Tocmai îmi plecase ultimul client din cabinet și voiam să lucrez la o evaluare, când un sunet strident m-a scos din concentrarea mea. La început nu știam ce sună, însă, curând m-am lămurit că este vorba de telefon… totuși, e altă sonerie… ce să fie? Răspund: Alo! aud doar suspine, apoi un plâns cu intermitențe… din nou, spun: Alo! nici un cuvânt, doar o voce care plângea în hohote, cu întreruperi multe . Vă rog să mă sunați pe numărul de telefon, normal, nu pe WhatsApp, că nu vă înțeleg, și am închis. A sunat din nou. La fel. Am văzut un nume pe care nu-l cunoșteam: Mariana. Oare cine e? În agenda mea nu știu să am pe cineva cu numele ăsta. Am intrat pe WhatsApp… nimic. Apelul nu era acolo. Am realizat că m-a sunat pe messenger-ul de la facebook. Am intrat pe laptop și i-am scris un mesaj: M-ați sunat. A fost o greșeală? Am văzut că citise, dar am așteptat un răspuns și… nimic. După câteva minute, a sunat din nou. Am răspuns, curioasă să aflu despre ce e vorba.

– Dă-mi cameră să te văd!!!! Dă-mi cameră!!! se auzi o voce răgușită și emoționată. Frumoasa mea, bine că te văd!!! Când i-a apărut chipul pe ecran, am încercat să fac tot felul de conexiuni, să îmi dau seama cine e. Avea ochii plânși și triști. Scuză-mă… da’ cine ești tu? Că nu ești fata mea!?… Te rog , nu închide…. lasă-mă să-mi revin puțin. Se uita la mine cu ochii mari, plini de iubire. Nu-i bai, tot a mea ești, româncă de-a mea. Te iubesc ca și cum ai fi fata mea. Mi-e tare dor de fetele mele! M-au părăsit. Eu lucrez de mulți ani în Italia ca badantă, le-am ajutat cu bani toți anii ăștia și acuma, că sunt bătrână, nu mai vor să vorbească cu mine. Am căutat-o pe fata mea care stă în Spania… o cheamă tot Gabriela Mariana, ca pe tine. Am crezut că e ea. Doamne, dacă ai ști ce dor mi-e de ea?!
– De ce nu mai vor? V-ați certat? Ce s-a întâmplat?

Și-a început povestea, o poveste comună multor mame din România, care se duc să muncească în străinătate pentru a le oferi copiilor o viață mai bună. Cu fiecare cuvânt, rostit cu greutate și multă durere, deveneam tot mai conștientă de mărimea acestei plăgi care afectează țara noastră. Părinți care se înstrăinează de copii pentru a le oferi un sprijin material decent, copii care se răzbună, parcă, pe lipsa acestor părinți din copilăria și adolescența lor, oameni singuri, oameni morți pe dinăuntru, chiar dacă încă pot munci și umbla…

– Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum vă pot ajuta?
– Copilă, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Vreau să te rog să mă lași să te mai sun și să mă suni și tu, să mai vorbim. Mi-e atât de dor de țara mea, de orașul meu, de fetele mele. Nu o să te uit niciodată că m-ai ascultat.
– Cu mare drag!
– Te mai rog să îi cauți tu pe Andra și pe Măruță. Eu nu știu să umblu cu telefoanele astea. Și spune-le povestea mea. Spune-le că-i rog să mă caute. Poate că ei mă vor putea ajuta să vin înapoi, acasă. Vreau să mor la mine acasă. Vreau să mor în țara mea. Ai înregistrat convorbirea? 
– Nu. Nu am știut că trebuie să o fac și, spre rușinea mea, nici nu mă pricep să fac asta, dar nu pot să uit ce mi-ați spus. Vă promit că îi caut și le transmit rugămintea dumneavoastră. Măcar atât pot să fac. 

Cuvintele mi se înecau în lacrimi. Povestea acestei femei m-a dat peste cap. Nu am mai fost în stare să lucrez nimic. Toate astea se întâmplau pe la ora 16.30. M-a sunat din nou la ora 19.20, însă nu îmi erau deschise datele mobile și nu eram acasă, apoi, din nou, la 21.30.

Am adormit cu greu, fiindu-mi gândul la ea și la toate celelalte femei care sunt obligate să muncească departe de casa lor. Femei și bărbați, își sacrifică viața pentru a câștiga bani ca să-și cumpere sau să-și construiască o locuință în care să locuiască cândva, peste ani, când se vor reîntoarce acasă. Unii aleg să-și ajute copiii să se realizeze și să-și înceapă o viață de familie și, la final, sunt uitați, le sunt vândute casele, sunt ignorați și lăsați să moară singuri, departe de pământul lor natal, alungați din sufletul celor pe care îi iubesc chiar și acum, după toate acestea. Acești părinți nu vor decât să-și trăiască bătrânețea alături de copii, de nepoți.

Să nu uităm dacă rădăcinile nu s-au uscat încă, atunci copacul nu este mort. Să avem grijă de rădăcinile noastre. Fără ele, fără părinții noștri, noi nu am exista, nu am fi ajuns aici, unde sântem acum. Au făcut ce au știut ei mai bine pentru noi. Nimeni nu e perfect și nu putem avea pretenția să fie.

Am un prieten care se certase acum ceva timp cu fiica lui și nu voia să mai audă de ea. Se irita de câte ori încercam să-l îmbunez. Acum două zile mi-a scris: Mai ții minte când nu voiam să vorbesc și să aud de fata mea? Am suferit mult. Nu mi-am găsit liniștea până nu am acceptat-o, așa cum e. Și de atunci mă simt mai bine.

Să ne prețuim părinții, să le arătăm respect și să nu-i abandonăm!!! Nimeni, nicio altă persoană nu ne poate lua locul în inima lor!!! În relațiile interumane, distanța în kilometri nu înseamnă nimic în comparație cu distanța în afecte. Nu trebuie să-i ignorăm niciodată pe părinți, deoarece lipsa de atenție doare de cele mai multe ori, mai mult chiar decât niște cuvinte spuse la supărare. Să rămânem deci conectați cu ei, pentru că ne va fi mai ușor în viață datorită sentimentului de liniște, de apartenență, dar și pentru că atât ei, cât și noi, merităm această stare de bine.

Putem trăi fără religie și meditație, dar nu putem supraviețui fără iubirea și afecțiunea omenească. Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi. (Dalai Lama)

Gabriela Mariana COSOVAN

Foto (cover): Peter Lengyel

Patriarhul Abraham, care a trăit cu sute de ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate într-un om (respectiv raportat la un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Înainte de ieșirea din robia egipteană, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît dacă mai coborau o treaptă (a 50-a) situația ar fi devenit fără scăpare. Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Luna calendaristică în care are loc Pesach se numește în ebraică Nisan, cuvînt care are aceeași rădăcină cu Nisim = miracole, iar seara de Seder are loc în ziua de lună plină a acestei luni, deci în ziua când energia miracolelor este maximă.

Înregistrare video și text: Sorin Markus