Salut voios de pionier! (autor, Eva Oanța)

„Pentru propășirea Republicii Populare Române… Fii gata! – Sînt gata întotdeauna!”

Tricolorul se ridica mândru fluturând în vânt. Se intonează Imnul Republicii Populare „Te slăvim, Românie, pământ părintesc!”… După ridicarea drapelului, se dădea raportul instructorului de pionieri, după care se anunța programul pentru săptămâna de vacanță:

Luni: culegem spice în urma combinei /secerătoarei; Marți: același lucru; Miercuri: plivim zarzavaturile la GAS (Gospodăria Agricolă de Stat) Satulung, unde ne deplasăm cu remorca; Joi: același program; Vineri: excursie la cetatea curuților din Bechezoaia (cetatea de piatră); Sâmbăta: foc de tabără; Duminica: la cinema.

Și programul se relua săptămâna următoare cu alte obiective: adunat deșeuri de hârtie, fier vechi sau sticle. Acesta era ritualul de „tabără de curte”. Se făcea de gardă la drapel iar la terminarea programului zilei se cobora drapelul. Pionierii era musai să participe la activități agricole, silvice, plantare de arbori, întreținerea grădinii de legume a școlii. Plăcerea și hazul erau mari când eram duși la GAS, Satulung la plivit. În fața era Castelul Teleki, devenit sediu GAS cu tot tacâmul: unelte agricole, parc de mașini, iar imensele câmpuri de pe malul râului Bârsău erau cultivate cu legume destinate pieței din Baia Mare. În pauza dintre activități eram duși la masă, unde invariabil aveam: supă de fasole (în care căutam boabele cu … bicicleta) și tocana de legume. Seara, ne întorceam cu remorca în curtea școlii, asistam la coborârea drapelului și ne revedeam a doua zi. Cam așa arătau vacanțele de vară în anii ‘50/’60.

Toate activitățile le putem încadra în „voluntariatul” – obligatoriu al pionierilor. Azi, acest cuvânt are alt înțeles și alte dimensiuni. Dar vacanțele petrecute în taberele de curte, au avut farmecul lor. Doar cine a trăit în acele vremuri, poate să le înțeleagă… frumusețea.

Eva OANȚA

Sursă foto: monumenteuitate.org

(1963, autor necunoscut. Dosar DMI 28/1962. verso. IX. 41 Șomcuta. Satu Lungu (Prop.) Castel Teleky. Fațada spre șoseaua principală. Imaginea este disponibilă sub termenii licenței CC-BY-NC)




In Memoriam

Spuneam – într-un articol publicat zilele trecute – că la Școala Medie Mixtă din Șomcuta Mare, înființată în 1956, a fost repartizat un colectiv de tinere cadre didactice, pasionate de a transmite cunoștințele lor, elevilor însetați de a le acumula.

De departe împătimit de materia pe care o preda, Limba și Literatura Română, s-a dovedit a fi domnul profesor Filip Romulus, care era pur și simplu îndrăgostit de opera Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu. Cum pe data de 15 iunie ne amintim de trecerea în neființă a marelui poet, îmi permit de a-i pomeni pe cei doi în același context.

Trebuie să amintesc că domnul profesor Filip Romulus, la început de carieră didactică, a avut o realizare deosebită: în 1957, la Olimpiada de Limba și Literatura Română, faza regională, o elevă pregătită de domnia sa, s-a calificat la faza națională de la București.

Pentru mine, amintirea celor doi rămâne de neșters, dar „icoana stelei ce-a murit/ încet pe cer se suie: era pe când nu s-a zărit/ azi o vedem, și nu e” (La steaua).

Eva OANȚA




Antonia și „slujitorii”… Templului de Adamant!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!…

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

 

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)




Sighet – Concert In Memoriam susținut de „Asociaţia Siebenburgen Opera”, Cluj-Napoca [VIDEO]

Te duc, te duc cântă roțile pe șine  alergând bezmetice, trăgând după ele șiruri de vagoane pentru animale. În dosul ușilor blocate, claie peste grămadă, sunt… oameni. Oameni îngroziți, neștiind încotro se îndreaptă trenul. Destinații: Birkenau, Treblinka, Sobibor, Mauthausen, Auschwitz. Trenurile groazei duc spre moarte, de-a valma, femei, bărbați, tineri, bătrâni și mulți, mulți copii.

Cel de-al 3-lea Reich voia să purifice rasa umană prin distrugerea raselor impure. Cei din tren, aveau pe piept, la vedere, steaua galbenă, steaua lui David. Erau evrei. Printre ultimele transporturi din Europa, erau și cele ale evreilor sigheteni și maramureșeni.

Concertul de aseară, 19 mai 2019, de muzică lirică, „In Memoriam la 75 de ani de la deportarea evreilor din Nordul Transilvaniei”, susținut de „Asociaţia Siebenburgen Opera”, Cluj Napoca (soprană Adriana Ţidor, tenor – Sandu Ion Filip, bass – Nitsan Mugur Nazarie Schwartzman, la pian – Naomi Gavriloni), a adus în memoria spectatorilor cântecele de dor, de jale, de iubire, ale poporului evreu.  A fost superb când spectatorii s-au alăturat soliștilor (de înaltă ținută artistică!) cântând melodiile dragi alături de ei.

Mesajul a fost clar – să nu uităm niciodată atrocitățile la care au fost supuși semenii noștri de către cei ce credeau că pot stăpâni lumea.

Să nu uităm!

Eva OANȚĂ

Foto & video, Sorin MARKUS




Exclusivitate! În Sighetul anului 1978 regretatul Johnny Popescu era și… actor!!!! [VIDEO]

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)




La Mulți Ani, Lenghel Irimie – Între profesie și poezie!

LENGHEL IRIMIE (pseudonim literar: IEREMIA LENGHEL), n. la 18 nov. 1943, în com. Boiu Mare, jud. Maramureș. Psihiatru. Poet. Eseist. Prozator. Absolvent al Facultății de Medicină Generală din Cluj (1968). Secundariat în Psihiatrie la Clinica de profil din Cluj-Napoca (1973-1975); medic specialist (1975, Iași) și primar (1991, Cluj). Cursuri de perfecționare în Psihiatrie și Organizare Sanitară în țară și în Franța. Doctorand în art-terapie la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (din 2006). Certificat de competență lingvistică, în limba franceză, la Universitatea de Nord Baia Mare (2006). în prezent, medic primar psihiatru la Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde a fost medic șef secție (1977-2009) și director medical (1990-2000). Articole și comunicări de specialitate ca prim autor sau în colaborare.

7 decembrie 2011 – obținerea titlului științific de doctor în domeniul artelor plastice și decorative OMECTS. nr. 6468/2011.

Opere literare principale: „Inocențele visării (versuri, Ed. Echim, 1998), „Timpul floral” (versuri, Ed. Echim, 1999); „Poeme pastelate” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2001); „Mirajul veșniciei” (eseu, Ed. Viața Medicală Românească, 2005); „Poeme atemporale” (versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2007); „Impasto, versuri, Ed. Casa Cărții de Știință, 2008); „Poienile luminii” (versuri, antologie de autor, Ed. Dacia, 2010).

ACTIVITATE ART-TERAPEUTICĂ

1973-1975 – în timpul secundariatului (rezidențiatului), la Clinica de Psihiatrie din Cluj, era fascinat de lucrările patoplastice (puține, e adevărat) efectuate de bolnavi. Primele noțiuni ale terapiei prin artă le-a aflat de la medicii psihiatri: dr. Nicolae Stroilă, dr. loan Bâlcea și dr. Iuliu Albini.

1975 – Primul an de activitate la Sighet. Impresionat de numărul mare al bolnavilor, surprins de faptul că unii aveau preocupări picturale, i-a venit ideea terapiei prin artă.

1977 – Devenind medic șef de secție, a organizat primul atelier de art- terapie la Secția de Psihiatrie Bărbați a Spitalului Municipal Sighet.

*

Din noianul amintirilor se desprinde chipul unui tânăr înalt, singuratic, cu privire profundă. Nu participa la trăznăile colegilor în pauzele dintre ore. Mereu, cu o carte în mână. Așa-mi apare cel care azi își aniversează ziua de naștere, dr. IRIMIE LENGHEL. Am avut onoarea să fie colegul meu de liceu în acei ani minunați, când visai cu ochii deschiși la viața ce te așteaptă. Cred că de atunci dl. doctor „pritocea” versuri pentru viitoarele poezii: „Mergi cu mine,/spre viață,/fiindcă sunt o CALE-N DAR,/ perspectivă-n dimineața/ FIECĂRUIA cu HAR” (Cale-n dar, vol. Poeme atemporale). Tot în acea perioadă cugeta, cred, la: „Taina fericirii ce caut s-o dezleg/ E-n primăvara vieții, soare, flori și vise/ E-n taina nemuririi ce vreau ca s-o culeg/ Din raze de lumină pierdute prin abise.” (Ecce homo, vol. Inocențele visării). Acel tânăr a evoluat sclipitor atât pe plan profesional cât și literar. Sunt mândră că își amintește de anii de liceu, fapt căruia îi datorez posesia volumelor publicate.

Domnule doctor Irimie, la ceas aniversar primește, virtual, din partea mea, o floare de magnolie. Îmi dau seama acum, că „Liniștea nu e o tăcere!” (Liniștea, vol. Timpul floral)

La mulți ani!
Cu prețuire, Eva Oanță

*

Să fii un om mereu îngândurat e ca şi cum planurile tale cu lumea sau cu vibraţia unui univers viu se nasc unele din altele, aşa cum un lan de floarea- soarelui atinge şi cerul şi pământul. Domnul Lenghel Irimie este un astfel de om. Prins neîncetat în contemplare cu determinare. Şi inevitabil prins şi într-un proces de vindecare prin artă. Detaliile conştiinţei care lucrează constant sunt pentru el izvoare de autocunoaştere şi de dezlegare din neputinţele inexplicabile. Simplu şi aerian ca un ulm călător, acest creator de momente luminoase este prietenul nostru neştiut. Dar azi îi urez vădit, pe faţă, ani mulţi şi buni lângă oameni buni!
(Doina Rândunica Anton)

*

Între profesie și poezie!

Investigând timp de decenii abisurile conștiinței umane, cu luminile și umbrele ei, doctorul și poetul Lenghel Irimie a acumulat o experiență profesională și de viață excepționale și un prestigiu remarcabil în comunitatea specialiștilor.

Pacienții doctorului au beneficiat de generozitatea și competența sa, mulți în situații limită pentru existența lor. Le-a prescris nu doar tratamente convenționale ci a privit în și dincolo de boală, în profunzimile sufletului, în povestea vieții fiecăruia, convins că printr-un exercițiu de empatie profesională poate identifica, înțelege mai bine, trata eficient și sufletul omului, rănile lui nevăzute, restituindu-i dreptul la speranță.

Acolo unde unii au văzut doar întuneric și un orizont închis, el a căutat lumina pe care a eliberat-o, a întreținut-o și sub inspirația Celui care a modelat lutul originar și l-a investit cu Ființă prin Cuvânt. Pentru că medicina este în egală măsură “știință și conștiință” (I. Hațieganu) și, adăugăm noi, credință, misiune și vocație.

Dar, unde a mai încăput și poezia?… te întrebi. În toate cele amintite. Pentru că medicina este și artă și ritual ce transcede urii și banalității.

Cuvântul zidește și vindecă, muzica încântă, pictura luminează ochiul și incită privirea, toate înnobilând ființa. Cred că din astfel de convingeri intelectuale s-a apropiat doctorul de literatură și artă. Și pentru funcția lor terapeutică. Cu poezia s-a logodit la anii maturității, legând-o intim de destin.

Tentația de a-i citi poezia și prin “cheia” profesiei, mi-a permis să descopăr și să înțeleg preaplinul sufletesc al poetului, în exprimări relativ scurte și sentențioase, un diagnostic liric, alteori în confesiuni mai elaborate ce ocolesc cu deliberată discreție, metaforizarea în exces, în favoarea relevanței ideilor, aluzive la experiențe de viață, ca meditație a eului poetic.

Sunt sigur că poezia și dragostea de artă, de viață și oameni, îl vor însoți încă mulți ani.

Să ne bucurăm împreună!
(Gheorghe Mihai Bârlea)

*

Numele Irimie Lenghel, medic primar psihiatru, Doctor în ştiinţe medicale, impune admiraţie şi respect. Domnia sa are o atitudine firească faţă de noi, ceilalţi, nu induce ştiuta distanţă de castă medicală. Este atent, manifestă interes pentru ce spunem, ce gândim. Pe cei care scriem ne citeşte, ne apreciază. Este el însuşi poet, un atent caligraf al aurei intime… Propensiunea creativ-artistică se regăseşte şi în demersul său profesional, specializându-se în artterapie. La Mulţi Ani, domnule doctor!
(Marin Slujeru – 18 nov. 2017)




PRECUM Echim, puțini poeți! La Mulți Ani, Maestre!

Foto: Ion Mariș

Orașul nostru din acest colț îndepărtat de țară a fost binecuvântat cu multe. O astfel de binecuvântare sunt poeții, acești șlefuitori de cuvinte măiastre. Poate cel mai reprezentativ dintre ei, o figură proeminentă de dac liber, este domnul Echim Vancea, care azi își aniversează ziua de naștere. Este precum un lac cu ape limpezi și adânci, dar care te învăluie în undele lui atunci când îi lecturezi poezia.

Urându-i un călduros „La Mulți Ani!”, citez din poezia „Umbra” a Maestrului: „[…] de afară nimeni niciodată nu vede locul încărcat/ de tăcerea care nu ascultă decât de ea însăși/ într-o totală și rece mânie trebuind să petreacă”. (UMBRA nu îşi împarte PRADA cu nimeni, Ed. Echim, 2016)

Cu respect,
Eva Oanță

***

Bădiţa Echim locuieşte dealul cel verde, valea cea plină de clocotul vieţii
Jur împrejur, ca nişte mesteceni tulburaţi de culori,
Pribegim noi, fraţii lui, ca poeţii
Si uite cum îmi râde inima de câte ori se uită spre mine,
Dar gândul cel bun e uneori doar unduirea tristeţii,
Căci aşa de aproape trăim încât ne vorbim foarte rar
Însă azi, de luminoasă aniversare,
Îţi urez viaţă lungă, Echime, şi cât mai
senină,
Cu tine cel împătimit de toate,
plină!

Doina Rândunica Anton

***

Iată o zi minunată în care se sărbătorește un poet! Domnule Echim, un întreg anotimp vă sărbătorește astăzi, sub “o pânză de toamnă târzie”, cum nu se poate spune în cuvinte. Astăzi, 19 octombrie, este cea mai frumoasă zi în care putea să se nască un mare poet. Citindu-i poemele acestui om dăruit cuvintelor privesc un “vitraliu fără nici o fisură”, prin înșiși ochii luminii.

La mulți ani poetici, Domnule Echim!

Cu prețuire,
Antonia Dubovici

***

Toamna își revarsă aurul în frunza codrilor și în foșnetul anilor prietenului, colegului și poetului Echim Vancea, cel inconfundabil, nonconformist, care refuză clișeele și-n viață, și-n literatură. Ba se și revoltă, nu de puține ori! Ne-am născut în același an, în același sat – Nănești, dar în zodii diferite. Pe Iza noastră mitică, ne leagă amintiri de neuitat, care în biografiile noastre au valoare de tezaur. Boala scrisului, cum zic unii, împătimirea întru cuvânt, ne-a prins din tinerețe. El este astăzi un  poet legitimat, prin cele 20 de cărți și, mutându-se, contaminat de aerul multiculturalismului, mai are încă multe de spus și de scris.

Și nu uita, Echime, că astăzi nu aniversăm doar ziua ta de naștere, ci și 47 de ani de când, după ce făcuserăm o petrecere, în spirit tradițional, împreună cu Gheorghe Pârja și fratele meu, Vasile, în casa în care te-ai născut în Nănești, ne-am dus în cătănie. Amintirea aceasta ne restituie sentimentul tinereții fără de sfârșit.

La Mulți Ani, Echime, și ignoră-i – așa cum știi tu – pe cei care au dovedit ingratitudine, din ignoranță, pentru persoana omului de cultură și a poetului Echim Vancea!

Salutare, frate!

Gheorghe Mihai Bârlea

***

O mare bucurie poemele de Octombrie ale lui Echim Vancea, scriitor român contemporan! Imensă munca lui poetică, copleşitoare roadele ei (căt’ă 20 de volume, pline-ras de poezie)! Operă de cunoaştere şi autocunoaştere poetică tot mai profundă. Nu-i pe măsura orişicui să o asimileze în devenirea ei. De aceea, m-am limitat la a-l întâlni zi de zi şi a-l lăsa să mă sfădea în voie. Căci mângâioasă este căldura mâinilor sale mari! La Mulţi Ani, prietene, Echime! Fă ce-i fa’ şi fii sănătos! Boldog születésnapot kivánom!! Igen!

Marin Slujeru
19.10.2017

***

PRECUM Echim, puțini poeți!
“Rău” dar cu suflet admirabil, bătăios dar respectând valorile, prea discret cu propria-i poezie, ereticul de/la serviciu Echim Vancea își tot caută lumea lui, pe care ceilalți i-o refuză. Se mânie doar pentru a-și ascunde durerea, fiind nepregătit pentru compromisul cu… trecătorii.

La anii pe care i-a atins îi doresc să-și completeze opera și, la cele douăzeci de volume de poezie pe care le-a publicat să adauge, scriind, diferența până la… 66!
La mulți ani, Maestre!

Ion Mariș

Sursă foto: Ion Mariș




Poetul Marin Slujeru (a) ÎMPLINIT… Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!

Dacă privesc cerul strălucitor și de prea multă lumină îmi vine să închid ochii, imediat apare un norișor prietenos care ia din puterea orbitoare a soarelui și mă lasă să privesc în voie frumusețea albastră a zilei. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă vreau să privesc cloșca cu puii de aur și luna trăgând la carul mare într-o noapte anume, iar norii stau îndesaţi unul în altul acoperind cerul, vine un vânt povestitor și îi ademenește ducându-i cu el, ca să mă bucur de frumusețea luminoasă a nopții. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă scriu un poem frumos, prietenul meu Marin se ridică și pornește la drum prin sufletul lui. Eu aștept cu bucurie să se regăsească și pe el pe acolo și să îmi trimită semne binevoitoare. Întotdeauna voi păstra dulcea alunecare prin oameni a acestui prieten ca pe un reper de depășire a deșertăciunii.

La mulți ani!
(Doina Rândunica Anton)

***

Întorcându-mă spre casă, m-am abătut din drum să văd dacă a înflorit arborele de lalea și, brusc, am avut niște „Tresăriri”, „Târziu, în iunie”, în acest „Anotimp neprevăzut”. Domnul profesor Marin Slujeru își aniversează ziua de naștere.  O figură comună, cu sprâncene stufoase, mărunțel – la prima vedere. Un munte de cultură, bun simț, jovialitate – când îl cunoști mai de-aproape. La aniversare, îi doresc acestui Domn, apropiat familiei mele, sănătate, noi apariții editoriale și, fără…” P.a.u.za de lectură”, „În neștire”.

La Mulți Ani!
Cu prețuire,
Eva Oanță

P.S. Titlurile cu majusculă reprezintă volumele de poezii și, apropiat sufletului meu, râmâne „Leptem”.

***

Domnul Marin Slujeru scrie o poezie vie, decupată din mijlocul nostru, al tuturor sighetenilor. Este poetul care vede poezie într-un parc, într-o vitrină, într-o cafenea, el simte și caută frumusețea nealterată, o frumusețe autentică pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și n-o observăm. Cuvintele domnului Marin iau pulsul orașului și-l transformă într-o captură, într-un veritabil tablou în care abundă detaliile. E un alt fel de Sighet văzut prin ochii unui poet. Nu știu câți oameni realizează ce valoare imensă poate avea un tablou al cuvintelor, unde culorile se amestecă iar persoanjele sunt fluide, totul petrecându-se într-un prezent continuu. Domnul Marin îmi este mentor, dintotdeauna mi-a fost și mă bucur fiindcă orașul acesta micuț este așa bogat în oameni care dăruiesc ceva neprețuit. Îi doresc mulți ani fericiți poetului Marin Slujeru și îi mulțumesc pentru tot sprijinul, încurajarea și aprecierea cu care mereu mă întâmpină în orașul poeziei.

La mulți ani!
(Antonia Luiza Dubovici)

***

Istoria e o poveste. Poate să-ți placă sau nu. Depinde de tine, dar mai ales de povestitor. Eu am avut norocul să ascult și să învăț istoria predată de domnul profesor Marin Slujeru. Am avut norocul de a învăța de la domnia sa a vedea dincolo de manual, dincolo de înșiruirea de ani, de date, de epoci, de domni, de războaie, de tragedii și împliniri. Am învățat să învăț istoria. Apoi, după ani, am avut șansa de a-l descoperi pe poetul Marin Slujeru, de a-i citi poezia, plină de melancolie, haiku-urile realiste, dar și acele schițe ale Sighetului nostru cel de toate zilele surprins în cuvinte subtile. 

La mulți ani, Domnule Profesor!
(Roxana Pontoș)

***

Poetul Marin Slujeru, sighetean o mie la sută (născut la Ocna Șugatag), este Fiul de Onoare al Orașului nostru. Este un fin observator al lucrurilor „mărunte”, „locale”, pe care le filtrează poetic. Marin valsează prin oraș, se oprește la ținte fixe și scrie. Scrie cu sufletul, cu inteligența, cu bogata lui cultură și zâmbește cu multe subînțelesuri. Pe urmele lui, fără grabă, răsar poemele.

Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!
(Brîndușa Oanță)

***

Marin – Haiku
Prin oraș Marin
Salută prietenii.
Agale trece.

Hai ku Marin
De dimineață,
Cafeneaua cu Marin
Sfidează ora.

Marin marin
La mulți ani, Marin!
Murmură trecătorii.
El tace sfios.
(Ion Mariș)

sursă foto 2: Florentin Năsui