Ne-am obişnuit să vedem tragedii aproape de noi. Ne uităm la ştiri şi construcţii bombardate cu oameni înăuntru, oameni mitraliaţi care „invită″ invadatorii să plece acasă, sau cine mai ştie câte orori comise de Rusia care e hotărâtă să salveze (?) Ucraina, ne oripilează şi ne vor face în continuare dereglări spaţio-temporale…

Până pe la sfârşit de februarie din anul 2022, credeam că suntem în Europa, în secolul XXI, că ne înţelegem din vorbe, nu din dat cu măciuca în capul celui care nu vrea ca noi. Sau nu vrea să fie cu noi, lângă noi, apărat de noi, manipulat de noi, exploatat de noi, terorizat de noi.

Acum suntem în faza că încercăm să înţelegem. Vrem să găsim explicaţii pentru ceva inexplicabil. Ne uităm într-o parte (în sens figurat), şi vedem acolo Rusia şi guvernarea sa autocrată. E clar că acea guvernare are un stăpân absolut… Ne uităm în altă parte (în acelaşi sens figurat) şi vedem acolo Ucraina, o ţară de două ori mai mare decât România ca populaţie. La suprafaţă e mai greu de făcut calculul, pentru că au mai apărut nişte republici autonome recunoscute doar de ele însele şi de Rusia.

Populaţia Ucrainei e absolut admirabilă! Vedem la ucraineni eroismul la superlativ. Vedem dorinţa unor oameni de a fi lăsaţi în pace, pentru că nimeni n-are dreptul să le arate calea pe care trebuie s-o urmeze.

Ucrainenii vor în UE şi în NATO. S-au pregătit pentru asta, au visat la asta. Sunt foarte buni vorbitori de engleză. Au făcut manifestaţii pentru integrarea europeană. S-au luptat pentru ea. Ei vor să intre în NATO pentru că s-au săturat de ruşi şi de „fericirea″ pe care vor să le-o aducă. Stalin i-a înfometat pe ucraineni. Putin îi omoară acum indiferent că au poate 100 de ani sau sunt încă bebeluşi.

De se-ntâmplă ce se-ntâmplă? E întrebarea pe care ne-o punem cel mai mult în ultima lună, văzând ura ajunsă la paroxism şi neînfricarea, determinarea de a nu ceda, demne de a fi trecute în cărţile de istorie ale omenirii, în contrapoderea urii animalice.

Desigur că dacă ţinem cu tot dinadinsul ca răul să ia o formă concretă, toţi ochii şi toţi indecşii sunt îndreptaţi spre preşedintele rus. Ucrainenii, în momentele de euforie că încă un tanc a fost distrus sau o zburătoare mecanică a fost doborâtă, folosesc, probabil, un obicei din Evul Mediu (de care prin comportamentul agresorului nu suntem departe) şi arată ştiu ei spre cine degetul arcaşului.

Filosoful Gabriel Liiceanu, într-un articol („Putin nu este nebun”) spune că şeful suprem al Rusiei este aşa cum îl vedem azi pentru că este un produs al KGB, sau FSB-cum se numeşte azi, în dorinţa de a „o tăia″ cu trecutul. „…conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere″.

Ziaristul Ion Cristoiu scrie pe blogul său articolul „Măreaţa tradiţie a măcelăririi″, din care reproduc aici fragmentul: „Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea [a] milioane de ruși. […] toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii″.

Nu stă în firea omului doar să se întrebe de ce se întâmplă războiul ruso-ucrainean fără a judeca problema pe toate părţile. Filosoful Andrei Marga vede o altă faţă a problemei, peste care noi, oripilaţi de imaginile transmise la ştiri, am trecut mai uşor. Citez din articolul „România în contextul crizei Ucrainei″ scris de filosoful clujean: „…înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer, „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță″.

NATO nu şi-a respectat promisiunea. Rusia a fost „trasă pe sfoară″, „dusă cu zăhărelul″ sau oricum altcumva vrem să spunem, ideea rămânând aceeaşi.

Pe 29 ianuarie 2022 (ce bine ne era atunci!…), pe www.mediafax.ro a apărut articolul: Comentariu Lelia Munteanu: „La ce vă trebuie NATO? ″. O discuţie între fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres şi cel al Rusiei războinice ne poate aduce mai aproape răspunsul la întrebarea „de ce?″.

Voi sublinia câteva idei ale celor doi oameni politici, al căror dialog a avut loc în 2016.

Peres îi reproşa lui Putin acum şase ani că se comportă ca un ţar, iar ţarii n-au făcut altceva decât să dezvolte două oraşe: Moscova şi Sankt Petersburg. „Restul Rusiei e ca Nigeria acoperită de zăpadă″. Tot în dialogul celor doi preşedinţi Putin spune că a început să-i pese din momentul în care Ucraina a fost invitată în NATO. Aderarea la Uniunea Europeană nu l-a deranjat.

Pe 21 februarie 2022 (şi atunci încă ne era bine…) a apărut pe www.cotidianul.ro articolul „Angajamentele încălcate de SUA și noul Război Rece″, scris de Călin Marchievici. În 1994 SUA, Rusia şi Marea Britanie au semnat la Budapesta un Memorandum prin care s-au angajat „să nu amenințe și să nu folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Memorandumul a fost negociat pentru ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear sovietic, iar Putin l-a încălcat, în 2014, când a anexat Crimeea și a început războiul prin interpuși din Estul Ucrainei″.

Tot Călin Marchievici constată că „Documentele declasificate arată cum oficialii americani i-au asigurat pe ruși că NATO nu se va extinde, iar apoi au dublat Alianța. Transcrierile întâlnirilor ruso-americane la nivel înalt postate de Arhiva Națională de Securitate arată că au fost multe asigurări oferite Rusiei, la începutul anilor 1990″.

Sigur, ţările est-europene au profitat de „uşa deschisă″ de NATO şi au intrat în Tratatul militar Nord-Atlantic. Acum, într-un fel, răsuflă uşurate. Rusia nu se mai poate extinde în această parte a Europei.

Promisiuni încălcate din partea forţelor binelui şi fapte oribile de război din partea răului, aduse chiar acuzaţii de crime de război. Asta e lumea în care nu ne vedeam a face parte vreodată.

Din tot răul care pare a fi din ce în ce mai cuprinzător în lume, se desprinde o lumină: poporul ucrainean!

FABULOSUL POPOR UCRAINEAN!

Horia Picu

Ce naivi am fost (chiar mulți dintre noi!), nu cu foarte multe luni în urmă, când am sperat să nu fim printre cei care se strecoară prin Europa cu viteza a… doua. Noi, cei bățoși și cu inutile orgolii ne doream să rulăm cu viteză maximă (de Formula 1, ce mai!), să zâmbim detașați, să le arătăm semnul victoriei (și nu numai) celor care ne subestimează! Noi?! Europeni din/ prin naștere! Noi!… dar… frații noștri ne-au dorit mai… lenți!… că așa suntem, nativ, cei de prin Est!

Ne-am plâns, destul de mulți, de excesiva birocrație europeană, vedeam poticnelile și clivajele pe toate „axele”: Est – Vest, Nord – Sud. Ei bine, primeam și destule critici și eram urecheați pentru greșelile noastre lumești. Unii mai vorbeau contra vântului dar, în van… deh, cel puternic împarte tortul!

Evident, eram încurajați și de naivitatea global – democratică a bătrânei Europe, care-și imagina că toți cetățenii lumii și toate statele funcționează după schema laică a celor mai agreate… porunci! Oricum, ajunseserăm într-un maxim de consum, toate politicile economice încurajau rulajul maxim (se poate numi și risipă) de resurse naturale și nu erau atente la sensibilitățile eco – sanitare. Și iată că a apărut din „neant” un invizibil dușman, evoluat, metamorfozat sau transferat, care dă un brânci serios lumii, readucând-o cu picioarele în… țărână.

Mesagerul morții a fost privit – de către europeni – cu neîncredere la început, cu optimismul stopării în regim civil dar, pe măsură ce contamina un număr mai mare de oameni, pornind din inima Italiei, din lipsa unor protocoale precise și-a unui istoric cvasisimilar, natura s-a dezlănțuit. Nu știu dacă trebuiau să fie autoritățile mai dure sau nu, ceea ce este clar este că Europa a fost prinsă pe picior greșit. Bătrâna și educata noastră doamnă n-a reușit să-și imunizeze colocvial cetățenii indecent inoculați și, au început să apară decesele.

Dar nu despre acest aspect al felului cum s-au lansat măsurile anti-virus vreau să vorbesc, ci despre protecționismul ad-hoc reinstaurat. A dispărut celebra coeziune europeană, solidaritate, proiectele mega – trans-frontaliere au fost practic formale și, când a fost cazul unui flagel real, fiecare țară s-a distanțat social, s-a „autoizolat” (firesc până la un punct); fiecare națiune se descurcă așa cum poate și nu se (prea) implică să-și ajute vecinul/ vecinii. Este mai clar ca oricând că Europa ne-a oferit – deocamdată – doar verbal ajutorul plenar, este incapabilă să gestioneze situații de criză, având un aparat birocratic anchilozat, așadar, ne putem lua adio de la viteza a doua la care ne-am asumat la un moment dat – cu sprijin franco – german – limitarea.
Ați auzit de European Centre for Disease Prevention and Control (Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor), care „analizează amenințările noi pentru sănătate, astfel încât UE și autoritățile naționale din domeniul sănătății să poată reacționa rapid”?… Nici EU, până nu demult! Acest centru are se pare vreo 300 de angajați și se ocupa probabil de workshop – uri și conferințe, de strategii și master plan-uri pe hârtie iar când Europa a fost asediată de un virus, s-a dus naibii toată… politica UE în domeniul sănătății. Pe la sfârșitul lunii ianuarie 2020, când semnalele din China eru foarte tragice, un subgrup de experți a Centrului se ocupa de… politica tutunului.

Dacă Italia și Spania, cele mai lovite de coronavirus, au fost incapabile să facă față pandemiei – deși erau în fruntea cursei dezvoltării economice, la prima viteză, ce putem spune despre țările Central și Est Europene? Să nu ne facem iluzii, Europa are începând de azi și va avea și-n viitor, pentru muuult timp… 27 de viteze. Reorganizarea europeană poate însemna reguli intra – comunitare mult mai drastice și o disciplină sanitară mult mai consistentă. Cât despre potențiala resuscitare economică, nu-mi imaginez decât scenarii sumbre. Cred că ne vom mulțumi cu viteza… 27?! Atenție, e la… coada clasamentului!

Sigur că fără economie lumea poate stagna, chiar regresa dar, fără sisteme durabile de sănătate și educație rasa umană poate… dispărea. Să nu ne impacientăm, nu va fi cazul, dar, acest semnal de alarmă pe care-l încasăm în „plină figură” sper să ducă la un sincer și ponderat „gentleman agreement” între marile puteri ale lumii, iar stilul de viață agresiv – consumerist să fie înlocuit cu unul ponderat – preventiv. Vai de liderii care continuă să creadă altceva!

Am văzut – săptămânile trecute – câteva exemple în care conservatorismul individual s-a extrapolat conservatorismului statal, astfel încât, ne putem întreba – mai mult retoric – cât va rezista umanismul pe planetă?… Va urma oare o „nouă”…. Renaștere? Din fericire, răspunsul nu depinde de politicieni ci de oamenii de știință și de adevărații experți! Și totuși, cine va avea curajul să implementeze răspunsul/ răspunsurile – incorect(e) politic – după „consumarea” actualei crize pandemice?…

Ion MARIȘ