce i-ar fi spus mama lui: trebuia să spui cuvintele în timpul semestrului, nu la sfârşit când se poate întâmpla orice. Se va supăra pe el, îi va spune iar lăcrimând, poate chiar plângând de-a binelea cât îi este de greu să-l crească singură, el se va simţi vinovat şi… nu mai putea să se ţină pe picioare. S-a aşezat lângă perete iar când a sunat de ieşire abia s-a ridicat pe piciorul sănătos.

– Să nu crezi că mă impresionezi, Rădulescu, eşti un pierde vară care nu are nicio şansă de a deveni un om integru. Revino-ţi cât mai este vreme, lasă visele că nu ţin de foame şi stai drept, cine te-a învăţat să te scurgi pe un perete când un profesor vorbeşte cu tine?!
– Mă scuzaţi, doamna profesoară.

Abia a ajuns în bancă. Deja devenise extrem de dureros să se sprijine pe gleznă. A încercat să se gândească la altceva dar nu prea îi reuşea.

– Nu fi supărat, Luca, hai să bem o cafea, te trece semestrul viitor.

Era Ana, colega lui cu păr verde şi gene rimelate, singura din clasă care vorbea cu el. Ceilalţi îl considerau un ciudat şi sincer nici nu ar fi vrut să-l fi luat ca fiind unul de-al lor.

– Nu pot, Ana, scuză-mă, am absenţe multe, diriga o să-mi scadă şi media la purtare.
– Poate te înţelege… Da ce-i cu tine, eşti palid…
– Mă cam doare glezna, cred că mi-am sucit-o când am sărit gardul.
– Vrei să mergi la cabinet? Azi e consultanţă virtuală dar poate îşi dă seama şi aşa.
– Nu prea are rost, cu ce să mă ajute dintr-un ecran? Am auzit că se discută ca de anul viitor să avem profesori care să predea lecţia online, concomitent la mai multe clase. Tu ştii ceva de asta?
– Atât ne-ar mai lipsi… Ne-am înţelege cu ei ca şi cu ecranul cu picioare de la chioşc. Spui o brioşă şi el îţi dă o gogoaşă. Şi mai trebuie să şi plăteşti altfel nu se deblochează uşa. Îţi dai seama cum ar fi când unul dintr-ăsta te-ar asculta?
– Nu prea cred că se poate pune în aplicare, ar rămâne mulţi oameni fără serviciu, ce s-ar alege de jumătate din profii noştri?
– Eu nu cred că le pasă. Până una alta avem oră cu diriga, iar o să-ţi facă morală că nu ai uniformă.
– Se prea poate, sper doar să nu mă ridice în picioare, zise el încercând un zâmbet şi gândindu-se că Anei îi stătea bine în albastru. Pe el îl făcea să semene cu un utecist, aşa cum îl văzuse pe bunicul lui în poze.

Nu s-ar fi gândit că vremurile se vor întoarce. Că elevii vor purta iar albastru. Iar bunicul lui nu s-ar fi gândit că elevii în albastru vor trebui să-şi ceară tot timpul scuze unor profesori iritaţi, pe cale să fie înlocuiţi de nişte maşinării care sigur îi vor verifica şi interoga fără înţelegere sau simpatie. Regulile vor fi respectate cu sfinţenie, la 8 fix în şcoală, albastru obligatoriu, teme da sau nu, învăţat da sau nu, corigent da sau nu. Nu vor exista nuanţe, nu va fi loc de vise şi interpretări. Luca spera să mai întârzie un an şi să termine liceul. Apoi, mai vede el.

Încercă să se aplece să vadă în ce stare era piciorul dar se dezechilibră şi căzu cu zgomot exact în momentul când profesoara şi diriginta lui îşi făcu apariţia în clasă. Toţi colegii îşi îndreptară privirile asupra lui, Ana îşi duse mâna la gură reţinându-şi un icnet speriat şi Luca auzi glasul piţigăiat care de atâtea ori îi spusese că îi dă 5 să nu-l mai vadă, pentru că nu e atent şi nu citeşte ce trebuie:

– Rădulescu, iar faci tâmpenii, nici n-am intrat bine în clasă…. Îţi scad media la purtare să ştii, asta a umplut paharul!
– Mă scuzaţi, doamna dirigintă.

S-a ridicat cu ochii în lacrimi, încercând să-şi închipuie că nu are decât un picior şi aruncând o privire spre Ana care arăta atât de bine în albastru…

Crina Voinaghi